despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

plimbare de frumusețe printre reclame

de Ando și HM

Mereu, mereu omul s-a preocupat de frumusețe – și cînd preocuparea asta s-a transformat și-ntr-o industrie, a apărut și fireasca reclamă.

Anuarele, revistele și ziarele de-nceput de secol – secol trecut – începeau să ne-ndemne să cumpărăm lucruri și lucrușoare cosmetice…

 

Cu siguranță, însă, că cea mai abundentă perioadă a fost cea interbelică. Avîntul Țării, cheagul pe care-l prindeau orășenii, bunăstarea și consumerismul îți dădeau coate: cumpără! frumusețea e o obligație!

Nu sîntem nicidecum primii care s-au gîndit să spicuiască printre reclame – mai ales printre cele apărute în revista „Realitatea ilustrată”.

Vedem – din ele – că și-atunci ne preocupau cam tot aceleași lucruri ca și azi; și că orice mergea, dacă suna serios. Grasul trebuie să slăbească, chelul să-și îndesească părul, gura să miroas-a flori, pielea să fie tonică. Răceala de sezon trecea cu frecția „Diana” – dacă trecea sau era doar… frecție, cin’ să știe?

 

Strălucirea reclamei din aceste vremi fericite slăbea după Război. Parcă și interesele oamenilor erau altele – se vede că produsele cosmetice nu mai erau cele mai importante. Locul lor era luat de adjuvanți diverși pentru bucătărie; de purgative „ce se găseau din nou” ce calmau stomacul obișnuit cu mîncarea pe sponci; cu leacurile contra rîiei… Era greu – și din reclame se simte cel mai bine greul: „am scăpat de războiu, vom scăpa și de ploșnițe”…

n-o duce lumea rău.

… face, uneori, să dai doi lei ca să vezi ce mai scrie prin „Click” – ziarul tabloid. După cum știm, presa scrisă o duce tare rău, căci nu mai cumpără mai nimeni ziare; de ce-ar face-o, cînd cei mai mulți ne luăm porția de mizerie direct de pe internet ori de la televizor?

Așa că – cel puțin așa se crede! – ziarele astea, care încă mai apar pe hîrtie, sînt citite mai mult de pensionari. Nu? Te-ai aștepta să dai în ele numai de reclame la sicrie, de sfaturi pentru colivă ieftină, de recomandări de policlinici, de ceaiuri și de alifii

Nu-i chiar așa – și o vedem prea bine, chiar în exemplele de mai jos:

 

… dacă e să ne luăm după reclamele targetate-n presa aceasta, pensionarii noștri nu duc chiar așa o viață neinteresantă: „4 zile + 4 nopți de sex cu 1 capsulă”!

Totul cu produse minune, care se găsesc în comerț – te duci la farmacia la care face reclamă Arșinel și te procopsești cu ele.

Testimonialele publicate sînt de toată încrederea. Un domn „a ajuns să facă sex cu soția sa chiar zeci de minute sau o oră” – da’ nu m-am prins dacă se laudă ori se plînge de asta. Altul, hîtru, găsește și o parte mai puțin însorită; „soția a întîrziat la muncă datorită faptului că nu mă mai opream”.

Dar, cu siguranță, avem de-a face cu un produs „cu studii științifice” – chiar dacă nu zice dacă s-au numărat și orele de muncă pierdute: ca să știm cum stăm cu creșterea economică.

„imaginea e cu titlu de prezentare”

de la Ando

pisiconomie!

de la Ando

BRD se ține-n continuare – cu folos – de pisiceli!

atît i-a dus capu.

… uite, fix în mijlocul Orașului, pe Calea Victoriei, pe unde toată lumea cască gura la Palat, la C.C., la frumusețea centrului…

„Reclama ta aici!”…

Pe bune! Atît i-a dus capu. Ce să faci!

mijloacele acuză scopul

… că vorbeam despre afișe deunăzi—

Lipirea lor peste tot – garduri, vitrine de magazine părăsite, stații de autobuz, casete electrice – este o ciumă.

Bine – e și ilegală. Afișele se lipesc în locuri speciale de afișaj public. Așa trebuie!

Doar că afișele astea nu-s numai de concerte, manele și ștefanbănică.

O groază  sînt ale unor evenimente publice care-s organizate de primării!

De pildă astea două – din poză.

Da, știu: e, poate, cel mai mărunt lucru mizerabil de care ne lovim pe stradă.

Dar n-ar fi frumos dacă măcar afișele evenimentelor organizate de primării ar respecta regulile de afișaj?

cronică de afiș prost

… are și publicitatea asta stradală chichirezu’ ei, iar cenușăreasa acestei publicități hulite și agresive – amărîtul cela de afiș – are și ‘mnealui o știință-n spate. Hîrtia asta colorată țipător poate ajunge, rareori, să fie o mică operă de artă; însă în restul timpului tot ce-i poți cere e să fie un vehicul decent pentru transmiterea mesajului dorit.

De-aceea, poate, cele mai bune afișe stradale-s cele pentru șușanele – acele concerte de manele și muzici populare combinate cu numere vesele: titluri mari, culori stridente, poze care se văd… succes garantat.

Cînd însă afișul e pus să fie pus și plătit din bani publici, nu mai contează nici eficiența sa și nici mesajul; e doar un prilej pentru graficieni frustrați să se joace cu culori, alăturări grafice ciudate, litere ilizibile.

Ca-n afișul ăsta pe care-l arătăm noi aici!

Întîi de toate, nu-nțelegi ce scrie. Litere ușchite, neobișnuite trecătorului de pe stradă – și prea subțiri…

Nu reiese limpede unde anume este acest Cinema în aer liber. Scrie mare „OCC” – dar acest „OCC” n-a intrat în conștiința publică drept acronim cunoscut. Scrie mic „Opera Comică pentru Copii”, deci ar putea să se desfășoare acolo (afli pe net că așa și e) – însă nu vedem nicăieri… adresa.

La un așa afiș, și evenimentu-i pe măsură. Această Operă Comică pentru Copii organizează un cinematograf în aer liber unde tocmai copiii n-au voie să meargă, filmele fiind pentru cei de peste 14 ani.

Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aiciaiciaici

din zbor

…. fel de fel de mesaje simpatice care-ncearcă să te facă să te-oprești. Uneori funcționează.

Din fugă: pentru cei dezamăgiți în dragoste…

 de la Ando

mizeria continuă

Mizerie cu „M” mare: toaletele restaurantelor unde-s montate fel de fel de reclame cu conținut sexual clar. Sigur că-s – în capul publicitarilor – „atrăgătoare”; dar în toaletele astea intră nu doar adulți, ci și copii: de ce trebuie forțați copiii să vadă fotografia unei pule agățată pe perete?

————-

…. un nou set de reclame scîrboase de la „Hornbach” – taman cînd ești pe cale să crezi că mai scîrbos decît scîrbosul nu este. Te-nșeli: este!

Nu vi le arăt: e plin orașul de ele, ba le vedem și la televizor. Un nene care-ncropește o coșmelie care cade pe el și care iese dintre dărîmături cu capul spart, rîzînd ca tîmpitul de bucurie că poate s-o ia cu bricolatul de la capăt… o tanti care ciumpăvește o tufă de trandafiri, toată numai răni – n-a dus-o capul să se deie cu spirt și să-și puie niște leucoplast pe deasupra… și mai sînt – mai sînt!

Da: bucuria de a face treabă, ați zice!

Da’ de unde; e mizeria de-a face treabă urît, fără cap; niște reclame nemțești la o atitudine atît de românească…