despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

„de la sine”

Germană-karate-balet-engleză-tenis-teatru-engleză-chitară-baschet-olărit-șah-pictură – și lista ar putea continua; și continuă.

E vorba de ce băgăm în copii, de lucrurile cu care-i pregătim de viață și de ce-i așteaptă mai încolo.

Par multe, dar nu-i greșit; copiii au în continuare copilărie, copiii se joacă, copiii fac și desfac: doar că, desigur, lucrurile „nu mai sînt ca pe vremea noastră” – dar mă-ntreb dacă nu cumva fiecare generație n-o fi recurs la aceeași replică. Chiar și „pe vremuri” copiii se duceau la felurite cercuri și aveau o droaie de activități suplimentare; și nu mă refer la culesul porumbului.

În fine: ideea-i că încercăm, cum știm mai bine, să-i învățăm și să-i pregătim.

Așa că-s cursuri de orice; cu adevărat de orice. Doar cursuri de telefon-calculator-internet… n-am văzut.

Asta fiindcă, probabil, presupunem că astea se-nvață de la sine; și, într-un fel, cam așa și e, fiindcă cu siguranță că deprinderile celor mai mulți dintre noi sînt neîndeajuns. Bunicii se prind greu, învățătoarele și profesorii de-abia de știu să dea un „paste” într-un document; cît despre ce-nsemnează siguranță pe internet… subiectul e dureros!

Da… copiii-nvață „de la sine”… dar știm ce-nvață? Știm dacă ei știu să se ferească să dea „YES” la orice prostie, știm dacă ei înțeleg să nu meargă din link în link și din clip în clip, fără s-ajungă în locuri unde pîndesc pornografia și prădătorii sexuali?

Mi-e teamă că aceste chestii nu se-nvață de la sine!

Învățăm, bunăoară, să vorbim „de la sine”, dar facem limba română pînă-ntr-a doișpea!

De-aceea învățarea telefonului, a internetului și-a calculatorului n-ar trebui să fie așa ușor trecută cu vederea – nu cînd nimeni mai nu poate trăi fără ele.

Știm ce fac, ce citesc, la ce se uită, la ce-s expuși copiii? Și dacă nu știm… știm cum s-aflăm ce-au citit, la ce s-au uitat și la ce-au fost expuși?

Știm cît din activitatea lor online… hm! – știm că au activitate online?

Știm cît din ceea se creează în online ajunge direct la copiii noștri și este creat special pentru ei? Și nu-i vorba aici de site-urile cu cîntece pentru copiii și cu jocuri pentru copiii – ci de influenceri care produc melodii, parodii, clipuri, materiale „haioase” la care se uită și puștiul de la clasa pregătitoare, și cel ce nu mai e puști deja, ci adolescent.

Sînt o groază de oameni pricepuți la internet care afirmă și azi că vloggerii, că influencerii pe Youtube, că distribuitorii de pe Facebook n-au nici un viitor fiindcă „nu monetizează” traficul: și în tot acest timp, acești oameni pricepuți nu văd că vloggerii și influencerii n-au nevoie de monetizare, ci de mica lor glorie – glorie la care-s expuși nu oamenii pricepuți, ci copiii oamenilor pricepuți.

în beznă și găinaț

… vine toamna! Se lasă Soarele-n jos la ora la care peste vară de-abia de plecai în parc, la joacă…

Copiii n-au chef să se-mpace cu asta; pînă tîrziu, aleargă, fac și desfac: nici nu-i mai vezi, doar ce-i auzi…

Locurile noastre de joacă au multe bube! Mereu cîte-o mizerie, cîte-un aparat stricat, cîte-o sîrmă uitată-n afară, fără apă și toalete-n apropiere…

Și – bine-nțeles! – fără lumină!

La opt seara-ți bagi deștele-n ochi! E beznă! Numai bine să-njunghii pe cineva și să-i iei portofelul, nu să stai la joacă.

