despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Fragmente din memoria unui ziar (2)

scris de Ando

Citiți primul primul episod

Cum spuneam, chiar aparent avantajat de startul euforic al zilei de 22 decembrie, ziarul „Libertatea” a trebuit să se adapteze din mers la regulile implacabile ale economiei de piaţă.

Tarabele acelor ani gemeau de publicaţii, concurenţa era nemiloasă. Iată o fotografie făcută în 1990 de japonezul Norihiro Haruta, în Gara de Nord.

Apele societăţii erau tulburi şi vijelioase, aşa că nu era deloc uşor să rezişti, să te impui, să vii, permanent, cu ceva nou, deosebit şi să fii, totodată, perceput de cititori ca sursă credibilă. In aceste condiţii economice dure, entuziasmul şi simţul responsabilităţii faţă de cititori trebuiau să aibe în spate şi resurse financiare pe măsură. Pasul firesc ca, în paginile ziarului, să-şi facă apariţia publicitatea.

Mică paranteză. Din ce ştiu, până la revoluţia din decembrie 89, singurul ziar central cu pagină de „mică publicitate” a fost „România Liberă (şi acela după anul 1966).

E adevărat, nu cunosc dacă ziarele locale din acea perioadă conţineau acest gen de serviciu, chiar limitat la zona lor de audienţă.

Dacă îmi amintesc bine, ziarul „Dobrogea Nouă” din Constanţa avea, numai în perioada estivală, un supliment numit „Litoral”, unde apăreau şi ceva anunţuri. Revenim. Deci, din ianuarie 1990, totul era… la liber, aşa că ziarele duceau o luptă aprigă, „la baionetă” ca să câştige câţi mai multi clienţi. Sigur că, la fel ca mai toate ziarele importante de atunci, „Libertatea” avea şi el o rubrica de mică publicitate, dar ţinta ideală era formată din clienţii „graşi”: firmele private – care se înmulţeau rapid, restaurantele, magazinele, imobiliarele etc. Iată câteva mostre de reclame care apăreau în „Libertatea” acelor ani; probabil că pe altele le-aţi dibuit şi dumneavoastră în scanările din primul episod.

A fost şi perioada în care Octavian Andronic, alias ANDO (redactor şef al ziarului până în anul 1998) şi-a valorificat din plin faţeta sa de caricaturist versat. Cunoscut şi afirmat în domeniu încă din 1969 (anul debutului), s-a simţit ca peştele în apă în noua conjunctură social-politică care îi aducea pe tavă o multitudine de subiecte din care noi am selectat (cu greu) câteva:

O precizare – calitatea, de cele mai multe ori modestă, a scanărilor reproduse, nu ne aparţine. Am considerat însă că putem trece peste acest aspect, altul fiind scopul periplului nostru temporal.

va urma

cronică de afiș rezidențial 2

Absolut adorabil felu-n care dezvoltatorul proiectului imobiliar de pe Calea Victoriei 139 (clădirea de pe colț cu Gheorghe Manu, acum în reconstrucție) ne arată… cum o s-arate:

Mașinile parcate juma’ pe trotuar, juma’ pe stradă-s de mare excepție! – și ăsta-i viitorul așa cum îl văd, sincer, oameni de la care-ai crede chiar c-ar putea mai mult… măcar pe hîrtie.

1948 – anunțuri din presa vremii

de Ando și HM

1948: lumea veche continua să trăiască cu cea nouă. Cu tot avîntul puterii populare, oamenii căutau încă siguranța lucrurilor cunoscute, de dinainte de nenorocirea Războiului. Am mai deslușit, nu o dată, atmosfera ce reieșea-n anii aceia din mica publicitate și anunțurile publicate în presa centrală – aici aici și aici.

Viață nouă, așadar, cu obiceiuri vechi; chiar și noile intreprinderi de stat foloseau mici anunțuri de achiziție. Cum altfel? Economia și industria nu erau încă planificate, nici pe deplin etatizate: fiecare se descurca cum putea mai bine – și, mai ales, cum știa de dinainte.

Se-ntîmpla cu șapte decenii-n urmă.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

M-am rîs.

Simpatic, cum a fost plasată reclama asta pe tramvai.

Nenea ăsta nu-i vreun cyborg care și-o fi pus vedere laser după ce-a cîștigat la loterie; ci așa s-a nimerit butonul de deschidere a ușii.

din zbor

… este genial cum s-a nimerit să se plaseze reclama asta, taman dedesubtul „porcului

Mie mi-ar fi rușine!

Bă! Mie mi-ar fi rușine – rușine rău.

Uitați-vă la afișele astea, la șușele „marilor actori”.

Caramitru, Dogaru, Mălăele, Mihăiță, Morgenstern, Popescu, Vasluianu: trecutul, prezentul și viitorul artei noastre actoricești.

Bă! Să fiu actor cu „A” mare și să-mi văd fața pe mizeriile astea grafice, pe urîțeniile astea scoase din subsolul defunctei noastre arte grafice… m-aș ascunde de rușine.

Ce diferență între ele și clasicele afișe ale spectacolelor de manele, muzică populară și scheciuri obosite?

