despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

sensuri unice bune

De-o săptămînă s-au făcut sensuri unice la mine-n cartier: între Sălaj și Rahova, pe străzile principale pe care se circula ca la balamuc.

Acuma treaba-i clară: pe una te duci, pe alta te-ntorci.

Sigur, nu toată lumea știe, vede, se prinde și… acceptă: dar asta-i normal. E bine să caști ochii, chiar dacă ești pe dreptul tău; mai ales că, pe un segment de vreo 20 de metri de pe la mijlocul Teliței, nu-i oprit s-o iei pe contrasens…

Cea mai mare supărare a vecinilor este că, aparent, aceste sensuri unice sînt puse invers: cum ar veni, împotriva fluxurilor noastre de deplasare tradiționale!

Ei, cam asta-i și ideea!

Fiindcă, vedeți voi, nu se mai putea – micul nostru cartier ajunsese să fie doar un culoar de trecere pentru cei ce voiau să ocolească traficul de pe bulevardele adiacente.

Pe strada mea se gonea nebunește, fiindcă renta s-o iei pe aici, decît să pierzi cîteva semafoare-n plus pe Ferentari.

Și uite cum, prin schimbarea acestor obiceiuri, traficul s-a subțiat considerabil.

Sigur, s-au mai aglomerat străduțele de legătură dintre străzile mai mari, cu sensurile unice cele noi: nu se putea altminterea.

UIte că Primăria noastră de sector a făcut, în sfîrșit, ceva. E bine?

Eu zic că rău nu e; dar și că timpul ne va spune dacă rămîne bine.

din zbor

Cum vii pe Ion Mincu și ieși la Statuia Aviatorilor, nu mai poți s-o iei înainte spre Dorobanți: compania de apă s-a apucat să sape pe strada aia.

Așa cum e frumos și normal, s-au montat și panouri care să-ți arate pe ce străzi să ocolești.

… mult noroc să înțelegi ceva de pe ele!

Sînt puse… invers!

Și chiar dacă ai avea răgazul, la semafor, să-ți sucești gîtul ca găina și să-ncerci să pricepi ceva… tot e aiurea, fiindcă nu scrie nicăieri că nu trebuie s-o iei pe Aviatorilor, ci pe breteaua lu’ Aviatorilor.

Cît despre strada Emil Zoiaghinion!

Și ne mai mirăm că ne-am obișnuit să nu băgăm în seamă indicatoarele rutiere!

o glumă proastă de trotuar

Aș vrea tare mult să se-ntîmple ceva aici.

Sîntem pe Sebastian, la intrarea-nspre centrele comerciale Kaufland și Vulcan.

Se fac aproape nouă ani de cînd Kauflandul a venit și-a deschis și drumul ăsta. Și patru ani de cînd tot pe-aici vin și cei care-au treabă la Vulcan – unde-i Carrefour.

Să vă uitați cu atenție la trotuar.

E o glumă proastă de trotuar; o mizerie – și, peste toate, o zonă periculoasă: uitați la ce distanță de gard merg mașinile.

Da – să ne batem joc în continuare de cei care n-au cum să vină la cumpărături decît pe jos – de bătrîni, de oameni cu sacoșe cu rotile.

cît spațiu!

Ne aflăm pe Rahova, între mallul „Liberty“ și Chirigiu. Imediat lîngă biserica veche e un bloc mai retras și mai dichisit, care-i cunoscut și ca fiind „al polițailor“. Se vede pe el că nu-i chiar dintr-ăla din care-s pline cartierele…

Și, cel mai bine, se vede prin parcarea uriașă din față: aleea asta înfundatā, pe care nimeni n-are de ce să circule.

Cît spațiu! În alte locuri din oraș, din lărgămîntul ăsta, se fac două parcări, nu una! Ba rămâne loc și de-un părculeț!

E cuminte să ne întrebam: de ce atîta loc zace nefolosit, doar sub beton și asfalt?

