despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Ratatouille la „Mamma Mia!”

scris de Sonia Ratatouille

„Mamma Mia!” este o piesă de teatru – un musical – cu cântecele tupei ABBA. Este o poveste despre o fata pe nume Sophie care vrea să își cunoască tatăl. Piesa s-a jucat la Sala Palatului.

Am fost foarte atentă și parcă simțeam cum se întoace cineva la mine să mă întrebe ce părere am. Mă simțeam ca și cum eu eram într-o piesă.

V-o recomand, pentru că este super să ai o senzație ca asta, plus că piesa este cu multe vedete ca Loredana și Cornel Ilie. O porție perfectă de relaxare!

Personajele erau îmbrăcate în haine de vară, iar întâmplarea se petrece în Grecia unde, dacă nu știți, am fost și eu.

Personajele dansează, cântă, râd și mereu au o dispoziție bună. Bine, nu chiar tot timpul. Mi-au plăcut costumele Donnei și ale prietenelor ei. Erau strălucitoare.

Chiar și acum îmi sună în minte una dintre melodii: Câți vor ști/Cine-i ea/Cine dansează așa/Azi rescrii/Un destin/Prins într-un dans sublim…

Sper că dacă mergeți o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie.

Mie mi-ar fi rușine!

Bă! Mie mi-ar fi rușine – rușine rău.

Uitați-vă la afișele astea, la șușele „marilor actori”.

Caramitru, Dogaru, Mălăele, Mihăiță, Morgenstern, Popescu, Vasluianu: trecutul, prezentul și viitorul artei noastre actoricești.

Bă! Să fiu actor cu „A” mare și să-mi văd fața pe mizeriile astea grafice, pe urîțeniile astea scoase din subsolul defunctei noastre arte grafice… m-aș ascunde de rușine.

Ce diferență între ele și clasicele afișe ale spectacolelor de manele, muzică populară și scheciuri obosite?

Te apucă sila cînd vezi nonșalanța cu care alde Mălăele își promovează imaginea pe asemenea urîțenii – el care, cît de cît, se laudă că știe să smîngălească hîrtia desenînd…

Te apucă rușinea cînd vezi că afișele feluritelor evenimente publice promovate de Primărie reușesc să fie mai vesele, mai drăguțe, mai inspirate: căutînd deseori s-arate un pic altfel!

Un lucru singur e bun în umilirea asta vizuală a Capitalei: acela că de vreun an încoace s-a mai rărit lipirea ilegală a afișelor. Chiar dacă nu credeți, mergeți prin centru și verificați – s-au rărit într-adevăr.

Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aiciaiciaici • aici

niște seri frumoase

Frumos weekend în București, cu adevărat frumos!

Un weekend pentru oameni, pentru oamenii care știu să iasă din casă, pentru oamenii care știu că evenimentele publice sînt prilej de a se aduna, de a se bucura împreună, de a se simți oameni printre oameni: așa cum a fost lăsat să fie.

A fost primul weekend al festivalului de teatru „B-Fit in the street”.

 

a-nceput „B-Fit in the street”

Teatru, comédii, drăcii: acolo unde li-i locul – pe stradă, printre oameni.

A-nceput o altă ediție a Festivalului de teatru stradal bucureștean. Căutați de mergeți, lăsați acasă mofturile – o să vă placă.

teatrul merge într-o direcție bună

Ca orișice cetățean preocupat de bunul mers al Culturii, duc cu mine grija Teatrului.

Teatrul și tot ce-l face pe ‘mnealui atît de Teatru.

Actorul (întotdeauna se scrie cu majusculă)…

… Scîndura…

… și, la capătul cel’lalt, prostul de spectator: ăla pe care mereu se găsește cîte-un Actor să-l tragă de urechi c-a uitat să-și închidă telefonul în sală; după spectacol, Actorul – împovărat cu postarea pe facebook acestei spurcări a Actului de Cultură – se suie-n mașina lăsată pe trecerea de pietoni și pleacă fără să semnalizeze.

