despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

prostie cu antet

Ne scrie domnii profesori!

O hîrtie frumoasă, oficială, cu antet mare, colorat, cu stemă; MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE și INSPECTORATULUI ȘCOLAR AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI…

Cuvinte înălțătoare! Educație – nu orice educație, ci chiar națională; Școală – chiar toate școlile din Capitală!… de emoție, nici nu-ți vine să răsufli; nici nu-ndrăznești să ridici glasul, întrebîndu-te, de pildă, de ce nu-i scrisă cu diacritice.

(diacriticele îs virgulițele acelea care se pun sub unele litere, ori căciulițele care se pun pe altele; fleacuri)

Și totuși urli! Fiindcă, înăuntru, domnii profesori dau cu mucii-n fasole:

„Prin familie se întelege sotul, sotia si copii aflati in intretinere…”

… copii!

Cu doi de „i” – că de mult ce ne-a plăcut școala, ne-am făcut profesori.

În josul documentului iscălesc și-și pun ștampila pe jumătate de pagină Inspectorul școlar general și Inspectorul școlar general adjunct; amîndoi avînd Cea Mai Nobilă Dintre Meserii Și Vocații…

… da, sînt profesori amîndoi.

… amîndoii!

„de la sine”

Germană-karate-balet-engleză-tenis-teatru-engleză-chitară-baschet-olărit-șah-pictură – și lista ar putea continua; și continuă.

E vorba de ce băgăm în copii, de lucrurile cu care-i pregătim de viață și de ce-i așteaptă mai încolo.

Par multe, dar nu-i greșit; copiii au în continuare copilărie, copiii se joacă, copiii fac și desfac: doar că, desigur, lucrurile „nu mai sînt ca pe vremea noastră” – dar mă-ntreb dacă nu cumva fiecare generație n-o fi recurs la aceeași replică. Chiar și „pe vremuri” copiii se duceau la felurite cercuri și aveau o droaie de activități suplimentare; și nu mă refer la culesul porumbului.

În fine: ideea-i că încercăm, cum știm mai bine, să-i învățăm și să-i pregătim.

Așa că-s cursuri de orice; cu adevărat de orice. Doar cursuri de telefon-calculator-internet… n-am văzut.

Asta fiindcă, probabil, presupunem că astea se-nvață de la sine; și, într-un fel, cam așa și e, fiindcă cu siguranță că deprinderile celor mai mulți dintre noi sînt neîndeajuns. Bunicii se prind greu, învățătoarele și profesorii de-abia de știu să dea un „paste” într-un document; cît despre ce-nsemnează siguranță pe internet… subiectul e dureros!

Da… copiii-nvață „de la sine”… dar știm ce-nvață? Știm dacă ei știu să se ferească să dea „YES” la orice prostie, știm dacă ei înțeleg să nu meargă din link în link și din clip în clip, fără s-ajungă în locuri unde pîndesc pornografia și prădătorii sexuali?

Mi-e teamă că aceste chestii nu se-nvață de la sine!

Învățăm, bunăoară, să vorbim „de la sine”, dar facem limba română pînă-ntr-a doișpea!

De-aceea învățarea telefonului, a internetului și-a calculatorului n-ar trebui să fie așa ușor trecută cu vederea – nu cînd nimeni mai nu poate trăi fără ele.

Știm ce fac, ce citesc, la ce se uită, la ce-s expuși copiii? Și dacă nu știm… știm cum s-aflăm ce-au citit, la ce s-au uitat și la ce-au fost expuși?

Știm cît din activitatea lor online… hm! – știm că au activitate online?

Știm cît din ceea se creează în online ajunge direct la copiii noștri și este creat special pentru ei? Și nu-i vorba aici de site-urile cu cîntece pentru copiii și cu jocuri pentru copiii – ci de influenceri care produc melodii, parodii, clipuri, materiale „haioase” la care se uită și puștiul de la clasa pregătitoare, și cel ce nu mai e puști deja, ci adolescent.

Sînt o groază de oameni pricepuți la internet care afirmă și azi că vloggerii, că influencerii pe Youtube, că distribuitorii de pe Facebook n-au nici un viitor fiindcă „nu monetizează” traficul: și în tot acest timp, acești oameni pricepuți nu văd că vloggerii și influencerii n-au nevoie de monetizare, ci de mica lor glorie – glorie la care-s expuși nu oamenii pricepuți, ci copiii oamenilor pricepuți.

în beznă și găinaț

… vine toamna! Se lasă Soarele-n jos la ora la care peste vară de-abia de plecai în parc, la joacă…

Copiii n-au chef să se-mpace cu asta; pînă tîrziu, aleargă, fac și desfac: nici nu-i mai vezi, doar ce-i auzi…

Locurile noastre de joacă au multe bube! Mereu cîte-o mizerie, cîte-un aparat stricat, cîte-o sîrmă uitată-n afară, fără apă și toalete-n apropiere…

Și – bine-nțeles! – fără lumină!

