despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Patinoarul Flamaropol, deocamdată, un schelet în tăcere

scris de Ando

Din vara anului trecut, de când primăria generală a reziliat contractul de lucrări la noul patinoar, nu mai avem nicio veste: cine, cum, când va prelua şantierul şi va finaliza acest important obiectiv al oraşului.

Pornind cu socoteala de la data demolării vechiului patinoar, intrăm, aşadar, în al cincilea an de bălmajeli, amânări şi promisiuni.

Estimările făcute la finalul lunii octombrie, anul trecut, de cei de la „Gazeta Sporturilor sunt sumbre: doar circa 35% din proiect este gata!

Rămâne firava speranţă ca, măcar, anul ăsta (nu de alta, dar 2020 e an electoral) să ridice cortina tăcerii şi să dezmorţească, cumva, acest chinuit proiect.

… și ce viață, ce mai veselie era aici acum 60 de ierni!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (III)

de C. D. Mocanu și HM

… lumea citea: avem calendarele Editurii Medicale, ale Difuzării Presei (cu o selecție de titluri), ale publicațiilor pentru prichindei dar și ale celor destinate publicului mai mărișor, pasionat de știință, tehnică și SF. Editura Stadion (o editură de succes) scotea cartea „Ar fi fost prea frumos” despre Țiriac și Năstase însăilată meșter de Ioan Chirilă.

Va urma!

Acum 50 de ani: paşaportul pentru Mexic

scris de Ando

Fix acum 50 de ani, după amiaza zilei de duminică de 16 noiembrie 1969 (o zi mohorâtă, cu cer plumburiu) aducea o mare bucurie iubitorilor români de fotbal. Pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti, naţionala României termina la egalitate (1-1) meciul cu Grecia, câştigând astfel grupa preliminariilor din care mai făceau parte Portugalia şi Elveţia. Se termina, astfel, o campanie de peste un an de zile, iar naţionala noastră se înscria pe lista celor 16 finaliste de la turneul final din Mexic 1970.

Aşteptarea fusese lungă, trecuseră… 32 de ani de la ultima participare a României la un turneu final de C.M. şi, ca să fim cinstiţi, după un start de forfait (0-3 cu Portugalia, la Lisabona) puţină lume se gândea la un asemenea frumos deznodământ. Apăruse însă o generaţie valoroasă şi ambiţioasă de jucători. Cu o conducere tehnică competentă, realistă şi cu răbdare, s-a clădit, astfel, o reprezentativă solidă, fără complexe.

Sigur, ar fi fost şi mai frumos să câştigăm ultimul meci din grupă, mai ales că-l jucam acasă, pe un stadion arhiplin, dar nu s-a putut. Grecii îşi jucau şi ei şansa şi veniseră la victorie, cu o selecţionată bine pusă la punct, arţăgoasă şi… motivată (se zvonea, de exemplu, că multimiliardarul armator Onassis promisese jucătorilor prime substanţiale în caz de calificare). Plus, foarte mulţi suporteri greci în tribune, în afara cotei repartizate oficial. Tot din „gura lumii” aflasem că aceştia veniseră bine „pregătiţi” pentru a cumpăra bilete la negru: cu valută, cu lanţuri sau cu ceasuri de aur, cu diverse electronice etc. Aşa că meciul a fost greu, tensionat, dar băieţii noştri s-au ţinut bine şi şi-au atins obiectivul.

Peste şase luni, începea aventura mexicană, însă, până acolo, să vedem cum au văzut meciul decisiv (şi nu numai meciul propriu-zis) două publicaţii de atunci: ziarul Scânteia şi revista Sport. Plus câteva imagini din arhiva Agerpres.

  

nu, nu e loc, dar ceva trebuie să facem

Conviețuirea în cartier are destule neajunsuri: în Capitală, desigur, ne confruntăm cu lipsa mare a locurilor unde oamenii se pot strînge!

