despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

un om – un matinal

Pentru cine-ascultă radio, „matinalul” e, probabil, cel mai bun prieten – e programul vesel, folositor, antrenant care-ajută pe oricine să-și facă dimineața mai acceptabilă.

Bun-înțeles, atunci cînd „matinalul” nu-i populat de vorbe inepte și de cupluri de animatori care se-ntrec în glumițe și-n păreri.

Respectul de sine mă oprește să ascult asemenea programe de radio.

Uite, însă, că se poate și altfel! Uite un matinal care-i ținut în spate doar de-un om: se-ntîmplă pe postul de radio Rock FM – îl știți, e acel Magic FM fără Julio Iglesias și Modern Talking.

Aici, de-o săptămînă și-un pic, a revenit Răzvan Exarhu, care-i, totuși, „om de radio”, cum se zice: și e-n stare să țină-n spate, de unul singur, un program matinal.

Sigur: are stilul lui, dar i se potrivește – la radio-i merg dondăneala, jocurile de cuvinte, întorsăturile de vorbe. N-ai putea zice că și-a schimbat ideile și temele de pe vremea uitată cînd făcea „Rondurile” – dar pentru cine nu l-a prins atunci, totul pare proaspăt.

Uite că se poate.

și totuși, nu se înțelege

Fiecare dintre noi are, la-ndemînă, tone de muzică strînse pe-un minuscul pătrățel electronic. Poți asculta ce și cît vrei, oriunde și oricînd.

Și-atunci, de ce să mai asculți Radio?

… pentru că Radio-nseamnă ceva-n plus: e, pe lîngă muzică, și senzația că-i cineva acolo.

Dăm drumul la radio și pentru acel ceva adus de omul care vorbește.

Și omul ăla nu trebuie doar să bată cîmpii. La Radio, omul care vorbește poate – și trebuie – să înfățișeze de ce urmează melodia următoare; chiar și cel mai tern cîntec poate fi explicat, pus într-un context; muzica de la Radio este, totuși, un personaj.

Și nu se înțelege asta; și… „oamenii nu mai ascultă Radio”.

George Michael

… ca-n fiecare an, parcă, sărbătorile astea de iarnă vin cu cîte-o veste tristă, răvășitoare. O calamitate naturală ori una produsă de om; moartea cuiva – ziariștii stau cu furculița-n aer cînd aud vreo notificare neașteptată.

A murit George Michael – nu făcea parte din artiștii pentru care-ai fi avut timp să pregătești dinainte un articol comemorativ.

Scriu ziarele, se vede la televizor: redactorii noștri au tradus, la repezeală, ce-au scris alții despre el.

Păcat că nici acum n-o să scrie nimeni ce-a-nsemnat George Michael pentru noi, ca public.

România anilor ’80 era închisă – muzica pop vestică nu ajungea la oameni decît pe căi ocolite, cu-ntîrziere. Mai scăpau noaptea pe la radio așa, vreo zece hituri – pe an… Unele melodii „din repertoriul internațional” erau adaptate pe versuri românești și oferite cîntăreților debutanți. „Vorbește marea” cîntat de Cătălin Crișan e scris de Andrew Lloyd Weber pentru „Fantoma de la operă”. Iar „Faith”, cîntat de George Michael, a fost difuzat la noi drept „Ca o dimineață-n zori”, cîntat de  Puiu Năstase (nu de Pompliu Dîrjan, cum crezusem – mulțumesc, Radu!)

Și totuși, ascultam muzică de-afară. Nu-nțelegeam multe despre ea, despre contextul comercial în care se dezvolta: noi o consumam, lacom, ca pe ciocolată.

Așa a ajuns și George Michael aici, așa și-a făcut o fată din trei să fie fană. În pantaloni scurți și cu ciorapi albi. Pe casete proaste, fără postere – doar cu cîte-o poză decupată de printr-un almanah de-al „Scînteii Tineretului”.

Altfel erau vremurile, și-un pic altfel și oamenii; chiar și după deschiderea urmată Revoluției strălucirea Occidentului rămăsese ceva greu de atins.

Rămîn amintiri. Rămîne „Last Christmas” care-a fost difuzat la noi în anul 1990 nu doar ca un cîntec de Crăciun, ci și un cîntec despre primul Crăciun.

dooșunu

20 de ani se fac, oameni buni, de cînd o stație de radio particulară a devenit pentru prima dată și-n totalitate comercială.

