despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

așa cum sînt

… mai de fiecare dată cînd ne pomenim prin oraș – la cuvenitele plimbări – ni se-ntîmplă să intrăm în vreo librărie, vreun anticariat. C-or fi, ele, și buticuri de săpunuri, ceaiuri și cadouașe, e altceva; noi intrăm ca să vedem cărțile.

Așa cum îs ele editate, traduse… se cheamă că-s cărți; și niciodată nu m-a lăsat baltă curiozitatea, cheful și bucuria de-a pune mîna pe ele.

Și ce noroc: dacă-mi iese mie din cap să mai deschid ușa librăriei, fii-mea mă trage de mînecă; ea-i mîndră de carnetul ei, în care-și trece, titlu după titlu, cărțile pe care le-a citit.

Și, departe de vuietul străzii, ne-afundăm în liniștea cărții.

De-asta, probabil, se fac deja ani buni de cînd n-am mai trecut pe la vreun tîrg de carte. E-atîta lume acolo, atîta iureș, atîta… iarmaroc… lipsește taman tihna aia minunată de-a citi, de-a răsfoi, de-a te pierde printre rafturi.

Pentru că-i plăcut – așa de plăcut! – să fii în oraș, să te plimbi, să-ți iei ceva de ciugulit, să te uiți la lucruri și la oameni și – de-o dată! – să te hotărăști să intri să te uiți și la cărți; de-asta ne plac librăriile; așa cum sînt ele.

din zbor

… fiindcă sezonul cumpărăturilor și-al jucăriilor e mai aproape decît credem, mai mult ca sigur c-o să facem un drum prin magazinele Jumbo. Pentru unul care-a copilărit avînd de ales între UN model de tractor, UNUL de camion și vreo TREI de mașinuțe, un astfel de magazin e raiul pe pămînt.

Un singur lucru nu-mi place deloc la Jumbo: că nu poți să scurtezi magazinul.

Ești obligat să-l parcurgi pe tot – de la cap la coadă, șerpuind printre rafturi – chiar dacă tu ai nevoie doar de-o mașinuță pe care-o găsești pe raftul de la intrare.

Toate scurtăturile din magazin sînt închise clienților.

Așadar, pentru acea mașinuță, ești obligat să treci apoi și pe la articole sportive, și pe la papetărie, și pe la decorațiuni de sezon, și pe la decorațiuni de casă, și pe la articole de baie, de pat, de bucătărie.

prostie cu antet

Ne scrie domnii profesori!

O hîrtie frumoasă, oficială, cu antet mare, colorat, cu stemă; MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE și INSPECTORATULUI ȘCOLAR AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI…

Cuvinte înălțătoare! Educație – nu orice educație, ci chiar națională; Școală – chiar toate școlile din Capitală!… de emoție, nici nu-ți vine să răsufli; nici nu-ndrăznești să ridici glasul, întrebîndu-te, de pildă, de ce nu-i scrisă cu diactritice.

(diacriticele îs virgulițele acelea care se pun sub unele litere, ori căciulițele care se pun pe altele; fleacuri)

Și totuși urli! Fiindcă, înăuntru, domnii profesori dau cu mucii-n fasole:

„Prin familie se întelege sotul, sotia si copii aflati in intretinere…”

… copii!

Cu doi de „i” – că de mult ce ne-a plăcut școala, ne-am făcut profesori.

În josul documentului iscălesc și-și pun ștampila pe jumătate de pagină Inspectorul școlar general și Inspectorul școlar general adjunct; amîndoi avînd Cea Mai Nobilă Dintre Meserii Și Vocații…

… da, sînt profesori amîndoi.

… amîndoii!

„de la sine”

Germană-karate-balet-engleză-tenis-teatru-engleză-chitară-baschet-olărit-șah-pictură – și lista ar putea continua; și continuă.

E vorba de ce băgăm în copii, de lucrurile cu care-i pregătim de viață și de ce-i așteaptă mai încolo.

Par multe, dar nu-i greșit; copiii au în continuare copilărie, copiii se joacă, copiii fac și desfac: doar că, desigur, lucrurile „nu mai sînt ca pe vremea noastră” – dar mă-ntreb dacă nu cumva fiecare generație n-o fi recurs la aceeași replică. Chiar și „pe vremuri” copiii se duceau la felurite cercuri și aveau o droaie de activități suplimentare; și nu mă refer la culesul porumbului.

În fine: ideea-i că încercăm, cum știm mai bine, să-i învățăm și să-i pregătim.

