despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Când şi cum m-am prins (IV)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele despre evenimentele la care am fost martor, verificate, confirmate şi completate cu documente.

„Ţinînd seama de dificultăţile deosebite în asigurarea economiei naţionale cu energie electrică datorită secetei prelungite şi a unor grave deficienţe în funcţionarea centralelor electrice pe cărbune, în scopul funcţionării normale a Sistemului energetic naţional, în baza prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România,

Preşedintele Republicii Socialiste România decretează:

ART. 1
Pe data prezentului decret, în mod excepţional, se instituie în unităţile din Sistemul energetic naţional starea de necesitate şi se aplică regimul de lucru militarizat ….

ART. 4
În conducerea marilor unităţi producătoare de energie electrică pe cărbune şi a centralelor prevăzute în anexa*) la prezentul decret se numeşte şi un comandant militar.
Comandantul militar participă cu drepturi depline la intreaga activitate a consiliului oamenilor muncii şi răspunde, împreună cu acesta, de realizarea programelor şi a măsurilor necesare pentru buna funcţionare a unităţii.
În subordinea comandantului militar se constituie un grup de cadre militare stabilit de Ministerul Apărării Naţionale.
Comandantul militar răspunde, împreună cu directorul unităţii, de respectarea strictă a normelor tehnice de exploatare şi întreţinere a instalaţiilor, a regulilor de ordine şi disciplină la locurile de muncă, în scopul asigurării bunei funcţionări a utilajelor şi instalaţiilor şi pentru prevenirea oricăror întreruperi în alimentarea cu energie electrică …

ART. 7
Nerespectarea dispoziţiilor prezentului decret cu privire la regimul de lucru militarizat atrage, potrivit legii, răspunderea disciplinară, materială, contravenţională sau penală, dupã caz.

*) Anexa se comunică instituţiilor interesate.”

Acestea sunt principalele dispoziţii ale „Decretului Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985 (publicat în Buletinul Oficial Nr. 50 din 18 octombrie 1985) privind instituirea stării de necesitate şi a regimului militarizat în unităţile Sistemului Energetic Naţional”.

Centrala Industrială de Reţele Electrice, cuprinsă în Anexa comunicată „instituţiilor interesate”, a primit astfel o misiune importantă, ingrată, foarte dificilă şi chinuitoare în cadrul mecanismului aberant pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „bine” povăţuit de sfetnicii lui, îl imaginase pentru depăşirea „dificultăţilor deosebite în asigurarea economiei naţionale cu energie electrică”. L-a binecuvântat punându-şi semnătura pe un decret jignitor pentru profesioniştii sistemului electroenergetic naţional.

Conducerea a fost dublată de un comandant militar „cu drepturi depline” şi de o grupă de ofiţeri. Supravegheau şi controlau întreaga activitate care de acum se reducea la o singură „misiune”: Limitarea prin orice mijloace a consumului de energie electrică şi încadrarea acestuia în posibilităţile de producţie ale centralelor pentru a asigura astfel „funcţionarea normală a Sistemului Energetic Naţional”.

◊◊◊◊

Curând românii aveau să constate că pe lângă curentul electric continuu şi cel alternativ există un nou tip de curent – curentul electric întrerupt – întrerupt continuu sau întrerupt altenativ!

În cele din urmă, oamenii reţelelor electrice şi-au îndeplinit parţial misiunea. Cu sacrificii, cheltuieli şi pierderi uriaşe au asigurat, la limita catastrofei, funcţionarea S.E.N. Dar nu a fost una normală!

◊◊◊◊

Vineri, 18 octombrie 1985 comandantul militar, să-i spunem colonel-inginer Ghimpe, s-a prezentat la noul său loc de muncă. Îl însoţeau alţi patru tineri ofiţeri, toţi ingineri dar cu grade inferioare; locotenent sau locotenent major. Începea şi pentru noi şi pentru ei, o etapă foarte dificilă, o experienţă profesională şi de viaţă irepetabilă.

Foarte repede, tovarăşul colonel a dat milităria jos din pod impunând reguli cazone care vizau ordinea şi disciplina. Până aici nu a fost nimic surprinzător sau deranjant. Eram obişnuţi, prin natura domeniului de activitate, cu reguli stricte, foarte clare şi pe care le respectam fără ezitare. Celelalte cadre de conducere, oameni ajunşi în poziţii de decizie după ce parcurseseră temeinic toate etapele ascensiunii profesionale, i-au prezentat cu explicaţii detaliate cum stau lucrurile în sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice dându-i de înţeles că nu sunt necesare reguli noi, poate doar un control mai viguros menit să descurajeze eventualele tentaţii de a le încălca pe cele existente. Nu au fost suficient de convingători. Au fost însă înţelepţi şi l-au lăsat să-şi facă numărul.

Atunci m-am prins că esenţa misiunii pe care comandantul militar o primise era instaurarea ordinii şi disciplinei, lipsa acestora fiind identificată ca principala cauză a „dificultăţilor deosebite” care afectau asigurarea economiei naţionale cu energie electrică”. Periculoasă amăgire!

◊◊◊◊

După vreo trei ani, când se învechise ciurul, într-o seară blândă de septembrie marcam cum se cuvine rezultatele unei consfătuiri de lucru abea încheiate la care participase şi comandantul militar. Mâncarea savuroasă, pălinca de pere şi vinul alb de Lechinţa au dezlegat limbile făcându-i pe meseni un pic mai fraţi. Atunci colonelul Ghimpe ne-a mărturisit că la primirea misiunii sale în economia naţională fusese atenţionat că va avea de-a face cu o „trupă” indisciplinată şi insubordonată. A constatat însă cu surprindere că are sub comandă un corp de profesionişti adevăraţi, responsabili, ordonaţi, corecţi şi dedicaţi muncii lor.

◊◊◊◊

Şi totuşi! În lupta cu uscăturile milităria a înregistrat şi câteva victorii pe care regimul civil nu a fost capabil să le obţină.

Îmi amintesc de şeful Biroului administrativ din C.I.R.E., un mârlan analfabet, fără o calificare definită care învârtea tot felul de afaceri, cădea mereu în picioare şi manifesta o suverană lipsă de consideraţie faţă de ceilalţi. Pentru el toţi erau „Ce mare lucru! Nişte ingi pinci acolo!” dispreţuind astfel cu voluptate calificarea de inginer principal sau specialist a celor care îl onorau fiindu-i colegi. La puţin timp după militarizare, „năzdrăvăniile” mândrului şef de birou au ajuns şi la urechile ofiţerilor. Nu le-a fost greu să-l prindă în fapt şi să-l dea în vileag. Ca urmare, până la pensionare a ocupat un post corespunzător studiilor şi calificării – portar la Întreprinderea de Confecţii Metalice şi Prefabricate – I.C.M.P., unitate de producţie aflată în subordinea C.I.R.E.

O altă „victimă” a disciplinei militare a fost şeful Centrului de Distribuţie a Energiei Electrice – C.D.E.E. Bolintin aparţinând de I.R.E. Giurgiu. Pe acesta îl cunoşteam de câţiva ani şi ştiam de „aptitudinile” lui financiar-profesionale care îl puteau duce direct la puşcărie. Cu ocazia unui control pe care, împreună cu colegul meu V.F., l-am făcut la I.R.E. Giurgiu am vizitat şi centrul Bolintin. Mizerie, lipsă de interes, indisciplină, dezordine, abateri grave de la normele de securitate a muncii, câte altele, ca acolo nu am găsit nicăieri. Văzusem până atunci multe unităţi similare. În raportul de control, am propus destituirea şefului de centru şi trecerea acestuia într-o funcţie de execuţie în care să nu aibă relaţii de serviciu cu consumatorii. Însă „îngerul lui păzitor”, cuibărit undeva la Judeţeana de Partid, şi-a întins aripa protectoare. S-a ales doar cu o diminuare a salariului pe timp de trei luni. Banii pierduţi i-a recuperat într-o oră racordând cu mâna lui un consumator fraudulos!

Nu mult după aceea a apărut „diavolul în uniformă”! În faţa ăstuia îngerul şi-a strâns înfrigurat aripile. Tot ce constataserăm noi în timpul controlului dar şi ce ştiam eu despre activităţile financiare ale protejatului, a ajuns la comandantul militar printr-o scrisoare semnată de câţiva dintre subordonaţii care se săturaseră de coţcăriile şefului. Ce nu aflaseră încă bolintinenii era că „diavolul kaki” se arăta neanunţat şi la ore nepotrivite; dimineaţa în zori, seara târziu, noaptea. S-a întâmplat să ajungă la ei într-o seară taman când şeful şi câţiva dintre acoliţii lui puseseră, în clădirea centrului, de un chef cu de toate, inclusiv lăutari.

Le-a stricat distracţia dar şi viaţa. Tuturor li s-a desfăcut contractul de muncă. Verificarea temeinică a tehnologiei care producea bani pentru buzunarul şefului, în detrimentul celui al statului, a condus la deschiderea unui dosar penal.

Colonelul Ghimpe şi ofiţerii din grupa militară au înţeles repede că nu actele izolate de indisciplină sau găinăriile comise de câţiva nărăviţi se aflau la originea problemelor grave pe care sistemul electroenergetic le avea.  Au fost astfel obligaţi să acorde mai multă atenţie misiunii de a limita prin orice mijloace consumul de energie electrică, una complicată, complexă şi plină de capcane. Dar ei nu se pricepeau!

Specialiştii erau civili, ştiau al dracului de bine ce au de făcut, se confruntau de patru – cinci ani cu această problemă, promovaseră deja mai multe  măsuri organizatorice şi tehnice care să le uşureze munca şi nu erau dispuşi să accepte, fără o analiză temeinică, fanteziile primilor veniţi. Tensiunea plutea în aer şi nu a trecut mult până la apariţia primelor conflicte. Când una dintre părţi foloseşte ca argumente pentru tranşarea unor controverse – schimbarea din funcţie, ordinul de mobilizare şi transferare la „batalioanele de pedeapsă” Turceni sau Rovinari, tribunalul militar – situaţia devine periculoasă. Dacă la astea adăugăm şi armele neconvenţionale cu care colonelul Ghimpe trăgea din toate poziţiile – arbitrariul, defăimarea şi îndepărtarea adversarilor, incompetenţa, nepotismul – atunci chiar nu mai era de glumă.

La nivel administrativ şi organizatoric comandantul militar ne-a fost de un real folos. A sesizat   necesitatea şi utilitatea unor măsuri pe care, din cauza centralismului birocratic, noi nu reuşisem să le transpunem în practică. Haina militară avea putere de penetraţie mai mare decât modestele noastre haine civile.

Iarna 1988 – 1989 a fost însoţită de înrăutăţirea accentuată a situaţiei energetice. În seara zilei de 9 noiembrie 1988 frecvenţa a scăzut până la valoarea record de 46,54 Hz. Consumul de energie electrică depăşise atât de mult producţia încât sistemul electroenergetic s-a aflat la un pas de colaps. Doar bunul Dumnezeu şi eforturile admirabile ale profesioniştilor implicaţi au făcut ca o nouă pacoste să-i ocolească pe români şi aşa greu încercaţi.

Omul Ghimpe s-a speriat rău (avea şi de ce!) iar colonelul Ghimpe a reacţionat în mod reflex ordonând ca în fiecare judeţ să se deplaseze un delegat al centralei industriale, reprezentant al comandantului militar care să supravegheze şi să controleze activitatea de limitare a consumului de energie electrică. Măsură pripită, nejustificată şi absurdă. Directorii, inginerii şefi, toţi ceilalţi ştiau foarte bine ce au de făcut, cunoşteau consumatorii, specificul acestora şi consecinţele întreruperii alimentării lor cu energie electrică, particularităţile şi priorităţile zonei lor de activitate. Dar peste toate, erau responsabili şi nu îşi riscau libertatea punând în pericol stabilitatea sistemului electroenergetic local, zonal sau naţional. Asta însă o înţelegeau doar  civilii. În acest fel, până la noi ordine, patruzeci şi unu de ingineri bine pregătiţi şi bine plătiţi şi-au lăsat de izbelişte sarcinile curente de serviciu şi familiile plecând pe tot cuprinsul patriei ca să facă… nimic.

