despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

pișșșș….

… de cînd îi lumea și pămîntul, unul din motivele pentru care unii oameni o să intre-n parc e ca să se ușureze.

Asta n-ai cum s-o schimbi!

De-aceea, boschetăraia nefericită de la intrarea-n parcuri… pute; pute urît.

Asta, însă, se poate schimba!

Dacă ai grijă ca la intrările-n parcuri să se găsească toalete publice. E-atît de simplu.

Nu trebuie să sară urît în ochi, dar să știi că-s acolo: sigur se găsește un cotlon unde să poată sta, discrete și folositoare.

Și – cu același drum – ar fi foarte bine ca toalete publice să se găsească în apropierea locurilor de joacă: cei care vin cu copiii la joacă au nevoie să se repeadă, nu să se pelegrineze un kilometru.

Și lîngă fiecare loc de joacă din oraș trebuie să se găsească o sursă de apă: necesară pentru răcorire și, mai ales, pentru spălatul pe mîini.

Și – ca să terminăm cu capitolul civilizației – aceste locuri de joacă ar și ele trebui curățate, spălate cu jet de apă sub presiune măcar săptămînal.

un fapt banal

… de fapt, sîntem înconjurați de fapte banale; atît de banale, că nu le mai vedem.

Vă povesteam mai în primăvară că decanul Facultății de Medicină a oprit oamenii care-și duceau copiii la înot la bazinul din curtea Facultății să intre cu mașinile la EL în curte.

Cum e cald afară și mersul pe jos n-a omorît pe nimeni, oamenii parchează prin preajmă, care cum pot. Unii, mai pe trotuar, alții, mai pe stradă. Din fericire, se găsesc locuri.

Iar acum, dragii mei, să vedem mizeria – că pe ea o așteptam!

În poza ilustrativă, găsim un trotuar blocat de un „cetățean” – și-a lipit mașina de gard.

Se vede cum restul șoferilor au parcat avînd grijă să lase oleac’ de loc; nu pentru vreo pisică să se strecoare, ci chiar pentru circulația pietonilor. Suficient de rezonabil, pentru orașul nostru!

Acest „cetățean”, însă, are copil. Dar copilul i-a crescut, nu mai merge-n cărucior. Bag mîna-n foc: cînd avea bebeluș, „cetățeanul” boscorodea și blestema toți nesimțiții care parcau ca boii și nu lăsau loc pe trotuar să treacă cu căruciorul… dar el – părinte! – nu se gîndește azi la alții.

Cea mai mare mizerie ne-o facem noi între noi – nu vine Statul, nu vine Primăria să ne-o facă.

Și, exemple, căcălău: aiciaiciaiciaiciaiciaici, aici, aici, aici, aici, aici

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!

mizeria continuă

Mizerie cu „M” mare: toaletele restaurantelor unde-s montate fel de fel de reclame cu conținut sexual clar. Sigur că-s – în capul publicitarilor – „atrăgătoare”; dar în toaletele astea intră nu doar adulți, ci și copii: de ce trebuie forțați copiii să vadă fotografia unei pule agățată pe perete?

————-

…. un nou set de reclame scîrboase de la „Hornbach” – taman cînd ești pe cale să crezi că mai scîrbos decît scîrbosul nu este. Te-nșeli: este!

Nu vi le arăt: e plin orașul de ele, ba le vedem și la televizor. Un nene care-ncropește o coșmelie care cade pe el și care iese dintre dărîmături cu capul spart, rîzînd ca tîmpitul de bucurie că poate s-o ia cu bricolatul de la capăt… o tanti care ciumpăvește o tufă de trandafiri, toată numai răni – n-a dus-o capul să se deie cu spirt și să-și puie niște leucoplast pe deasupra… și mai sînt – mai sînt!

Da: bucuria de a face treabă, ați zice!

Da’ de unde; e mizeria de-a face treabă urît, fără cap; niște reclame nemțești la o atitudine atît de românească…

timp liber!!!!

Auzi matale: „caietul meu pentru timpul liber”. La trei ani… „timp liber!”

Pentru cînd? Pentru cînd te-ntorci de la biroul de pe tobogan? Pentru cînd îți termini taskurile de grădi?