E o boală tîmpită, asta: montarea de becuri chioare, „economice”, slabe, tocmai în locuri unde e nevoie de lumină: în parcuri.

—————

Mai am una! Și-i veche; prea veche.

… e vorba de căcărezele din Cișmigiu; îs peste tot, pe alei, pe bănci și – desigur – pe toate locurile de joacă. Îmi place cum Primăria a organizat aici un eveniment special numai pentru copii; dar că nu-i în stare să spele niciodată găinațul din parcul ăsta.

ce bine că încă nu pot să înțeleagă

Copiii înțeleg, desigur, mai multe decît credem noi. Ce-i bine, însă, e că încă nu pot să înțeleagă lucrurile cu care noi ne-am obișnuit; care, din păcate, au devenit – cumva – normalitate; rea normalitate.

E bine și că – pe lîngă asta – încă-s curioși; vor să știe.

Purtînd-o pe fii-mea atîția ani prin Oraș, s-a lovit de multe; a văzut multe; a vrut să știe multe. Arătîndu-i și explicîndu-i, am redevenit și eu mai curios. Unde n-am știut, am citit; unde-am uitat, mi-am reamintit; unde n-am priceput, m-am căznit s-o fac.

Ea crește. Cu toate ale ei – și-s destule: școală, sport, lecții, joacă… prieteni! – cînd e-n oraș, vede.

Vede și tot nu-nțelege!

Tot nu-nțelege: murdăria, de ce-s casele neîngrijite, de ce gaura din trotuar șade nereparată, de ce nu vine cum trebuie tramvaiul și de ce-i murdar în el, de ce oamenii te calcă-n picioare, de ce nu se face ceva cînd pare așa ușor să se facă!

Și-i explici: de ce murdăria rămîne și după ce se face curat, de ce durează un an să se-astupe o groapă, de ce nu-s tramvaie, de ce oamenii nu-s curați nici ei și nici în comportament…. și-i atît de mult – prea mult! – de explicat!

… și nu vreau să se obișnuiască; vreau să priceapă într-atît de bine încît să nu se-obișnuiască.

pișșșș….

… de cînd îi lumea și pămîntul, unul din motivele pentru care unii oameni o să intre-n parc e ca să se ușureze.

Asta n-ai cum s-o schimbi!

De-aceea, boschetăraia nefericită de la intrarea-n parcuri… pute; pute urît.

Asta, însă, se poate schimba!

Dacă ai grijă ca la intrările-n parcuri să se găsească toalete publice. E-atît de simplu.

Nu trebuie să sară urît în ochi, dar să știi că-s acolo: sigur se găsește un cotlon unde să poată sta, discrete și folositoare.

Și – cu același drum – ar fi foarte bine ca toalete publice să se găsească în apropierea locurilor de joacă: cei care vin cu copiii la joacă au nevoie să se repeadă, nu să se pelegrineze un kilometru.

Și lîngă fiecare loc de joacă din oraș trebuie să se găsească o sursă de apă: necesară pentru răcorire și, mai ales, pentru spălatul pe mîini.

Și – ca să terminăm cu capitolul civilizației – aceste locuri de joacă ar și ele trebui curățate, spălate cu jet de apă sub presiune măcar săptămînal.

un fapt banal

… de fapt, sîntem înconjurați de fapte banale; atît de banale, că nu le mai vedem.

Vă povesteam mai în primăvară că decanul Facultății de Medicină a oprit oamenii care-și duceau copiii la înot la bazinul din curtea Facultății să intre cu mașinile la EL în curte.

Cum e cald afară și mersul pe jos n-a omorît pe nimeni, oamenii parchează prin preajmă, care cum pot. Unii, mai pe trotuar, alții, mai pe stradă. Din fericire, se găsesc locuri.

Iar acum, dragii mei, să vedem mizeria – că pe ea o așteptam!

În poza ilustrativă, găsim un trotuar blocat de un „cetățean” – și-a lipit mașina de gard.

