despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Poate trebuia altfel…

scris de Ando

Acum o lună şi ceva, în decembrie, anul trecut, pe străduţa din faţa Teatrului de Comedie, s-a inaugurat „Aleea Comediei”.

De la bun început, vreau să fie clar: rândurile de mai jos nu vor să umbrească sub nicio formă această idee frumoasă, generoasă, mai ales că, printr-o fericită coincidenţă temporală, chiar în preajma emoţionantei inaugurări, scriam cât de mult a însemnat, pentru mine personal, acest teatru.

E vorba, aşadar, de un necesar „remember” dacă ne gândim ce puţin a făcut oraşul pentru a păstra amintirea marilor actori care au trudit pe scenele teatrelor sale.

Nedumerirea mea provine, însă, din alte motive. E vorba de actuala materializare a proiectului, dar mai ales din intenţia (declarată) de completa aleea cu alte personaje, lucru absolut firesc având în vedere lista cvasi interminabilă de mari actori şi regizori legaţi de acest teatru.

Aşa că, întreb: în ce fel se va face această „completare”? Se vor adăuga alte asemenea cuburi din piatră la cele existente? Dar, cum se vede, locul nu prea permite o atare extindere… Câte să adaugi, ele fiind destul de masive? Maxim, încă şase. Apoi?

Poate ar fi fost nimerit să se ia în considerare, de exemplu, o variantă de acest gen, adică un fel e zid curbat pe care să fie înscrise numele.

Sigur, „după razboi…” e mult mai uşor să-ţi dai cu părerea, dar – la urma urmei- e vorba de un monument de for public şi măcar nişte întrebări merită puse.

Poveste cu autografe

scris de Ando

Pentru o foarte scurtă perioadă a tinereţii, am cochetat cu postura de… vânător de autografe. Nici acum nu-mi explic bine de ce. Poate pentru că, în acei ani, vedetele erau mult mai… la îndemână. Dădeai de ele pe stradă, prin parcuri sau chiar prin restaurante fără ştaif. Chiar ajunşi la acest statut de popularitate, de exemplu, nu mulţi sportivi sau actori circulau cu maşina pentru simplul motiv că n-o aveau. Episodul cu Dan Coe l-am povestit. La scurtă vreme după asta, în timpul unei agape la „Caru’ cu bere”, am făcut rost de un nou trofeu: autografele a patru mari handabalişti din naţionala, proaspăt triplă campioană mondială: Gaţu, Oţelea, Gruia şi Iacob.

Pentru cei mai tineri: băgaţi, de curiozitate, aceste nume pe „goagăl” şi vă asigur că aveţi ce citi!

Încurajat de aceste reuşite, am păşit spre lumea actorilor de teatru. Şi, aici, trebuie să deschid o paranteză ceva mai lungă.

Se întâmpla prin toamna lui 1961. În casa de pe strada Cazărmii, unde m-am născut, locuiam la etaj, „la comun” cu încă o familie, cu care împărţeam accesul la unele dependinţe: holul, bucătăria, baia cu WC-ul, magazia de lemne. Din fericire, în ciuda condiţiilor grele, a fost o convieţuire fără incidente, în bună înţelegere. Au fost, chiar destule momente mai dificile, când cele două familii s-au ajutat reciproc. Nea Ilie, una din rudele doamnei din familia conlocuitoare (nu mai ţin minte ce îi era: frate sau cumnat), lucra în acea perioadă ca şofer al directorului Teatrului de Comedie, adică al marelui Radu Beligan.In această funcţie, acesta avea, pe atunci, dreptul la maşină cu şofer. Între timp, aveam să aflu că Teatrul de Comedie se înfiinţase chiar la începutul lui 1961 şi că Beligan fusese adevăratul său fondator.