Dar m-am liniștit olecuță deunăzi, cînd mi s-a vădit că Teatrul merge într-o direcție bună.

Atîta vreme cît DIRECȚIA teatrului are loc de parcare, nu știu ce-ar mai putea merge prost înăuntru, în Sală.

Păcat că-s treptele alea înalte și nu se pot parca mașinile-n foaier.

„39 de trepte”

logo-Sonia

scris de Sonia Ratatouille

O piesă de teatru amuzantă. Ce să zic? E o comedie de râââzi…

Ei, să trecem la subiect:

O asociație de naziști vrea să plece din țară. Richard Hannay, acuzat de crimă, salvează lumea. Pe parcurs, le întâlnește pe Annabella Schmidt, pe țărăncuță și pe Pamela.

În piesă apar patru actori, care schimbă rolurile. Este o chestie grea. Au fost foarte bine îmbrăcați, că parcă nu-ți dădeai seama care cum este. A fost foarte frumos, dar dădeau senzația de roman polițist. Suspans, pentru a afla ce este „39 de trepte”. Așa că țineți-vă bine și aveți încredere în mine.

Este o comedie!

Distracție plăcută!

Ooooo, și piesa este la Teatrul Nottara.

Teatrul în stradă

scris de Sonia Ratatouille

Teatrul este la statui la Universitate. Păsări, roboți, toboșari punk, dansatoare pe picioroange și o dresoare spectaculoasă. Totul e minunat!

Ei pleacă pe Calea Victoriei. Îi vedem la Odeon, la Palatul Regal, la Sala Palatului.

În fiecare weekend până la sfârșitul lunii. Puteți merge cu copiii sau cu prietenii, pentru că este distractiv.

 

pocitania pămîntului

IMG_2926

drăcii de-ale lu’ Masca, prin Herăstrău…

Car(o)usel

iar am ajuns la Andrei Șerban. În carusel.

Poate citirăți: Andrei Șerban dăduse de multă vreme sfară-n țară despre acest spectacol – Car(o)usel – și mai în vară s-a ținutără repetițiile cu public. Săptămîna trecută – cam pe Joi – s-a și lansat; dar de-abia pe Sîmbătă a avut premiera oficială. La care-am ajuns dintr-o-ntîmplare: treceam pe lîngă Bulandra, am văzut afișul, am intrat, am luat bilete. Pare-a fi felul natural de-a ajunge la teatru – pentru alde-ca-mine, cel puțin.

Poate citirăți pe ici, pe colo, și cum e spectacolul: zice toată lumea că acesta-ncepe în foaier.

Eu zic că-ncepe mai dinainte chiar.

Ce mai spectacol vezi pe la bilete, cu fel de fel de atîrnache de performanță, obișnuiți cu decenii de intrat gratis! Babe de ambele sexe, cu ochii scurgîndu-se după tanti aia care dă invitații: aici să vezi tragedia, comedia și suspansul, și nu-nlăuntru, pe Scîndură!

Da-s eu răutăcios, pesemne. Că, odată intrat, chiar începe – spectacolul – în foaier. Fiind premiera, însuși Andrei Șerban se plimba printre oameni, iar Ducu Darie – directorul teatrului – împărțea programele.

Zarvă, căldură, oameni – ca la bîlci: atmosfera te prinde!

Bun; dup-aia te-așezi pe scaun; începe.

Andrei Șerban a-mbătrînit, dar știe ce și cum să facă. Îți dai seama de-asta nu pe loc, în timpul jocului, ci dup-aia, cînd te-ai dus acasă. Fără risipă, fără nimica-n plus, cu fiecare gest atît, cît și cînd trebuie: asta nu trebuie s-o explici, ci s-o simți; așa se fac lucrurile.

Piesa-i mișto. E de Molnar – îmi place Ferenc Molnar – și nu-i întocmai musical, cum zice presa; e o piesă în care muzica nu e în text, ci-i chiar un personaj, ca s-o zic așa.