Cu siguranță nu-i privat – de ce ne permitem să ne batem joc de suprafața orașului în loc să restrîngem parcarea și să punem iarbă și pomi?

Mi se pare îngrozitor cum dacă lăsăm mînă liberă latifundiarului de cartier acesta se face stapîn pe tot din jur.

start/stop… stop risipei II

… din ciclul „cum dibuim mitocanul”.

E și ăla care-și lasă mașina cu motorul pornit și… se duce, se-așează la taclale.

Pentru că-și permite, de-aia.

Dintr-ăștia, în realitate, nu mulți își permit să ardă benzina pe banii lor!

Au cotă de combustibil, au carduri de companie, au mașină de serviciu ori pe comodat: normal că le dă mîna să fie boieri pe banu’ altuia.

Plus că le crește pateul ceva de speriat, fiindcă li se pare o mare șmecherie – nu-i așa?

Și – pe șmecheria și boieria mitocanilor ăștia – risipim combustibil, aruncăm bani, umplem aerul de gaze.

băejnebun

ne permitem!

Iată: au trecut deja cîțiva ani buni de cînd tramvaiele au reînceput să circule pe Buzești-Berzei. Și încă nu s-a refăcut nici azi utilitatea vechilor trasee.

E de-ajuns să ne uităm cu ochiul liber: tramvaiele 24 ce se tîrîie pe-aici sînt mai tot timpul goale: ele merg, carevasăzică, nicăieri: cui folosesc așa cum sînt? Cadența e proastă și mai niciodată nu se respectă orarul – mereu iei țeapă, așteptînd.

Capătul de linie de la Vasile Pârvan e o tristețe – una mare, chiar! E la mintea cocoșului, dragi concetățeni: degeaba ai capete de linii așa-zis centrale, dacă acestea nu-s legate de ceva!

Nu s-a refăcut nici utilitatea de odinioară a liniei 35 – poate dac-ar ajunge și ea la Vasile Pârvan ar fi mai bine. Cin’ să mai știe?

Tramvaiele care vin dinspre 1 Mai și se duc la Gară o fac doar pentru că trebuie să meargă și ele undeva…

Ce să mai spui de glorioasa linie 46, care, după Pasajul Victoria, se-nnoadă aiurea pe Dr. Felix, cotind mai apoi pe Mihalache ca să ducă… pe nimeni la Gară?

Regia noastră de transport ține-n funcțiune trasee care – așa cum sînt acum! – nu prea-și găsesc justificare.

Te doare mintea cînd te uiți la traseul 42, pe care „funcționează” un singur tramvai doar ca să se ție liberă linia pe care se retrag la depou 41-rile!!!

Să luăm și linia 34; rostul ei ar fi s-ajute traseul circular pe Mihai Bravu–Ștefan cel Mare: dar nu se reușește aproape niciodată să se intercaleze eficient între două tramvaie 1 care sînt prea rare.

Și tramvaiele nu-s singurele exemple. N-am uitat nici că transportul de noapte e făcut special pentru uzul intern al angajaților Regiei, ca s-ajungă la autobaze și depouri.

Ne permitem în continuare o linie a muzeelor care după juma’ de an nu reușește să aducă-n autobuz decît o mînă de oameni pe zi – hai să nu renunțăm la idee, dar să tăiem din traseu și să-l folosim pentru a-i ajuta pe cei ce vor să străbată Kiseleff, Calea Victoriei… și să punem în valoare legătura cu zona Filaretului!

Avem un autobuz 163 care zace gol-goluț la un capăt de linie artificial – tot la nepricopsitul ăla de Vasile Pârvan – în loc să meargă mai departe: unde? Altundeva!

133-ul ocolește juma’ de oraș în loc să parcurgă direct stația dintre Gara Basarab și Gara de Nord, pe Orhideelor-Plevnei-Vulcănescu; și autobuzul ăsta nu-i unul de plimbare, ci unul care-ar trebui să lege eficace niște puncte depărtate ale Orașului… Ca să nu mai zic că poate-ar fi momentul ăla istoric să-l trimitem, pe Văcărești în sus, pîn-la Big.

