despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (II)

scris de C. D. Mocanu

citiți articolul: „Primejdia așteaptă la semafor” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (I)” 

„Si dă-i, si dă-i si luptă… neicusorule!” Dar ce te faci când adversarul se ascunde, refuză lupta?

Spre onoarea dumisale şi a companiei, domnul Răzvan Râpeanu de la CMIPB a ridicat mănuşa, a acceptat înfruntarea şi mi-a răspuns:

„In urma e-mailului dumneavoastra va raspund  la intrebarile adresate:
4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele? – Raspunsul meu a venit in baza documentelor pe care Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti le-a pus la dispozitie Serviciului Dispecerat.

5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”?- In cadrul companiei noastre, acesta este rolul Serviciului Dispecerat. In calitate de Sef Serviciu Dispecerat ma asigur ca petitiile ajung in competenta institutiilor abilitate, in cazul in care nu intra in atributia companiei noastre.  

6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia? –  Documentul oficial (e-mailul) la care faceti referire dumneavoastra a fost informativ pentru dumneavoastra avand in vedere ca, pentru remedierea problemelor semnalate, Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti S.R.L. nu putea interveni.

7. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea? – Petitia dumneavoastra a fost inregistrata cu nr. 5686/02.09.2020 (dovada se face prin documentul atasat).

8. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare? – In urma verificarilor efectuate la fata locului de catre echipa companiei, petitia dumneavoastra a fost atribuita catre Societatea de Transport Bucuresti S. A, respectiv E-Distributie Muntenia S.A.

Documentele le veti primi in fotocopie prin e-mail in decursul acestei saptamani.
Multumesc frumos,
Razvan Iulian Rapeanu”

Am primit şi dovada înregistrării petiţiei.

Este altceva! Mesajul mi-a plăcut şi aveam obligaţia să-i dau replica:

„Domnule Râpeanu,
Vă mulţumesc pentru osteneala de a formula un răspuns îngrijit, cu înţeles şi parţial convingător. Să o luăm pe rând:

• Spuneţi dumneavoastră: „Raspunsul meu a venit in baza documentelor pe care Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti le-a pus la dispozitie Serviciului Dispecerat.”
Scoasă din contextul problemei afirmaţia poate fi considerată corectă şi adevărată. De acord!

• Spuneţi dumneavoastră: „In cadrul companiei noastre, acesta este rolul Serviciului Dispecerat.( adică al „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”) In calitate de Sef Serviciu Dispecerat ma asigur ca petitiile ajung in competenta institutiilor abilitate, in cazul in care nu intra in atributia companiei noastre.”  

E foarte greu să mă convingeţi că Serviciul Dispecerat care este parte integrantă a Direcţiei Mentenanţă şi are 7 (şapte) oameni se ocupă de relaţiile cu publicul. Atunci Direcţia Comunicare cu ce se ocupă? Postul de director al acesteia este ocupat şi printre atribuţiile dumisale sunt şi următoarele:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Vedeţi că vă călcaţi pe picioare!

• Spuneţi dumneavoastră: Documentul official (e-mailul) la care faceti referire dumneavoastra a fost informativ pentru dumneavoastra avand in vedere ca, pentru remedierea problemelor semnalate, Compania Municipala Ilumiant Public Bucuresti S.R.L. nu putea interveni”.

Iată deci că am avut dreptate! Toată corespondenţa pe care o poartă o companie este oficială, chiar şi atunci când conţinutul ei este informativ. Nu poate fi semnată decât de reprezentantul legal. În toate cazurile, inclusiv atunci când CMIPB nu este în măsură să intervină, traseul unei petiţii este următorul: se înregistrează cu număr şi dată, se confirmă petiţionarului înregistrarea. Dacă soluţionarea este de competenţa altei instituţii, se transmite petiţia acesteia iar petiţionarul este înştiinţat că solicitarea lui a fost transmisă spre competentă soluţionare la….. cu nr….. din data de….. Nu mai angajaţi răspunderea companiei prin semnătura dumneavoastră. Puteţi da de belea!

• Spuneţi dumneavoastră: „Petitia dumneavoastra a fost inregistrata cu nr. 5686/02.09.2020 (dovada se face prin documentul atasat)”.

Mulţumesc! Aşa trebuia procedat din capul locului. Să nu-mi spuneţi că dispecerul de serviciu din seara zilei de 2 septembrie 2020 a înregistrat-o după ora 20:57!!!!

• Spuneţi dumneavoastră: In urma verificarilor efectuate la fata locului de catre echipa companiei, petitia dumneavoastra a fost atribuita catre Societatea de Transport Bucuresti S. A, respectiv E-Distributie Muntenia S.A. Documentele le veti primi in fotocopie prin e-mail in decursul acestei saptamani”.

Prea bine! Aştept documentele cuvenite!
Consideraţi vă rog că schimbul nostru de opinii se încheie aici!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

În termenul promis (11.09.2020/17:24) au ajuns la mine şi documentele care însoţesc petiţia trimisă de CMIPB spre competentă soluţionare la STB şi la ENEL (E-Distribuţie Muntenia).

 

Uite că se poate! După o tentativă de fuşereală Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti a revenit pe drumul cel drept, mai anevoios, dar drept.

Tăcerea Societăţii de Transport Bucureşti m-a stimulat să perseverez şi să mai sun o dată deşteptarea, ceva mai apăsat, cu speranţa că vor reacţiona, măcar şi pentru a mă înjura. Am făcut-o miercuri 09.09.2020/21:18.

„S-au scurs 7 (şapte) zile calendaristice şi 5 (cinci) zile lucrătoare de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public, fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale, căci obligaţiile morale şi profesionale vă sunt cu desăvârşire străine.