Se vede cum restul șoferilor au parcat avînd grijă să lase oleac’ de loc; nu pentru vreo pisică să se strecoare, ci chiar pentru circulația pietonilor. Suficient de rezonabil, pentru orașul nostru!

Acest „cetățean”, însă, are copil. Dar copilul i-a crescut, nu mai merge-n cărucior. Bag mîna-n foc: cînd avea bebeluș, „cetățeanul” boscorodea și blestema toți nesimțiții care parcau ca boii și nu lăsau loc pe trotuar să treacă cu căruciorul… dar el – părinte! – nu se gîndește azi la alții.

Cea mai mare mizerie ne-o facem noi între noi – nu vine Statul, nu vine Primăria să ne-o facă.

Și, exemple, căcălău: aiciaiciaiciaiciaiciaici, aici, aici, aici, aici, aici

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!

mizeria continuă

Mizerie cu „M” mare: toaletele restaurantelor unde-s montate fel de fel de reclame cu conținut sexual clar. Sigur că-s – în capul publicitarilor – „atrăgătoare”; dar în toaletele astea intră nu doar adulți, ci și copii: de ce trebuie forțați copiii să vadă fotografia unei pule agățată pe perete?

————-

…. un nou set de reclame scîrboase de la „Hornbach” – taman cînd ești pe cale să crezi că mai scîrbos decît scîrbosul nu este. Te-nșeli: este!

Nu vi le arăt: e plin orașul de ele, ba le vedem și la televizor. Un nene care-ncropește o coșmelie care cade pe el și care iese dintre dărîmături cu capul spart, rîzînd ca tîmpitul de bucurie că poate s-o ia cu bricolatul de la capăt… o tanti care ciumpăvește o tufă de trandafiri, toată numai răni – n-a dus-o capul să se deie cu spirt și să-și puie niște leucoplast pe deasupra… și mai sînt – mai sînt!

Da: bucuria de a face treabă, ați zice!

Da’ de unde; e mizeria de-a face treabă urît, fără cap; niște reclame nemțești la o atitudine atît de românească…

timp liber!!!!

Auzi matale: „caietul meu pentru timpul liber”. La trei ani… „timp liber!”

Pentru cînd? Pentru cînd te-ntorci de la biroul de pe tobogan? Pentru cînd îți termini taskurile de grădi?

Timp liber! La trei ani, fraților, tot timpul este liber…

ar fi o șansă pentru adolescenți

… cît fuse vara de lungă ne-am petrecut vremea hușuind fel de fel de dîrlăi care-și făceau veacul prin fața blocului. Nu că făceau larmă; ci mizerie – multă mizerie! – era problema.

Da’ pe bune că-nțeleg: unde să se-aciuiască? Ce să facă? Cu ce să-și umple timpul?

În ultimii ani Bucureștiul nostru s-a mai sclivisit oleacă și s-a ales cu destule locuri de joacă pentru ăi mici. E-un lucru foarte bun.

Doar că ăștia mici cresc – și, după ce trec de 12-13 ani, nu prea mai au ce să facă.

Mă uit în urmă; pe vremea mea era, într-adevăr, mai simplu. Puteam juca fotbal, tenis cu piciorul, bambilici: și-o puteam face pentru că aveam unde. Strada era mai goală; mașinile parcate, un sfert; puteam juca un set dublu de tenis cu piciorul și să nu treacă nici o mașină ca să ne deranjeze.

Azi nu mai ai cum să faci asta – nu mai ai loc, nu mai ai cum. Strada-i sufocată și de mașini parcate, și de mașini care trec: nu mai știi pe-unde să te dai din calea lor.

Mai puteam merge, nestingheriți, în curtea școlii. Era loc să tragem – în același timp- vreo trei meciuri de fotbal. Cîte înserări reci, vinete, umede s-au lăsat peste noi, cei care dădeam cu picioru-n minge atunci.

Azi nici în curtea școlii nu mai poți face mare lucru. Paznicii nu te lasă să-ți faci de cap. Pe maidanul vesel s-a construit sală de sport, dar nu-i deschisă decît pentru ora de educație fizică, nu?

