despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

bun așa.

Iată ce utilitate s-a găsit, în cele din urmă, acestui post telefonic public abandonat

… buuun.

drăguț

… nu știu de ce, nici pînă azi, nu s-au dus la fier vechi cabinele telefonice. N-o zic din răutate, ci doar văzînd că nimeni – dar nimeni! – nu le mai folosește. N-am mai văzut pe nimeni folosind telefonul public de ani de zile. N-am mai văzut – de fapt! – telefon public funcțional de ani de zile!

… dar, uite, că mai sînt cabine prin oraș. Put, adună gunoaie-n ele, sînt o mizerie pentru toți.

Cu toate astea, din bube, mucegaiuri și noroi…

despre telefoane

… cu toţii avem cîte o părere despre mobilele noastre; şi e normal, fiindcă am ajuns să nu putem trăi fără ele. În cei aproape 15 ani de cînd folosim telefonia mobilă am asistat la progrese nebănuite; odinioară tot ce doream era un telefon care să nu se descarce după fiecare convorbire; apoi ne doream jocuri, apoi sonerii polifonice, apoi ecran color, apoi cameră foto… acum nici nu mai ştim ce vrem.

Au fost telefoane legendare în viaţa noastră, ca vechiile Nokii 5110 sau 3300 – dar asta a fost demult. Azi nu ne mai legăm aşa de tare de un telefon, dar să ştiţi că preţuim unul de calitate.

Cele mai multe poze pe care le-am publicat aici au fost făcute cu un Sony Ericsson – K810. Îl ţin şi acum, după trei ani de folosire intensivă; mă încîntă durata bateriei şi uşurinţa cu care pot face poze; camera se activează prin glisarea capacului protector, operaţiune pe care-o pot face în buzunar; aşa că pot fotografia foarte repede, fără să se prindă nimeni de ce fac – lucru care contează foarte mult uneori.

Începe să fie greu să trăieşti azi fără un smartphone. Cine zice smartphone, zice I Phone, nu? Unii le urăsc, dar pînă şi ăia le recunosc meritul de a fi rezistente, de încredere şi simple – ce vrei să facă, aia fac. Şi mai ales, I Phone a definit standardele de referinţă – ştiu că sună banal aşa cum am zis-o, dar e adevărat.

Am ţinut un HTC ceva vreme – şi era bunuţ, atîta vreme cît nu-l foloseai; bateria se ducea ciorilor în cîteva ore. Îmi plăcea, fiindcă era mititel şi aducea mailurile bine şi netul se citea acceptabil.

Dar au trecut două luni de cînd mă folosesc de un Samsung Galaxy 2 şi nu ştiu care o să fie următorul pas în industria telefoanelor inteligente, zău aşa. Poate bateria, să ţină mai mult? Pentru că telefonul ăsta le are pe toate. Prima dată mi-am zis că nu-i decît un gadget şi o fiţă – pînă cînd mi-am dat seama cît de mult simplifică lucrurile. Ştiţi, a trecut vremea cînd un smartphone era cîte ceva din toate; acuma chiar este totul.

Bateria a ajuns să ţină o zi întreagă în condiţii de butonare intensivă şi excesivă; poţi citi orice pagină de net tare confortabil; poţi stoca pe el orice şi oricît vrei; şi mai ales – faci nişte poze ca lumea.

Mi-am dat seama de asta în vacanţă. La ce naiba să mai pleci după tine cu un laptop şi încărcătorul său? La ce naiba să mai cari cameră şi baterii? La ce naiba să te cocoşezi cu device-uri de care nu ai, de fapt, nevoie?

Un telefon subţire, care şade cuminte în cel mai strîmt buzunar; cu care poţi face poze o zi întreagă – şi te poţi fîţîi peste tot fluierînd, gustînd liber plăcerea plimbării.

Atîta doar – să nu-l pierzi; că te-ai fript.

V V C

Oraşul nostru a început să trăiască din nou odată cu anii 90. Ştiţi la fel de bine ca mine că nu s-au păstrat multe imagini din vremea aceea; s-o fi gîndit cineva că se petreceau lucruri care merită ţinute minte?

Nu casc gura prin oraş de ieri-de-alaltăieri. De-aceea m-am gîndit să mă uit mai bine prin jur şi să caut fel de fel de chestii rămase din acei ani de început: reclame, anunţuri… toate au o poveste.

Le-aş putea zice, parafrazîndu-l pe Raiden, vestigii ale vremurilor contemporane.

Să începem! Uitaţi-vă la caseta asta publicitară; s-ar putea să fie printre cele mai vechi, rămasă din Bucureştiul anilor 90:

Se găseşte pe strada Mircea Vulcănescu (încă Ştefan Furtună pe atunci, la intersecţia cu strada Horaţiu – adică între Popa Tatu şi Berzei)

N-am fost vreodată la clubul ăla, aşa că nu pot să vă spun cît a ţinut deschis; dar dacă citiţi numărul de telefon, o să vă mire poate că e format doar din 6 cifre. Pentru că aşa erau telefoanele din Bucureşti pînă în 1992, cînd li s-a adăugat o cifră în faţă (cele mai multe au primit cifra 6, mai puţine cifra 7, şi  doar  cîteva cifra 3).

Eu aş îndrăzni să spun că reclama asta e de prin 1991.

… să dai un telefon în Bucureştiul acelor ani era o încercare grea; erau puţine telefoane publice – şi ba erau blocate, ba erau stricate – aşa că-ţi înghiţeau fisa şi rămîneai cu buzele umflate. Ce să mai zici de faptul că se auzea şi tare prost la ele.

Primele telefoane publice cu cartelă au apărut cam pe la sfîrşitul lui 1993. Apogeul lor a fost între anii 1995 şi 1999 – apoi a prins telefonia mobilă.

Să coborîm în timp: a fost odată ca niciodată, cînd erau şi mai puţine telefoane în oraş. Telefoanele publice erau rare. Abonaţii casnici erau şi ei puţini. Pînă şi instituţiile de stat aveau doar cîte-o linie-două pe care puteai vorbi cu oraşul. Prin anii aceia, anii 60-70, găseai astfel de indicatoare în faţa instituţiilor care aveau un telefon public în vreun hol sau în curte:

… tăbliţa asta e tare veche; poate are chiar şi 40 de ani. Nu e o raritate – sînt încă multe în oraş. E pozată  în faţa Institutului de Hematologie, de pe strada Constantin Caracaş.

E interesant să-ţi arunci privirea peste Cartea de telefon de-acum 50 de ani. Să-ţi faci o idee despre Bucureştiul în vremea puterii populare… Am găsit în cartea asta de telefon o reclamă care mă făce să cred că, dictatură sau democraţie, din telefonie se scot bani frumoşi, aşa că merită să-i convingi pe oameni să se aboneze:

acu’ juma’ de secol se făceau reclame mai bune ca azi, nu?