… chiar dac-am dus troleele din Berceni pîn-la Unirea și circulă goale, de la Big în jos, pentru că lumea preferă-n continuare autobuzele care ajung pîn-la Sfînta Vineri, în timp ce troleul întoarce înainte de Piața Unirii, unde n-are nimeni treabă!

Troleele care-ntorc la Sfinții Voievozi rămîn și azi o improvizație; oare-ar fi atît de greu să se unească liniile de pe Grivița cu cele care vin pe bulevardul Gării de Nord și-o iau pe Witting? Oare n-ar ajuta?

Sigur: plătim și azi greu prețul nebuniei de-acum trei decenii, cînd transportul de suprafață a fost distrus și s-au tăiat pentru totdeauna legăturile bune între cartiere; dar e-ngrozitor să-ți dai seama că după atîta timp n-am fost în stare să refacem… să reparăm… să punem niște lucruri simple-n mișcare.

Nu ne permitem? Din păcate, chiar ne permitem cam mult.

Primăvară-n cartier

Se mișcă Rahova!

De vreo două săptămîni pîndarii veghează să nu se mai lase mașinile pe calea Rahovei, în preajma intersecției cu Sebastianul și Ferentariul.

Urmează sensuri unice, pe perechi, pe străzile dintre Sălaj și Rahova – nu că n-ar fi fost nevoie.

… o să mai fie și-n alte locuri aglomerate și-ncîlcite.

Să vedem.

anii ’80: munca Bucureștiului

Privim cu firească mîndrie, duioșie și invidie putirința Capitalei de-a se dezvolta în vremurile ei bune: acelea de dinainte de comunism. Trecerea de la marele sat la „micul Paris” a fost însoțită de tăieri de bulevarde, șosele și de construirea de clădiri monumentale și frumoase.

Obișnuim să ferim privirea la avîntul comunist de după Război, deși acesta a prefăcut părți uriașe din orașul mizer ce n-apucase să devie fățos pîn-atuncea.

Ne cam cuprinde rușinea cînd ne dăm seama că-n zilele noastre – cînd nimic și nimeni nu ne-ngrădește să facem minuni – de-abia de-am izbîndit să facem și noi o mînă de pasaje și să tăiem, în sfîrșit, un bulevard pe care-l voiam de cînd lumea.

Trecem sub tăcere, însă, uriașa muncă a Bucureștiului din anii 80.

Sigur! Au fost anii-n care s-au ras cartiere; anii-n care s-au distrus vieți și-n care s-a pierdut pe vecie tot ce făcuse centrul să fie frumos, uman și prielnic.

Dar faptu-i fapt: Bucureștiul a trăit un deceniu uriaș – megalomanic – în care s-au ivit străzi și legături noi și s-au redesenat străzi și legături vechi. Pe-o hartă din 1984 vedem, mai bine, mărimea acestor prefaceri.

Nu le contestăm azi; doar le-nnumărăm, ca să ne dăm seama de efortul pe noi care l-am dus în spate.

S-a tăiat bulevardul Unirii de azi, inutil și uriaș. Spre Răsărit se crăcănează în Decebal – spre Piața Muncii – și-n Burebista – care se-nfundă-n preajma Dudeștilor. Spre Apus, blocat de Casa Republicii, caută să deflueze pe Libertății și mai apoi pe Națiunile Unite ori pe prelungirea căii 13 Septembrie.

Calea Văcăreștilor – de la Timpuri Noi spre Sfînta Vineri – a dispărut și s-a creat o arteră ce urma să ocolească Centrul: Mircea Vodă, care ar fi trebuit să facă o legătură spre Miazănoapte; pentru ea apucase deja să se taie strada Armand Călinescu și – înspre noul cartier Aviației – s-a făcut, în prelungirea bulevardului Barbu Văcărescu, ieșirea spre Băneasa.