Eu am fost desemnat „deputat” de Deva. Din noiembrie 1988 până spre sfârşitul lui ianuarie 1989 am făcut naveta spre frumosul oraş hunedorean. Plecam duminică seara şi reveneam în Bucureşti sâmbătă dimineaţa.

Colaboram cu o echipă de conducere minunată şi cu mare experienţă. Ion Haţegan, cu al cărui fiu fusesem coleg de facultate, era director din 1971 după ce din 1964 ocupase funcţia de inginer şef . Ajutorul lui, inginerul şef Cornel Mârza gestiona funcţia din 1973. Şi pe oamenii ăştia eu trebuia să-i supraveghez şi să-i controlez dacă îşi fac datoria! Ne-am pus repede de acord asupra modului în care vom colabora şi lucrurile au mers bine, fără poticneli sau incidente.

Pentru ce aveam noi de făcut exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Pentru a evita eventualele neplăceri şi pentru a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre misiunea nostră şi despre ordinele pe care le primisem. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis dar izolat nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea? Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!

Am convenit totuşi un program suportabil de întreruperi, diferit de cel oficial şi care nu avea girul şefilor noştri. La despărţire ne-a promis că, dacă va fi cazul, va interveni pentru a ne apăra. Nu a fost cazul!

◊◊◊◊

Pe drumul de întoarcere spre Deva, în maşină, surprins dar şi impresionat de prestaţia prim- secretarului, comentam cu directorul Haţegan cele discutate stabilind modul în care vom acţiona în continuare. Ne întrebam puţin îngrijoraţi dacă nu cumva în birou s-au aflat şi urechile altora căci se obişnuia şi atunci. Astăzi sunt sigur că primaşul Petroşaniului nu era monitorizat. Altfel, pentru cele rostite acolo n-am mai fi părăsit nestingheriţi Valea Jiului.

◊◊◊◊

După 15 ianuarie 1989 am fost chemaţi în „cazarmă”. Nu am apucat bine să mă reintegrez şi fără preaviz am fost trimes la Târgu Jiu. Cineva fusese informat că acolo consumul nu este prea bine „stăpânit”. Şi aşa, cu arme şi bagaje, am debarcat într-o după amiază, spre seară, în oraşul lui Brâncuşi. Cum nu mă aştepta nimeni, am mers direct la hotelul Gorj, cel mai mare hotel al oraşului, unde aveam o rezervare. De obicei colegii şi gazdele noastre ne aşteptau la gară sau la aeroport. Tot ei se îngrijeau să avem casă şi masă în condiţii civilizate. La Târgu Jiu eram pe cont propriu. Cu directorul, un tip cam ciufut, mă confruntasem cândva pe teme profesionale. A ieşit cam zmotocit! Avea însă o bună ţinere de minte!

Ajuns în hol mi-a atras atenţia recepţionera care era îmbrăcată cu cojocul şi purta căciulă de blană.

N-am dat mare importanţă, îmi era foame, am lăsat bagajul în cameră şi am coborât la restaurant. Mă aşez comod la o masă, apare chelnerul şi fără a-l lăsa să deschidă gura întreb:

– Ce aveţi de mâncare? Îmi răspunde uitându-se în zare:

– Salată orientală!

– Faci mişto de mine? Se apleacă pentru a auzi doar eu şi spune:

– Să fiu al dracuʼ dacă avem altceva! Doar salată orientală.

Se întunecase, nu cunoşteam prea bine oraşul, în plus îmi scăpărau ochii de foame. Şi pentru a mă ajuta, chelnerul continuă:

– Aici în apropiere este o patiserie. Au plăcintă bună!

Dacă de foame, coteiul boieresc a mâncat mere pădureţe, atunci puteam mânca şi eu plăcintă.  Ajung repede la patiseria lăudată. Plin de speranţă, cu foamea în gât, identific oferta aşa din ochi, fără să mai citesc etichetele. Plăcintă cu brânză şi plăcintă cu carne. Cu convingerea că o voi mînca şi pe a doua, cer o porţie de plăcintă cu carne.

– Nu avem! Rămas fără grai, îi arăt vânzătoarei râvnita plăcintă.

– Nu-i cu carne, e cu mere!

Şi uite aşa în seara aia m-am hrănit cu plăcintă cu brânză. N-a mai contat cât de bună! Însoţită de o bere ar fi mers. Dar de unde?

Mai liniştit mă îndrept spre hotel gândindu-mă cu plăcere la un duş fierbinte şi la un somn bun. Urma să am o zi grea, într-un mediu neprietenos.

În cameră, doar pentru a-mi asigura un zgotot de fond, pornesc televizorul. Din obişnuinţă pun mâna pe calorifer. Era dezmorţit şi am presupus că în curând se va încălzi suficient. Pregătindu-mă de duş am dat drumul apei calde pentru a-i verifica temperatura. Nu curgea nimic, nici măcar aer. Sun la recepţie şi întreb ce se întâmplă. În stilul tradiţional oltenesc mi s-a dat de înţeles că apă caldă nu prea este. Precaut, mi-am pus echipamentul de dormit utilizat în deplasare – trening, căciulă tricotată, ciorapi de lână – şi m-am culcuşit sub pătură.

Reuşesc să dorm vreo trei ore. Spre miezul nopţii m-am trezit tremurând de frig, cu ochii spre calorifer.  Era rece ca un bloc de gheaţă. Căldura se terminase demult. Tentativa de a-mi continua somnul a eşuat. Nu a fost chip deşi am folosit toate păturile disponibile în cameră.

Atunci m-am prins de ce recepţionera  purta cojoc şi căciulă de blană.

M-am îmbrăcat, mi-am pus ghetele îmblănite şi tot restul nopţii am patrulat prin cameră. Pe la 5.30, chiaun de frig şi de nesomn cobor la recepţie încercâd să aflu unde pot bea ceva fierbinte – ceai, lapte cafea, … orice. Recepţionerul, uşor buimac, se uită la ceas şi-mi spune:

– La ora asta nu aveţi unde. Încercaţi la Piaţă. Este acolo un restaurant cu autoservire. Poate mai prindeţi ceva!

Bâjbâind puţin am ajuns la piaţă şi am găsit autoservirea. Aici vreo zece matinali înfometaţi stăteau cuminţi la coadă pentru a-şi procura micul dejun – o cană mare din inox (pentru supă/ciorbă) cu lapte colorat în cafeniu şi un sfert de pâine neagră. După o scurtă aşteptare, mi-a venit rândul şi am prins… ultima porţie! Mană cerească! Refuz pâinea. Păstrez doar preţiosul lichid fierbinte.

Întremat şi decis să abandonez misiunea m-am prezentat la I.R.E. Tg. Jiu. Am participat la raportul (teleconferinţa) de dimineaţă, mi-am anunţat intenţia de a pleca, am luat semnătură şi ştampilă pe ordinul de deplasare şi la prânz eram în trenul de Bucureşti.

După o întrevedere explicativă, cam „înţepată”, avută cu colonelul Ghimpe, rezultatul îndrăznelii mele a fost exluderea de pe lista celor care primeau misiuni legate de limitarea consumului, adică o imensă pagubă-n ciuperci dar şi o nouă crestătură pe răbojul actelor de nesupunere.

Atunci m-am prins că mi se pregăteşte ceva!

Nota Bene: Când şi cum m-am prins (I), Când şi cum m-am prins (II), Când şi cum m-am prins (III)

Când şi cum m-am prins (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele despre evenimentele la care am fost martor, verificate, confirmate şi completate cu documente.

În aceeaşi zi (27 decembrie 1989), într-un scurt moment de răgaz, am răsfoit primul număr al recent apărutului Monitor Oficial al României (Monitorul Oficial al României, Anul I, Nr. 1, Vineri 22 decembrie 1989). Pe prima pagină se afla comunicatul citit de Bătrânul Hidroenergetician (B.H.) în seara zilei de 22 decembrie şi mi-am amintit de însemnările mele din acea noapte. L-am citit de mai multe ori, cu atenţie, revenind obsesiv la următorul fragment:

„În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare.

Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român.

Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale.

În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale.

Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţeneşti, să asigure ordinea publică.

Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale”.

Am copiat textul pe o foaie separată şi am lăsat-o la îndemână pe birou. Din când în când reciteam cele scrise notând  întrebările la care nu găseam răspuns:

  • Cine erau cei care „am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale”? De ce ei şi nu alţii?
  • Cine şi ce îi legitima pe aceştia „să grupeze toate forţele sănătoase ale ţării”?
  • De ce trebuiau grupate „toate forţele sănătoase ale ţării” sub un stindard unic şi de ce acela să fie al F.S.N.?
  • Dacă F.S.N. „se sprijină pe armata română”, care este semnificaţia reală a evenimentelor şi unde este locul „maselor populare de toate naţionalităţile şi în primul rând al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale”? Masele populare şi tineretul nu-i legitimaseră pe cei care „am hotărât” pentru simplul motiv că nu fuseseră consultaţi. Probabil era suficient să se sprijine „pe armata română”.
  • Cum au apărut, cum se numeau, cum au funcţionat „organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare” şi de ce acestea ar trebui grupate sub flamurile F.S.N.? Pregătiseră acestea evenimentele? Cine erau membrii organizaţiilor şi grupărilor?
  • Ce fel de organizaţie era F.S.N.? Cum putea să-şi subordoneze „toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură” iar prin Consiliul Frontului Salvării Naţionale să preia „întreaga putere în stat”? În trecutul dureros de apropiat numai P.C.R. putea face asta! Era F.S.N. un „organ de partid şi de stat”?
  • La ce-i foloseau unei organizaţii nedefinite ca F.S.N., cu o legitimitate neidentificată şi care se sprijinea pe armata română, consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale? Înlocuiau acestea comitetele judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale ale P.C.R.?
  • De ce atribuţiile administraţiei locale („aprovizionarea populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale”), coordonate până atunci de către P.C.R. prin comitetele sale locale, treceau în coordonarea F.S.N. prin structurile proaspăt înfiinţate?
  • De ce în componenţa provizorie a C.F.S.N. (dar şi în cea rezultată după prima şedinţă din 27 decembrie 1989) intrau şi foşti activişti de rang înalt ai defunctului P.C.R.? În ce scop îşi utilizau aceştia experienţa politică şi administrativă? Erau ei capabili să slujească „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”? De ce ăştia şi nu alţii? Îi mai lega şi altceva decât apartenenţa la P.C.R.?

Hârtia cu întrebările scrise în grabă a stat la vedere, pe biroul meu, câteva săptămâni. Din când în când comentam cu cei din preajmă. Imaginea se mai limpezea dar nu era suficient de clară. Oricum, începusem să înţeleg. George Lesnea se dovedea încă actual:

„Partidul e-n toate.

E-n cele ce sunt

Şi-n cele ce mâine…”

Atunci m-am prins că se pregăteşte „restauraţia”.

Am pus documentul într-un dosar şi mult timp nu i-am mai acordat atenţie. Uneori identificam informaţii care mai adăugau o piesă la răspunsurile pe care le căutam. Au trecut douăzeci de ani şi într-o zi mi-a ajuns sub ochi stenograma întâlnirii pe care cei doi Hidroenergeticieni (Ion Iliescu şi Petre Roman) au avut-o în ziua de 27 decembrie 1989, ora 10.00 cu Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti.

Am găsit-o în lucrarea istoricului Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere 1989 – 1990. Prima guvernare Petre Roman, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006. Iată cele mai semnificative pasaje:

E. Tiajelnikov: Dorim, tovarăşi, să ştim de ce aveţi nevoie, din punct de vedere politic, de armam ent, acum imediat şi, de asemenea, şi pentru perspectivă, în viitor. Este vorba de ajutor umanitar, ajutor de ordin militar, economic. Conducerea sovietică este gata să trimită la Bucureşti o delegaţie, pe tovarăşul Şevardnadze care să aibă consultări cu prim-ministrul, cu ministrul de Externe şi să elaborăm un program solid de colaborare în interesul susţinerii revoluţiei, aşa cum a arătat tovarăşul Gorbaciov, în rezolvarea problemelor cele mai acute care stau în faţa revoluţiei.