Nu-mi dau seama cum funcționează critica. Pesemne specialistul în teatru – ăla care-și ridică plicul cu invitația de la casă – trebuie să se căznească să caute cuvinte mari, cu care să îmbrace ce-a simțit privind piesa. Mai e și șleahta de adoratori de cursă lungă, pentru care orice-i făurit de un Maestru e Sfînt. Nu știu cum se pupă asta cu ce zicea Andrei Șerban despre cei ce aplaudă frenetic chiar dacă nu-nțeleg și nu le place, da’ mie mi-a plăcut ce-a ieșit.

Car(o)usel se joacă la Izvor; nu-mi dau seama cînd se mai joacă, căci programul pe săptămînile viitoare nu mai zice nimica de el. Nici de cel’lalt Andrei Șerban – Omul cel bun din Seciuan – nu știu să vă zic cînd se joacă; nu prea pricep de ce, dacă faci un spectacol bun, nu-l și arăți lumii, dar cine-s eu? Ia, un spectator, acolo.

În fine – cînd s-o juca, mergeți de-l vedeți. O să vă placă. Și tare cred eu că asta contează, și nu vorbele mari, sforăitoare.

La omul bun. Din Seciuan.

Nu-i de mîncare, deși poate la asta v-ar duce mintea; cel puțin la mine, haplea, mărturisesc că așa e… E-o piesă de teatru: Omul cel bun din Seciuan.

Ajung rar la teatru, trebuie să mărturisesc și asta. Cred că ultima dată am fost la 39 de trepte, unde m-am distrat pe cinste de la un capăt la altul – dacă s-o mai ține, la Nottara, zic să vă duceți și să vă simțiți bine.

Așadar, vă închipuiți că n-am nimica sfînt în mine, cînd pășesc în Teatru. Sintagme ca Scîndură, Subtext, Demers Tematic, Joc Secund, Mare Public, Monstru Sacru, Concept Regizoral, Viziune, Substrat, Maestru nu-mi spun nimic… Ba chiar le ocolesc și mă rîd de ele, punîndu-le alături de alte caraghioslîcuri pompoase.

Pen’ că, vedeți voi, la sfîrșit oricine se-ntreabă: bine, am văzut spectacolul… dar… mi-a plăcut?

Și dacă răspunsul e: da, mi-a plăcut, atuncea-nseamă că mi-a plăcut nu pentru că am stat să mă gîndesc de ce mi-a plăcut.

Omul cel bun din Seciuan se joacă la Bulandra, în sala din Icoanei. Este spectacolul lui Andrei Șerban, dar nu cred că trebuie văzut din motivul sportiv că e făcut de Andrei Șerban; ci pentru că e bun și frumos, deși – cică – nu cu așa cuvinte trebuie să vorbești despre Artă, Maeștri, Sfînta Scîndură și așa mai departe…

Andrei Șerban este – statistic și sportiv, deci – un regizor grozav, ceea ce-nseamă că scoate (cu ușurința dată de atîtea lucruri deja bine făcute) un spectacol care curge simplu și fără să te pună măcar o clipă să te gîndești că ceva n-ar trebui să fie acolo. Stai pe scaun și te pomenești cu gura căscată – plăcîndu-ți că nu trebuie să te pleci în fața nu știu cui, adus pe scenă doar ca să fie văzut că mai poate să miște.

Oamenii lui Andrei Șerban joacă bine, v-o zic; jucatul bine se simte mai ales de către neofiți. Se cîntă, se dansează – și cîntecele-ți rămîn în cap, ceea ce altundeva nu se-ntîmplă.

Omul ăsta bun mi-a plăcut. Nu trebuie să folosesc cuvinte pe care nu le-nțeleg ca să-l laud. Nu trebuie să îmi dau seama de vreun mesaj, ascuns prin text ori transmis de cei de pe Scîndură.

.. n-am fost de asta, însă, la teatru. Am fost să văd actorii, făcîndu-și simplu treaba frumoasă de actori și – mai ales – făcînd un necredincios să aplaude ceva ieșit bine.

Să nu ne fie frică de lucrurile frumoase și simple. Sînt cel mai greu de făcut.