despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

la „Edenland”

Ieeei, frumos loc! Frumos de tot.

Din Balotești te lași într-o parte, peste lacul Săftica, și mai mergi olecuță – nu poți zice că-i la capătul lumii, da’ cam e nevoie să te duci aici cu mașina ta; fiindcă autobuzul preorășenesc care trece cînd-cum prin cătun te lasă cam depărtișor.

E-n pădure – o lizieră tînără, curată, cu alei mari – și are de toate. Loc de joacă, biciclete, cai și căluți, ba chiar și cîteva animale-n cușcă, cam cîte țineau și Cămătarii.

Și mai are o droaie de trasee prin copaci: frînghii peste tot; într-o zi bună ți se pare că-s mai mulți copchii pe deasupra ta decît printre picioare.

Cu toate astea, nu-i un loc obositor; ba chiar are destule cotloane liniștite.

Și, bunînțeles, restaurant; mese; foișoare; tot ce-ți trebuie ca să stai aicea o zi-ntreagă… ba chiar și peste noapte.

Nu poți zice că-i scump; dar, cum am zis, nu-i chiar pentru toată lumea.

Și mai zic o dată: frumos loc.

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.

din zbor

Nu trece vară fără să caut răcoarea, liniștea și frumusețea serii bucureștene din parcul Izvor.

Cînd mă gîndesc că-i deja al zecelea an de stat pe iarbă, de hodinit pe bancă, de făcut primi pași, de cocoțat pe tobogane, de fugit după maimuțe care-nvață să se dea pe triciclete, trotinete și biciclete îmi dau seama cîtă nevoie am de bucata asta simplă și verde din București și cîtă bucurie-mi aduce.

Multe mai trage părintele.

Începu vremea călduroasă, cînd oamenii ies afară, geamurile-s larg deschise: zumzet, larmă – oraș viu, ce mai!

Nimeni nu-i poate contesta Bucureștiului taman calitatea asta: că-i viu. Oraș care se aude, care se miroase, care se simte – care se lipește de tine.

Și-i știm atît de bine mirosurile!

… florile primăverii, înnebunitoarele izuri ale verii, mai apoi toată învălmășeala speriată cu care vine toamna – zacuști, poame, must – și cețurile ude ce-i urmează…

Dar nu se compară nimica pe lumea asta cu mirosul serii bucureștene din cartier!

Cumplit miros.

Ăla de chiftele, ăla de cartofi prăjiți, ăla de cîrnați pe care parcă-i vezi sfîrîind în ulei, ăla de sosuri, ăla de tocane – seara toată lumea face mîncare!

Și… miroase, miroase de mori; mai ales cînd stai la un loc de joacă pe bancă-n treaba ta. Ăia mici se joacă, se-aleargă, chirăie, bușesc mașini – ce le pasă lor! – și din toate blocurile năvălește peste tine miros de mîncare… de-ți vine să strigi să-ți arunce de la geam măcar o chiftea de poftă!

Și seara-i lungă… și greu îi scoți din părculeț… și deja, în casele lor, ăilalți mănîncă.

7 mașini vechi C – din colecția Bobocului

Toată lumea se implică, așa e frumos.

Nici nu pot ține socoteala zecilor de subiecte inspirate de fii-mea: de curiozitățile, descoperirile și interesele ei.

De ceva vreme s-a băgat în treabă și Bobocu’ – o avea el doi ani-jumate, da’ știe să se ia după tac’su.

Se uită tac’su la rable? Se uită și Bobocu’. Așa că ne-am ales c-o colecție strașnică de căzături ruginite pe care ni le-am împărțit frățește: una a mea, alta tot a mea… și tot așa!

E prilejul să vi le și arătăm, ca să vedeți că facem treabă serioasă. Și să marcăm aniversarea celor 100 de episoade!

Și le vedeți dintr-o perspectivă… mai joasă. De ce? Fiindcă așa le vede și el, mai de la firul ierbii, cum se zice. Mi-aduc aminte de primele poze făcute de fii-mea, pe vremea cînd voia să facă și ea ce mă vedea pe mine că fac: cît de altfel vedea ea totul!

        

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

cu Bobocul chițibușar

O iau de la capăt. Cînd era fii-mea mică, băteam străzile-n lung și-n lat după pisici, după cine știe ce abțibilduri lipite pe garduri și stîlpi, după melcii ieșiți la plimbare după ploaie (450 am numărat deunăzi)…

Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții!

Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate.

Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit!

Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable.

Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule.

Chiar mai multe decît mă așteptam!

Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște.

Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani.

Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

„al meu copil să citească o carte”

Dacă-i să-ntrebi pe oricine, nu-i nimica mai folositor și mai înălțător decît „al meu copil să citească o carte”.

Așa zic părinții, așa zic învățătorii – și-i mai și vezi distribuind o droaie de citate și de poze motivaționale.

Numai că…

Numai că, vedeți voi, dragii moșului, cititul nu-i chiar așa, o „activitate” – că grozav ne mai place ca „ai noștri copii” să aibă activități!

Cititul e și-o stare; ca să te-apuci de-o carte, frumos se să te-așezi undeva, să lenevești puțin rupîndu-te de ce făceai și fără gînduri la ce mai ai de făcut după aia.