Ion Iliescu: Este foarte bine asta. Vă mulţumesc. Avem nevoie de sprijin, că aceasta este cea mai importantă problemă acum, sprijin moral şi politic. Conducerea dvs. a făcut acest lucru de la început, imediat. Eu nu m-am îndoit de acest lucru şi toţi care m-au întrebat cum o să vadă ţările socialiste această mişcare a noastră, am spus să nu-şi facă probleme. În ce priveşte ajutorul umanitar, primim din toate ţările şi din partea dvs. S-au acordat multe ajutoare ieri, am discutat despre acest lucru. Cel mai important este că M. Gorbaciov a propus să discutăm problemele dezvoltării viitoare a operaţiunilor. Deocamdată însă este greu, pentru că nu suntem încă organizaţi, pentru că asta nu a fost o lovitură dată de cineva anume, ci particularitatea procesului de la noi, spre deosebire de alte ţări socialiste, este că Ceauşescu şi acoliţii lui au dus ţara la o asemenea catastrofă încât a dus la explozia maselor, masele l-au respins, nimeni nu a ştiut nimic dinainte, a fost opera tuturor, opera tineretului.

Petre Roman: Nimeni nu a ştiut, nu a fost acolo intenţionat. Ne-a dus valul. Nu a fost nimic organizat.

Ion Iliescu: Noi  ne-am bucurat de simpatia acestor mase. Ceauşescu a reuşit să creeze o asemenea situaţie în ţară, în ceea ce priveşte PCR şi comuniştii, încât dacă nu ar fi fost şi comunişti care să se bucure de sprijin, nu ştiu… „Nu avem nevoie de comunişti.” Nu ştiu cum o să fie, nu putem vorbi despre PCR. Nu a fost o campanie anticomunistă, s-a creat o asemenea atmosferă în jurul partidului din motivele arătate mai înainte. Din această cauză am făcut o platformă pentru toate tendinţele. Nu ne trebuie partide pe interese sectare, ci o pltformă politică care să unească toate forţele, tendinţele, forţele creatoare ale ţării şi pe această pltformă să acţionăm şi, cum aţi văzut, o asemenea abordare a primit aprobarea tuturor, chiar în condiţiile acestea de teroare oamenii acţionează cu succes. În primele zile s-a creat haos, a fost o criză de putere şi un vacuum, pentru că, neavând forţe care să organizeze lovitura, nu există structuri. Acum abia organizăm aceată structură. Noi acum lucrăm cu acei oameni tineri care au fost cu noi acolo, în ceasul revoluţiei.

—————-

E. Tiajelnikov: Tovarăşul Mihail Gorbaciov şi Biroul politic ar fi recunoscători dacă ne-aţi spune care  este aprecierea dvs. Privind etapa actuală a revoluţiei şi a situaţiei politice de masă. Măcar pe scurt.

Ion Iliescu: În primul rând, aşa cum am spus, elementul fundamental este caracterul revoluţiei. La noi, caracterul spontan al acestei mişcări, spre deosebire de evoluţia precedentă, care a împins ţara într-o criză profundă, multilaterală, nu avea altă soluţie decât explozia revoluţionară. Mult m-am mai gândit la trecerea aceasta, că dacă nu vom fi capabili să acţionăm cu forţe organizate, că dacă partidul însuşi nu este în stare să-şi asigure rolul conducător şi să rămână, atunci a fost clar pentru mine de la început că dacă nu se produce deci acest lucru, se produce explozia, dar o explozie periculoasă pentru partid, care poate fi luat cu valul şi aşa s-a întâmplat. Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că din punct de vedere politic preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluţionară şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste. Instrumentul gândit, rapid ne-a venit ideea, pentru că a fost clar că altceva nu aveam de făcut, a fost ideea acestui Front, Frontul Salvării Naţionale, subliniind acest lucru prin denumirea lui, că ţara toată este în pericol şi că aceasta creează o platformă reală de interese comune ale tuturor susţinătorilor şi nu ne-am mai adresat mulţimii ca o secţiune, ca o forţă conducătoare, ci am exprimat ideea necesităţii consensului şi unirii tuturor forţelor interesate în însănătoşirea vieţii economice, sociale s.a.m.d. şi ne bucură faptul că nu am greşit în evaluarea noastră şi că ecoul a fost pozitiv şi cel puţin în acest moment există unanimitate în jurul platformei Frontului, asta înseamnă că am învins, tendinţe viitoare fiind însă posibile. Am proclamat ideea plurităţii politice, nu am spus mai mult decât pluritate, nu am confundat pluripartidismul cu pluripartide. Nu excludem posibilitatea apariţiei şi de partide, şi de tot felul de organizaţii, ba chiar din punctul nostru de vedere cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puţin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forţă. Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului.

Petre Roman: Platforma este aşa încât poate fi acceptată de oricine.

Ion Iliescu: Îi chemăm pe toţi sub platforma Frontului. Că în cadrul ei sunt interese particulare care le exprimă într-o formă sau alta, inclusiv interese politice, treaba lor. Cam aceasta este ceea ce am reuşit şi deocamdată este pozitiv.

E. Tiajelnikov: M. Gorbaciov a rugat să mă interesez dacă ideea de partid comunist va rămâne?

Ion Iliescu: Nu ştiu. Nu ştim cum vom rezolva această problemă! Deocamdată, dacă am pronunţa numai acest cuvânt…..

Petre Roman: Te scuipă.

E. Tiajelnicov: Printre demonstranţi au fost şi lozinci „fără comunişti”.

Ion Iliescu: Vrem să le dăm încredere în posibilitatea realizării unei acţiuni comune tuturor, indiferent ce sunt ei şi că nu vrem să restabilim vechile concepte şi concepţii depăşite despre comunism, despre partid. Eu personal sunt gata să merg în continuare fără partid, cu acest Front, care de fapt să devină forţa politică esenţială a naţiunii.

Am rămas cu gura căscată. Aveam în faţă imaginea a ceea ce B.H. şi ai lui ne pregăteau, dovada materială că intuiţia mea nu dăduse greş.

Atunci m-am prins că „explozia periculoasă” pentru  Partidul Comunist Român care a fost „luat cu valul” fusese elementul neprevăzut al evenimentelor din 22 decembrie 1989. Supravieţuirea P.C.R. nu le-a ieşit!

Sub umbrela F.S.N se „proiecta” o perestroikă în cel mai curat stil sovietic şi asta o spuneau cei ajunşi în mod suspect (pentru care nici azi nu există o explicaţie coerentă) să decidă destinul României.

Nota Bene: Când şi cum m-am prins (I), Când şi cum m-am prins (II).

21, 22

Dacă doriți să recitiți articolele noastre prilejuite de amintirea zilelor Revoluției, le găsiți în linkurile de mai jos. Le-am scris acum doi ani.

Cu participarea lui: HMFreesysFlorinAndoC. D. Mocanu.

Când şi cum m-am prins (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele, verificate, confirmate şi completate cu documente.

(partea întâi – aici)

Restul zilei de 22 decembrie 1989 şi noaptea de 22 spre 23 au trecut greu, chinuitor, sub semnul îngrijorării şi al incertitudinii. În diverse puncte ale oraşului începuse să se tragă şi apăruseră primele victime.

Comentasem îndelung cu familia şi cu câţiva prieteni întâmplările zilei. Situaţia se degrada cu rapiditate şi părea scăpată de sub control (sau dimpotrivă era foarte bine controlată?). Ne îndreptam spre haos şi nu exista încă o autoritate responsabilă care să-şi asume oficial conducerea ţării.

Stăpânit de impresia copleşitoare a unei zile unice am încercat să dorm dar a fost imposibil. După ce am frământat perna vreo oră m-am hotărât să urmăresc evoluţia şi relatarea evenimentelor în paralel, la televizor şi la radio. Şi am făcut-o, notându-mi diverse lucruri, pâna la ivirea zorilor.

Intuiam că după pulverizarea tuturor structurilor de stat (pe cele de partid, eu unul, nu le regretam) cineva trebuia să pună ceva în loc. Aşteptarea nu a fost prea lungă. În jurul orei 22.30, la Televiziunea Română Liberă, Bătrânul Hidroenergetician (în continuare B.H.) a citit „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”. Am aflat astfel că „în acest moment de răscruce am decis să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale” şi că acesta împreună cu Consiliul Frontului „au preluat întreaga putere în stat” şi au ca scop „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”.

Atât am reuşit să notez atunci. Nu era timp de analize dar am marcat însemnarea pentru a reveni asupra ei.
După miezul nopţii, TVRL a anunţat că se trage asupra unor spitale printre care şi cel de Urgenţă. Vizavi de acesta se afla sediul C.I.R.E. (locul în care îmi desfăşuram activitatea) şi care ocupa două corpuri de clădire: unul spre strada Hatmanul Arbore şi unul spre blocul Perla. Am sunat imediat la Comandamentul Energetic (Dispecerul de Consum) şi am vorbit cu şeful de tură, fostul meu coleg de facultate D.H. Nu este un tip uşor impresionabil şi nu are inhibiţii sau spaime dar atunci, evident marcat, cu voce tremurândă mi-a spus că în jur (zona bloc Perla-Spitalul de Urgenţă) se trage „ca la Mărăşeşti” şi că de ceva timp stau cu toţii la podea deoarece din când în când clădirea devine ţinta tirului.

Îndată după începerea programului la metrou am plecat spre serviciu curios să văd ce se întâmplase peste noapte. Din exterior clădirea nu părea să poarte urme de gloanţe. La lumina zilei, această primă constatare s-a dovedit corectă. Chiar de la intrare, toţi cei cu care m-am întâlnit şi care erau încă în timpul programului, mi-au confirmat relatarea prietenului D.H. Biroul în care lucram se afla la etajul doi în corpul dinspre strada Hatmanul Arbore perpendicular pe Calea Floreasca. Am intrat şi am aprins lumina. Atunci am văzut că geamul ferestrei din stânga mesei mele de lucru era găurit de un glonţ care străbătuse cei circa cinci metri ai încăperii şi se înfipsese în peretele opus. Acelaşi lucru se întâmplase şi în alte câteva birouri, situate în corpul dinspre blocul Perla. Ciudat era însă că în niciunul dintre acestea nu se desfăşuraseră activităţi deci ferestrele nu fuseseră iluminate. În schimb ferestrele exterioare ale încăperilor în care s-a lucrat toată noaptea nu au fost atinse.

Puţin mai târziu, când au venit şi colegii mei, am refăcut traiectoria glonţului care ne traversase biroul. Am întins o sfoară între orificiul din geam şi locul în care vizitatorul nepoftit s-a înfipt în perete.

Concluzia m-a înfiorat: dacă eu sau colegul din dreapta eram aşezaţi la mesele de lucru am fi fost loviţi în zona capului. Se trăsese din podul clădirii de vizavi (Str. Hatmanul Arbore x Calea Floreasca). Traiectoria era oblică (spre Calea Floreasca), orientată de sus în jos. Acelaşi procedeu a demonstrat că în celelalte ferestre se trăsese din blocul Perla.

Incidentul a fost raportat atât Ministerului de Interne cât şi Ministerului Apărării Naţionale. Nimeni nu l-a cercetat dar nici nu s-a mai tras în zonă! Fusese o diversiune! Iar eu mi-am îmbogăţit colecţia de amintiri cu glonţul extras din perete.

Şi a venit Crăciunul. L-am sărbătorit, ca de obicei, cu familia şi cu prietenii. A fost însă un pic mai trist. Tot ce ştiam despre semnificaţia creştinească a sărbătorii era pus în umbră de evenimente sângeroase care în mintea mea nu erau şi nu sunt compatibile cu ziua naşterii Domnului. Părintele Haralambie Bărbuleanu, parohul bisericii Târca Vitan şi apoi Consilier Patriarhal, cu care am fost vecin mulţi ani, dar şi familia mea, mă învăţaseră altceva. Mi-am amintit însă o întâmplare pe care le-am povestit-o şi celor cu care împărţeam partea frumoasă a acelei zile.