Timp liber! La trei ani, fraților, tot timpul este liber…

ar fi o șansă pentru adolescenți

… cît fuse vara de lungă ne-am petrecut vremea hușuind fel de fel de dîrlăi care-și făceau veacul prin fața blocului. Nu că făceau larmă; ci mizerie – multă mizerie! – era problema.

Da’ pe bune că-nțeleg: unde să se-aciuiască? Ce să facă? Cu ce să-și umple timpul?

În ultimii ani Bucureștiul nostru s-a mai sclivisit oleacă și s-a ales cu destule locuri de joacă pentru ăi mici. E-un lucru foarte bun.

Doar că ăștia mici cresc – și, după ce trec de 12-13 ani, nu prea mai au ce să facă.

Mă uit în urmă; pe vremea mea era, într-adevăr, mai simplu. Puteam juca fotbal, tenis cu piciorul, bambilici: și-o puteam face pentru că aveam unde. Strada era mai goală; mașinile parcate, un sfert; puteam juca un set dublu de tenis cu piciorul și să nu treacă nici o mașină ca să ne deranjeze.

Azi nu mai ai cum să faci asta – nu mai ai loc, nu mai ai cum. Strada-i sufocată și de mașini parcate, și de mașini care trec: nu mai știi pe-unde să te dai din calea lor.

Mai puteam merge, nestingheriți, în curtea școlii. Era loc să tragem – în același timp- vreo trei meciuri de fotbal. Cîte înserări reci, vinete, umede s-au lăsat peste noi, cei care dădeam cu picioru-n minge atunci.

Azi nici în curtea școlii nu mai poți face mare lucru. Paznicii nu te lasă să-ți faci de cap. Pe maidanul vesel s-a construit sală de sport, dar nu-i deschisă decît pentru ora de educație fizică, nu?

E o mare problemă – adolescenții n-au ce face, unde să se ducă, n-au șansa să aibă o activitate.

Sigur! Se pot strînge să joace fotbal pe vreun teren sintetic – la balon – dar n-au toți bani; n-au toți acces; n-au toți cum.

Ce-i de făcut? Zău că nu știu. Cum să le redăm strada? Cum am putea, bunăoară – să-nchidem, în fiecare seară, cîte-o stradă din cartier, pe care să se poată bate mingea, să se joace ping-pong sau să se-ntreacă skaterii? Ar fi, desigur, mai folositor decît să-nchizi un bulevard din centru pentru nimic! O fi greu de făcut? Sigur! Vecinii o să se plîngă de gălăgie și că n-au unde să parcheze – dar merită.

Da’ poate nu-i nevoie să-nchidem strada, deși nu-i deloc o idee nefolositoare. Avem încă în orașul nostru spații ce pot fi folosite: școlile încă au loc în curțile lor.

Cum-necum, școlile din cartiere trebuie să se deschidă comunității. Curtea școlii și terenul (și chiar sala de sport) trebuie să fie accesibile celor din vecini. Da – se strică, da, se degradează; dar e un cîștig pentru toată lumea. E o șansă pentru adolescenți să nu mai bea „redbull” și să sudeze țigările – și s-o ardă mai sănătos.

Eu așa văd. M-aș bucura să se-ntîmple asta: poate vom avea înțelepciunea s-o facem.

… n-am făcut-o. Și îmi pare rău.

Pe medicul Burnei nu l-au făcut mare numai ăi de deasupra lui. L-au făcut și ăi de dedesubt, și ăi din lateral – ăia care au tăcut. Care au fost cu el in sala de operație ani de zile și l-au vazut omorînd cu sînge rece. Vor fi chemați în judecată pentru complicitate? Sau vor sufla ușurați, numai cu crucea cu limba-n gură că au scăpat de psihopat?

Si, ce-i mai criminal, Burnei s-a făcut mare pe spatele părinților. Nu știu, nu pot – mulțumesc lui Dumnezeu că nu știu și nu pot – să îi descriu cinismul. Dar nici nu pot sa uit doua întîmplări.

Acum câțiva ani, de urgență la o clinică privată, maimuța mică cu recomandare de operație de urgență: hernie inghinală. Înainte de operație, normal, ecografia. Medicul ecografist, căruia n-o să-i dau numele, pentru că am promis, ne spune clar: nu stați aici. Mergeți in altă parte. Și ne-a spus și unde. Și a fost bine.