La opt seara-ți bagi deștele-n ochi! E beznă! Numai bine să-njunghii pe cineva și să-i iei portofelul, nu să stai la joacă.

E o boală tîmpită, asta: montarea de becuri chioare, „economice”, slabe, tocmai în locuri unde e nevoie de lumină: în parcuri.

—————

Mai am una! Și-i veche; prea veche.

… e vorba de căcărezele din Cișmigiu; îs peste tot, pe alei, pe bănci și – desigur – pe toate locurile de joacă. Îmi place cum Primăria a organizat aici un eveniment special numai pentru copii; dar că nu-i în stare să spele niciodată găinațul din parcul ăsta.

ce bine că încă nu pot să înțeleagă

Copiii înțeleg, desigur, mai multe decît credem noi. Ce-i bine, însă, e că încă nu pot să înțeleagă lucrurile cu care noi ne-am obișnuit; care, din păcate, au devenit – cumva – normalitate; rea normalitate.

E bine și că – pe lîngă asta – încă-s curioși; vor să știe.

Purtînd-o pe fii-mea atîția ani prin Oraș, s-a lovit de multe; a văzut multe; a vrut să știe multe. Arătîndu-i și explicîndu-i, am redevenit și eu mai curios. Unde n-am știut, am citit; unde-am uitat, mi-am reamintit; unde n-am priceput, m-am căznit s-o fac.

Ea crește. Cu toate ale ei – și-s destule: școală, sport, lecții, joacă… prieteni! – cînd e-n oraș, vede.

Vede și tot nu-nțelege!

Tot nu-nțelege: murdăria, de ce-s casele neîngrijite, de ce gaura din trotuar șade nereparată, de ce nu vine cum trebuie tramvaiul și de ce-i murdar în el, de ce oamenii te calcă-n picioare, de ce nu se face ceva cînd pare așa ușor să se facă!

Și-i explici: de ce murdăria rămîne și după ce se face curat, de ce durează un an să se-astupe o groapă, de ce nu-s tramvaie, de ce oamenii nu-s curați nici ei și nici în comportament…. și-i atît de mult – prea mult! – de explicat!

… și nu vreau să se obișnuiască; vreau să priceapă într-atît de bine încît să nu se-obișnuiască.

pișșșș….

… de cînd îi lumea și pămîntul, unul din motivele pentru care unii oameni o să intre-n parc e ca să se ușureze.

Asta n-ai cum s-o schimbi!

De-aceea, boschetăraia nefericită de la intrarea-n parcuri… pute; pute urît.

Asta, însă, se poate schimba!

Dacă ai grijă ca la intrările-n parcuri să se găsească toalete publice. E-atît de simplu.

Nu trebuie să sară urît în ochi, dar să știi că-s acolo: sigur se găsește un cotlon unde să poată sta, discrete și folositoare.

Și – cu același drum – ar fi foarte bine ca toalete publice să se găsească în apropierea locurilor de joacă: cei care vin cu copiii la joacă au nevoie să se repeadă, nu să se pelegrineze un kilometru.

Și lîngă fiecare loc de joacă din oraș trebuie să se găsească o sursă de apă: necesară pentru răcorire și, mai ales, pentru spălatul pe mîini.

Și – ca să terminăm cu capitolul civilizației – aceste locuri de joacă ar și ele trebui curățate, spălate cu jet de apă sub presiune măcar săptămînal.

un fapt banal

… de fapt, sîntem înconjurați de fapte banale; atît de banale, că nu le mai vedem.

Vă povesteam mai în primăvară că decanul Facultății de Medicină a oprit oamenii care-și duceau copiii la înot la bazinul din curtea Facultății să intre cu mașinile la EL în curte.

Cum e cald afară și mersul pe jos n-a omorît pe nimeni, oamenii parchează prin preajmă, care cum pot. Unii, mai pe trotuar, alții, mai pe stradă. Din fericire, se găsesc locuri.

Iar acum, dragii mei, să vedem mizeria – că pe ea o așteptam!

În poza ilustrativă, găsim un trotuar blocat de un „cetățean” – și-a lipit mașina de gard.

Se vede cum restul șoferilor au parcat avînd grijă să lase oleac’ de loc; nu pentru vreo pisică să se strecoare, ci chiar pentru circulația pietonilor. Suficient de rezonabil, pentru orașul nostru!

Acest „cetățean”, însă, are copil. Dar copilul i-a crescut, nu mai merge-n cărucior. Bag mîna-n foc: cînd avea bebeluș, „cetățeanul” boscorodea și blestema toți nesimțiții care parcau ca boii și nu lăsau loc pe trotuar să treacă cu căruciorul… dar el – părinte! – nu se gîndește azi la alții.

Cea mai mare mizerie ne-o facem noi între noi – nu vine Statul, nu vine Primăria să ne-o facă.

