despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la stop.

… de cîteva zile, prin preajma Gării au apărut semafoare noi. Negre, lucitoare, cu lumini care se și văd frumos de departe. Bag-sama că-s și făcute la noi, la ELBA.

M-am întrebat de cînd om avea semafoare-n orașul nostru? Aveam cîteva și-nainte de Război, asta-i sigur. Azi ele-s negre ori verde-urît-închis; dar pînă-n anii ’70 erau altfel!

Ce mai știm despre ele? Firește, că nu există galben între roșu și verde – ca să nu fure șoferii din cașcaval. Că înainte de Revoluție noaptea se opreau cele de pe străzile mai neimportante, să se facă economie; iar pînă să devină traficul de noapte periculos în anii trecuți, încă se mai lăsau pe galben intermitent. Că de 15 ani nu sîntem în stare să montăm cronometre, ca să știe măcar pietonii cît timp au să treacă strada! Că pietonii n-au nici o întîietate la traversare, în cazul semafoarelor cu buton – care semafoare cu buton, la rîndu-le, unde s-au stricat nu s-au mai reparat. Că s-au mai îndesit, totuși, numărul intersecțiilor periculoase semaforizate.

Și că, undeva la-nceputul anilor ’90, pe becul de galben se lipiseră… reclame! – era vorba de cămila albastră de la țigările „Camel”.

dar dați-mi adresa

Cred că nu mai e nevoie să ne chinuim. Prima după megaimaj, treci de parcare, la centrala termică faci stînga, după aia a doua dreapta, că prima e fundătură,  și lîngă blocul de pe colț vezi o casă verde—

De-ajuns.

Waze știe tot, Google Maps știe tot… Se descurcă din ce-n ce mai bine – oricît de sucit ne-o fi nouă orașul și oricît de sucit ni-l facem în continuare.

Dați-mi adresa și mă descurc.

60

… ce șosea largă, lină, plăcută – ai zice că-i cine știe ce rocadă suburbană, dacă n-ai ști că se află chiar la doi pași de Centrul Civic.

Este Tudor Vladimirescu. Pustiul e cauzat de demolările nebunului din anii 80. Pe mijloc, pe unde-s azi niște pomi care se chinuie să crească, treceau tramvaie… pe margini, era viață.

Tudor Vladimirescu a fost ultima arteră distrusă de demolări care a fost redată orașului. De-abia în 2006 primăria s-a apucat serios de repararea ei; pînă atunci, era numai groapă lîngă groapă. S-a circulat o bună bucată de vreme numai pe banda din stînga scuarului, în ambele sensuri. De-abia în 2010 s-a terminat, cît de cît, șoseaua asta! Aproape un sfert de veac a stat, practic, închisă.

Ei, acum, întrebați-vă cam cu cît poți circula pe aici.

Nimeni nu știe; nicăieri nu scrie. Pe artrerele cu care se continuă șoseaua asta – Viilor și pe Odoarei – unde ai mașini parcate peste tot, treceri de pietoni, ieșiri din curți, transport public, se poate circula cu 60 la oră: fiindcă așa ne dau voie indicatoarele rutiere puse frumos, pe stîlpi.

Dar pe Tudor Vladimirescu – între Chirigiu și 13 Septembrie – pe acest segment larg și pustiu, nimeni nu știe dacă ai voie să-i dai 60 sau trebuie s-o lași la 50.

Desigur, aici este și locul unde pîndarii de la poliția rutieră șed cu radarul.

Încă mai e loc 

Găsim multă înțelepciune în conceptele aparent găunoase de „optimizare” și „eficientizare”. Atîta vreme cît ne preocupăm de îmbunătățirea unei stări de lucruri, e minunat. Nu-nseamnă numai „tăieri de costuri”, ci și schimbarea-n bine a unor activități și a unor situații în așa fel încît oamenii s-o ducă mai bine, să le fie mai ușor.

Cu puțină osteneală, putem aplica asta și orașului nostru…

Deși noi credem că ne ducem viața înăbușiți în București, e nevoie să privim un pic mai bine în jur ca să vedem, cu uimire, cît loc, cît spațiu șade nefolosit.

E uimitor.

De pildă…

De pildă, să privim cît spațiu șade pe șosea, nefolosit. Chiar și pe bulevardele unde nu se parchează pe prima bandă, mașinile circulă cam la un metru distanță de bordură – din cauza gropilor, denivelărilor, gurilor de canal și a mizeriei periculoase. Cu cîtă ușurință se poate cîștiga loc pentru mărirea trotuarului, pentru vreo bandă de biciclete, pentru o lărgire a unui spațiu verde!

Întîlnim artere care au gîtuiri – de la trei și patru benzi se-ngustează, brusc, la două. E natural ca să se circule greoi și ca reala capacitate a arterei să fie cea dată de zona îngustă. De ce nu s-ar renunța, atunci, la benzile inutile? – și să se circule fluid doar pe două benzi. Cît spațiu s-ar putea folosi pentru a se încropi ce vreți voi: un spațiu verde folositor tuturor, o parcare…

Cît spațiu vital e nefolosit în troleu și-n autobuz! Șoferul are ditai cabina și jumătate de ușă numai pentru folosul lui – luxul ăsta nu și-l permit alte orașe, unde transportul public duce oameni, nu prietenii șoferului!