Îndesirea blocurilor din anii ’70-80, urmată de creșterea înspăimîntătoare a numărului de mașini din zilele noastre, a făcut ca orice spațiu aparent liber dintre blocuri să dispară.

Iar în noile cartiere rezidențiale ivite în ultimii ani la marginile Bucureștiului lipsurile acestea-s chiar și mai mari: blocurile sînt și mai îngrămădite, aleile-s și mai strîmte iar locurile verzi și de joacă sînt minuscule.

Cu străduință se mențin – între blocurile din cartierele de locuit mai vechi – o seamă de locuri de joacă unde părinții-și pot duce copiii.

Din cauza aglomerației, aceste locuri de joacă sînt folosite în exces și primăriile de-abia prididesc să le-ntrețină și să le păstreze cît de cît curat.

După cum știm însă, odată ce se lasă seara și cei mici pleacă acasă, aceste locuri de joacă sînt preluate de adolescenți, care trebuie și ei să se-ntîlnească pe undeva; să iasă; să se adune; să facă ceva!

Ei n-au absolut nici o șansă reală de a face ceva – altceva decît să stea pe-o bancă și să spargă semințe: nu au unde să joace un fotbal, un baschet, să se-ntreacă-n figuri cu rolele: să socializeze, căci de fapt de asta au nevoie.

Și nu barul ori cîrciuma e punctul social de întîlnire alternativ care atrage tînărul, ci casa de pariuri – instituție prezentă la fiecare colț – prea accesibilă și ademenitoare.

Obtuzitatea administrațiilor noastre locale este uriașă: în tot acest timp curțile școlilor din cartiere șed sub lacăt, căci cel mai lesne lucru pentru un „gospodar” e să-nchidă și să interzică.

E atîta nevoie de flexibilitate-n folosul adolescenților: și asta-nseamă deschiderea oricărui spațiu care se poate valorifica. Uneori nici școlile nu-s amplasate prielnic, dar există în continuare loc în orașul nostru; pe timp frumos se pot găsi absolut oriunde – chiar și-n cel mai îngrămădit cvartal de blocuri de zece etaje – niște metri pătrați de alee ori de parcaj unde se pot improviza, o seară pe săptămînă prin rotație, terenuri sportive.

Nevoia aceasta este, cu siguranță, mai importantă decît cea a riveranului de a-și pune mașina la zece metri de intrarea-n bloc!

Dar e nevoie să privim altfel lucrurile; e nevoie de-o conlucrare și de acea flexibilitate de care ziceam înainte: prin asta, de exemplu, se pot găsi în colțurile terenurilor folosite de supermarketurile venite în cartiere alți metri pătrați pentru adolescenți…

Nevoia asta, în primul rînd, trebuie înțeleasă, trebuie acceptată; și poate-nsemna, de asemenea, și să facem locul accesibil: acolo unde ne dăm seama că la doi-trei kilometri de aglomerarea de blocuri zac spații optime la care nu se poate ajunge din cauza lipsei traseelor de transport public urgența este să se poată lua direct din cartier un autobuz pîn-acolo.

demolarea Giuleștiului

O privire de pe Grant, de la Cristian Malide.

1948 – pagini vesele din presa vremii

de Ando și HM

Să ne veselim oleacă – cică rîsul îngrașă, da’ nu se mai pune după atîtea sarmale, cozonac și alte bunătăți. Ne uităm la cîteva pagini vesele de-acum șapte decenii. Humorul, săracul, era-n pas cu vremea: cu ciocul mic, cum s-ar zice. Așa că nu dăm prea multă atenție la șarjele politice împotriva imperialismului și ne uităm, mai degrabă, la condei. Desenatorii erau Nell Cobar, Cik Damadian și, firește, mai tînărul Matty. Nell Cobar avea partea leului – caricatura principală a lui era.

Găsirăm și-o pagină sportivă, din care scoatem nu puține informații; citim despre refacerea sărmanei arene „cu adevărat occidentale” Venus – ea avusese, încă dinainte de Război, prima nocturnă – și nu Republicii… Cît de curînd urma să dispară: nici cinci ani și se ridica Opera: Teatrul Muzical.