În Decembrie ’96 se relansa 21. Emitea deja de vreo trei ani, apărută pe vremea cînd puterea se-ngrijea să aibă presă de toate soiurile de partea sa (mai țineți minte ziarul Vocea României?) S-a numit, la-nceput Radio XXI și era obscur. Din decembrie ’96 a devenit – brusc – prima stație radio pe deplin comercială, cu hituri care se roteau nu la patru-cinci ore, ci la trei, poate chiar două. Melodii difuzate intensiv, obsesiv, ca să creeze ascultătorului senzația aceea de identitate și apartenență. Animatorii deveneau mai puțin importanți; doar rețeta și play-listul contau. Radio 21 urma să fie, din acel moment, tot mai ascultat de pe o zi pe alta.

Un an mai tîrziu, ProFM încerca și el aceeași schimbare, dar cu toată puterea grupului din care făcea parte, nu a devenit niciodată o stație radio de primă audiență. Tot atunci, Contact începea să piardă supremația-n București, dar și-n alte orașe: erau ultimii ani ai radioului romantic, perpetuat de la-nceputul anilor ’90.

Ca orice rețetă de succes, și cea a radioului 21 a fost copiată și depășită. Kiss FM, care lua locul Contactului în 2003, și ZU, care începea prin 2009, l-au surclasat.

Radio 21 dispare – acuș-acuș. Se va numi Virgin – căutînd, cu ocazia asta, să-și schimbe și norocul.

Prince

… ieri a murit; fusese cel mai chinuit muzician din vremurile noastre. Era Prince.

Sînt, pe-această lume, rivalități și lupte peste care nu se poate trece. Între Pepsi și Coca-Cola; între Beatles și The Stones – cîndva; între Blur și Oasis – cîndva, mai aproape; între Steaua și Dinamo și între Michael Jackson și Prince…

Pentru cineva care-a tînjit să-nțeleagă și să fie aproape de lucrurile interzise ale anilor ’80, Prince a fost – poate – artistul care-a impregnat cel mai bine acele vremuri.

Michael Jackson, venind din disco și construind genial nu doar muzică, ci și spectacol vizual, era altceva: era uriaș și de neatins, ca o piesă de muzeu. Dar Prince, cu chitara melodioasă și cu bătaia funk-ului, părea un artist viu; muzica lui era fierbinte, aproape.

E greu de potrivit în vorbe muzica și senzația din spatele ei. Și noi, la Radio, n-avem pe cineva care să fie-n stare să-l explice pe Prince.

N-a fost altul atît de viu în minunații ani ’80-

… privind în urmă la cîntecele lăsate, nu putem alege. Destule au avut o viață nouă, refolosite de alți artiști – de la Sinead O’ Connor la Art of Noise. Destui artiști au primit cîntecele care le-au lansat și relansat cariere, tot de la el. Chaka Khan? Martika? Wendy & Lisa? … sau Bangles – cine-a pus în valoare mai bine vocea mîțîită a Susannei Hoffs?

N-au fost balade mai puțin grețoase ca cele scrise de Prince. N-a fost rock mai melodios ca cel pe care l-a făcut Prince; n-a fost altcineva care să scoată din chitară sunete mai aproape de inima celui căruia-i venea să dea muzica tot mai tare, ascultînd-o. N-a fost atmosferă de film mai nebună decît cea gîndită de el pentru primul Batman”…

Prince a rămas un artist a cărui muzică poate fi difuzată și azi, fără să pară plictisitoare, nici ieșită din tiparul timpului, deși vîrful lui a fost acum treizeci de ani. Trag nădejde să auzim la Radio mai multe melodii decît cele cîteva tipice cu care am fost obișnuiți. N-o să fie ascultător mai fericit ca acela care-o să asculte I could never take the place of your man” pentru prima oară.

din zbor: radio

… am avut, săptămînile trecute, ocazia să mă preumblu-n sus și-n jos și-n timpul zilei. Cu mașina, cu piciorul; pe vreme bună ori pe vreme rea.

Am ascultat mult radio, să știți.