Ca mulţi români, tata era un pasionat ascultător al posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. De ceva vreme fusesem mutaţi la bloc şi vechiul nostru radioreceptor, cu selectivitate şi sensibilitate reduse, îl chinuia şi îl obliga să depăşească uneori limitele civilizate (şi de siguranţă!) ale volumului. În toamna anului 1988 a început să-mi ceară cu insitenţă (aproape zilnic) să-i fac rost de un radio SELENA, aparat de foarte bună calitate, vestit în epocă, produs în U.R.S.S. Se găsea greu, de regulă pe bază de P.C.R. (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) şi foarte rar la vânzare liberă. Am apelat la „tăticul” marilor consumatori de energie electrică din Bucureşti, inginerul I.Ş. A vorbit pe loc cu cineva şi în aceeaşi zi m-am prezentat la Magazinul Universal Victoria care avea la parter, în capătul opus intrării, un raion de electronice şi electrocasnice. Eram pe listă, am intrat în magazie, am plătit şi am devenit posesorul preţiosului aparat ambalat într-o cutie de carton pe care personalul magazinului s-a străduit să o disimuleze cât mai bine. Cu proaspăta achiziţie în braţe încercam să mă strecor printre cei care se aflau prin preajmă. Numai că cineva a văzut de unde ieşisem, a bănuit cam ce ascunde pachetul pe care-l ocroteam cu grije şi a izbucnit scandalul. Vânzătorii, care probabil mai trecuseră prin astfel de incidente, au intervenit imediat şi m-au „făcut scăpat”, unul dintre ei însoţindu-mă până la ieşire. Tata asculta de acum în condiţii optime posturile de radio preferate. Şi în vara lui 1989, sfătuindu-ne cum să trecem mai uşor peste diversele dificultăţi zilnice, mi-a spus: „Ăsta nu apucă Crăciunul!” Se referea la Ceauşescu. Ce stranie coincidenţă! În acea zi de sărbătoare se împlinea sorocul prezis de tata, care se baza, evident, mai degrabă pe o dorinţă personală, influenţată şi de comentariile transmise seară de seară de la München, decât pe raţionamente sofisticate. Cu siguranţă nu se gândea la moartea „cârmaciului”. Realitatea acelei zile îi depăşise însă dorinţa.

După ce ani mulţi magia sărbătorilor de iarnă ne-a fost întregită de „cadourile” aduse din necuprinsul alb al Siberiei de către Moş Gerilă, primul Moş Crăciun postdecembrist cu domiciliul la Rovaniemi, în Laponia, ne-a adus în dar U.D.M.R.-ul.

Începând cu seara de 22 decembrie, în timp ce evenimentele erau în plină desfăşurare şi pe străzile Bucureştiului apăreau primele victime, un grup de intelectuali maghiari din judeţele Timiş, Cluj şi Mureş

„au iniţiat crearea organizaţiilor politice proprii, iar la 25 decembrie s-a constituit , la Bucureşti, Comitetul Executiv Provizoriu al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, care a lansat un Apel pentru organizarea comunităţii maghiare la nivelul ţării, ce susţinea că scopul fundamental al Uniunii este perpetuarea minorităţii maghiare din România, păstrarea tradiţiilor limbii şi culturii ei prin realizarea autonomiei în interiorul graniţelor ţării”
[Stan Stoica, Dicţionarul partidelor politice din România (1989 – 2003), Ed. Meronia, Bucureşti, 2003]

De unde or fi primit semnalul?

Primul preşedinte al U.D.M.R. a fost ales scriitorul Domokoş Geza (până la 22 decembrie, membru supleant al C.C. al P.C.R.).

Uniunea, care funcţionează ca un partid etnic al minorităţii maghiare din România, a fost înfiinţată în baza unei legi din 1921 a fundaţiilor şi asociaţiilor şi nu în baza Decretului – lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din Romania, publicat în M.O. nr. 9 din 31 decembrie 1989. Aceasta nu este înregistrată în Registrul partidelor politice aflat, conform legii, la Tribunalul Bucureşti. U.D.M.R. respinge cu vehemenţă obraznică faptul că este partid etnic, afirmă că este o coaliţie a diferitelor organizaţii autonome locale şi de grup ale maghiarilor din România, declarându-şi în mod oficial, într-un limbaj încifrat, componenţa:

„În prezent, conform principiului pluralismului intern, U.D.M.R. are în componenţă organizaţii teritoriale, platforme bazate pe ideologii diverse, respectiv organizaţii asociate. Membrii asociaţi sunt grupări sociale, ştiinţifice, culturale, profesionale şi de tineret”.
[http://www.udmr.ro/page/despre-noi#sthash.uUMrc3V9.dpuf]

Miercuri 27 decembrie 1989 am revenit din vacanţa Crăciunului şi presat de treburile curente, care se cam adunaseră, a trebuit să stârnesc o întrevedere cu inginerul L.S., fost director până în martie 1987, înlocuit din funcţie de către conducerea militară pentru nepotrivire de opinii (adică divergenţe).

Meseriaş adevărat, trecut prin toată ierarhia profesională nu ierta prostia, impostura şi minciuna administrând făptaşilor (inclusiv celor în uniformă), fără menajamente, cu sobrietate, replici tăioase, neiertătoare. Accepta adevărul, oricare ar fi fost acesta şi găsea soluţiile potrivite. Cu toate astea avea umor, umor fin, de intelectual trecut prin biblioteci. Cu puţin timp înaintea înlăturării sale din funcţia de director discutam împreună o soluţie tehnică venită de undeva din ţară. Era o aberaţie. La final, în loc de concluzie m-a întrebat:

– Auzi Mocanule, ăsta (cel care semnase documentul) este inginer?
– Da tovarăşe director.
– Anunţă-l, când mai vine pe aici să aducă şi diploma de inginer.

Văzând mirarea în ochii mei larg deschişi, cam cât farfurioara de sub ceaşca de cafea, a continuat:

– Vreau să i-o rup!

Glumea, dar dacă timpul nu s-ar fi grăbit cu siguranţă nu l-ar fi iertat pe „priceput”.

Am sunat pentru a-l informa despre ce este vorba şi pentru a afla dacă este posibil să ne întâlnim.
Mi-a spus că pot veni deşi mai sunt şi alţii în birou. Când cu precauţie am deschis uşa doar pe jumătate, mi-a făcut semn să intru. Citea un ziar. Ceilalţi aşezaţi pe scaune aşteptau în linişte făcându-şi de lucru cu hârtiile lor. A terminat şi arătându-ne articolul care anunţa înfiinţarea U.D.M.R. în ziua de Crăciun ne-a spus:

– Băieţi, începe ceardaşul!

Ştia istorie şi trăise experienţa Regiunii Autonome Maghiare (Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară)!

Dicţionarul de termeni muzicali, defineşte astfel ceardaşul:

ceardaş (magh. csardas), dans popular ungar cu o mare răspândire naţională şi internaţională. Forma sa caracteristică comport două secţiuni contrastante: prima, lentă (ung. lassú), a doua, rapidă, vioaie, în ritm binar (ung. friss sau friska). Uneori tempo-ul părţii finale se accelerează extrem de mult, obţinându-se un vârtej uneori epuizant pentru dansatori. Dansul este prezent în cele mai multe concursuri destinate ansamblurilor şi soliştilor pop. A pătruns, încă din sec. trecut, în muzica cultă.

Cine a urmărit cu atenţie acţiunile şi paşii U.D.M.R.-ului, începând din ziua apariţiei sale până în prezent, va recunoaşte dansul tradiţional maghiar!

Inginerul L.S. s-a prins!

21, 22 – şi apoi

Pe 21 eram în Bucureşti. Habar n-aveam de mitingul acela. Ţiu minte că voiam să mergem la un film, pe Bulevard. Stăteam în Berceni şi – eram mai mulţi – am vrut să luăm nu metroul, ci maxi-taxiul 515, dar nu ştiu de ce. Ne-a lăsat la Şincai şi nu a mai avut voie să meargă mai departe; dar era ceva normal pentru o zi cu miting, aşa că ne-am întors şucăriţi acasă.

Maică-mea a fost la mitingul ăla; cînd lucrurile scăpaseră de sub control, nu ştiuse cum şi pe unde s-o şteargă mai repede.

Pe 22, dimineaţă, trebuia să plec la Otopeni, să stau acolo – aşa făceam vacanţele. Nu ştiam despre baricada de la Inter de peste noapte. Am luat metroul din Berceni spre Televiziune; staţia de la Universitate era spălată şi lucea ca nouă – asta îmi aduc aminte. Dar nu-mi aduc aminte dacă metroul a oprit sau nu în staţie! Parcă nu!

M-am dus, apoi, la Otopeni. Nu vreau să mă uit peste istoria oficială a acelei dimineţi apăsătoare pentru că am fost curios ce şi cît îmi aduc aminte singur. Nu ştiu ce am făcut pînă-nspre prînz. M-oi fi plimbat cu bicicleta? Poate. Am auzit la radio (nu aveam televizor – era stricat şi nu meritase să-l reparăm pentru acele două ore de program pe zi!) despre „trădătorul Milea”; asta era – cred!, repet, cred! – pe la 11. Apoi, înspre prînz, a început să se audă o muzică veselă, săltăreaţă, nepotrivită, nu ştiu cum să mă exprim. Iar la ora unu – cînd era Radiojurnalul – am aflat!

Ce anume am aflat, nu mai ştiu! Că a fugit Ceauşescu? Că a fugit dictatorul? Cum s-a formulat exact? S-a spus atunci de odiosul şi sinistra? Desigur, aş putea să privesc peste transcripturi, dar mă abţin: pentru că eu nu fac un articol istoric, ştiţi.

Eram oameni liniştiţi, noi, pe-acolo. Puţini dintre vecini s-au dus în oraş, să vadă; să simtă, să se îmbrăţişeze cu alţi oameni. Eu – cu unchiu-meu – m-am dus.

Pe DN nu erau multe maşini – dar în mod normal nu circulau multe în acei ani, cu puţinătatea benzinei. Ca să ajungem în oraş, ne foloseam de autobuzul 149, care venea destul de bine în general. În ziua aceea a trecut o rată care oprea şi lua pe oricine; ne-a dus, cred, pînă pe la Triumf. Şedeam cu capetele pe geam şi strigam; dar nu mai ştiu ce strigam anume.

Poate atunci aş fi putut pricepe că totul nu era ce părea a fi.

Să vă spun. După ce trece de Aeroport şi lasă, pe stînga, sanatoriul Ana Aslan, şoseaua spre Ploieşti trece pe sub un pasaj de cale ferată – este linia care duce la Urziceni. Pasajul – podul – e construit prin ’43 şi arăta – iniţial – cam ca podul cel vechi de la Băneasa. Prin anii ’80 fusese îmbrăcat în tablă, pentru a părea mai nou, că tot trecea nea Nicu zilnic pe sub el – şi mai ales, pentru a se monta lozincile de rigoare.

La nici o juma’ de oră de cînd fugise Ceauşescu, lozincile (din litere imense de tablă, înşurubate zdravăn) fuseseră vandalizate şi apăruse un mesaj nou, scris cu vopsea. Nu mai ţin minte mesajul cel nou – dar nu putea fi altceva decît vreun „jos Ceauşescu”, ori „jos cizmarul”. Mulţi ani după aceea m-am gîndit cine să fi avut la-ndemînă vopsea, pensulă, cine să se fi cocoţat pe pod să scrie cu litere de un metru. N-am aflat; nu ştiu cine să fi fost – nimeni din zona noastră. Însă acel mesaj părea atît de natural în ziua aceea; oferea o legitimitate mişcării oamenilor, ne făcea să credem că cineva dintre noi se ridicase deja împotriva tiraniei. Astfel de mesaje erau mai multe, în drumul nostru spre Bucureşti; faptul că semănau şi erau scrise cam la fel mă pune azi pe gînduri.