… un metru aici cu alt metru dincolo – totul e s-avem mintea să cîștigăm loc ca să respirăm mai lesne.

congestie

Aflu despre declarația ministrului comunicațiilor că fără Waze, în București, ar fi, poate, mai congestionat cu pînă la 20 la sută. „Părerea lui” – cum se zice.

Deci, fără telefon și fără aplicație, am pleca la serviciu azi și-am ajunge mîine – nu ne-am descurca.

E-adevărat pîn’la un punct, poate-n ăla-n care am ajuns să nu mai știm cum și de ce am ajuns acolo unde-aveam treabă.

Dar ce s-ar fi-ntîmplat, oare, fără Waze? Poate congestia ar fost atît de gravă, încît s-ar deștepta autoritățile mai repede?

Poate zonele rezidențiale – liniștite, cu alei și limitatoare de viteză – ar fi rămas locuri unde s-ar fi putut trăi într-o tihnă un pic mai mare; azi absolut toată lumea gonește peste tot – c-așa zice aplicația.

Nu știu. Știu că încă nu s-a deșteptat nimeni. Știu că în continuare Poliția Rutieră nu face absolut nimic pentru a ajuta traficul bucureștean și că singurii care se chinuie să mai fluidizeze cîte ceva sînt polițiștii locali.

Garajul Mișu Sontag

Strada s-a numit Sălciilor, apoi Tomas Masaryk, apoi Julius Fucik; azi și-a recăpătat numele primulul președinte cehoslovac…

Cam pe la numărul 11, te-ai opri să vezi o casă cam căzută; și-n spatele ei o hală cu o siluetă inconfundabilă: da, e un garaj.

… de cîte ori am trecut pe-aici fără să caut să deslușesc istoria din spate! E vorba despre garajul Mihail Sontag.

Îl găsim pomenit în cărțile de telefon de la sfîrșitul anilor ’30. Inginerul Mișu Sontag fusese pilot de curse; ba chiar unul tare. A făcut echipă cu Petre Cristea la Raliul Monte Carlo, cu un an înainte ca Petre Cristea să cîștige ediția din 1936.

Ce s-o fi ales de Sontag, n-am aflat. Soarta de mai apoi agarajului e banală. Clădirea din față pare să fi fost și grădiniță.

e frumos, dar scoate capul dintre urechi

Așa deci; în sfîrșit, Baba Iarna-și va lua catrafusele. E cald, e Soare: pîn-o să vie păsările călătoare-napoi, au ieșit pe străzi  oamenii.

Și – printre ei – și șoferii care n-au mai scos mașina de la Crăciun… motocicliștii care-au ținut pînă ieri motoru-n garaj… bicicliștii care-au uitat că țuști! nu e mereu scăparea… și pietonii care, scapînd de lunecușul de pe jos, îs cu ochii-n Soare.

Pînă s-o reobișnui toată lumea cu Orașul, nu strică un pic de cumințenie.

din zbor

… zilele astea se dărîmă – că nu se mai putea altfel – scheletul nenorocit rămas în cartierul Aviației; ăla de la picioru’ podului.

 

Cristian Malide, la fața locului, ne-a trimis cîteva imagini.

Zona – de altfel, și ultimul cartier ridicat pe vremea comunistă – nu șade pe loc: se mișcă, se transformă.

noi barăci la Amzei

Piața Amzei – așa cum e ea, nouă, luminoasă, curată – șade goală.

 

În hală – două tarabe cu fructe; la subsol – nimic; nici florăresele nu mai țin, toate, dughenele deschise.

E trist.

Și, fiindcă hala pieței stă nefolosită, e la mintea cocoșului că… în fața ei se țin fel de fel de tîrguri cu căsuțe, chioșcuri și alte mizerii. Și, ca să nu mai arate urît… cineva s-a gîndit să facă ceva ca s-arate și mai urît:

… hangarul ăsta sinistru ocupă un pietonal generos ce era gîndit să puie-n valoare vechiul palat administrativ. În tot acest timp, hala din spate nu este folosită.

în orașul în care fiecare făcea cîte ceva-

A nins mult și toată lumea a făcut ceva: de nevoie, de rușine; cu cap sau mai puțin; da’ fiecare concetățean a pus mîna pe-o lopată.

Primarii alergau de colo-colo, de-abia apucînd să pună pe net cîte-o poză-n care arătau cum ajută o babă să treacă strada. Pușcăriașii nu mai scriau cărți, ci aruncau zăpada de pe trotuare. Controlorii de bilete curățau stațiile de tramvai. Gealații de la Poliția Locală și Jandarmerie făceau pîrtie la porțile spitalelor. Pompierii se cocoțau să deie jos țurțuri.

Frate: fiecare făcea ceva.

În tot acest timp, la fiecare intersecție centrală a Bucureștiului, cineva ședea la căldură, în mașină: cu motorul pornit, arzînd benzina pe care-o plătești și tu, și eu.

Poliția noastră rutieră.

Nici măcar nu patrula pe bulevarde, hușuind pe cei ce parcau aiurea; ședea.

Este obscen ca cineva să stea în astfel de situații. Și-i și mai obscen să stea-n văzul tuturor, înconjurat de mii de oameni care nu-și mai simțeau mîinile de frig și oboseală.