Numai că, dacă privim drept, copiii noștri nu-și văd capul de „activități”.

Și multe dintre ele li-s băgate pe gît ca să aibe părinții cu ce să se laude: Doamne-ferește să pomenești că „al tău copil” se bucură făcînd ceva simplu, cu drag… și mai ales ieftin!

Și cu la fel de multe-s otrăviți de „dascăli”: după ce-i cocoșează pe copii c-o cîrcă de teme, de lucrări și de fișe cotcodăcesc mirați că nu mai au chef, timp și resurse „să pună mîna pe-o carte”!

Dar, vaaai: ce bine, ce frumos, ce înălțător îi cititul!

să faci de drag.

În ziua de azi, se pare, dacă nu faci un lucru ca să fii cel mai bun făcîndu-l, îl faci degeaba.

Așa s-a zis cu plăcerea de-a face ceva simplu, de dragul de-a face, de dragul de-a te simți bine.

Nu „face” s-alergi prin parc, trăgîndu-ți pe tine niște budigăi hărtăniți și punîndu-ți în picioare tenișii ăia scîlciați care se-mput în fundul debaralei.

Ai putea fi luat de sărac!

… sau de ciudat; oricum e foarte, foarte rău!

Nu „face” să te dai cu bicla – să te plimbi! – căutînd să te-abați pe-o stradă mai umbroasă, mai liberă, mai lăturalnică, uite-așa: că-i, poate, mai frumos. Nu: dacă nu dovedești șoferului că faci cu trei minute mai puțin decît el pîn-la serviciu, degeaba te numești biciclist.

Ca orice lucru care ne reprezintă, și astea de mai sus încep din cea mai fragedă parte a vieții noastre.

Copiii ni-s la fel; fiindcă-i creștem aidoma noastră.

Îi „dăm la sport” nu de dragul de-a se simți bine, de-a asuda sănătos, de-a-ncepe să facă lucruri depînzînd de cel de lîngă ei.

Ci ca să „facă performanță”; să-și piardă sîmbete și dumineci treziți în crucea nopții, tîrîți la meciuri și concursuri de unde vin cu cîte-o tinichea legată c-o panglică tricoloră.

De dragul feluritor samsari de cluburi, copiii noștri – în loc să facă ceva de plăcere – se chinuie

Deoarece samsarii ăștia au nevoie de sute de figuranți – de umplutură! – ca să facă echipele în care să se-afirme mîna aia de copii talentați din care se va alege – poate – unul care chiar va face performanță…

Cam așa-i treaba; și cam așa ne vindem noi copiii.

De dragul de-a ne lăuda cu ei: de-a ști „că fac” și aia, și aia, și ailaltă.

… și mai ales, de lenea de-a ne mișca curu’ pentru a face noi lucruri împreună cu copiii noștri.

așa cum sînt

… mai de fiecare dată cînd ne pomenim prin oraș – la cuvenitele plimbări – ni se-ntîmplă să intrăm în vreo librărie, vreun anticariat. C-or fi, ele, și buticuri de săpunuri, ceaiuri și cadouașe, e altceva; noi intrăm ca să vedem cărțile.

Așa cum îs ele editate, traduse… se cheamă că-s cărți; și niciodată nu m-a lăsat baltă curiozitatea, cheful și bucuria de-a pune mîna pe ele.

Și ce noroc: dacă-mi iese mie din cap să mai deschid ușa librăriei, fii-mea mă trage de mînecă; ea-i mîndră de carnetul ei, în care-și trece, titlu după titlu, cărțile pe care le-a citit.

Și, departe de vuietul străzii, ne-afundăm în liniștea cărții.

De-asta, probabil, se fac deja ani buni de cînd n-am mai trecut pe la vreun tîrg de carte. E-atîta lume acolo, atîta iureș, atîta… iarmaroc… lipsește taman tihna aia minunată de-a citi, de-a răsfoi, de-a te pierde printre rafturi.

Pentru că-i plăcut – așa de plăcut! – să fii în oraș, să te plimbi, să-ți iei ceva de ciugulit, să te uiți la lucruri și la oameni și – de-o dată! – să te hotărăști să intri să te uiți și la cărți; de-asta ne plac librăriile; așa cum sînt ele.

din zbor

… fiindcă sezonul cumpărăturilor și-al jucăriilor e mai aproape decît credem, mai mult ca sigur c-o să facem un drum prin magazinele Jumbo. Pentru unul care-a copilărit avînd de ales între UN model de tractor, UNUL de camion și vreo TREI de mașinuțe, un astfel de magazin e raiul pe pămînt.

Un singur lucru nu-mi place deloc la Jumbo: că nu poți să scurtezi magazinul.

Ești obligat să-l parcurgi pe tot – de la cap la coadă, șerpuind printre rafturi – chiar dacă tu ai nevoie doar de-o mașinuță pe care-o găsești pe raftul de la intrare.

Toate scurtăturile din magazin sînt închise clienților.

Așadar, pentru acea mașinuță, ești obligat să treci apoi și pe la articole sportive, și pe la papetărie, și pe la decorațiuni de sezon, și pe la decorațiuni de casă, și pe la articole de baie, de pat, de bucătărie.