E o mare problemă – adolescenții n-au ce face, unde să se ducă, n-au șansa să aibă o activitate.

Sigur! Se pot strînge să joace fotbal pe vreun teren sintetic – la balon – dar n-au toți bani; n-au toți acces; n-au toți cum.

Ce-i de făcut? Zău că nu știu. Cum să le redăm strada? Cum am putea, bunăoară – să-nchidem, în fiecare seară, cîte-o stradă din cartier, pe care să se poată bate mingea, să se joace ping-pong sau să se-ntreacă skaterii? Ar fi, desigur, mai folositor decît să-nchizi un bulevard din centru pentru nimic! O fi greu de făcut? Sigur! Vecinii o să se plîngă de gălăgie și că n-au unde să parcheze – dar merită.

Da’ poate nu-i nevoie să-nchidem strada, deși nu-i deloc o idee nefolositoare. Avem încă în orașul nostru spații ce pot fi folosite: școlile încă au loc în curțile lor.

Cum-necum, școlile din cartiere trebuie să se deschidă comunității. Curtea școlii și terenul (și chiar sala de sport) trebuie să fie accesibile celor din vecini. Da – se strică, da, se degradează; dar e un cîștig pentru toată lumea. E o șansă pentru adolescenți să nu mai bea „redbull” și să sudeze țigările – și s-o ardă mai sănătos.

Eu așa văd. M-aș bucura să se-ntîmple asta: poate vom avea înțelepciunea s-o facem.

… n-am făcut-o. Și îmi pare rău.

Pe medicul Burnei nu l-au făcut mare numai ăi de deasupra lui. L-au făcut și ăi de dedesubt, și ăi din lateral – ăia care au tăcut. Care au fost cu el in sala de operație ani de zile și l-au vazut omorînd cu sînge rece. Vor fi chemați în judecată pentru complicitate? Sau vor sufla ușurați, numai cu crucea cu limba-n gură că au scăpat de psihopat?

Si, ce-i mai criminal, Burnei s-a făcut mare pe spatele părinților. Nu știu, nu pot – mulțumesc lui Dumnezeu că nu știu și nu pot – să îi descriu cinismul. Dar nici nu pot sa uit doua întîmplări.

Acum câțiva ani, de urgență la o clinică privată, maimuța mică cu recomandare de operație de urgență: hernie inghinală. Înainte de operație, normal, ecografia. Medicul ecografist, căruia n-o să-i dau numele, pentru că am promis, ne spune clar: nu stați aici. Mergeți in altă parte. Și ne-a spus și unde. Și a fost bine.

Trei luni mai tîrziu, 30 decembrie, febră, tuse, tot tacîmul. Camera de garda de la Budimex: omor de lume, salvări – am tot stat vreo doua ore parcă. Ne vine rîndul: doamna doctor tînără, frumoasă, profi, scurt și la obiect. Copilul cuminte, dar timorat (era după operația de hernie, știa ce-i ăla spital) stă la consultat, o bușește plînsul cînd vede spatula. Doamna doctor face pasul de la om la vită: Da’ negativistă mai ești, fetițo!

… fetița avea trei ani. Eu am luat rețeta, copilul și am plecat. În loc să-i explic supraoamei din fața mea că nu mă interesează ce coji de cartofi a mîncat mă-sa ca s-o țină la medicină, nu mă interesează ce șpagă a dat sa intre în spital, nu mă interesează cît costa un tratat, cît cîștigă un medic tînăr, nu mă interesează de cînd n-a dormit și cîți domni profesori au invitat-o să s… p… și că dacă n-are chef să fie medic de copii la stat să se care la privat sau undeva afară.

Eu aș fi putut face asta. Pentru că mă cred deștept tare și pentru că aveam un copil răcit și pentru că nu eram, în nici un caz, într-o situație disperată.

… și n-am făcut-o.

Și îmi pare rău.