 

Sediul teatrului era, ca şi acum, în aceeaşi clădire din spatele Muzeului Naţional de Istorie a României, numai strada şi-a schimbat numele din Măndineşti (atunci) în Sfântul Dumitru (acum). De acolo, până la casa noastră din Cazărmii, pe jos, în pas domol, făceai maxim 15 minute, d’apoi cu maşina! Şi mai ales cu traficul firav de atunci! Aşa că, de câte ori putea, seara, când „şeful” era pe scenă, nea Ilie dădea o fugă la vecinii noştri, să mănânce câte ceva. Programul lui Beligan era încărcat, iar nea Ilie care stătea tocmai prin Bucureştii Noi, ajungea târziu acasă. Normal, mai ciupea el câte ceva în timpul zilei, dar alta era să consumi potolit, o mâncare caldă, să mai schimbi două vorbe cu neamurile, la o ţigară. Într-una din aceste ocazii, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat „Măi băiete nu vrei să vezi cum e la teatru? Hai, că te duc şi te bag eu!”. Emoţionat (în primul rând că aveam să merg cu maşina, în al doilea rând că nu mai fusesem la un teatru adevărat), imediat, am dat fuga la maică-mea care, ştiind, bineînţeles de la vecină, cine e nea Ilie, şi-a dat acordul. Singura problemă era că, după spectacol, trebuia să mă întorc pe jos acasă, dar aici, deja căpătasem încrederea alor mei. Din când în când, mergeam singur la filme chiar seara, la proiecţia de ora 19, care de regulă se termina în jurul orei 21. Singura condiţie era să nu am, a doua zi, probleme cu lecţiile! Deci, m-a luat nea Ilie în maşină (era un Moskvici 403 sau 407, nu mai ştiu) şi, odată ajunşi la teatru, m-a dat pe mâna plasatorului. Acesta m-a dus, frumuşel, de mână, la balcon şi mi-a arătat unde să mă aşez. Nimerisem chiar la piesa de rezistenţă a teatrului: „Celebrul 702”. La vremea aia, ca să fiu cinstit, habar nu aveam de subiect, de autor sau de actori. Ba nu! L-am recunoscut, după voce, pe Nicolae Gărdescu, pentru că-l auzisem şi la radio.

Dar, ce încântare! Ghemuit în întunericul balconului, eram fascinat de ceea ce se întampla pe scenă, chiar dacă nu înţelegeam destule din acţiune. Schimbarea tablourilor şi a decorurilor, spoturile colorate ale reflectoarelor, murmurul şi hohotele de râs ale sălii… era atmosfera pe care n-o s-o uit niciodată. Cum pofta vine mâncând, aveam apoi grijă să-mi fac de lucru prin bucătarie, de câte ori ştiam că vine nea Ilie. Iar omul, fără fasoane, m-a mai dus de câteva ori la teatru.

Adevărat, de cele mai multe ori, ajungeam pe la mijlocul spectacolului, dar asta conta mai puţin. Cultura mea teatrală era evident subţire, important era însă că vedeam jocul actorilor. Începusem să-i cunosc, cât de cât, şi eram în culmea bucuriei când îi recunoşteam în diverse roluri. Ţin minte cât i-am bătut la cap pe ai mei să mergem şi la filmul cu acelaşi nume „Celebrul 702”, care a apărut la puţin timp după succesul piesei de la Comedie şi cât de surprins (chiar, oarecum, supărat) am fost să găsesc pe ecran destui alţi actori decât cei cu care mă obişnuisem în varianta de pe scena teatrului. Cam aşa „am furat” mai mult sau mai putin (depinde cum ajungeam cu nea Ilie) din piesele de început ale acestui teatru: „Prietena mea, Pix”, „Švejk în al doilea război mondial”, „Burghezul gentilom” (cu marele Birlic!).

Timpul şi conjuncturile m-au despărţit de nea Ilie, dar a rămas dragostea pentru acest teatru pe care aveam să-l frecventez, apoi, cu pasiune, ani de zile.

Şi astfel, ajung de unde am plecat: la vânătoarea de autografe. Pe la începutul anilor 70, una din cele mai de succes piese jucate la Teatrul de Comedie a fost „Dispariţia lui Galy Gay” sau „Un om egal un om”. Autor: Bertolt Brecht, regizor Lucian Giurchescu, distribuţie de zile mari! Nu mai intru în alte detalii.

Văzusem piesa şi ştiam că, în montarea de atunci, cam la 15 minute după începere, când spectatorii erau deja prinşi de acţiunea de pe scenă, din spatele sălii, pe ambele culoare laterale, pătrundea spre scenă, cu mare zarvă şi pocnete de pistoale (cu capse) un grup de soldaţi-mercenari condus de Mircea Albulescu. Efectul era garantat, lumea era, realmente, surprinsă şi speriată!