Trei luni mai tîrziu, 30 decembrie, febră, tuse, tot tacîmul. Camera de garda de la Budimex: omor de lume, salvări – am tot stat vreo doua ore parcă. Ne vine rîndul: doamna doctor tînără, frumoasă, profi, scurt și la obiect. Copilul cuminte, dar timorat (era după operația de hernie, știa ce-i ăla spital) stă la consultat, o bușește plînsul cînd vede spatula. Doamna doctor face pasul de la om la vită: Da’ negativistă mai ești, fetițo!

… fetița avea trei ani. Eu am luat rețeta, copilul și am plecat. În loc să-i explic supraoamei din fața mea că nu mă interesează ce coji de cartofi a mîncat mă-sa ca s-o țină la medicină, nu mă interesează ce șpagă a dat sa intre în spital, nu mă interesează cît costa un tratat, cît cîștigă un medic tînăr, nu mă interesează de cînd n-a dormit și cîți domni profesori au invitat-o să s… p… și că dacă n-are chef să fie medic de copii la stat să se care la privat sau undeva afară.

Eu aș fi putut face asta. Pentru că mă cred deștept tare și pentru că aveam un copil răcit și pentru că nu eram, în nici un caz, într-o situație disperată.

… și n-am făcut-o.

Și îmi pare rău.

… felicitări: ați mîncat căcat!

Sîmbătă dimineață: e soare, e liniște-n oraș, oamenii își văd de-ale lor, se gîndesc la alegeri poate. E greu să funcționezi; aproape imposibil – începe să circule pe internet investigația Casei Jurnalistului despre medicul Burnei: un șut în gura celor care, an după an, au ales să nu se ocupe de subiecte grele, delicate, imposibile, să nu clatine socluri pe care s-au cocoțat oameni providențiali.

Citești și-nnebunești; nu mai ai ce face, ce zice, ce comenta – reacțiile normale sînt simple. Cei ce încă mai au ceva omenesc în ei se-neacă, se sufocă: „Puşca, unde mi-e puşca?” par a striga, precum ultimul om rămas în finalul Rinocerilor lui Ionesco.

Pe internet, liniște.

Pauză.

Viața merge înainte, știți: „avem facturi de plătit, avem copii de crescut, avem publicitate de încasat”-

Pe internet nu se vorbește despre medicul Burnei.

Am luat la rînd toate blogurile din toate clasamentele, din toate topurile – zeci de bloguri. În afară de Simona Tache și Tolontan nu scrie nimeni; nici un rînd. Medicul Burnei nu există. Copiii nu există. Părinții nu există.

Nu că n-ar fi probleme arzătoare: pesediștii votează, curierul întîrzie o comandă, bancile au luat cinci lei comision la o tranzacție, e un film nou de comentat, nevasta a pozat o omletă senzațională, un imbecil n-a dat link, un altul n-a pus semnal-

Înțelegeți: acești bloggeri, acești influenceri, acești deontologi, acești lideri de opinie n-au nici o greață să aibă în fiecare zi o părere despre orice – atîta vreme cît oriceul ăstă nu e viața copiilor. Unii-s năimiți pe la stații TV și nu pot aborda subiecte delicate; alții au reclamă de-ncasat; alții-s ocupați să-și povestească viața în advertoriale – dar nu toți sînt neoameni, nu-i așa?

… ba da.

Sînt cu toții neoameni. Și nu-nțeleg – și se umplu de bube – cînd lumea se șterge cu deșteptăciunea și sfaturile lor la cur.

Toată deșteptăciunea asta nu face nici cît un căcat, atunci cînd lipsește omenia. Omenia!

Omenia care te face să știi că totul pînă la copii! – și că nu te pui cu o Mamă.

Pentru puiul ei, mama o să mute munții. Și – Doamne-ferește! – ca să-și răzbune puiul, mama o să doboare pe oricine. De multe ori, rîdem de mamițici. Sînt ridicole pe forumuri. Sînt mitocance care cresc generații de domni Goe-

… dar cînd trebuie să-și apere puiul, mamițica îl apără ca Mamă, nu ca mamițică; nu știu dacă-nțelegeți.