Revenin spre Centru, vedem – tot în preajma fostei Văcărești – cum strada Matei Basarab a fost făcută să corespundă bulevardului Hristo Botev și s-a purces la îndreptarea sinuoasei parți a Labirintului.

Amintim și dispariția capătului central al Dudeștiului, înlocuit de Goga, în prelungirea Mărășeștiului; ușoare reconfigurări ale albiilor Vitanului și Nerva Traian; precum și trecerea în desuetudine a străzii Lînăriei în favoarea bulevardului Șincai.

… traversînd Magistrala (bătrînă deja de trei decenii!) dăm – în vechea parte industrială a Viilor– de nașterea noii artere Trafic Greu, destinată relocării vechiului inel central; iată o șosea nouă între Gara Filaret și Răzoare, continuîndu-se apoi prin străpungerea fostului Bujoreni (azi, Timișoara) și coborînd mai departe spre Grozăvești pe-o șosea ce trebuia s-o treacă-n uitare pe cea veche de pe la Leul.

Lăudăm îndreptarea Căii Ferentarilor dar credem și azi că ruperea cursului fostei șosele Sălaj continuă să fie o prostie, deși crearea legăturii spre Spătaru Preda este folositoare.

Vedem – ajungînd în Militari – cum construirea pasajului de la Lujerul a făcut ca vechea stradă omonimă să rămînă să curgă-n paralel și cum s-a creat – mai departe – o legătură viabilă care să pună-n valoare noul Pod Grant.

Să nu uităm de lărgirea și tăierea capetelor bulevardului Dacia dinspre Moșilor și – respectiv – Grivița.

N-a fost puțin; n-a fost ușor; cu siguranță n-a fost nici bine – dar, pur și simplu… a fost; și, ca să înțelegem… trebuie să știm ce-a fost.

ai parcat ca un bucureștean!

Ce ne face pe noi atît de bucureșteni – printre altele – e credința aceea sinceră că tot ce facem și ni se-ntîmplă e, așa, o bubă trecătoare.

Azi ni-i rău, ieri ne-a fost bine; mîine om vedea noi ce-o să facem.

… fără să ne gîndim c-am fost mereu la fel!

Asta nu mai trebuie demonstrat; trebuie doar acceptat. Bucureștiul a fost întotdeauna un oraș aglomerat, cu oameni care se duc ca să se-ntoarcă; Centrul a fost de cînd lumea un mic haos și-un magnet pentru învîrteală; dar cu toate astea – ia de vezi! – am reușit și reușim și azi s-o scoatem la capăt: să trăim binișor împreună.

Una din nemulțumirile bucureșteanului este, desigur, parcatul.

El nu găsește loc de parcare – și asta se-ntîmplă deoarece mereu altcineva parchează acolo unde-ar vrea el să-și lase mașina.

Fiindcă nu găsește loc unde vrea, bucureșteanul parchează unde poate – și după aia se plînge că orașu-i sufocat și plin de (alți) mitocani.

Și se plînge…

Zice că „ne trebuie amenzi” – că „așa nu se mai poate” – și se smiorcăie peste tot… „pînă cînd?”

Pînă cînd, eu nu știu. Știu doar… de cînd: dintotdeauna!

Rătăcind prin pozele din arhiva Agenției noastre de presă, dădui peste-un instantaneu central de-acum aproape trei decenii.

Sîntem în Romană, la metrou. Vedem stația, care de-abia se deschisese de-un juma’ de an (ea a fost terminată după ce metroul a-nceput să circule pe-aici) – dar noi ne uităm… la mașini.

Cum sînt ele parcate? Cum se parca acum 30 de ani, atunci cînd n-aveam decît Dacii, atunci cînd stăteam o zi-jumate la coadă la benzină, atunci cînd circulam într-o duminică cu mașinile cu număr cu soț, și-n cealaltă duminică cu mașinile fără soț?

Sînt parcate fix ca azi. Pe trotuar; pe mai multe rînduri pe trotuar; una cîș, alta și mai cîș.

A se scuti!