Privind faţada teatrului, vedem – la dreapta intrării principale – un gang care duce la culisele scenei şi la cabinele actorilor.

„Mercenarii” ieşeau pregătiţi pe acest gang, portarul le deschidea uşa principală, iar ei intrau, aşa cum v-am spus în sală. Văzusem spectacolul şi ştiam, deci, aceste detalii, aşa că într-una din serile în care juca piesa, m-am postat cu o foaie de hârtie la ieşirea din gang ca să cer autografele. A ieşit, primul, un grup format din: Mircea Albulescu, Aurel Giurumia, Constantin Băltăreţu (cât l-am iubit pe acest actor cu alură bonomă şi privirea aceea de peruzea…) şi Costel Constantinescu. Discutau, îşi aranjau ţinutele şi îşi probau… pistoalele.

Când i-am rugat pentru autografe, Mircea Albulescu a avut o reţinere. „Cum să semnez eu pe o foaie albă? Cine ştie ce face ăsta cu ea?” Recunosc, am rămas fără cuvinte. Noroc cu Costel Constantinescu şi cu Giurumia care foarte volubili, chiar încântaţi, au semnat imediat „Hai, mă Mirceo, ce naiba, uite că băiatul ne-a aşteptat atâta aici. Ce-o să se întâmple?”. Înduplecat de colegi, Albulescu a semnat şi el, bodogănind.

În timpul acestei scurte parlamentări, s-a apropiat portarul teatrului (un tip cu prestanţă, cu părul cărunt, şi cu o uniformă specifică, neagră) adresându-se lui Albulescu: „Nea Mircea, se cam sperie lumea de zgomot şi de focurile de pistoale, când intraţi în sală. Moare naibii vreunul de inimă!” La care „fiorosul” actor i-a replicat cu vocea lui tunătoare: „Acasăăă! Acasă să stea, dacă au probleme cu pitpalacul!”

Râsete de toate părţile, apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui.

Pentru mine, prudenţa de care a dat dovada Mircea Albulescu a însemnat însă finalul scurtei „cariere” de vânător de autografe. Mi-am dat sema că, de fapt, intram şi tulburam intimitatea unor oameni, pentru că, înainte de fi vedete, toţi aceştia erau oameni cu problemele, pasiunile sau hachiţele lor şi nu aveam niciun drept să-i deranjez. Trebuia să pun graniţă între admiraţie şi tracasare. Aşa am gândit atunci, aşa gândesc şi azi.

Ratatouille la „Mamma Mia!”

scris de Sonia Ratatouille

„Mamma Mia!” este o piesă de teatru – un musical – cu cântecele tupei ABBA. Este o poveste despre o fata pe nume Sophie care vrea să își cunoască tatăl. Piesa s-a jucat la Sala Palatului.

Am fost foarte atentă și parcă simțeam cum se întoace cineva la mine să mă întrebe ce părere am. Mă simțeam ca și cum eu eram într-o piesă.

V-o recomand, pentru că este super să ai o senzație ca asta, plus că piesa este cu multe vedete ca Loredana și Cornel Ilie. O porție perfectă de relaxare!

Personajele erau îmbrăcate în haine de vară, iar întâmplarea se petrece în Grecia unde, dacă nu știți, am fost și eu.

Personajele dansează, cântă, râd și mereu au o dispoziție bună. Bine, nu chiar tot timpul. Mi-au plăcut costumele Donnei și ale prietenelor ei. Erau strălucitoare.

Chiar și acum îmi sună în minte una dintre melodii: Câți vor ști/Cine-i ea/Cine dansează așa/Azi rescrii/Un destin/Prins într-un dans sublim…

Sper că dacă mergeți o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie.

Mie mi-ar fi rușine!

Bă! Mie mi-ar fi rușine – rușine rău.

Uitați-vă la afișele astea, la șușele „marilor actori”.

Caramitru, Dogaru, Mălăele, Mihăiță, Morgenstern, Popescu, Vasluianu: trecutul, prezentul și viitorul artei noastre actoricești.