Și, exemple, căcălău: aiciaiciaiciaiciaiciaici, aici, aici, aici, aici, aici

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!

mizeria continuă

Mizerie cu „M” mare: toaletele restaurantelor unde-s montate fel de fel de reclame cu conținut sexual clar. Sigur că-s – în capul publicitarilor – „atrăgătoare”; dar în toaletele astea intră nu doar adulți, ci și copii: de ce trebuie forțați copiii să vadă fotografia unei pule agățată pe perete?

————-

…. un nou set de reclame scîrboase de la „Hornbach” – taman cînd ești pe cale să crezi că mai scîrbos decît scîrbosul nu este. Te-nșeli: este!

Nu vi le arăt: e plin orașul de ele, ba le vedem și la televizor. Un nene care-ncropește o coșmelie care cade pe el și care iese dintre dărîmături cu capul spart, rîzînd ca tîmpitul de bucurie că poate s-o ia cu bricolatul de la capăt… o tanti care ciumpăvește o tufă de trandafiri, toată numai răni – n-a dus-o capul să se deie cu spirt și să-și puie niște leucoplast pe deasupra… și mai sînt – mai sînt!

Da: bucuria de a face treabă, ați zice!

Da’ de unde; e mizeria de-a face treabă urît, fără cap; niște reclame nemțești la o atitudine atît de românească…

timp liber!!!!

Auzi matale: „caietul meu pentru timpul liber”. La trei ani… „timp liber!”

Pentru cînd? Pentru cînd te-ntorci de la biroul de pe tobogan? Pentru cînd îți termini taskurile de grădi?

Timp liber! La trei ani, fraților, tot timpul este liber…

ar fi o șansă pentru adolescenți

… cît fuse vara de lungă ne-am petrecut vremea hușuind fel de fel de dîrlăi care-și făceau veacul prin fața blocului. Nu că făceau larmă; ci mizerie – multă mizerie! – era problema.

Da’ pe bune că-nțeleg: unde să se-aciuiască? Ce să facă? Cu ce să-și umple timpul?

În ultimii ani Bucureștiul nostru s-a mai sclivisit oleacă și s-a ales cu destule locuri de joacă pentru ăi mici. E-un lucru foarte bun.

Doar că ăștia mici cresc – și, după ce trec de 12-13 ani, nu prea mai au ce să facă.

Mă uit în urmă; pe vremea mea era, într-adevăr, mai simplu. Puteam juca fotbal, tenis cu piciorul, bambilici: și-o puteam face pentru că aveam unde. Strada era mai goală; mașinile parcate, un sfert; puteam juca un set dublu de tenis cu piciorul și să nu treacă nici o mașină ca să ne deranjeze.

Azi nu mai ai cum să faci asta – nu mai ai loc, nu mai ai cum. Strada-i sufocată și de mașini parcate, și de mașini care trec: nu mai știi pe-unde să te dai din calea lor.

Mai puteam merge, nestingheriți, în curtea școlii. Era loc să tragem – în același timp- vreo trei meciuri de fotbal. Cîte înserări reci, vinete, umede s-au lăsat peste noi, cei care dădeam cu picioru-n minge atunci.

Azi nici în curtea școlii nu mai poți face mare lucru. Paznicii nu te lasă să-ți faci de cap. Pe maidanul vesel s-a construit sală de sport, dar nu-i deschisă decît pentru ora de educație fizică, nu?

E o mare problemă – adolescenții n-au ce face, unde să se ducă, n-au șansa să aibă o activitate.

Sigur! Se pot strînge să joace fotbal pe vreun teren sintetic – la balon – dar n-au toți bani; n-au toți acces; n-au toți cum.

Ce-i de făcut? Zău că nu știu. Cum să le redăm strada? Cum am putea, bunăoară – să-nchidem, în fiecare seară, cîte-o stradă din cartier, pe care să se poată bate mingea, să se joace ping-pong sau să se-ntreacă skaterii? Ar fi, desigur, mai folositor decît să-nchizi un bulevard din centru pentru nimic! O fi greu de făcut? Sigur! Vecinii o să se plîngă de gălăgie și că n-au unde să parcheze – dar merită.

Da’ poate nu-i nevoie să-nchidem strada, deși nu-i deloc o idee nefolositoare. Avem încă în orașul nostru spații ce pot fi folosite: școlile încă au loc în curțile lor.

Cum-necum, școlile din cartiere trebuie să se deschidă comunității. Curtea școlii și terenul (și chiar sala de sport) trebuie să fie accesibile celor din vecini. Da – se strică, da, se degradează; dar e un cîștig pentru toată lumea. E o șansă pentru adolescenți să nu mai bea „redbull” și să sudeze țigările – și s-o ardă mai sănătos.

Eu așa văd. M-aș bucura să se-ntîmple asta: poate vom avea înțelepciunea s-o facem.