despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

o idee bună

… e o idee bună ca un autobuz să aibă capăt de linie pe un pod?

IMG_9307

mda, dacă acel pod e mai mult decît un simplu pod – e un soi de parcare peste Dîmbovița: e podul de la Operă.

Este chiar o idee genială, dacă privim mai de-aproape podul:

IMG_9304

… mai are o țîră și se surpă. Cu toate astea, autobuzul care duce clienții la complexul „Therme” staționează aici fără nici o frică.

Înc-un pic și o s-ajungem la bălăceală… bălăcindu-ne-n gîrlă. Ne vedem la ecluză!

binișor împreună

… unul dintre cele mai proaste lucruri despre viața în acest oraș este tentația de-a deveni mitocan. Începe tipitil; întîi devii Mitică, apoi miticismul ăsta nu-ți mai e de-ajuns: se transformă în altceva, mai nociv, mai greu de dezbărat: în mitocănie.

Ni se dau mii și mii de cazuri de oameni pe care Bucureștiul i-a schimbat, i-a stricat. Se dă vina pe anii în care s-a construit omul cel nou, societatea cea nouă, ani în care bunul om venit de la țară, dînd de viața liberă și permisivă din marele oraș, a lăsat de-o parte și bun-simț, și bună-creștere, și a devenit un orășean murdar, hoțoman și fără caracter.

Însă acest proces continuă; nu s-a oprit. Și azi, tentația provincialului de-a ajunge în București și de-a fi unul de-al locului îl face să se poarte ca noi, se zice.

Iar imaginea noastră printre restul românilor este proastă, desigur. Cine nu știe că sîntem răi, mitocani, că înjurăm, scuipăm, aruncăm gunoaie pe jos și că trăim într-o grabă neoprită?

Așa sîntem, probabil – ce s-o mai dăm cotită.

Nu mi-a plăcut niciodată acela care priveşte de sus pe cel care nu-i bucureștean; fiindcă cei mai mulți dintre noi nu sîntem bucureșteni din negura timpurilor. Bucureștenii sînt – și-i grozav asta – toți oamenii născuți, veniți, crescuți, primiți, fugiți aici.

Sîntem împreună în orașul nostru – oraș pe care nici nu-l iubim și nici nu vrem s-o facem; oraș pe care nu-l înțelegem și nici nu vrem s-o facem; oraș pe care însă nu vrem să recunoaștem că nu-l putem lăsa…

Doar că faptul e fapt; are Bucureștiul ăsta ceva în aer care te-ndeamnă să lași, uneori, garda jos: să-ți înjuri aproapele; să vezi cum e să-i iei fața; să simți cum e cînd îți găsești dreptatea urlînd.

Dar nu-i dracul ăsta bucureștean atît de negru – nu toți rămînem așa; altminterea am ajunge să ne dăm în cap pe stradă cu toții. Cu toată tentația de-a deveni mitocani, nu devenim niciodată nici cu toții, nici pe de-a-ntregul, nici pentru totdeauna mitocani – cumva ajungem să trăim binișor împreună aici, în București.

Păcat că nu asta e eticheta Bucureștiului – deși ar trebui.

big limo fail 5

Amenințarea Statului Islamic e mai aproape decît credeam noi.

Frați români, stați de veghe.

alte limuzine – aici.

noi sîntem aici de 555 de ani

extraordinarul destin al caserolei de înghețată

Nu cred că e vreun popor mai grijuliu cu aspectele ecologiei ca al nostru. E de-ajuns să te uiți în juru-ți: de grija mediului înconjurător, românul se teme așa de tare să arunce vreun recipient de plastic, încît îl folosește pînă la acel moment în care acesta se distruge, de la sine…

Aruncă, românul, vreo pungă? Doamne-ferește! – ce bine ţine şi azi, punga aia de Billa, luată de cînd s-a inaugurat magazinul, în ’98! Sticla de cola, ajunge ea la gunoi? Văleu – păstreaz-o, să iei lapte sau vin de la țară! Iar caserola de înghețată… ehei, dragii moșului, aici povestea e lungă… o seară de iarnă ne-ar trebui s-o depănăm…

Cum ajunge să intre caserola de înghețată-n viața noastră? … de cele mai multe ori, o primim; să nu vie cu mîna la spate, oaspeții noștri trec mai-nainte pe la butic, și aleg – din lada frigorifică – o caserola, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Înghețata, de obicei, se mănîncă repede – și aici, în nouă din zece culturi occidentale, destinul recipientului în care s-a vîndut se încheie: ajunge la gunoi, în secțiunea dedicată materialelor plastice – de unde e gata, după ce-a fost reciclat și topit, să aducă bucurie altei generații de oaspeți…

Nu în România.