Mă simt foarte bine cu programele de zi ale Radio România Actualități. R.R.A. reușește să fie un prieten al ascultătorului, să prezinte vesel, rapid, dinamic și corect viața Țării. Iar muzica nu este doar bună, ci și nouă: avem pe R.R.A. ocazia să ascultăm, pe loc și-ntr-un heavy rotation care însă nu sîcîie, cîntecele care vor fi date la stațiile de radio comerciale din două-n două ore în lunile următoare.

Eu m-aș oftica grozav – dac-aș fi o stație comercială – la gîndul că postul public de radio difuzează cîntecele comerciale înaintea mea…

———————–

De ceva vreme Smart FM s-a schimbat: noul șef al stației este Marius Tucă. Acum aproape zece ani, cînd a apărut, acest radio voia să fie o voce culturală – și n-a reușit. Nici acum nu-i un radio de cultură, însă… are un mic cîrlig cu care te-agață. Sînt emisiuni realizate de actori cu lipici. Matinalul e prezentat de Tucă însuși, care reușește să fie mult mai puțin dizgrațios decît la televizor ori în scris: pur și simplu, radioul îl prinde. Tucă – spre deosebire de restul oamenilor care vorbesc și invită pe-alți oameni la radio – are și siguranța de sine a omului hîrșit de presă, care se bate pe burtă cu mulți, mulți oameni celebri. Tucă prezintă matinalul împreună cu actorul Marius Manole și fac – împreună – o echipă destul de bună; în orice caz, cu clase-ntregi peste restul cuplurilor ori echipelor de prezentatori.

Pentru cei care țin la muzica autohtonă, Smart FM l-a adus și pe Kirk. Bună treabă.

———————–

Un om care ar fi lipsit din oraș douăzeci de ani și s-ar întoarce azi, ar avea surpriza să găsească pe radio voci care i-ar fi cunoscute. Șarpele face program pe Gold FM, Găinușă are iar matinal, Kirk are seara, Vintilă vorbește din nou – chestii dintr-astea.

Dar omul ăsta s-ar mira de faptul că nici unul dintre ei – și nici dintre mulți alții – n-a ajuns ancoră, n-a ajuns celebru, n-a ajuns la nivelul în care juma’ de Țară s-ar trezi la șapte dimineața să-l asculte. E trist? – da. Uitați-vă cum îl plînge Anglia pe Terry Wogan…

———————–

Închei comentînd o știre despre radioul Tanănana: lansat anul trecut și neperformînd, caută să vadă ce n-a mers. De pildă, numele: n-a avut nume. Tanănana” nu este un nume și nici măcar un concept. Unii nici nu zic așa niciodată, cu ă”, ci fără – Tananana”. Ori pun ă”-ul în alt loc: Tănanana”. Și – pentru a mia oară – elementarul fapt că oamenii nu pot înghiți zi de zi, la nesfîrșit, vorbe schimbate între prezentatori: vorbe goale, goale, goale.

moartea matinalului

… unul din motivele clare ca bună-ziua pentru care nu ascult programele matinale „mari” de radio este vorba ineptă. Ineptă, ineptă, ineptă, ineptă.

De ce se vorbește atît de prost la matinal? În primul rînd, pentru că se vorbește mult. Și se vorbește mult pentru că are cine cu cine vorbi.

Da: moartea matinalului e cuplul de prezentatori.

Dacă cineva își închipuie cu adevărat că din discuții se naște vreo scînteie de miez ori de haz, se-nșeală; glumele și spiritele sînt scrise deja pe hîrtie și repetate: ăsta-i tipicul.

Iar cînd „animatorii” sînt lăsați să ducă o discuție liber undeva, se simte imediat din pauze, repetări, rîsete scremute, reveniri la poantă, „ăăăăă”-uri prelungite.

Este greșit să crezi că un singur om nu poate duce un program în spate. O poate duce foarte bine – ba chiar punîndu-i o amprentă bună, personală. De-aia realizatori regretați ca Paul Grigoriu și Victor Spirache duceau singuri trei ore de program: pentru că aveau cu ce și n-aveau nevoie de parteneri care să le dea replica.

Desigur, un matinal serios nu e realizat doar de un om, și nici populat doar de-o voce; există rubrici și intervenții, în deschiderea cărora ancora matinalului pune un pic de atmosferă și dialog.

Așa se face.

Mai puțin în eterul nostru. Matinalul, dacă nu e purtat de doi oameni, e degeaba. Și chiar e.

