despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

„mîncărică pentru animăluțe”

… dai bănuții, primești bonuleț – sau chiar și facturică, dacă ceri; și te duci acăsică cu mîncărică pentru animăluțe.

Nu-i de-ajuns; trebuie să reformăm cumva limba română, nu se poate să n-avem diminutiv pentru cuvîntul „pentru”.

să ne lăsați în pace

… prea-i vară!

Prea n-are omul chef de altceva.

Dacă vedeți că-i cu mintea aiurea, lăsați-l în pace: în legea lui.

Și dacă omul mai uită și de el și de ce-are de făcut, așa, cu mintea plecată pe coclauri, nu vă supărați.

Cînd i-o veni cheful la loc, i-o veni.

E vară.

 

Din fugă: cei mai cool bărboşi

scris de Ando

O chestie nostimă pe gardul Palatului Suţu, sediul Muzeului Municipiului Bucureşti. Portrete de bărboşi de ieri şi de azi, reunite sub deviza “Bărbi la rang de artă”. Alte comentarii n-am, dar chiar sunt curios cât vor rezista acele portrete, neprelucrate de adevăraţii „artişti ai străzii

să fie făcut

… sînt cinci ani jumate de cînd bulevardul Buzești-Berzei își face treaba de minune.

Încet-încet (prea încet) o să se și integreze cumva în Oraș: copăceii de pe margini se-nalță, se mai oploșesc o samă de corporatiști în cîte-un building nou…

Bulevardul a fost prevăzut cu un soi de pistă de biciclete; cît de cît, stîlpișorii ce-o delimitau de carosabil au ținut vreun an de zile.

Apoi au dispărut cu toții, iar pista a devenit bandă de staționare pentru cei ce nu se-ndură să dea zece-douăzeci de lei pe ora de parcare prin preajmă.

Iacă, mare minune: de cîteva zile se montează iar stîlpișori!

… de unde i-or fi scos, nu știu; arată de parcă deja au fost tăvăliți și călcați de mașini.

În fine: e făcut să fie făcut.

Din fugă: sucuri, chipsuri şi… candele

scris de Ando

La prima vedere, pare (cel puţin) surprinzător sortimentul de candele amplasat la automatul de la cimitirul Bellu dar, dacă stai să te gândeşti, e doar un mod util de pune la lucru o tehnologie existentă. Toată chestia e să formezi corect codul numeric, să nu te trezeşti cu o candelă în loc de suc!

au treabă multă, nu-i așa?

Sînt mulți concetățeni care nu pot pricepe ce fac oamenii aceia care lucrează în nenumăratele clădiri de sticlă care se îndesesc de la o zi la alta.

În orice caz – își spune cetățeanul nostru de bună credință – sigur au multă, multă treabă, cîtu-i ziua de lungă.

Natura omenească, fir-ar ea să fie însă, ne-a lăsat pe toți cam pe-același calapod.

Așadar, cînd treceți pe lîngă aceste clădiri frumoase din sticlă, aruncați o privire mai atentă…

… S-or plictisi oamenii, or simți nevoia să-și arate cine știe ce implicare socială, le-o veni cheful s-arate că există, da-mi place maxim cînd găsesc lipite pe geamuri fel de fel de mesaje, de muțunachi din hîrtie ori din bilețele.

Cineva a stat și le-a printat, le-a lipit cu scoci, cineva a plătit teancurile de „post-it”-uri pe care acuma se pune praful – toate acestea-s în realitate „costuri” care se regăsesc, cumva, într-o factură.

Că, altminterea, mult mai plimbăm „eficiența”… altora prin gură.

Multe mai trage părintele.

Începu vremea călduroasă, cînd oamenii ies afară, geamurile-s larg deschise: zumzet, larmă – oraș viu, ce mai!

Nimeni nu-i poate contesta Bucureștiului taman calitatea asta: că-i viu. Oraș care se aude, care se miroase, care se simte – care se lipește de tine.

Și-i știm atît de bine mirosurile!

… florile primăverii, înnebunitoarele izuri ale verii, mai apoi toată învălmășeala speriată cu care vine toamna – zacuști, poame, must – și cețurile ude ce-i urmează…

Dar nu se compară nimica pe lumea asta cu mirosul serii bucureștene din cartier!

Cumplit miros.

Ăla de chiftele, ăla de cartofi prăjiți, ăla de cîrnați pe care parcă-i vezi sfîrîind în ulei, ăla de sosuri, ăla de tocane – seara toată lumea face mîncare!

Și… miroase, miroase de mori; mai ales cînd stai la un loc de joacă pe bancă-n treaba ta. Ăia mici se joacă, se-aleargă, chirăie, bușesc mașini – ce le pasă lor! – și din toate blocurile năvălește peste tine miros de mîncare… de-ți vine să strigi să-ți arunce de la geam măcar o chiftea de poftă!

Și seara-i lungă… și greu îi scoți din părculeț… și deja, în casele lor, ăilalți mănîncă.

pînă la vacanță!

Cînd îs serile mai lungi ca acuma, cînd miroase tot orașul a tei și-a gard viu înflorit?

Cînd e dimineața mai dulce și mai răcoroasă?

Cînd e amiaza mai puțin apăsătoare, pîn’să dea canicula-n noi?

… acum, acuma-n Iunie, înainte de-a-ncepe vacanța aia după care tînjește fiecare!

Acum – și de-acum – omu-ncepe să nu mai aibă stare, să caute să fugă, să-și iasă din calea bătută; tare-l mai gîdilă vacanța aia, care-o să vie!

Dar, așa cum v-am mai spus, vacanța-i în noi, înăuntru; și – pînă la vacanța cea mare – omul poate găsi vacanțe mici: cîte vrea și cînd vrea; și, mai ales, unde vrea sau unde poate.

Ce, Bucureștiul ăsta nu-ți poate da atîtea?

Pînă la vacanță, în București te-mbată teiul; în București încă mai poți străbate, chiar prin centru, cîte-o străduță fără să treacă nici o mașină pe lîngă tine; în București face să-ți miști picioarele alene, fără să te sinchisești de încruntarea și graba celui care trece pe lîngă tine – în București, oraș grăbit și lacom, e destul loc destul de vacanță.

nici n-am mai tras apa de-atuncea

fusese o prostie simpatică

Se lămuri și tărășenia cu cățaua lu’ Traian: știți, statuia ceea pusă acum șapte ani pe trepțile Muzeului de istorie de pe Calea Victoriei.

După ce i-a căzut coada – nu lu’ Traian – Primăria a dat-o jos și-a trimes-o-n service, ocazie cu care s-a descoperit și că ar fi fost făcută din tinichea, nu din bronz.

În fine! Ca să nu mai pățîm și-altă rușine, cînd s-o lipi coada ‘napoi, statuia o să fie mutată undeva, mai la dos, într-un parc.

De-abia ce se obișnuiseră turiștii să-și facă poze ușchite cu ea

N-avem haz… eu aș fi pus-o la loc.