Bă! Să fiu actor cu „A” mare și să-mi văd fața pe mizeriile astea grafice, pe urîțeniile astea scoase din subsolul defunctei noastre arte grafice… m-aș ascunde de rușine.

Ce diferență între ele și clasicele afișe ale spectacolelor de manele, muzică populară și scheciuri obosite?

Te apucă sila cînd vezi nonșalanța cu care alde Mălăele își promovează imaginea pe asemenea urîțenii – el care, cît de cît, se laudă că știe să smîngălească hîrtia desenînd…

Te apucă rușinea cînd vezi că afișele feluritelor evenimente publice promovate de Primărie reușesc să fie mai vesele, mai drăguțe, mai inspirate: căutînd deseori s-arate un pic altfel!

Un lucru singur e bun în umilirea asta vizuală a Capitalei: acela că de vreun an încoace s-a mai rărit lipirea ilegală a afișelor. Chiar dacă nu credeți, mergeți prin centru și verificați – s-au rărit într-adevăr.

Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aiciaiciaici • aici

niște seri frumoase

Frumos weekend în București, cu adevărat frumos!

Un weekend pentru oameni, pentru oamenii care știu să iasă din casă, pentru oamenii care știu că evenimentele publice sînt prilej de a se aduna, de a se bucura împreună, de a se simți oameni printre oameni: așa cum a fost lăsat să fie.

A fost primul weekend al festivalului de teatru „B-Fit in the street”.

 

a-nceput „B-Fit in the street”

Teatru, comédii, drăcii: acolo unde li-i locul – pe stradă, printre oameni.

A-nceput o altă ediție a Festivalului de teatru stradal bucureștean. Căutați de mergeți, lăsați acasă mofturile – o să vă placă.

teatrul merge într-o direcție bună

Ca orișice cetățean preocupat de bunul mers al Culturii, duc cu mine grija Teatrului.

Teatrul și tot ce-l face pe ‘mnealui atît de Teatru.

Actorul (întotdeauna se scrie cu majusculă)…

… Scîndura…

… și, la capătul cel’lalt, prostul de spectator: ăla pe care mereu se găsește cîte-un Actor să-l tragă de urechi c-a uitat să-și închidă telefonul în sală; după spectacol, Actorul – împovărat cu postarea pe facebook acestei spurcări a Actului de Cultură – se suie-n mașina lăsată pe trecerea de pietoni și pleacă fără să semnalizeze.

Dar m-am liniștit olecuță deunăzi, cînd mi s-a vădit că Teatrul merge într-o direcție bună.

Atîta vreme cît DIRECȚIA teatrului are loc de parcare, nu știu ce-ar mai putea merge prost înăuntru, în Sală.

Păcat că-s treptele alea înalte și nu se pot parca mașinile-n foaier.

„39 de trepte”

logo-Sonia

scris de Sonia Ratatouille

O piesă de teatru amuzantă. Ce să zic? E o comedie de râââzi…

Ei, să trecem la subiect:

O asociație de naziști vrea să plece din țară. Richard Hannay, acuzat de crimă, salvează lumea. Pe parcurs, le întâlnește pe Annabella Schmidt, pe țărăncuță și pe Pamela.

În piesă apar patru actori, care schimbă rolurile. Este o chestie grea. Au fost foarte bine îmbrăcați, că parcă nu-ți dădeai seama care cum este. A fost foarte frumos, dar dădeau senzația de roman polițist. Suspans, pentru a afla ce este „39 de trepte”. Așa că țineți-vă bine și aveți încredere în mine.

Este o comedie!

Distracție plăcută!

Ooooo, și piesa este la Teatrul Nottara.

Teatrul în stradă

scris de Sonia Ratatouille

Teatrul este la statui la Universitate. Păsări, roboți, toboșari punk, dansatoare pe picioroange și o dresoare spectaculoasă. Totul e minunat!

Ei pleacă pe Calea Victoriei. Îi vedem la Odeon, la Palatul Regal, la Sala Palatului.

În fiecare weekend până la sfârșitul lunii. Puteți merge cu copiii sau cu prietenii, pentru că este distractiv.

 

pocitania pămîntului

IMG_2926

drăcii de-ale lu’ Masca, prin Herăstrău…