Dar atunci nu ne gîndeam; eram fericiţi.

Ne-am dus spre Televiziune. Oamenii îngenuncheau în stradă şi spuneau „Tatăl nostru”, se închinau şi se rugau pentru Timişoara, pentru Doina Cornea, pentru Mircea Dinescu. Aşa a fost.

Am căscat gura la Televiziune – nu se întîmpla încă altceva – şi ne-am dus prin Primăverii. Am trecut şi pe la casa lui Ceauşescu, deja vandalizată şi plină de cioburi. Nu m-a impresionat; părea îmbîcsită, meschină, măruntă. Ştiu că am luat un ciob dintr-un pahar spart, să-l am amintire. Din nou la Televiziune, oamenii strigau „Sergiu! Sergiu” – pentru că Sergiu Nicolaescu se cocoţase pe un balcon-ceva şi flutura victorios un automat.

Era bine. Ne-am hotărît să ne întoarcem spre Otopeni, gîndindu-ne la ăi bătrîni, care ne aşteptau. Îmi aduc aminte că am trecut, pentru prima oară în viaţa mea, pe sub Arcul de Triumf – eram, atunci, cu toţii eroi – şi am ajuns la Piaţa Scînteii, de unde socoteam c-om găsi vreun autobuz care să ne ducă acasă; dar autobuzele nu mai circulau.

Am luat-o pe jos. Să fi fost vreo trei şi ceva dup-amiaza. Încă era soare şi era cald. Ne-am dat seama că, mai mult ca sigur, trebuie să mergem cei vreo zece kilometri pe jos.

În Băneasa apăruse deja Armata, la podul peste lac; se punea de un soi de punct de control. Aici am mai stat un pic, încercînd să ne lipim de vreo maşină; fără folos.

Azi mi se pare foarte ciudat că, în după amiaza aceea, „Alimentara” din Băneasa era (deşi închisă, desigur) ticsită cu ulei, cu zahăr – cînd, de ce, fusese făcută aprovizionarea aceea disperată? O fi fost vreo ultimă încercare a regimului căzut de a arunca ceva la oameni?

Naiba ştie. Am ajuns pe întuneric acasă. Bătrînii erau îngrijoraţi; la radio începuseră avertismentele, se auziseră despre focuri de armă – începuse revoluţia inutilă.

Am adormit însă fericit; ţara îşi căuta o nouă conducere, apăruse Ion Iliescu, armata urma să-i dovedească pe terorişti. Noaptea a început nebunia de la Aeroport; ne-am cam speriat! Se auzeau – parcă – tancuri; pîrîiau mitraliere.

Au trecut zile; zici că nesfîrşite. Şoseaua era blocată. Am văzut daciile papuc care duceau militarii morţi spre – cred – morgă, la Baloteşti. Am găsit gloanţe pe stradă. Cică nu ştiu cui un glonţ îi spărsese chiar un geam. Ziua era însă linişte. Oamenii vorbeau, schimbau zvonuri şi frici, aşteptau veşti de la rude. Telefon nu exista. Sau parcă avea cineva, dar nu mergea.

Am jucat fotbal – era, încă, frumos şi cald. Am afumat, cu fereală, nişte cîrnaţi; cu fereală, ca să nu atragem, cu fumul nostru, atenţia vreunui lunetist – de parcă nu scoteam cu toţii fum din belşug din hornuri altminterea.

A venit Crăciunul, i-am împuşcat. Să mă iertaţi; nu prea mai ţin minte procesul de la radio; dar ţin minte ce am simţit cînd, în zilele alea, am ascultat – pentru prima dată-n viaţa mea – „Hotel California”, tot la radio.

A venit zăpada, grea; mai ales pentru că nimeni nu mai deszăpezea străzile şi şoselele. Am ajuns şi în Bucureşti. Autobuzele au început să circule; dar erau oprite la fiecare pod, ni se cerea să ne arătăm actele şi să ne lăsăm percheziţionaţi. La intrarea în metrou se confiscau brichetele (şi-aşa era, atunci, o chestie mare să ai o brichetă amărîtă!) pentru că nu-ş ce zvon circula că teroriştii pot arunca în aer cu bricheta.

M-am uitat, atunci, şi la televizor. Voiam seriale, voiam muzică, voiam filme porno – dar primeam comunicate, apeluri pentru ţară, înfiinţări de comitete FSN. Am citit ziarele cu nume schimbate pentru care trebuia să stai cel puţin o oră la coadă dimineaţa. Am prins, mai apoi, nu prima ţîţă publicată – ci primul horoscop…

Lumea scria; pe ziduri, pe pereţi, se lipeau afişe, bileţele; fiecare voia să fie ascultat.

Iertaţi-mă; atît mai ţin minte din acel decembrie. Nimeni din cunoscuţii mei de atunci n-a păţit nimic. Am păşit, fără să ne dăm seama, în restul vieţii noastre.

Revoluţia prin ochii unui copil

scris de Freesys

Din vară şi până târziu în toamnă la noi pe stradă “a trecut” Ceauşescu. Ca la un semnal toţi vecinii din bloc erau pe la ferestre, trecea coloana oficială a tovaraşului pe Calea Vitan, dinspre Mihai Bravu către Vitan-Bârzeşti în vizită de lucru la un obiectiv foarte important, din moment ce chestia asta se repeta cel puţin odata pe săptămână. La nivelul ăsta îl percepeam pe Ceauşescu la vârsta aia.

Este dimineaţă, 21.12.1989, plec cu mama la agenţia de bilete CFR, sărbătorile vrem să le petrecem la ţară la Focşani, pe drum lumea îmi pare că se comporta ciudat, se deplasează în grupuri şi discută în şoaptă. În agenţie mama se sperie, plăcuţa ce anunţă trenurile spre Timişoara este smulsă de pe panou, angajaţii agenţiei ne recomandă să nu părăsim oraşul până după Anul Nou. Mama renunţă la bilete; în afara agenţiei lume multă, o delegaţie de muncitori de la COMTIM strigă în gura mare, reţin doar că “Timişoara este rasă de pe hartă iar Bucureştiul defilează”. Urcăm pe bulevard până la Universitate, este foarte multă lume, foarte vocală de data asta. La Universitate ne întalnim cu tata şi cu foarte mulţi colegi de-ai lui de la 23 August, ne spune să plecăm acasă că demonstraţia dacă o sa aibă loc nu o să ţină mult. Plecăm spre Unirea, cam în dreptul magazinului un răcnet asurzitor, dupa cateva minute lumea trece în fugă pe langă noi “a căzut Ceauşescu, începe razboiul!”

Zilele următoare în faţa televizorului, la transmisiile din studiourile TVRL, spre amuzamentul tuturor am întrebat:

– Ăsta e teatru?

Întrebare la care tata a răspuns genial:

– S-ar putea!

Decembrie ’89

scris de Florin

De pe 18-19 decembrie se simtea o atmosfera apasatoare. Toata lumea asteptase ca dupa anuntul lui nea Nicu ca am scapat de datorii sa traim mai bine. Doua saptamani dupa anunt, se faceau planuri se visa cu ochii deschisi si romanul avea iar pentru ce sa traiasca.

Si… NIMIC. Brusc lumea s-a inchis in sine si a asteptat momentul de gratie. Venise un coleg de munca de la Deva si spunea ca la Timisoara e scandal mare. Vorbea in soapta dar, pe mine unul nu ma prea interesa. Fusesem cu o zi inainte la ziua unui prieten si aveam un cap de nu intra pe usa.

A mai trecut ceva vreme si pe 22 colegul Nicu iese pe hol si striga ca un apucat: Vino repede sa vezi ce piesa de teatru dau astia! Ma duc cam fara tragere de inima si tocmai il prind pe Caramitru care zicea ca a fugit dictatorul ca suntem liberi, victorie si altele asemenea. Ma uit la Nicu si-i spun destul de calm: Bai esti nebun!? Asta nu e piesa, e pe bune! Ne privim uluiti si ne luam in brate tipand victorie, victorie. Vestea s-a raspandit in toata fabrica dar, nu a facut cine stie ce impresie.

Cam pe la trei ma suna mama si-mi spune ca orasul este blocat si ca va trebui sa raman la casa bunicilor. Bucuria a devenit si mai mare: porcul abia taiat, vinisor din productie proprie, prieteni pe care nu-i mai vazusem cam de mult. La 15:30 am plecat si cu o masina de la fabrica am ajuns la casa bunicilor. Liniste ca pe lumea cealalta. Lemne taiate, rog o vecina sa-mi dea cu imprumut niste paine si ma pregatesc de fiesta. In mod curios nu am dat drumul la radio.

Cand eram in toiul pregatirilor apare tata cu masina si-mi demoleaza toate pregatirile. Facem repede o sacosa cu de toate si plecam spre capitala. Pana pe la Razoare liniste. In schimb de la Drumul Sarii pana la APACA balamucul de pe lume; claxoane, lume ca la demonstratie, strigate, semne ale victoriei, o dezlantauire de bucurie nemivazuta pana atunci. Pentru ca unii dintre cei de pe strada se uitau destul de crucis cand treceam cu masina printre ei, am deschis geamul si am inceput sa strig victorie si sa fac semnul respectiv. M-a prins atat de tare chestia incat am iesit aproape jumatate pe geamul masinii, incercand la un moment dat sa incalec portiera. Am ajuns la Regie si de acolo pe Podul Grant. Parca se mai linistise treaba iar la mine in Bucurestii Noi liniste si pace.

Am ajuns acasa, am dat niste telefoane pe la prieteni si brusc m-a cuprins un sentiment ciudat; simteam ca ceva este in neregula si ca nu acesta este sfarsitul.

Si a venit si noaptea si… restul este istorie.

O poveste simplă, de la revoluţie.

Am primit această povestioară mai demult, în plină vară, de la un bun amic – C. B.- care a “cules-o” şi, apoi, a avut inspiraţia s-o transcrie. Pentru că mi-a plăcut mult, am păstrat-o şi cred că este momentul cel mai potrivit s-o publicăm. Aşadar, lectură plăcută. (Ando)

DIN VREMEA ZAVEREI

scris de C. B.

Azi dimineaţă – adică deja ieri – pe când transpiram vitejeşte pe linia erotică a troleibuzului 69, prefăcându-mă că citesc, am asistat la o conversaţie mai captivantă decît cancanurile din jurnalul ce-l ţineam în faţă. Pe bancheta de lângă mine, o cucoană dezorientată, care învârtea în mână o coala A4 cu planul cartierului Drumul Taberei, pe care căuta strada Piatra Neamţ, sau Tîrgul Neamţ, nu mai ştiu, a intrat în vorbă cu un venerabil ce tîra dupa el doi saci imenşi de rafie, anul alb, altul albastru. Sacii erau tixiţi cu cutii de bere, strivite bine ca să încapă mai multe, pe care le ducea hăt, la un centru de colectare din Militari, unde se plăteşte mai bine, 3,50 lei [0,75 euro, la cursul de azi] kilogramul de aluminiu, pe când în Obor nu capeţi mai mult de 2,20. Din sacul albastru a scos şi i-a arătat cu mândrie cucoanei o pungă de plastic în care mai avea şi nişte cupru, vreo doua kile:

– Am “găsit” ieri nişte cablu şi i-am dat foc, să-l dezizolez. Era să mor de fum şi de căldură, da’ ce să-i faci, trebuie, dacă nu te-ajungi cu banii. Dupa 35 de ani de muncă am pensie 460 de lei [103 euro] lunar. La revoluţie eram vatman. Când coboram panta, să intru în pasaj la Lujerului, iese unul pe linie şi-mi face semnul V cu două degete. Dracu’ m-a pus? fac şi eu semnul victoriei şi opresc. S-a suit în faţă, lângă mine şi tot drumul se uita în stânga şi-n dreapta. Când a coborât la Piaţa Crângaşi, între staţii, a băgat mâna-n buzunar, mi-a arătat un pistol şi mi-a zis: mergi încet, pe lângă mine; dacă mă depăşeşti, te-mpuşc. Ce era să fac, am mers ca melcul vreo sută de metri, până s-a băgat între blocuri. Mai încolo, pe la Mănăstirea Caşin, se trăgea într-o veselie.