Planuri de noi stadioane mai erau – unul, în „depresiunea Cuțarida”, acolo unde taman se amenaja parcul Copilului; cel’lalt era Progresul, cel ținut azi în delăsare de Banca Națională.

Mai aflăm și de nașterea echipei departamentale de fotbal Dinamo prin contopirea „oborenilor” de la fosta Unirea Tricolor cu cei de la Ciocanul – se-ntîmpla, asta, în aprilie. 1948.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Stadionul Republicii în presa vremii

de Ando și HM

Întîi de toate, nițică istorie – anume, pentru cel ce vrea să știe cum s-a ajuns la construirea stadionului Republicii. Se deschide în 1926. Zece ani mai încolo, capătă forme moderne și trainice. Afectat de Război, e reconstruit după. Odată cu demolarea zonei adiacente Casei Republicii, e desființat, astupat și folosit – în parte – ca garaj al uriașei clădiri și-n ziua de azi.

Cel curios să vadă cum s-a ridicat stadionul, va citi articole ca acestea: Întâiul StadionDeschiderea StadionuluiTribunele StadionuluiStadionul ANEFStadionul ANEF – update.

Noi o luăm cam de unde se oprește istoria aceea frumoasă.

În mai 1948, în plină reașezare a vieții și a lucrurilor, aflăm că reconstrucția Stadionului va fi gata pînă pe 23 August; cam așa era calendarul inaugurărilor – ce nu se deschidea pe-Ntîi Mai, se deschidea pe 23 August.

Zis și făcut – sau aproape făcut; în August s-a ținut „festivitatea încheierii lucrărilor”.

… inaugurarea propriu-zisă, o lună mai încolo, pe 25 Septembrie. Hai că nu era rău.

Cu ocazia asta s-au desfășurat și campionatele de Atletism ale Republicii Populare Romîne.

Și, de-acuma, să te ții – meciuri, campionate, festivități. Da’ las-că festivități fuseseră destule și pe vremea veche aici. Doar butaforia și scenografia era alta.

De-abia în zece ani mai încolo – în 1958 – se montează și nocturna. Deja aveam și cel’lalt stadion mare al Capitalei: „23 August”, dar acesta nu urma să aibă nocturnă pînă-n anii ’70! Primul meci oficial se joacă pe 15 mai – odată cu „reușita inaugurare a partidelor nocturne”.

Au trecut ani și izvoadele au tăcut.

Frumoasa arenă a dispărut. În ’87 încă nu fusese înghițită de șantier:

Urma să fie acoperită în ’89.

Azi ne mai lovim de vechiul zid al tribunelor. Atît.

Atît și atît de trist.

„Europenele” de gimnastică de la Praga 1977 în presa vremii

pregătit cu Ando

Pe 13 mai ’77 începeau „Europenele” de gimnastică de la Praga – pe atuncea-n Republica Cehoslovacă.

Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu, pe cai mari: veneau după Olimpiada de la Montreal, ținută-n vara de dinainte.

Povestea, pe scurt, e că fetele au fost furate grosolan de arbitri. Urmarea? Echipa Republicii noastre s-a retras in competiție numaidecît. Articolul din Scînteia de pe 15 mai rezumă cam toată tărășenia.

Ecourile continuau și-n zilele următoare, bineînțeles.

Așa cum ne convine și-acuma, compilam și „reacțiile internaționale”…

Cu părerea-și dădea și Eugen Barbu, ca să dea greutate subiectului:

Ca o oareșce consolare, Nadia avea să primească, la Milano, marele premiu al Asociației presei sportive.

Albumul Nadiei: prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte • a șaptea parte

Urme ale trecutului (I) – Un album

pregătit cu C. D. Mocanu

Și gata albumul!

… dar povestea mai continuă.

prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte

Urme ale trecutului (I) – Un album: pozînd

pregătit cu C. D. Mocanu

… va urma!

prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte