despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Radio: 30 de ani

O aniversare trecută cu vederea, dar mai importantă pentru noi decît am crede: acum, pe-nceput de an 2020, se fac 30 de ani de cînd ascultăm radio.

În 1990, imediat după Revoluție, au început să emită primele stații particulare de radio.

Din păcate, nu prea mai are nimeni ce să-și aducă aminte de asta. Din radiourile de-atunci, nu mai există niciunul. Dintre vocile de-atunci, de la-nceputuri, azi nimeni nu mai face radio.

Vremurile, firește, se schimbă – ni s-ar părea acum de neconceput să nu existe grilă de programe, să nu existe playlist, să difuzăm aceeași melodie la mai puțin de trei-patru ore distanță, să nu știm pe cine o să ascultăm mîine.

… dar așa a fost atunci; ba chiar mai dihai!

Bezna în care trăisem pe vremea comunismului s-a spart brusc, și radioul particular a-nsemnat o izbucnire de viață și de sunet: e de necrezut cum, în nici doi ani de zile, s-a reușit să se difuzeze toată muzica pe care vestul o ascultase în decenii.

La radio se învălmășeau toate: toată Madonna, tot Queenul, tot Michael Jackson, tot Led Zep-ul, toată Paula Abdul, tot 2 Live Crew-ul, tot… tot de-odată: se difuzau albumele întregi, se citeau versurile melodiilor, se vorbea o engleză dezinvoltă și nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să difuzeze măcar vreo melodie românească: nimeni nu mai voia muzică ușoară!

Fiecare DJ își făcea emisiunea cum voia, după cum avea muzica lui trasă pe casete; dacă era o zi ploioasă și dacă avea chef, difuza cîntece legate de ploaie; și dacă ascultătorul avea chef și-oleacă de tupeu, n-avea decît să sune la radio și să ceară să asculte un cîntec… și cîntecul ăla era difuzat!

Așa a fost atunci; și-a fost frumos – și n-avea cum s-o fi ținut așa frumos prea mult; n-avea cum!

Cea mai veche stație radio particulară este azi RFI – în 1990, Radio Delta. Cea mai veche voce de radio e Liana Stanciu: azi, la MagicFM – a început prin ’91, la Radio Contact.

Urme ale trecutului (XIII) – Radioreceptorul Selena

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A fost cel mai performant radioreceptor care putea fi cumpărat în anii ’80 din comerțul socialist. Era fabricat la Minsk, în Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și exportat, nu numai în țările socialiste, de către Techointorg (TENTO). Ascultătorii pasionați ai Europei Libere, care nu erau puțini, și-l doreau cu ardoare.

Putea fi cumpărat, dacă îl găseai. Apărea în magazine din când în când și în cantități mici. Se vindea ca pâinea caldă. Cei cărora le era la îndemână apelau la sistemul P.C.R. Nu, nu la partid! La Pile – Cunoștințe – Relații. L-am folosit și eu, chiar de două ori.

Am făcut-o mai întâi în anul 1982. La intersecția Ion Șulea cu Dristor, pe locul librăriei, al măcelăriei și al băcăniei cocoțate deasupra unor trepte abrupte, se construise blocul R5 care avea la parter un magazin mare de electrice, electronice și electrocasnice. Era Unitatea 74 – I.C.L. Tehnometal gestionată de M., un cioplean evadat din tradiția de grădinari și lăptari a bulgarilor așezați temeinic în jurul străzii Tomis. Soția lui a lucrat o perioadă cu mama, apoi s-a retras ca vânzătoare la același magazin, o muncă mai liniștită și mai cu folos. Familia M. m-a ajutat să cumpăr primul radioreceptor Selena. Este cel din fotografii.

Am dat pe el o poală de bani. Suma de 1800 de lei era semnificativă și pentru mulți, descurajantă. În martie ’82 reprezenta 80% din salariul meu de stagiar anul II (2310 lei/lună).

Ascultam, aproape zilnic, în condiții foarte bune, posturi de limba engleză și franceză ca exercițiu util pentru o minimă întreținere a deprinderii de a folosi cele două limbi străine. Uneori rătăceam și pe la Europa Liberă. Rar de tot.

În schimb tata își începea și își sfârșea ziua cu postul american care emitea de la München. Se chinuia cu o măgăoaie sovietică pe lămpi. Puteam să-i cumpăr unul mai pricopsit sau măcar să-l fac pe acela să funcționeze mulțumitor, dar mi-era frică. După patruzeci de ani petrecuți în filatura de la „7 Noiembrie”, într-un zgomot infernal, se pricopsise cu o diminuare importantă a auzului. Asta îl determina să ridice volumul cam sus. Cum locuia la bloc… nu știam cine mai ascultă părerile despre actualitatea românească transmise din Bavaria, chiar dacă „moșu” nu le înghițea pe toate.