Probabil că n-o să-nțelegeți: omenia din voi s-a veștejit de mult. Dar și mama voastră, cîndva, la un moment dat, a mutat un munte – mai mare, mai mic! – și pentru voi. Și mama voastră se bucură, azi, că vă știe sănătoși, așezați, ajunși. Doar uneori se gîndește c-ar fi fost bine și să fiți oameni.

„nu s-a stricat mașina”

img_7869

Dimineața mergem împreună la treburile noastre – mici și mari. Ea la școală, eu la muncă. Cît e vremea blîndă cu noi, o luăm pe jos, printre blocuri; facem un pic peste-un sfert de oră.

E un sfert de oră cîștigat, un sfert de oră al nostru: cînd stai să te gîndești, niciodată nu-ți pare că timpul petrecut împreună-i prea mult!

Mai vorbim de una-alta, poate ne mai luăm o chiflă fierbinte – așa frumos miroase pîinea-ntr-o dimineață rece, plină de chiciură!

Și ne place.

„da’ nu vreți să vă ducem noi?” – ne mai întreabă, grijulii, părinți cu care ne-ntîlnim la stop…

E frumos, e vesel – e și sănătos; asta, desigur, dacă nu te calcă cineva. Mă uit la străzile care duc la școală. Nici una nu are trotuar pe care să poți merge; copii, bunici, cu toții se feresc cum pot mai bine de trafic.

… așa-nvață, mult prea devreme, copiii că-i mai bine să mergi cu mașina: din nepăsarea și disprețul cu care Primăria și Poliția-i privește pe cei care merg pe jos.

mici curiozități

c8Cînd explici lucruri și lămurești curiozități îți dai seama că multe din cele luate de la sine-nțelese au, în spate, o istorie. Că-s mărunte, nu contează – se cade a fi deslușite, pas cu pas.

… privind motocicleta asta, ne-am adus aminte de ce interesanta amplasare a numărului de înmatriculare pe aripa din față nu se mai folosește. De-aia; pentru că, în caz de Doamne-ferește, tabla ar fi o adevărată spadă, hăcuind pe oricine.

bilete-tramclub-tr

… azi, biletul nu mai există – ne folosim de carduri magnetice în transportul public. Bucata asta de hîrtie are și ea istoria ei, nu? Merită menționat felul-n care s-a trecut, odată cu raționalizările dinspre anii ’80, de la biletul pentru o călătorie la cel de două călătorii. Economie de hîrtie, ceea ce facem și azi; dar noi, oamenii, o simțeam atunci ca pe-o neputință a sistemului de-a asigura resurse. Biletele duble nu se mai puteau composta exact în căsuțele tipărite, acestea fiind mai mici.

Biletele se vindeau și-în „cotoare” – puteai să-ți cumperi unul de zece, să ai la-ndemînă. Cotoarele vechi erau legate cu ață. Cel mai enervant era cînd unele aparate de compostat îți înghițeau biletul, dacă nu-l țineai bine; nu prea mai puteai să-l scoți.

Ne-aducem aminte din nou faptul că pînă după Revoluție o călătorie cu tramvaiul era ieftină – un leu – una cu troleul mai scumpă – un leu și 50 de bani – și că autobuzul, consumînd motorină, costa un leu și 75 de bani; se simțea diferența!

img_7860

Pe Tramclub sînt arătate nenumărate modele de bilete vechi, din diferite vremuri, cu diferite prețuri.

… trecînd pe lîng-un magazin cu nume ciudat, ne-am oprit. Ce scria? „Furnituri pentru încălțăminte”. Nu prea mai folosim nici cuvîntul, și nici conceptul: e desuet. Micii meșteri au dispărut; micile ateliere de producție la fel; iar zona tradițională a comerțului cu furnituri s-a cam închis.

Unde era ea? În spatele Cocorului, pe segmentul de-nceput al Căii Moșilor, pîn-la intersecția cu Sfînta Vineri, la uitata piață Decebal: era frumos să intri pe-aici, în micile magazine mirosind a cauciuc, perlandez și alte chimicale, pline cu tălpi, tocuri, fețe de pantofi, ținte… Azi mai e doar un magazin care se ocupă și de asta pe-acolo; curios însă cum locul s-a reprofilat pe articole pentru drumeție, munte și altele de-astea.

Nu-i rău nici că mai sînt scoase la lumină și clădirile – renovate chiar binișor!