Caserola de înghețată – linsă – ajunge în chiuvetă și e spălată. Mai apoi e pusă bine, în raftul din debara unde zac celelalte cutii şi caserole: de înghețată, de salată, de icre, de margarină, de iaurt la găletușă…

… caserola e gata să-nceapă drumul său inițiatic: va cunoaște familii, civilizații, obiceiuri – îşi va desăvîrşi existenţa.

Cît de curînd, cu prilejul altei vizite, rămîne sigur ceva de dat la pachet oaspeților; de aceea există, deci, raftul cu caserole în casa românului.

Caserola ajunge în altă casă, în altă chiuvetă, în alt raft. O vreme face naveta: mama-soacră aduce-n ea tocăniță, prăjiturele, șnițele pentru copii; mai apoi – maturizîndu-se – caserola ajunge să meargă și ea la serviciu. Aici e cît pe ce s-o-ncurce.

Dacă doamna casei își duce la muncă prînzul în caserolă, atunci sînt toate șansele ca aceasta să revină acasă în bună stare; dar dacă domnul o folosește pentru aceleași scopuri, destinul caserolei se poate îndrepta spre un trist final. Domnul detestă organic ideea de a spăla caserola la serviciu; la fel de mult cum detestă ideea de-a o mai plimba acasă.

Dar caserola are noroc. Un coleg sau vreo colegă se-ntîmplă s-aibă nevoie, în acea zi de cumpănă, de un recipient pentru a duce acasă ceva – poate restul comandat de la prînz.

Caserola intră, acum, pe coordonatele altei orbite. Altă familie, alte obiceiuri…

Are, noua familie, vreun băiat la cămin? Iată caserola – înghesuită printre oale şi sticle, în sacoșa de rafie încredințată mecanicului, la locomotivă. Iat-o respirînd aerul altui oraș. Iat-o, poate, cu noroc, cîndva, ajungînd în Spania – plină cu sarmale făcute de mama, ca la mama acasă…

Noroc că n-am trimis pe nimeni, încă, pe Stația Spațială Internațională. Căci, undeva prin bagajul spațial, ascunsă de bunicuţa cosmonautului, s-ar regăsi, plină cu chec şi-nvelită în punga de Billa, ea – caserola între caserole – gata să facă pasul cel mare

covrigul istoric

Marirea si decaderea covrigului, de la origini si pana in prezentcontinuă… mîine!!!

bacalaureat 2014

stați așa.

… că oameni sîntem. Și ne-ajunge; un pic de pauză, rău nu face. Nu ştiaţi: Ando e-n conced; iar eu – cîteva zile – aş cam lăsa în urmă Bucureștiul, că s-o descurca el singur acasă.

Matty continuă ca de obicei.

factorul șaorma

… pesemne că ați citit cam toate glumele pe seama concursului Eurovision – cel cîștigat de ceva numit femeia cu barbă” (nu prea sînt sigur dacă ghilimelele trebuie puse doar acolo; s-ar putea să fie nevoie de ele și cînd ne gîndim la concursul în sine). Dar mă rog: a fost concurs; și ca orice concurs, a fost cîștigat; și ca orice concurs cîștigat, a fost contestat: în primul rînd pentru că… de ce acea femeie cu barbă.

Nu prea cred că mai contează. Că e femeie, că nu e. Că are barbă, că nu. Că cîntă, că nu. E spectacol, e show – și fără controverse nici un show nu rămîne în istorie.

Ziceam că glumele s-au spus. Rămîne încă vie dorința lumii de a înțelege cum și de ce.

Ca orice lucru de neînțeles, are – firește  – o explicație simplă. Și totul se trage de la lucrurile care – legate – duc în spate lumea dintotdeauna: sexul și mîncarea.

Priviți silueta – forma – acestei creaturi. Mijiți-vă ochii. Da: nu vedeți o femeie; nu vedeți nici o ființă care se dă femeie; nu. Vedeți altceva:

Exact. Factorul șaorma a cucerit Eurovisionul.

bărbaţi la telefon

… mărturisesc că sînt mult în urmă – că sînt lucruri pe care nu le pricep.

De pildă, felul în care vorbesc la telefon, între ei, bărbaţii-n ziua de azi.

O convorbire normală a unui bărbat n-ar cum să se desfăşoare în mai multe propoziţii decît: „salut”, „pă bune?”, „îhi” şi „hai, pa”. N-are cum; aşa-s bărbaţii. Sau, aşa erau.

Bărbaţii de azi vorbesc la telefon mai mult decît femeile. Ce-or avea de zis? Ce-or avea de împărtăşit? Şi de cînd au bărbaţii ceva să-şi împărtăşească?

Am încercat să fiu atent, în tramvai, la ce-şi vorbesc. Măcar să mă dumiresc şi eu. N-am priceput decît: ce-a făcut ăla, ce-a făcut ăllalt, ce-a zis cutare şi ce crede el despre ce-a zis cutare.

Nu mai înţeleg, eu, multe lucruri în ziua de azi.