– Da’ mai era lume-n tramvai?

– Nişte băbuţe, s-au lăsat jos, între scaune.

– Şi matale?

– Păi de ce? Intre mine şi glonţ era o tablă chioară. Ori prin tablă, ori prin geam, nu totuna era? Am avut noroc. Săptămâna aia mi-a făcut tramvaiul ciur. Aşa am făcut eu revoluţia, pă tramvai.

Antoşa Cehonte
(pt. conf. c.b.)

PS – Notiţă antiplagiat:
Am împrumutat titlul de la Ion Ghica, iar pseudonimul de la Cehov. Ambii fiind decedaţi de peste 70 de ani, problema dreptului de autor nu se mai pune.

Când şi cum m-am prins

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele, verificate, confirmate şi completate cu documente.

Am trăit cu mare intensitate sfârşitul agitat şi tulburător al anului 1989, trecând în timp scurt prin toată gama de sentimente de la neputinţă la speranţă, de la îngrijorare la revoltă, de la spaimă la bucuria izbânzii. Nu am fost direct implicat în cele întâmplate dar am observat cu mare atenţie faptele încercând să înţeleg motivarea, desfăşurarea şi finalitatea acestora. Specificul profesiei, locul în care o exercitam şi poziţia în ierarhia profesională mi-au permis accesul la informaţii care îmi facilitau analiza. Nu este puţin lucru să fii martorul unor schimbări politico-sociale unice şi cu siguranţă foarte originale.

Am încercat să-mi fixez în memorie gândurile şi sentimentele. În timp, le-am comentat şi le-am verificat în lungi discuţii cu familia şi cu prietenii. M-am ferit să le pun pe hârtie lăsând scurgerea timpului să-şi producă efectul binefăcător. Acum cred că este momentul! Şi nu o fac cu gândul de a adăuga probe la „dosarul revoluţiei” ci doar din plăcerea de a povesti.

Nutresc sentimente profunde de respect, admiraţie şi recunoştinţă faţă de toţi cei care, indiferent de motivaţie şi care nu se aflau în misiune, şi-au asumat riscuri uriaşe participând la evenimentele care au marcat naşterea originalei democraţii româneşti.

În decembrie 1989 lucram la Centrala Industrială de Reţele Electrice (C.I.R.E.) într-un colectiv de oameni instruiţi şi cu o pregătire profesională de excepţie.

Ca urmare a „Decretului Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985 (publicat în Buletinul Oficial Nr. 50 din 18 octombrie 1985) privind instituirea stării de necesitate şi a regimului militarizat în unităţile Sistemului Energetic Naţional” conducerea fusese dublată de un comandant militar şi de o grupă de ofiţeri care supravegheau şi controlau întreaga activitate.

În subordinea C.I.R.E. se aflau toate întreprinderile de reţele electrice (I.R.E.) din ţară, inclusiv din Bucureşti. Cu acestea aveam legături operative prin reţeaua telefonică naţională dar şi printr-un sistem propriu, astfel încât informaţiile la prima mână (şi nu numai profesionale) circulau cu mare rapiditate şi prezentau un grad ridicat de încredere. Dispecerii acestor întreprinderi erau informaţi de către conducere, mai mult sau mai puţin explicit, asupra unor evenimente pentru a putea să ia măsurile impuse de alimentarea continuă (sau nu) cu energie electrică a anumitor zone sau obiective.

Primele semnale a ceea ce avea să urmeze au apărut către mijlocul lunii decembrie după evenimentele de la Iaşi (14 decmbrie 1989), premergătoare celor de la Timişoara şi care, aşa cum s-a dovedit mai târziu, trebuiau să declanşeze „revolta românilor”. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi nici nu intuiam ce avea să se întâmple. Grupa militară a întărit măsurile de control şi ofiţerul de obiectiv (securistul) era prezent zilnic la program ca şi noi toţi ceilalţi.
Odată cu incidentele de la Timişoara am trecut la regimul de consemn: în timpul programului – la serviciu (nu puteam părăsi clădirea decât cu aprobare specială) şi în rest – la domiciliu (dacă plecam trebuia să anunţăm unde putem fi găsiţi). Militarii, ca şi securistul, erau prezenţi 24 de ore din 24 (militarii în schimburi, securistul permanent – avea un pat în biroul „Documente Secrete”).

Începusem să înţelegem mersul evenimentelor sperând într-o schimbare şi fiind gata să facem orice pentru ca aceasta să se producă.

În ziua de 22 decembrie 1989 eram la serviciu şi împreună cu alţi colegi încercam să conturăm din frânturi de informaţii o imagine închegată a ceea ce se întâmplase în ziua de 21 şi în noaptea de 21 spre 22 în centrul Bucureştiului. Aşteptând intrarea în emisie a TVR pregătisem două televizoare, unul în sala de consiliu şi unul în biroul directorului. La ora 10.50 crainicul George Marinescu a dat citire unui comunicat care conţinea „Decretul prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării” şi anunţa sinuciderea „trădătorului” Milea. Acest comunicat a fost prezentat de câteva ori, alternând cu sigla TVR şi cu muzică patriotică, apoi pe ecran a rămas sigla TVR fără fond muzical. Decretul nu a fost aplicat. Derularea rapidă a evenimentelor nu i-a mai permis lui Ceauşescu să-l semneze. După cum se ştie, la ora 12.09 acesta părăsea cladirea CC al PCR. În jurul orei 12.30 am văzut pe fereastră coloana de manifestanţi trecând, în drum spre Televiziune, prin intersecţia Dorobanţi x Ştefan cel Mare şi cam în acelaşi timp, un elicopter care survola zona a lansat o ploaie de fluturaşi. Am reuşit să găsesc unul în preajma sediului nostru. Era tipărit pe hârtie albă şi avea dimensiunile ceva mai mici decât ale unui format A6 (105 x 148 mm.). A trecut din mână în mână pe la cei de faţă şi în final a fost „reţinut” de către director. Nu l-am mai recuperat niciodată! Am regăsit textul acestuia în lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în Romania, vol. 4(II), „Revoluţia din decembrie 1989″-o tragedie românească:

Români!
Peste trei zile sărbătorim Crăciunul.
N-ar fi bine să-l aşteptăm în linişte acasă?

Urmăream evenimentele şi comunicam intens cu colegii din teritoriu. Între timp securistul şi-a abandonat pistolul pe patul de la „Documente Secrete” şi a dispărut. Militarii, ca şi noi ceilalţi, erau calmi, dar spre deosebire de noi, vizibil îngrijoraţi. După ora 13.00 sigla TVR a fost însoţită de muzică simfonică şi la un moment dat au apărut pe ecran, în prim plan, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu împreună cu un grup de civili.
Şi spectacolul a început! Vă aminţi?

Ion Caramitru: (surescitat) Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu ne aflăm în studiourile Televiziunii. Am reuşit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată, cu studenţime şi cu oamenii care-i vedeţi şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. În faţa dumneavoastră se află eroul nostru Mircea Dinescu, poetul. Vă rog să-l priviţi, el lucrează, vă va spune despre… ce este vorba. …………….să putem asculta cuvintele lui Mircea Dinescu care va fi…vor fi purtătoarele geniului românesc peste timp. Noi lucrăm… Iată-l pe Mircea Dinescu care o să vă spună… Spune, ce faci?!
Mircea Dinescu: (surescitat) Peste 10 minute vom da un apel către populaţie. …………….sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către români. …………….armata din Bucureşti e cu noi,
dictatorul a fugit…………….poporul e cu noi. Peste 5 minute vom face un apel către toată suflarea română…către eroicul popor român…
Teodor Brateş: (din off)…victorios!
Mircea Dinescu: (şi alţii)…victorios!
Toţi: (de-a valma) Televiziunea e cu noi! Am învins! Am învins! Suntem aici! Am învins! (aplauze).

Am fost de două ori surprins!

Prima dată, când în grupul care purta un drapel tricolor şi care asigura decorul din spatele protagoniştilor, am identificat cu uşurinţă un cunoscut. Era un foarte priceput tehnician electronist şi lucra în sistemul de comunicaţii speciale. Îl bănuiam însă că este mai mult decât lăsa să se ştie!

Atunci s-a declanşat „semnalizarea preventivă” şi am devenit foarte atent.

L-am văzut pe ecran de mai multe ori până la sfârşitul zilei.

A primit Certificat de revoluţionar, a beneficiat de recunoştinţa patriei (citiţi „privilegii legale”), a trecut de la motocicletă CZ direct la autoturism 4×4 şi a devenit un prosper om de afaceri.

După douăzeci de ani de la acele întâmplări am aflat din documente că a fost „implicat” în toate episoadele „revoluţiei”, de la mitingul din 21 decembrie 1989 până la spectacolul nocturn de sunet şi lumină din faţa clădirii C.C. (22 decembrie, seara).

A doua oară am fost surprins de uşurinţa suspectă cu care manifestanţii intraseră în Televiziune şi apoi în emisie. Avusesem până atunci acces în toate obiectivele speciale din Ilfov, de la staţii de radiodifuziune şi radiocomunicaţii până la reşedinţe oficiale şi intuiam cum sunt acestea păzite şi apărate de către Trupele de Securitate. Ştiam că nerespectarea regulilor de acces şi deplasare în perimetrele aflate sub pază poate produce „o gaură în plus”. Îmi era clar că „cineva” a permis demonstranţilor să ajungă în studiourile TVR. Decizia de a „lăsa garda jos” nu putea fi nici a comandantului dispozitivului de pază şi nici a responsabililor studiourilor de emisie. Decidenţii se aflau la eşaloane superioare!

Atunci m-am prins că evenimentele nu se desfăşoară chiar la întâmplare şi că derularea acestora ar putea fi controlată şi coordonată. Atunci mi-a încolţit în suflet îndoiala!

Peste ani, când gândurile s-au mai aşezat şi pasiunile s-au mai ostoit, în emisiunea „Dan Diaconescu în direct” din seara zilei de 5 decembrie 2004 fostul director tehnic al TVR, inginerul Nicolae Stanciu declara:

Generalul Ghiţă (comandantul trupelor de securitate-miliţie) a dat dispoziţie să nu se tragă, a dat jos mitralierele de pe TV cu o oră înainte de venirea revoluţionarilor.

În timpul audierilor de la Comisia senatorială privind acţiunile desfăşurate în revoluţia din decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a confirmat că s-a aflat la originea ordinului transmis generalului Ghiţă prin care forţele de pază ale TVR au fost retrase din dispozitivul de luptă.

Dl. Gabrielescu: Dar la Televiziune şi Radio? Le-aţi dat şi lor acelaşi ordin?
Dl. Vlad: Da, sigur, prin comandantul trupelor, ca să deschidă porţile de la Radio şi Televiziune ca să permită demonstranţilor să ajungă acolo. V-am spus că am avut…şi nu ştiu cum m-a găsit întâmplător Petre, directorul de la Televiziune, ca să-i confirm că am dat asemenea ordin. Pentru că lui i s-a părut incredibil acest lucru, când a vorbit cu generalul Ghiţă sau căpitanul care comanda compania de pază. Erau 100 de oameni numai la Televiziune, aveau o dotare de care cred că numai cu alte mijloace superioare se puteau apropia de ea. Lui i s-a părut, lui Petre, incredibil că am putut să dau un asemenea ordin şi m-a întrebat dacă am dat ordin sau aprobare? Şi i-am spus că da şi confirm ce i-a transmis generalul Ghiţă.
Dl. Săndulescu: Pe la ce oră era asta, înainte de plecarea lui Ceauşescu?
Dl. Vlad: Nu mai ştiu, cred că în jurul orei 12.00 (în realitate în jurul orei 11.00)

Intrarea intempestivă în Studioul 4 şi apoi în emisie a căpitanului Mihai Lupoi ca reprezentant (se pare neautorizat) al Ministerului Apărării Naţionale, dar mai ales unele informaţii aparent eronate au „scandalizat” vârfurile armatei. Incidentul este analizat pe baza unor documente şi mărturii de către Alex Mihai Stoenescu în volumul 4(II) al lucrării Istoria loviturilor de stat în Romania, „Revoluţia din decembrie 1989″-o tragedie românească.