Mai rău: fiindcă doi oameni nu-s de-ajuns, matinalul se face-n trei; ba chiar în patru. Intră și scriitorul de poante al emisiunii, ba chiar se aduce și-o „asistentă” (la radio, șablonul sexist de la TV e adaptat; asistenta trebuie să pară că are o voce sexy-inteligentă și să ție la tăvăleala glumelor celorlalți).

Uite: de-asta nu ascult niciodată un matinal de radio susținut de mai mult de un om. De-asta n-am ascultat în viața mea Dobro și Craio, de-asta n-am ascultat nici omologii lor Buzdu și Morar; de-asta nu ascult azi matinalul propus de proaspătul radio relansat sub numele de „7”.

De ce Radio România Actualități reușește să propună un Matinal excelent și echilibrat, condus doar de un om? Eugen Rusu n-are haz, n-are charismă, dar… are ceva al lui, de titular, de stăpîn pe situație: un aer de om la butoane – un aer care se simte și se transmite într-un fel plăcut.

Și – ca să mai dau odată-n plus peste bot stațiilor particulare de radio – de ce același post public are, în restul zilei, emisiunile prezentate de cupluri de realizatori care nu vorbesc inept, care nu se hăhăie, care nu comentează știrile mărunte? Pentru că-n toate se cade a se găsi o măsură.

Din păcate, măsura vorbei inepte de la celelalte stații radio este… nemăsurată.

HFM e 7

… gata! Ieri primiră voie de la CNA (se așteptau) și de azi dup-amiază HFM a devenit Radio Seven. Adică 7; Șapte.

Ocazie cu care s-a-ntors și Mr Vintilă; pentru cineva nevorbit în anii ăștia, poate interveni mai des printre cîntece – dar s-or regla, astea, pe parcurs.

Matinalul va fi cu Găinușă. O fi bine? Și-o aduce aminte că avea și miez, pe lîngă haz?

În muzica e băgat bine Mihai Dinu – se simte.

spre o mai bună înțelegere a importanței muzicii la Radio.

E foarte greu să vorbești despre muzica de la Radio fără să fii, totodată, subiectiv și obiectiv.

Știți că ceea ce se aude este ales cu multă grijă: se dau de-o parte cîntecele care-ar putea părea necunoscute și se păstrează doar cele despre care se poate spune, fără tăgadă, că prind la majoritatea oamenilor.

E un cerc vicios; cîntecele sînt totodată și confortabile, dar și – mai ales – plictisitoare.

Radioul nu trebuie să fie așa; dacă poate fi, asta nu-nseamnă că și trebuie.

Vreau să zic, la Radio pot ajunge cîntece pe care ori încă nu le știți, ori le-ați uitat de mult – dar sună atît de bine, încît o să vă-ndrăgostiți de frecvența pe care le-ați auzit.

Dar, ca să ajungă la voi astfel de cîntece, e nevoie de cineva care să le-aleagă.

Și are de unde alege. Chiar și păstrînd criteriul popularității, al numărului de discuri vîndute, al numărului de săptămîni petrecute în topuri, putem începe să redifuzăm la Radio, începînd de mîine, o mie de cîntece care sînt noi pentru cea mai mare parte a publicului.

O reîmprospătare a nenorocitului de playlist, asta e tot…

E nevoie, doar, ca oamenii care au făcut și au înțeles Radio să se-ntoarcă spre Radio. Nu e nevoie ca ei să vină dintr-alte locuri; ei oricum lucrează, comod și călduț, în stațiile de radio pe care le ascultăm zi de zi.

De ce e nevoie de oamenii ăștia? Dintr-un motiv foarte întortocheat, pe care o să-ncerc să-l expun cît mai bine. Poate reușesc.

Cînd e vorba de cîntece, animatorul obișnuit de Radio prezintă artistul, titlul melodiei și – dacă are chef – vreun detaliu găsit pe net, legat de vreun loc întîi, de milioane de discuri vîndute – și așa mai departe… Aceste detalii sînt corecte, într-adevăr. Dar sînt, în primul rînd, detalii tehnice, seci, legate de piața în care a evoluat cîntecul.

Uităm că acest cîntec este opera unui Artist. Chiar dacă în spatele acestuia este Industria, este Consumul, cîntecul este al Artistului – iar Publicul l-a primit în această calitate…

Ăsta-i adevărul!