Așa că-s cursuri de orice; cu adevărat de orice. Doar cursuri de telefon-calculator-internet… n-am văzut.

Asta fiindcă, probabil, presupunem că astea se-nvață de la sine; și, într-un fel, cam așa și e, fiindcă cu siguranță că deprinderile celor mai mulți dintre noi sînt neîndeajuns. Bunicii se prind greu, învățătoarele și profesorii de-abia de știu să dea un „paste” într-un document; cît despre ce-nsemnează siguranță pe internet… subiectul e dureros!

Da… copiii-nvață „de la sine”… dar știm ce-nvață? Știm dacă ei știu să se ferească să dea „YES” la orice prostie, știm dacă ei înțeleg să nu meargă din link în link și din clip în clip, fără s-ajungă în locuri unde pîndesc pornografia și prădătorii sexuali?

Mi-e teamă că aceste chestii nu se-nvață de la sine!

Învățăm, bunăoară, să vorbim „de la sine”, dar facem limba română pînă-ntr-a doișpea!

De-aceea învățarea telefonului, a internetului și-a calculatorului n-ar trebui să fie așa ușor trecută cu vederea – nu cînd nimeni mai nu poate trăi fără ele.

Știm ce fac, ce citesc, la ce se uită, la ce-s expuși copiii? Și dacă nu știm… știm cum s-aflăm ce-au citit, la ce s-au uitat și la ce-au fost expuși?

Știm cît din activitatea lor online… hm! – știm că au activitate online?

Știm cît din ceea se creează în online ajunge direct la copiii noștri și este creat special pentru ei? Și nu-i vorba aici de site-urile cu cîntece pentru copiii și cu jocuri pentru copiii – ci de influenceri care produc melodii, parodii, clipuri, materiale „haioase” la care se uită și puștiul de la clasa pregătitoare, și cel ce nu mai e puști deja, ci adolescent.

Sînt o groază de oameni pricepuți la internet care afirmă și azi că vloggerii, că influencerii pe Youtube, că distribuitorii de pe Facebook n-au nici un viitor fiindcă „nu monetizează” traficul: și în tot acest timp, acești oameni pricepuți nu văd că vloggerii și influencerii n-au nevoie de monetizare, ci de mica lor glorie – glorie la care-s expuși nu oamenii pricepuți, ci copiii oamenilor pricepuți.

în beznă și găinaț

… vine toamna! Se lasă Soarele-n jos la ora la care peste vară de-abia de plecai în parc, la joacă…

Copiii n-au chef să se-mpace cu asta; pînă tîrziu, aleargă, fac și desfac: nici nu-i mai vezi, doar ce-i auzi…

Locurile noastre de joacă au multe bube! Mereu cîte-o mizerie, cîte-un aparat stricat, cîte-o sîrmă uitată-n afară, fără apă și toalete-n apropiere…

Și – bine-nțeles! – fără lumină!

La opt seara-ți bagi deștele-n ochi! E beznă! Numai bine să-njunghii pe cineva și să-i iei portofelul, nu să stai la joacă.

E o boală tîmpită, asta: montarea de becuri chioare, „economice”, slabe, tocmai în locuri unde e nevoie de lumină: în parcuri.

—————

Mai am una! Și-i veche; prea veche.

… e vorba de căcărezele din Cișmigiu; îs peste tot, pe alei, pe bănci și – desigur – pe toate locurile de joacă. Îmi place cum Primăria a organizat aici un eveniment special numai pentru copii; dar că nu-i în stare să spele niciodată găinațul din parcul ăsta.

ce bine că încă nu pot să înțeleagă

Copiii înțeleg, desigur, mai multe decît credem noi. Ce-i bine, însă, e că încă nu pot să înțeleagă lucrurile cu care noi ne-am obișnuit; care, din păcate, au devenit – cumva – normalitate; rea normalitate.

E bine și că – pe lîngă asta – încă-s curioși; vor să știe.

Purtînd-o pe fii-mea atîția ani prin Oraș, s-a lovit de multe; a văzut multe; a vrut să știe multe. Arătîndu-i și explicîndu-i, am redevenit și eu mai curios. Unde n-am știut, am citit; unde-am uitat, mi-am reamintit; unde n-am priceput, m-am căznit s-o fac.

Ea crește. Cu toate ale ei – și-s destule: școală, sport, lecții, joacă… prieteni! – cînd e-n oraș, vede.

Vede și tot nu-nțelege!