Știa de Selena și din când în când mă informa cât de bun este modernul aparat de radio. Bătea șaua ca să priceapă iapa. O vreme l-am dus cu vorba. Până a aflat de la nepotă-su că noi avem unul și încă de câțiva ani.

Nu mai era loc de întors. De ziua lui a primit cadou radioreceptorul la care visa.

De această dată m-a ajutat nea Ionică Știrbulescu de la I.D.E.B. Omul cu educație aleasă, poetul sensibil și profund, inginerul cu știință de carte și-a dovedit încă o dată generozitatea. A fost suficient un telefon și gata!

L-am cumpărat de la Magazinul universal Victoria direct din depozit.

Cele două radiouri funcționează perfect și acum.

mai mult decît muzică de lift

… un sound nou – și binevenit – în eterul Capitalei. E vorba de Chill FM, pe care-l găsim pe 103,8 MHz. E fostul Music FM – un post de radio ce nu-și găsea rostul, fiindcă difuza aceleași tristeți pe care le regăsim pe Magic FM și pe nefolositorul Vibe FM.

E bine cînd apar stații radio care-și asumă un specific; de-aia oamenii ascultă cu interes Dance FM; de-aia ar asculta cu plăcere și Rock FM, dacă acolo s-ar mai schimba manelele.

Din păcate, radioul rămîne-n continuare o parte tare nepricopsită a presei.

1958 – zece ani de „Radio Popular” în presa vremii

… pe 27 august ’58 se marcau zece ani de activitate a fabricii de aparate de radio. Fosta fabrică „Philips” urma să devie, foarte curînd, „Electronica”.

 

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

„matinalul” postului public de radio s-a dus.

… întîi de toate, ne trebuie cam juma’ de kil de arpacaș – restul ingredientelor sigur le găsim prin casă.

Și, cu ceva osteneală, ne iese o colivă de numa-numa!

Pe care-o s-o facem pentru „matinalul” postului public de radio.

Radio România Actualități a-nmormîntat matinalul. Așa cum era el… era bun: avea un prezentator și avea informație, avea rubrici clare, avea intervenții succinte.

Nu avea dondăneală – nu avea „dialog” – nu avea oameni care fac glumițe și bat cîmpii între ei.

Acuma are.

ar trebui să-i știm?

… noua campanie a Radio România continuă prostul obicei publicitar al stației publice…

Probabil că cei trei domni și cele două doamne de pe panouri ar trebui să fie cineva – și chiar cred că sînt.

Dar noi nu-i știm.

De unde? Că la radio nu-i vedem, nu?

De unde? Că Radio România nu le-a promovat niciodată fețele – și nici acum nu-i arată pe nicăieri altundeva; pe site, să zicem.

Nu le scrie numele pe panou, nu scrie nici ce emisiuni fac!

Trebuie doar să ne-nchipuim, așa, că la Radio sînt niște oameni-acolo…

un om – un matinal

Pentru cine-ascultă radio, „matinalul” e, probabil, cel mai bun prieten – e programul vesel, folositor, antrenant care-ajută pe oricine să-și facă dimineața mai acceptabilă.

Bun-înțeles, atunci cînd „matinalul” nu-i populat de vorbe inepte și de cupluri de animatori care se-ntrec în glumițe și-n păreri.

Respectul de sine mă oprește să ascult asemenea programe de radio.

Uite, însă, că se poate și altfel! Uite un matinal care-i ținut în spate doar de-un om: se-ntîmplă pe postul de radio Rock FM – îl știți, e acel Magic FM fără Julio Iglesias și Modern Talking.

Aici, de-o săptămînă și-un pic, a revenit Răzvan Exarhu, care-i, totuși, „om de radio”, cum se zice: și e-n stare să țină-n spate, de unul singur, un program matinal.

Sigur: are stilul lui, dar i se potrivește – la radio-i merg dondăneala, jocurile de cuvinte, întorsăturile de vorbe. N-ai putea zice că și-a schimbat ideile și temele de pe vremea uitată cînd făcea „Rondurile” – dar pentru cine nu l-a prins atunci, totul pare proaspăt.

Uite că se poate.