Mihai Lupoi: Vă repet: din Ministerul Apărării Naţionale nici un militar nu va trage în populaţie. Nu sunt autorizaţi de nimeni, pentru că nu mai există conducerea Ministerului Apărării Naţionale.
Probabil că pentru majoritatea privitorilor afirmaţia a părut o veste pozitivă. La auzul acestor cuvinte, rostite undeva către ore 14.00, conducerea MApN a sărit în sus. ……„Cine e ăsta? Cine l-a trimes acolo? Cum vorbeşte dobitocul ăsta în numele Armatei? De la ce unitate e?” În câteva minute, din întreg teritoriu au început să curgă telefoanele alarmate ale comandanţilor de mari unităţi şi unităţi, interesându-se dacă Ministerul Adunării Naţionale a rămas fără conducere, cine e la conducere, în numele cui vorbeşte ofiţerul în uniformă de luptă. Apartenenţa căpitanului Mihai Lupoi la o unitate militară din Bucureşti a fost stabilită imediat. Câteva telefoane au cerut arestarea lui, grupa operativă de la Marele Stat major cerând declararea căpitanului Lupoi ca dezertor.

Mihai Lupoi rămâne în studiou şi intră în dialog cu cei prezenţi care „normal, vedeau în el un reprezentant al Armatei, un ofiţer bine informat”. Vorbind despre Gărzile patriotice afirmă că acestea „care există deja organizate trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum”. Se înţelegea că agresorii revoluţiei erau Armata şi Securitatea.

La Ministerul Apărării Naţionale, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr. 39-„Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul apărării naţionale” (la ora 14.10) apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:
– Să nu se dea armament la G.P. (Gărzi patriotice)
– Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi.

Mircea Dinescu preia spusele unei voci din decor „…să se aleagă comandanţi…de încredere…” şi lansează în eter expresia: „Comandanţi noi şi de încredere” pe care Lupoi o aprobă: „Asta este adevărat”.

Atât le trebuia generalilor, atât îi trebuia conducerii Armatei, implicate în represiune până în gât, să spună cineva formula incendiară: „Comandanţi noi!” În Ministerul Apărării Naţionale se declanşează furia, iar la ora 14.15 aşa cum arată Raportul Comisiei senatoriale, „general-locotenent Stănculescu Victor a ordonat trimiterea unor subunităţi de infanterie şi paraşutişti la TVR”. Forţele trimise vor fi: la TVR – 8 TAB-uri, la CC – 8 TAB-uri, la Palatul RSR – 8 TAB-uri, la Palatul Telefoanelor – 2 TAB-uri, centre cheie ale controlului asupra situaţiei din Bucureşti.
La acea oră nu ameninţa şi nu ataca nimeni Televiziunea. Ordinul viza preluarea controlului Televiziunii şi a altor centre cheie din Bucureşti, nu apărarea lor, cum s-a spus după revoluţie. Este momentul în care conducerea Armatei hotărăşte să intervină împotriva revoltei populare.

La TVR Lupoi continuă să „calce în străchini”- printre altele afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!!??-şi lansează ipoteza că „dacă se va crea o stare de debandadă, de dezordine…puterile din jur, indiferent de regimul lor social, vor face intervenţie armată”. În acest timp:

….generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul general Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: «De unde?» Zice:« Ştiu de unde. De la Telefoane, sus, Palatul telefoanelor, sus, la ultimul etaj.» Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă şi că este favorabil am zis: «Lasă domnule televiziunea să meargă» Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea, a fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele”
Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispune din umbră asupra evenimentelor în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei.

Nu voi insista asupra „cazului Lupoi”. Cronicarii, civili sau militari, s-au sfiit să-l abordeze frontal.

Secvenţele transmise din Studioul 4 se succedau în ritm susţinut şi foarte repede a apărut pe post, în rostirea cuplului Teodor Brateş-Mircea Dinescu şi primul apel pentru apărarea Televiziunii.

Mircea Dinescu: Către întregul popor român! Fraţilor, în clipa aceasta lucrăm împreună la programul şi proclamaţia către ţară. Rugăm să vă păstraţi calmul şi înţelegerea. A curs destul sânge. Trebuie să avem răbdare. Am aşteptat 20 de ani…
Teodor Brateş: …25…
Mircea Dinescu: …25 de ani… să mai avem răbdare câteva minute. Poporul a învins! Apelăm încă o dată la Armată şi la Securitate să depună…
(voci din spate): Armata e cu noi!
Mircea Dinescu: …steagurile în bernă. (din spate: Să fraternizăm!) Să fraternizăm! A curs destul sânge…la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj…la Iaşi… (voci din spate:…Sibiu…Arad…)
Mircea Dinescu:
…Arad…Sibiu (din spate: Braşov) în toată ţara (din spate: …Reşiţa). Fiţi calmi! Ieşiţi pe stradă în linişte…ascultaţi în linişte totul…fiţi…
Teodor Brateş: …să apere Televiziunea…
Mircea Dinescu: … apăraţi Televiziunea Română… (din spate: …şi Radiodifuziunea)…
Mircea Dinescu: … şi Radio…difuziunea şi fabricile. Nu devastaţi nimic. Fiţi calmi, aveţi răbdare o clipă! 5 minute şi poporul român va învinge pentru totdeauna.

Am ciulit urechile şi am constatat că în următoarele câteva ore apeluri similare s-au succedat constant dar mesajul creştea în intensitate şi în dramatism.

Sergiu Nicolaescu: … Fac apel în primul şi în primul rând la muncitorime… rog muncitorii din fabrici, din uzine să întrerupă lucrul. Dacă nu-ntrerupeţi lucrul imediat, dacă nu veniţi aici… în fosta piaţă Stalin, dacă nu veniţi aici la Televiziune şi v-alăturaţi nouă să ştiţi că ceea ce vedeţi acuma ar rămâne un foc de paie. Şi eu nu vreau să fie un foc de paie. Vreau să veniţi aici milioane… bucureştiul are 2 milioane… un milion să fie aici! Vă rog foarte mult! Întreprinderile care mă aud…cetăţenii care sunt acasă!
———————
Teodor Brateş: Fraţilor, vă vorbesc în numele lucrătorilor Televiziunii. Vă rog să-i apăraţi pe cei care de-acum încolo o să vă spună numai şi numai adevărul, pe cei care se pun în slujba poporului.

Am ciulit urechile şi am constatat că în următoarele câteva ore apeluri similare s-au succedat constant dar mesajul creştea în intensitate şi în dramatism.

———————
Teodor Brateş: Pentru ca Televiziunea să rămână în continuare a poporului, vă rugăm s-o apăraţi. În afară de cei care se află în curtea Televiziunii, nimeni nu mai este în jurul nostru. Este posibilă
orice fel de provocare. Adresăm chemarea locuitorilor Bucureştiului să vină aici să ne sprijine, să audă de la acest microfon şi de la acest ecran (sic!) numai glasul adevărului, glasul poporului. Veniţi, sprijiniţi Televiziunea! Să nu se petreacă nici un fel de provocare.  Veniţi şi spijiniţi glasul adevărului, glasul poporului!
———————-
Teodor Brateş: Numai că trebuie atenţie, că primim o informaţie, coloane blindate se îndreaptă,  detaşamente de terorişti, aceşti antiterorişti (se suflă: USLA)… aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea Radioteleviziunii
———————
Teodor Brateş anunţă întreruperea emisiei pentru a permite răcirea aparaturii. Din spate se înghesuie şi ajunge în faţă Costin Ţugui unul dintrei cei care au pătruns primii în Televiziune. E vizibil agitat.
Costin Ţugui: Nu întrerupeţi emisiunea…! Spre Televiziune se înaintează cu 2000… de tero… antiterorişti… brigada antiteroristă… ajutaţi-ne… ieşiţi populaţia… ajutaţi-ne… 2000 de terorişti… armata… ajutaţi-ne, ajutaţi-ne, să ne apere armata, să ne apere cineva!

Zicerile „actorilor” au fost preluate din volumul „Revoluţia română în direct”, editat de Televiziunea romînă, sub coordonarea lui Mihai Tatulici.

De ce şi împotriva cui trebuia apărată Televiziunea? Ce forţe ostile doreau reducerea ei la tăcere? De ce trebuia atacată de mii de antiterorişti-terorişti când cu puţin timp înainte exact aceştia au permis accesul tuturor revoluţionarilor care aveau şi care nu aveau treabă acolo?

Ca şi colegii mei, cunoşteam importanţa unor obiective şi a unor zone din Bucureşti şi mai ales modalităţile în care acestora li se asigura protecţia. Printre primele vizate erau sursele şi instalaţiile de alimentare cu energie electrică, obiective importante prin paralizarea cărora se bloca de fapt activitatea principalelor instituţii, inclusiv a Televiziunii. Cine era interesat o putea face în linişte, fără riscuri şi cu efect garantat!

Forţele „securisto-teroriste” ştiau şi unde, ştiau şi cum. Dacă doreau să elimine Televiziunea din joc nu aveau decât să apese unul sau mai multe butoane de comandă şi „se stingea lumina”. Şi dacă asta era prea puţin atunci, departe de scenă, nişte meseriaşi ai actelor de sabotaj şi diversiune puteau amplasa o încărcătură de plastic prin detonarea căreia, cu zgomot redus şi cu distrugeri limitate, anihilau pe o perioadă îndelungată activitatea tuturor instituţiilor implicate în evenimente.

Doar că nu asta se dorea. „Regizorii” nu urmăreau să demoleze clădirea circului, ci doar să sufle în jarul spectacolului pentru a-l înteţi. Şi vâlvătaia a început să facă victime printre cei care, cu gând curat, credeau
că-şi fac datoria.

Instalaţiile de alimentare cu energie electrică nu erau păzite şi nimeni nu a încercat să ajungă la ele!

Atunci m-am prins, fără a înţelege prea multe, că ceva nu se învârte rotund şi că totul pare a fi o înscenare. Mi-am sunat familia şi prietenii rugându-i să nu iasă în stradă. Foarte curând, intuiţia mea avea să fie susţinută şi de alte argumente:
– Difuzarea unor informaţii şocante care nu se confirmau;
– Ciudatul spectacol revoluţionar dirijat în cursul serii din balconul C.C.;
– Apariţia primelor victime.

La ultimul etaj al Palatului Telefoanelor se afla un Centru de comunicaţii care era păzit, ca şi alte obiective speciale (strategice), de o subunitate de Securitate. Aceasta, nu numai că zădărnicea orice tentativă de acces dar putea oricând întrerupe emisia Televiziunii. Şi totuşi emitea solicitând cu disperare protecţie împotriva celor care tocmai o „protejau”!!!

Bănuiam atunci, încercând să ţin pasul cu evoluţia rapidă a evenimentelor şi să desluşesc înţelesurile acestora, că trebuie să existe şi alte mijloace specializate, mai sofisticate, de a bloca emisia Televiziunii. Confirmarea avea să vină peste 14 ani. În cadrul emisiunii „Dan Diaconescu în direct” transmise de postul de televiziune OTV în seara zilei de 5 decembrie 2004, Nicolae Stanciu fostul director tehnic al TVR afirma:

Exista o cortină electronică cu care se oprea emisia la TV, dacă se dorea.

Cu siguranţă „teroriştii” ştiau şi ei, dar nu doreau!

În Documentarul comandantului Armatei 1 (registrul de note ale generalului-maior Gheorghe Voinea, comandantul Armatei 1, care avea în zona de responsabilitate şi Bucureştiul) se găseşte o listă a obiectivelor ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00 a zilei de 22 decembrie 1989. Printre acestea se află doar două obiective energetice, care în contextul evenimentelor nu prezentau o importanţă prea mare:
– Dispeceratul Energetic Naţional – 2 blindate
– CET Progresu – 30 militari de la Regimentul 2 Mecanizat

Lista a fost publicată de Alex Mihai Stoenescu în lucrarea Cronologia evenimentelor din decembrie 1989.