Tot nu-nțelege: murdăria, de ce-s casele neîngrijite, de ce gaura din trotuar șade nereparată, de ce nu vine cum trebuie tramvaiul și de ce-i murdar în el, de ce oamenii te calcă-n picioare, de ce nu se face ceva cînd pare așa ușor să se facă!

Și-i explici: de ce murdăria rămîne și după ce se face curat, de ce durează un an să se-astupe o groapă, de ce nu-s tramvaie, de ce oamenii nu-s curați nici ei și nici în comportament…. și-i atît de mult – prea mult! – de explicat!

… și nu vreau să se obișnuiască; vreau să priceapă într-atît de bine încît să nu se-obișnuiască.

pișșșș….

… de cînd îi lumea și pămîntul, unul din motivele pentru care unii oameni o să intre-n parc e ca să se ușureze.

Asta n-ai cum s-o schimbi!

De-aceea, boschetăraia nefericită de la intrarea-n parcuri… pute; pute urît.

Asta, însă, se poate schimba!

Dacă ai grijă ca la intrările-n parcuri să se găsească toalete publice. E-atît de simplu.

Nu trebuie să sară urît în ochi, dar să știi că-s acolo: sigur se găsește un cotlon unde să poată sta, discrete și folositoare.

Și – cu același drum – ar fi foarte bine ca toalete publice să se găsească în apropierea locurilor de joacă: cei care vin cu copiii la joacă au nevoie să se repeadă, nu să se pelegrineze un kilometru.

Și lîngă fiecare loc de joacă din oraș trebuie să se găsească o sursă de apă: necesară pentru răcorire și, mai ales, pentru spălatul pe mîini.

Și – ca să terminăm cu capitolul civilizației – aceste locuri de joacă ar și ele trebui curățate, spălate cu jet de apă sub presiune măcar săptămînal.

un fapt banal

… de fapt, sîntem înconjurați de fapte banale; atît de banale, că nu le mai vedem.

Vă povesteam mai în primăvară că decanul Facultății de Medicină a oprit oamenii care-și duceau copiii la înot la bazinul din curtea Facultății să intre cu mașinile la EL în curte.

Cum e cald afară și mersul pe jos n-a omorît pe nimeni, oamenii parchează prin preajmă, care cum pot. Unii, mai pe trotuar, alții, mai pe stradă. Din fericire, se găsesc locuri.

Iar acum, dragii mei, să vedem mizeria – că pe ea o așteptam!

În poza ilustrativă, găsim un trotuar blocat de un „cetățean” – și-a lipit mașina de gard.

Se vede cum restul șoferilor au parcat avînd grijă să lase oleac’ de loc; nu pentru vreo pisică să se strecoare, ci chiar pentru circulația pietonilor. Suficient de rezonabil, pentru orașul nostru!

Acest „cetățean”, însă, are copil. Dar copilul i-a crescut, nu mai merge-n cărucior. Bag mîna-n foc: cînd avea bebeluș, „cetățeanul” boscorodea și blestema toți nesimțiții care parcau ca boii și nu lăsau loc pe trotuar să treacă cu căruciorul… dar el – părinte! – nu se gîndește azi la alții.

Cea mai mare mizerie ne-o facem noi între noi – nu vine Statul, nu vine Primăria să ne-o facă.

Și, exemple, căcălău: aiciaiciaiciaiciaiciaici, aici, aici, aici, aici, aici

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!

mizeria continuă

Mizerie cu „M” mare: toaletele restaurantelor unde-s montate fel de fel de reclame cu conținut sexual clar. Sigur că-s – în capul publicitarilor – „atrăgătoare”; dar în toaletele astea intră nu doar adulți, ci și copii: de ce trebuie forțați copiii să vadă fotografia unei pule agățată pe perete?

————-

…. un nou set de reclame scîrboase de la „Hornbach” – taman cînd ești pe cale să crezi că mai scîrbos decît scîrbosul nu este. Te-nșeli: este!

Nu vi le arăt: e plin orașul de ele, ba le vedem și la televizor. Un nene care-ncropește o coșmelie care cade pe el și care iese dintre dărîmături cu capul spart, rîzînd ca tîmpitul de bucurie că poate s-o ia cu bricolatul de la capăt… o tanti care ciumpăvește o tufă de trandafiri, toată numai răni – n-a dus-o capul să se deie cu spirt și să-și puie niște leucoplast pe deasupra… și mai sînt – mai sînt!

Da: bucuria de a face treabă, ați zice!

Da’ de unde; e mizeria de-a face treabă urît, fără cap; niște reclame nemțești la o atitudine atît de românească…