Uităm – mai ales – că acest cîntec a fost difuzat în lumea largă, dar și la noi; a fost, poate, un hit al unui moment, al unei veri; pe acordurile lui oameni au dansat și au avut emoții.

Dar animatorul nu pomenește nimic despre această dimensiune a cîntecului. Și nu e vorba despre ce a însemnat cîntecul în Statele Unite, ci la noi, aici!

Difuzăm melodii de peste un sfert de secol la stațiile de radio particulare, dar încă nu ne duce capul să le legăm – elegant și inspirat – de ce-au însemnat ele pentru noi.

Și revin la oamenii care au făcut Radio de mulți ani: aici e rostul lor. Dacă cineva ar vrea să afle ce cîntec se asculta în Decembrie 1990 în România, de unde ar putea afla? Atunci nu era Internet; topurile stațiilor de radio nu se publicau nici măcar în presă; stațiile de radio însele nu mai există – s-au schimbat, s-au oprit, s-au transformat de zeci de ori!

faci Radio nu doar cu muzică, ci mai ales cu sentimentele născute de muzică. Iar sentimentele nostalgice fac o mare parte din treabă – oamenii se simt bine cînd le vorbești de lucruri pe care le-au trăit ei.

Da – vreau să aud la Radio vorbindu-se de hiturile anului ’91 din România; de ce se asculta, vara la mare, în ’94; să-și mai aducă cineva aminte că primul cîntec românesc care a reușit să devină un hit la absolut toate stațiile radio private, spărgînd topuri, a fost Omul bun și pomul copt al lui Mircea Rusu – și asta, de-abia în 1996. Să nu mai privim istoria cîntecelor noastre ca pe ceva caraghios, deși caraghios era să asculți Genius ori Valahia; este, bună sau rea, o istorie; și istoria se cade a fi respectată, înțeleasă, folosită!

ascultînd radio-

În București se află două frecvențe goale, scoase zilele astea la mezat. E vorba de 94,8 – pe care evoluase în jos Guerrilla, înainte de a fi închis – și de 102,6 – pe care avusesem cîndva City FM și, mai apoi, o încercare numită Click FM.

Se bat felurite feluri de proiecte. Obișnuitele posturi religioase, de folclor, și – mai mult ca oricînd – cele de informație: cum ar veni, fieștecare post de televiziune de știri își caută un debușeu în eter.

Mi-i așa o greață, oameni buni, de unii din cei pe care-i văd zilele astea prezentînd proiectele de radio în fața comisiei C.N.A.

Nu-i unul care să nu se bată cu pumnul în piept, spunînd că el – și numai el! – o să aducă Radioul acolo unde se cuvine.

Dar cine a dus Radioul acolo unde e acuma, în groapa de gunoi a mass-media? Tot aceiași oameni: fix aceiași: școliți la posturi străine, doxă de teorie, știutori de ce vrea ascultătorul…

… și-n același timp, artizanii de chixuri de radio și mai ales – creierele din spatele rețetelor de succes a radiourilor comerciale.

Dar ei, azi, vor un Radio Nou; vor ca Radioul să se-ntoarcă la Oameni.

Nu v-ar fi rușine.

———————

V-o zic cinstit, nu văd Radioul ieșind din groapa sa de gunoi. Nu atîta vreme cît nu-ți dai seama – din vorbe și muzică – ajungînd din întîmplare pe o frecvență, dacă asculți Kiss, 21, ZU, Pro sau Europa FM.

Nu atîta vreme cît Romantic, Magic, Vibe, Music și Smart FM au același playlist.

Nu atîta vreme cît Rock FM nu-și mai schimbă cîntecele; nu atîta vreme cît Dance FM nu-și înnoiește seturile; nu atîta vreme cît la Sport Total FM n-o să scăpăm de vorba pe lîngă sport; nu atîta vreme cît RFI n-o să lase interviurile luate nimenilor; nu atîta vreme cît Gold și Tănanana n-au cum să fie deosebite.

Nu atîta vreme cît cuplul de prezentatori – ori, mai rău, echipa – nu dispare, lăsînd loc ancorei, omului cu idee, voce și stil care nu are nevoie de altcineva care să-i ridice replica și să-i telefoneze poanta.

———————

Dragi ascultători, noapte bună.