despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Locurile de joacă trebuie să aibă cît mai puțin plastic

Zilele astea se reface de tot locul de joacă din parcul dintre Kiseleff și Aviatorilor. Văzînd evoluția lucrărilor și aparatele ce s-au montat, mi-am dat seama că în ultimii ani am avut un regres important în acest domeniu.

Vedeți voi, pe la mijlocul anilor 2000 s-au făcut – în multe locuri din București – locuri de joacă cu aparate construite din materiale calde, frumoase, plăcute, superioare. Lemn, sfoară, metal strălucitor – cît mai puțin plastic. Colorate puternic, frumos; cu aparatele răsfirate, pentru ca să se-nvețe copiii să nu se calce-n picioare (pe de o parte) dar și să împartă folosirea lor (pe de altă parte).

Așa e firesc să se construiască locurile de joacă: nobil, elegant și simplu – fiindcă, să știți, copiii își dau seama de lucrurile frumoase și de calitate: le preferă, le caută, le pricep superioritatea.

Firește, în tot acest timp, s-au montat și o droaie echipamente exclusiv din plastic, unele chiar deloc rele;  văzîndu-le însă, îți dai seama pe loc de diferențe: aparate care nu rezistă utilizării, culori șterse, prea pastelate și – din lăcomia și prostia primăriilor – îngrămădeală mare.

… iar acum, în București, nu se construiesc decît locuri de joacă din plastic – și asta e o mare greșeală.

La „Cocoșu’ Roșu”

Din vechea autostradă a Piteștiului te lași în dreapta, alegînd ieșirea spre Ulmi; numaidecît (după ce treci de cîteva hectare de hale de mărfuri și depozite logistice) vine localitatea aparținătoare zisă Ghionea. Ai ajuns.

Ferma asta – că fermă e, „Cocoșu’ Roșu” – e un loc plăcut: liniște-n cîmp, vaci, capre, cai, porci și – dacă n-ai chef să te dai cu căruța – prilej de trîndăvit la umbră, cu burta plină.

Fiindcă are și restaurant, ba chiar și un magazin strașnic cu fel de fel de bunătăți produse acolo: zacuscă, dulceață, cașcaval, brînză, iaurt, cîrnați, pastramă, carne – și altele.

Bunînțeles, copiii se-aleargă prin livadă, cască gura la animale ori se bucură de locul de joacă: pentru ei e distracția la „Cocoșu’ Roșu”.

Diferența față de alte locuri dintr-astea unde ajung familiile e, însă, mîncarea: aici nu se găsesc aiureli fără nici un dumnezeu, cum ar fi „puiul Shanghai”…

Friptura e friptură, cîrnații-s cîrnați, iar cartofii prăjiți nu-s doar prăjiți… îs și cartofi.

Chiar e mișto aici, la „Cocoșu’ Roșu”.

cu Bobocul și mai chițibușar

De astă primăvară – ca să nu ne luăm cîmpii fără joacă, parc, copii și alte distracții – batem străzile. Pe jos, pe biclă ori – păcatele mele – în cîrcă.

Ca să nu schimbăm o monotonie pe alta, încercăm să găsim lucruri care să facă ieșitul ăsta mai interesant

Și unele-s mașinile stricate; vechi și stricate – dacă se poate.

Pasiunile, cum se zice, se moștenesc.

Și… mergem… și căutăm… și-mi aduc aminte de curți cu rable, de ganguri puturoase-n care zac droaște ruginite, de cine știe ce mașini uitate pe-un trotuar, de ateliere de tinichigerie unde epave așteaptă să fie tăiate – nu rămîne piatră neîntoarsă!

Și zău că-i tot mai greu să găsești ceva care – pe lîngă „calitățile” cerute – să mai și aibă o poveste!

Și-am văzut, zău că am văzut – și Imeseul de pe Maria Rosetti, și Fordul Taunus din gangul de pe Pitar Moș, și curtea mizeră cu Renaulturi 16, Jaguaruri și Range Rover de pe Philippide, și Mercedesul „coadă de rîndunică” de pe Cobălcescu, și ruginiturile priponite de Poliție pe Candiano-Popescu, și comorile ascunse sub prelate pe străzile Cotrocenilor…

… alte nenumărate curți, fundături și ganguri care de care mai pitite cu Dacii, mașini americane, dube și alte drăcării – cin’ le mai ține rîndul?

Să vedem ce mai găsim.

la „Edenland”

Ieeei, frumos loc! Frumos de tot.

Din Balotești te lași într-o parte, peste lacul Săftica, și mai mergi olecuță – nu poți zice că-i la capătul lumii, da’ cam e nevoie să te duci aici cu mașina ta; fiindcă autobuzul preorășenesc care trece cînd-cum prin cătun te lasă cam depărtișor.

E-n pădure – o lizieră tînără, curată, cu alei mari – și are de toate. Loc de joacă, biciclete, cai și căluți, ba chiar și cîteva animale-n cușcă, cam cîte țineau și Cămătarii.

Și mai are o droaie de trasee prin copaci: frînghii peste tot; într-o zi bună ți se pare că-s mai mulți copchii pe deasupra ta decît printre picioare.