Prin Nota telefonică Nr. 39/22 decembrie 1989, ora 13.30 general-locotenent Athanasie Stănculescu ordona comandanţilor militari „să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subuniţăţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc.” Deşi ne aflam sub incidenţa Decretului nr. 208/17 octombrie 1985 (stare de necesitate şi regim militarizat) şi aveam un comandant militar, principalele instalaţii de alimentare cu energie electrică din Bucureşti nu au fost considerate de „importanţă deosebită” decât după Crăciun. Până atunci nu au fost păzite.

Decretul 208/1985 a fost abrogat prin Decretul-lege nr.9/1989 publicat în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 9 din 31 decembrie 1989.

Tactica „lăsării pe întuneric” a fost aplicată la Timişoara în seara zilei de 22 decembrie pentru a permite forţelor de represiune să pătrundă în rândul demonstranţilor. În decembrie 2003, TVR Timişoara transmitea emisiunea „Culisele revoluţiei” moderată de Mircea Todoran şi avînd ca invitaţi, printre alţii, pe Virgil Măgureanu (fost director SRI), Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) şi Sorin Oprea (lider al demonstranţilor în 16 decembrie 1989, şef al gărzii Frontului Democratic Român).

Sorin Oprea: Domnu’ Măgureanu, în noaptea de 22, în Operă şi în întreg Timişoara s-a făcut o pană de curent. Noi am primit un telefon de la un anume, o anumită persoană şi ne-a spus „Vedeţi că se va întrerupe curentul.” Era o persoană binevoitoare. În momentul acela lumea a intrat în panică.
Mircea Todoran: Domnu’ Radu, ştiţi ceva de aşa ceva?
Sorin Oprea: În noaptea de 22 la orele 10.45.
Tinu Radu: 22, cu supuşenie vă spun că Armata română ne arestase pe toţi cei din conducerea Securităţii şi eram în arestul mizer al garnizoanei Timişoara.
Mircea Todoran: Bine, mă refer la cei care rămăseseră de fapt, care ar fi putut să ştie ceva.
Tinu Radu: Cei de la Timişoara. Şi restul ofiţerilor….
Sorin Oprea: A fost, a fost momentul în care colonelul Zeca (comandantul garnizoanei Timişoara) a reuşit pentru prima oară să-şi introducă soldaţii printre noi cu….
Mircea Todoran: Vă referiţi şi la armată?
Sorin Oprea: Păi armata a tras, în primul rând, în Piaţa Operei.

Transcriptul fragmentului din emisiune a fost preluat de aici. Încercând să nu scap nimic din ce se transmitea de către TVR, am avut totuşi răgazul să verific câteva dintre informaţiile şocante care cu siguranţă aveau impact asupra privitorilor.

La puţin timp după prima sa apariţie televizată, Mircea Dinescu făcea următorul anunţ:

Mircea Dinescu: (agitat) În această clipă am aflat că la Sibiu se mai trage încă cu tunurile în popor! Facem un ultim apel…către aceşti criminali… să întrerupă vărsarea de sânge!

Am sunat la Sibiu şi am aflat că în oraş se aud focuri de armă automată în zona Şcolii Militare şi a Inspectoratului Judeţean al MI. Nu s-a tras şi nu se trăgea „ încă cu tunurile” nici în „popor” nici în altceva!

Puţin mai târziu, Cazimir Ionescu a fost „întrerupt de un apel urgent”:

Cazimir Ionescu: Da, suntem întrerupţi de un apel urgent! O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării.

Mi-au atras imediat atenţia logica mesajului şi limbajul impropriu, chiar stângaci, care dovedea lipsa unor minime cunoştinţe despre obiectivele menţionate. Nu se preciza din ce direcţie se îndreaptă spre Piteşti „coloana blindată motorizată”! Ce forţă ostilă aflată în deplasare îşi declară public ţintele? „Punctul atomic” era Institutul de Reactori Nucleari Energetici-IRNE situat la circa 20 km. de Piteşti în oraşul Colibaşi-Mioveni. Aici se găsea reactorul pentru încercări de materiale care era funcţional. Ca şi reactorul de la IFA Măgurele, acesta se afla în paza trupelor de Securitate, cum dealtfel se aflau toate „punctele sensibile” menţionate în „apelul urgent”. Barajul de la Curtea de Argeş era amplasat la circa 18 km. Nord de oraş în apropierea localităţii Arefu (Barajul Vidraru).

Colegii de la Piteşti, care îl văzuseră şi ei pe Cazimir Ionescu, mi-au confirmat că atât în oraş cât şi în zonele amintite este linişte şi atmosfera este calmă.

În jurul orei 15.30 a fost transmis şi iresponsabilul anunţ privind otrăvirea apei.

Teodor Brateş: Se spune că elementele acestea duşmănoase, securiştii, au otrăvit apa de la Sibiu, la Timişoara….. apa trebuie fiartă înainte de a fi consumată. Aceste lucruri sînt foarte importante. Vă rugăm fiţi atenţi…în oraşele acestea şi în alte oraşe unde eventual se petrec asemenea lucruri.

Pe ecran se titra cu caractere mari: „Apa otrăvită la Sibiu, Timişoara”

Sfatul de a firbe apa în cazul în care, prin absurd, aceasta ar fi fost otrăvită era ridicol. Nu puteam verifica anunţul şi nici nu prea mai aveam chef. Asupra mea a avut însă un efect imediat: m-a transformat în „terorist”!
Începusem să mă plictisesc, era trecut de ora 16.00 şi m-am hotărât să plec acasă. Cu câteva momente înainte de a mă dezlipi de eranul televizorului a venit şi „izbăvirea”:

Teodor Brateş: Stimaţi telespectatori, o veste bună pentru bucureşteni. Sîntem informaţi de organele competente ale Comitetului Naţional al Apelor că apa potabilă din capitală nu este contaminată sau infestată.

Am trecut peste faptul că în realitate Comitetul Naţional al Apelor era Consiliul Naţional al Apelor şi că acesta nu se ocupa de apa potabilă, nici a capitalei, nici a altcuiva sau că apa otrăvită nu-i totuna cu apa contaminată/infestată şi am plecat.

Locuiam într-un bloc cu 175 de apartamente ocupate în majoritate de pensionari cu vârste înaintate.

Îi cunoşteam pe foarte mulţi dintre ei. Fusesem vecini în cartierul din care tăvălugul demolărilor ne adunase sub acelaşi acoperiş. I-am găsit pe holuri. Panicaţi şi îngrijoraţi ieşiseră din case în timp ce un colocatar de la parter, slujitor habotnic la altarul viţei de vie, alerga ca apucat de streche prin bloc şi trâmbiţa ultima ştire: apa este otăvită! Am pus la bătaie toată elocinţa şi calmul de care eram capabil cu dorinţa de a-l convinge să înceteze şi să nu mai producă panică. Şi pentru că nu am reuşit, l-am băgat cu forţa în apartamentul lui sperând că aici se va opri totul. Dar nu am făcut zece paşi şi „trâmbiţaşul” şi-a reluat cu sârg îndeletnicirea. Am fost astfel nevoit să apelez la o metodă mai puţin creştinească dar foarte eficientă, exersată în timpul copilăriei şi adolescenţei mele, pe Vitan: o directă de dreapta şi… s-a aşternut liniştea. A doua zi după ce somnul îl mai limpezise i-am explicat situaţia (au făcut-o şi alţii) şi mi-am exprimat regretul pentru tratamentul aplicat. Nu a înţeles nimic! De atunci, mult timp le-a spus celor care erau dispuşi să-l asculte că sunt un „terorist” şi că la „revoluţie” am vrut să-l omor!

Între timp „revoluţia” cerea jertfe. Victime nu au fost doar cei care şi-au pierdut viaţa ci şi cei care cu bună credinţă şi cu convingerea că sprijină o cauză dreaptă au îndeplinit ordine criminale. Ce o fi în sufletul celor care, tineri militari în termen, aflaţi pe estacada aeroportului Otopeni, au tras în camarazii lor de la Câmpina?

După călătoria spre „culmile de civilizaţie şi progres” ale comunismului, drumul înapoi se arăta a fi costisitor si anevoios.

a fost – cum a fost

Sfîrşitul de an vine, într-o tradiţie bună, cu un subiect mai greu; mai serios. În 2012 ne-am întrebat dacă „înainte era mai bine”; iar în 2013 ne aducem aminte de 1989; de acel Decembrie. Trebuie să recunosc de la bun început că nu am luat parte la Revoluţie; că nici la televizor n-am văzut-o măcar. Voi încerca doar să-mi aduc aminte cum am văzut atunci lucrurile, şi – înainte de asta – o să încerc să intru un pic în atmosferă.

În acea toamnă eram undeva, prin clasa a XI-a. Fusese o toamnă destul de frumoasă, cred. Ştiu că împreună cu colegii mei aşteptam cu inima cît un purice să vedem ce se va întîmpla la Congresul P.C.R. – îmi aduc aminte că eram, în neştiinţa şi nevinovăţia noastră, mult mai maturi politic decît păream.

Vehiculam, în şoaptă, concepte ca „alegeri libere”, „partide politice”, „democraţie” – invidioşi pe perestroika şi glasnostul ce veneau de la Răsărit. Eram într-un liceu mărginaş, ajuns acolo împreună cu ceea ce numim azi „băieţi de cartier”, dar şi cu mulţi adolescenţi care, din cauza prostiilor făcute în alte licee bune, nu mai găsiseră alt loc în treapta a doua; nu intru mai mult în detalii. Accentuez doar pe faptul că şi cei mai bătuţi în cap dintre noi puteau să scoată o opinie pertinentă despre politică. Ba chiar – un pic mai tîrziu – îmi aduc aminte că la o oră de „democraţie” – sau cum s-o fi numit chestia care înlocuise învăţămîntul politic – unul dintre noi, un golan fără pereche, fotbalist şi mare beţiv, a vorbit foarte corect şi natural, din capul lui, despre „habeas corpus”.

Toamna lui 1989 a fost din ce în ce mai dură. În Bucureşti începuse să nu se mai dea nici măcar salam fără buletin, carnea dispăruse de tot. „Europa Liberă” ne aducea veşti despre polonezi, despre redegişti, ba chiar şi despre bulgari; peste tot puterea se transmitea elegant; peste tot se schimba foaia. Am aşteptat pînă-n ultima clipă ca Ceauşescu să se retragă, odată cu ultima frază a discursului ce-a încheiat Congresul. Dar asta – ştiţi şi voi – nu s-a întîmplat.

Decembrie a venit oarecum repede. Liceul nostru era „industrial” – ceea ce presupunea că la o lună de teorie, trebuia să petrecem mai bine de o lună-jumate prin ateliere, făcîndu-ne că facem practică. Eram preocupaţi să fentăm tezele, şi am acceptat să mergem la un soi de repetiţie pentru „Pluguşorul” acela care se ţinea de Revelion în Piaţa Palatului. După cîteva zile toată lumea a fost de acord că nu avem faţă de aşa ceva şi ne-au trimes acasă, dar deja reuşisem să primim nişte note date cu indulgenţă, atît cît să ne încheiem mediile fără bătaie de cap. Eram veseli. Vacanţa bătea la uşă.

La Otopeni – unde erau ăi bătrîni (bunică-miu era surd-toacă, cînd se apuca să dea pe „Europa Liberă” se auzea radioul cale de cîteva case) – auzeam de „Popa Tekeş”, ştiam de „scrisoarea celor şase”… aflam că ceva se petrece la Timişoara.

Dar, încă, nu speram nimic. Pentru că – în mintea noastră – schimbarea trebuia să vină de sus; altfel nu prea credeam că se poate.

Săptămîna asta vorbim despre acele zile – cum le-am văzut atunci şi cum le mai vedem acum. Sper să vă placă.