și totuși, nu se înțelege

Fiecare dintre noi are, la-ndemînă, tone de muzică strînse pe-un minuscul pătrățel electronic. Poți asculta ce și cît vrei, oriunde și oricînd.

Și-atunci, de ce să mai asculți Radio?

… pentru că Radio-nseamnă ceva-n plus: e, pe lîngă muzică, și senzația că-i cineva acolo.

Dăm drumul la radio și pentru acel ceva adus de omul care vorbește.

Și omul ăla nu trebuie doar să bată cîmpii. La Radio, omul care vorbește poate – și trebuie – să înfățișeze de ce urmează melodia următoare; chiar și cel mai tern cîntec poate fi explicat, pus într-un context; muzica de la Radio este, totuși, un personaj.

Și nu se înțelege asta; și… „oamenii nu mai ascultă Radio”.

George Michael

… ca-n fiecare an, parcă, sărbătorile astea de iarnă vin cu cîte-o veste tristă, răvășitoare. O calamitate naturală ori una produsă de om; moartea cuiva – ziariștii stau cu furculița-n aer cînd aud vreo notificare neașteptată.

A murit George Michael – nu făcea parte din artiștii pentru care-ai fi avut timp să pregătești dinainte un articol comemorativ.

Scriu ziarele, se vede la televizor: redactorii noștri au tradus, la repezeală, ce-au scris alții despre el.

Păcat că nici acum n-o să scrie nimeni ce-a-nsemnat George Michael pentru noi, ca public.

România anilor ’80 era închisă – muzica pop vestică nu ajungea la oameni decît pe căi ocolite, cu-ntîrziere. Mai scăpau noaptea pe la radio așa, vreo zece hituri – pe an… Unele melodii „din repertoriul internațional” erau adaptate pe versuri românești și oferite cîntăreților debutanți. „Vorbește marea” cîntat de Cătălin Crișan e scris de Andrew Lloyd Weber pentru „Fantoma de la operă”. Iar „Faith”, cîntat de George Michael, a fost difuzat la noi drept „Ca o dimineață-n zori”, cîntat de  Puiu Năstase (nu de Pompliu Dîrjan, cum crezusem – mulțumesc, Radu!)

Și totuși, ascultam muzică de-afară. Nu-nțelegeam multe despre ea, despre contextul comercial în care se dezvolta: noi o consumam, lacom, ca pe ciocolată.

Așa a ajuns și George Michael aici, așa și-a făcut o fată din trei să fie fană. În pantaloni scurți și cu ciorapi albi. Pe casete proaste, fără postere – doar cu cîte-o poză decupată de printr-un almanah de-al „Scînteii Tineretului”.

Altfel erau vremurile, și-un pic altfel și oamenii; chiar și după deschiderea urmată Revoluției strălucirea Occidentului rămăsese ceva greu de atins.

Rămîn amintiri. Rămîne „Last Christmas” care-a fost difuzat la noi în anul 1990 nu doar ca un cîntec de Crăciun, ci și un cîntec despre primul Crăciun.

dooșunu

20 de ani se fac, oameni buni, de cînd o stație de radio particulară a devenit pentru prima dată și-n totalitate comercială.

În Decembrie ’96 se relansa 21. Emitea deja de vreo trei ani, apărută pe vremea cînd puterea se-ngrijea să aibă presă de toate soiurile de partea sa (mai țineți minte ziarul Vocea României?) S-a numit, la-nceput Radio XXI și era obscur. Din decembrie ’96 a devenit – brusc – prima stație radio pe deplin comercială, cu hituri care se roteau nu la patru-cinci ore, ci la trei, poate chiar două. Melodii difuzate intensiv, obsesiv, ca să creeze ascultătorului senzația aceea de identitate și apartenență. Animatorii deveneau mai puțin importanți; doar rețeta și play-listul contau. Radio 21 urma să fie, din acel moment, tot mai ascultat de pe o zi pe alta.

Un an mai tîrziu, ProFM încerca și el aceeași schimbare, dar cu toată puterea grupului din care făcea parte, nu a devenit niciodată o stație radio de primă audiență. Tot atunci, Contact începea să piardă supremația-n București, dar și-n alte orașe: erau ultimii ani ai radioului romantic, perpetuat de la-nceputul anilor ’90.

Ca orice rețetă de succes, și cea a radioului 21 a fost copiată și depășită. Kiss FM, care lua locul Contactului în 2003, și ZU, care începea prin 2009, l-au surclasat.

Radio 21 dispare – acuș-acuș. Se va numi Virgin – căutînd, cu ocazia asta, să-și schimbe și norocul.