Cu toate astea, nu-i un loc obositor; ba chiar are destule cotloane liniștite.

Și, bunînțeles, restaurant; mese; foișoare; tot ce-ți trebuie ca să stai aicea o zi-ntreagă… ba chiar și peste noapte.

Nu poți zice că-i scump; dar, cum am zis, nu-i chiar pentru toată lumea.

Și mai zic o dată: frumos loc.

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.

din zbor

Nu trece vară fără să caut răcoarea, liniștea și frumusețea serii bucureștene din parcul Izvor.

Cînd mă gîndesc că-i deja al zecelea an de stat pe iarbă, de hodinit pe bancă, de făcut primi pași, de cocoțat pe tobogane, de fugit după maimuțe care-nvață să se dea pe triciclete, trotinete și biciclete îmi dau seama cîtă nevoie am de bucata asta simplă și verde din București și cîtă bucurie-mi aduce.

Multe mai trage părintele.

Începu vremea călduroasă, cînd oamenii ies afară, geamurile-s larg deschise: zumzet, larmă – oraș viu, ce mai!

Nimeni nu-i poate contesta Bucureștiului taman calitatea asta: că-i viu. Oraș care se aude, care se miroase, care se simte – care se lipește de tine.

Și-i știm atît de bine mirosurile!

… florile primăverii, înnebunitoarele izuri ale verii, mai apoi toată învălmășeala speriată cu care vine toamna – zacuști, poame, must – și cețurile ude ce-i urmează…

Dar nu se compară nimica pe lumea asta cu mirosul serii bucureștene din cartier!

Cumplit miros.

Ăla de chiftele, ăla de cartofi prăjiți, ăla de cîrnați pe care parcă-i vezi sfîrîind în ulei, ăla de sosuri, ăla de tocane – seara toată lumea face mîncare!

Și… miroase, miroase de mori; mai ales cînd stai la un loc de joacă pe bancă-n treaba ta. Ăia mici se joacă, se-aleargă, chirăie, bușesc mașini – ce le pasă lor! – și din toate blocurile năvălește peste tine miros de mîncare… de-ți vine să strigi să-ți arunce de la geam măcar o chiftea de poftă!

Și seara-i lungă… și greu îi scoți din părculeț… și deja, în casele lor, ăilalți mănîncă.

7 mașini vechi C – din colecția Bobocului

Toată lumea se implică, așa e frumos.

Nici nu pot ține socoteala zecilor de subiecte inspirate de fii-mea: de curiozitățile, descoperirile și interesele ei.

De ceva vreme s-a băgat în treabă și Bobocu’ – o avea el doi ani-jumate, da’ știe să se ia după tac’su.

Se uită tac’su la rable? Se uită și Bobocu’. Așa că ne-am ales c-o colecție strașnică de căzături ruginite pe care ni le-am împărțit frățește: una a mea, alta tot a mea… și tot așa!

E prilejul să vi le și arătăm, ca să vedeți că facem treabă serioasă. Și să marcăm aniversarea celor 100 de episoade!

Și le vedeți dintr-o perspectivă… mai joasă. De ce? Fiindcă așa le vede și el, mai de la firul ierbii, cum se zice. Mi-aduc aminte de primele poze făcute de fii-mea, pe vremea cînd voia să facă și ea ce mă vedea pe mine că fac: cît de altfel vedea ea totul!

        

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

cu Bobocul chițibușar

O iau de la capăt. Cînd era fii-mea mică, băteam străzile-n lung și-n lat după pisici, după cine știe ce abțibilduri lipite pe garduri și stîlpi, după melcii ieșiți la plimbare după ploaie (450 am numărat deunăzi)…

Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții!

Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate.

Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit!

Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable.

Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule.

Chiar mai multe decît mă așteptam!

Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște.

Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani.

Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

„al meu copil să citească o carte”

Dacă-i să-ntrebi pe oricine, nu-i nimica mai folositor și mai înălțător decît „al meu copil să citească o carte”.

Așa zic părinții, așa zic învățătorii – și-i mai și vezi distribuind o droaie de citate și de poze motivaționale.

Numai că…

Numai că, vedeți voi, dragii moșului, cititul nu-i chiar așa, o „activitate” – că grozav ne mai place ca „ai noștri copii” să aibă activități!

Cititul e și-o stare; ca să te-apuci de-o carte, frumos se să te-așezi undeva, să lenevești puțin rupîndu-te de ce făceai și fără gînduri la ce mai ai de făcut după aia.

Numai că, dacă privim drept, copiii noștri nu-și văd capul de „activități”.

Și multe dintre ele li-s băgate pe gît ca să aibe părinții cu ce să se laude: Doamne-ferește să pomenești că „al tău copil” se bucură făcînd ceva simplu, cu drag… și mai ales ieftin!

Și cu la fel de multe-s otrăviți de „dascăli”: după ce-i cocoșează pe copii c-o cîrcă de teme, de lucrări și de fișe cotcodăcesc mirați că nu mai au chef, timp și resurse „să pună mîna pe-o carte”!

Dar, vaaai: ce bine, ce frumos, ce înălțător îi cititul!