Te apucă sila cînd vezi nonșalanța cu care alde Mălăele își promovează imaginea pe asemenea urîțenii – el care, cît de cît, se laudă că știe să smîngălească hîrtia desenînd…

Te apucă rușinea cînd vezi că afișele feluritelor evenimente publice promovate de Primărie reușesc să fie mai vesele, mai drăguțe, mai inspirate: căutînd deseori s-arate un pic altfel!

Un lucru singur e bun în umilirea asta vizuală a Capitalei: acela că de vreun an încoace s-a mai rărit lipirea ilegală a afișelor. Chiar dacă nu credeți, mergeți prin centru și verificați – s-au rărit într-adevăr.

Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aiciaiciaici • aici

„nu-i treaba mea”

… trec de ani și ani pe lîngă panoul ăsta publicitar, c-o reclamă vizibilă din 2006.

O fi „treaba cuiva” să-l vadă și să-i sară-n ochi.

Au, toate primăriile, o droaie de pîndari pe străzi!

Cu toate astea, niciodată nu-i păsă nimănui.

Și-i greșit să credem că nepăsarea asta se regăsește numai și numai la Stat și-n Administrație.

O-ntîlnim peste tot.

Acu’ vreo săptămînă casiera dintr-un mare hipermagazin bucureștean se chinuia să scaneze mezelurile împachetate și etichetate de către cei de la raionul cu servire la vitrină. Etichetele se tipăreau cîș; codul de bare nu apărea complet – casiera era nevoită să tasteze de fiecare dată numărul corespunzător codului de bare. Se chinuia și pierdea timp, da’ n-a pus mîna pe telefon să-i anunțe pe cei din raion să potrivească rola de etichete cum trebuie în imprimantă.

Nu era treaba ei.

plimbare de frumusețe printre reclame

de Ando și HM

Mereu, mereu omul s-a preocupat de frumusețe – și cînd preocuparea asta s-a transformat și-ntr-o industrie, a apărut și fireasca reclamă.

Anuarele, revistele și ziarele de-nceput de secol – secol trecut – începeau să ne-ndemne să cumpărăm lucruri și lucrușoare cosmetice…

 

Cu siguranță, însă, că cea mai abundentă perioadă a fost cea interbelică. Avîntul Țării, cheagul pe care-l prindeau orășenii, bunăstarea și consumerismul îți dădeau coate: cumpără! frumusețea e o obligație!

Nu sîntem nicidecum primii care s-au gîndit să spicuiască printre reclame – mai ales printre cele apărute în revista „Realitatea ilustrată”.

Vedem – din ele – că și-atunci ne preocupau cam tot aceleași lucruri ca și azi; și că orice mergea, dacă suna serios. Grasul trebuie să slăbească, chelul să-și îndesească părul, gura să miroas-a flori, pielea să fie tonică. Răceala de sezon trecea cu frecția „Diana” – dacă trecea sau era doar… frecție, cin’ să știe?

 

Strălucirea reclamei din aceste vremi fericite slăbea după Război. Parcă și interesele oamenilor erau altele – se vede că produsele cosmetice nu mai erau cele mai importante. Locul lor era luat de adjuvanți diverși pentru bucătărie; de purgative „ce se găseau din nou” ce calmau stomacul obișnuit cu mîncarea pe sponci; cu leacurile contra rîiei… Era greu – și din reclame se simte cel mai bine greul: „am scăpat de războiu, vom scăpa și de ploșnițe”…

n-o duce lumea rău.

… face, uneori, să dai doi lei ca să vezi ce mai scrie prin „Click” – ziarul tabloid. După cum știm, presa scrisă o duce tare rău, căci nu mai cumpără mai nimeni ziare; de ce-ar face-o, cînd cei mai mulți ne luăm porția de mizerie direct de pe internet ori de la televizor?

Așa că – cel puțin așa se crede! – ziarele astea, care încă mai apar pe hîrtie, sînt citite mai mult de pensionari. Nu? Te-ai aștepta să dai în ele numai de reclame la sicrie, de sfaturi pentru colivă ieftină, de recomandări de policlinici, de ceaiuri și de alifii

Nu-i chiar așa – și o vedem prea bine, chiar în exemplele de mai jos:

 

… dacă e să ne luăm după reclamele targetate-n presa aceasta, pensionarii noștri nu duc chiar așa o viață neinteresantă: „4 zile + 4 nopți de sex cu 1 capsulă”!

Totul cu produse minune, care se găsesc în comerț – te duci la farmacia la care face reclamă Arșinel și te procopsești cu ele.

Testimonialele publicate sînt de toată încrederea. Un domn „a ajuns să facă sex cu soția sa chiar zeci de minute sau o oră” – da’ nu m-am prins dacă se laudă ori se plînge de asta. Altul, hîtru, găsește și o parte mai puțin însorită; „soția a întîrziat la muncă datorită faptului că nu mă mai opream”.

Dar, cu siguranță, avem de-a face cu un produs „cu studii științifice” – chiar dacă nu zice dacă s-au numărat și orele de muncă pierdute: ca să știm cum stăm cu creșterea economică.

„imaginea e cu titlu de prezentare”

de la Ando