V-am scris din nou în ziua de 04.09.2020/21:01 un alt e-mail cu subiectul Revenire la petiţia Sesizare pericol public cu speranţa că vă veţi face datoria şi îmi veţi înlătura impresia că m-am adresat în pustie, dar degeaba.

În plus, aţi primit spre ştiinţă toată corespondenţa purtată pe tema confirmare – înregistrare petiţie cu CMIPB, cealaltă parte sesizată alături de dumneavoastră în chestiunea „PERICOLULUI PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”. Deci sunteţi în cunoştinţă de cauză!

Acum mă aflu în situaţia de a face o Revenire la revenire la petiţia Sesizare pericol public. Tăcerea dumneavostră este expresia dispreţului cu care îi trataţi pe cei datorită cărora existaţi şi vă încasaţi salariile.

Vă jucaţi de-a aruncarea gunoiului peste gard, nu înţelelegeţi că pericolul sesizat este iminent, refuzaţi ostentativ dialogul reglementat legal cu petentul şi credeţi că aţi scăpat. În curând vă va bântui încă un stâlp la fel de periculos aflat în aceeaşi zonă. Cât timp dumneavoastră vă scărpinaţi după ureche doar Bunul Dumnezeu va evita o tragedie. Oamenii sunt nevolnici!

Vă solicit imperativ să-mi confirmaţi fără întârziere primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată)!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

În plus, am implicat doar pentru a fi informaţi directorul general al STB şi primăria Municipiului Bucureşti cărora le-am redirecţionat mesajul:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. … , e-mail: …, vă supun atenţiei, doar spre ştiinţă, ultimul episod al unei corespondenţe pe care o port cu nişte „reprezentanţi” ai STB. E bine să aflaţi uneori ce se mai întâmplă prin birourile companiei.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

„Subiect: Petiţia înregistrată la PMB cu nr. 1878912/03.09.2020

Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, , tel. …. , e-mail: … vă supun atenţiei, doar spre ştiinţă, ultimul episod al unei corespondenţe pe care o port cu nişte „reprezentanţi” ai STB. E bine să aflaţi cum tratează importanta companie municipală o petiţie referitoare la „PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

PMB a înregistrat revenirea la revenire şi m-a înştiinţat. De la STB numai tăcere.

Aşa arăta situaţia vineri 11 septembrie 2020 la ora 21:30. A doua zi, sâmbătă 12 septembrie, împins de nevoi am luat calea Bucureştilor pe „Şoseaua Calea Bucureşti” aşa cum oficial se numeşte în comuna mea drumul ce duce spre capitală.

În mod voit mi-am croit traseul prin intersecţia devenită coşmarul unora aflaţi în slujba bucureştenilor la STB şi CMIPB. Ajuns la faţa locului am încasat un nou şoc. Stâlpul de la semafor nu mai era acolo unde îl lăsasem marţi, 08.09.2020/11:00 când l-am văzut pentru ultima dată.

L-au tăiat! Slavă Ţie Doamne!

Nu ştiu care dintre cei implicaţi în tărăşenie (STB, ENEL CMIPB) a înfăptuit minunea şi nici când. Oricum în intervalul 08.09.2020 – 12.09.2020. Vom afla!

Cel care a făcut-o nu se poate bucura de felicitări pentru operativitatea cu care a intervenit. S-a trezit în faţă cu fotografia propriei nemernicii, s-a speriat de ce a văzut şi de frică a sărit să ascundă imediat gunoiul. Nu e nimic nou sub soare. Cel puţin eu am mai trăit experienţe similare. Voi desluşi public acest comportament nedemn şi ruşinos după primirea tuturor răspunsurilor oficiale. Dacă nu le primesc, va fi cu atât mai bine. Voi avea toată libertatea.

Până atunci salut cu reţinere aparenta eliminare a primejdiei de la semafor şi sunt obligat să observ două „fleacuri”:

• Pricepuţii executanţi au abandonat resturile de beton pe spaţiul verde că doar nu e ograda lor!

• Panoul cu cele patru indicatoare de direcţie plus indicatorul rutier de reglementare a priorităţii în intersecţie a fost demontat de pe ruina ce urma să fie înlăturată şi sprijinit, doar sprijinit, de stâlpul cu semafor. O pală mai însufleţită de vânt îl proiectează direct pe carosabil!

O altă primejdie aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia tot prin birouri!

bicicletă 1 – pieton 0

Ăl mai prost, ăl mai slab – ăla suferă întotdeauna cel mai tare.

Ce bucurie că pe Splai biciclistul împărățește, dîndu-i-se o bandă-ntreagă numai pentru el, dacă în tot timpul ăsta prăpăditul de pieton nu mai poate să mai meargă pe trotuar, întrucît mașinile numai aicea se mai pot pripăși?

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (I)

scris de C. D. Mocanu

Ca o continuare firească a demersului început prin publicarea articolului „Primejdia aşteaptă la semafor”, în ziua de miercuri 2 septembrie 2020/20:57 am transmis prin e-mail Societăţii de Transport Bucureşti (STB), Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti (CMIPB) şi spre ştiinţă Primăriei Municipiului Bucureşti petiţia intitulată „Sesizare pericol public”:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. …. , e-mail … vă supun atenţiei, prin documentul anexat, PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric şi/sau iluminat stradal din jurul intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu.

Vă solicit intervenţia neîntârziată pentru înlăturarea acestuia.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

Documentul PDF anexat conţine partea a doua a articolului, cea referitoare la starea tehnică a stâlpilor, din care am eliminat câteva propoziţii cu rol de ingredient publicistic.

Nu cred că vreuna dintre instituţiile sesizate va percuta ca la alarmă sau se va umple de bucurie că „S-a găsit şi ăsta să ne dea de lucru!”. Din această pricină am găsit cu cale că e potrivit să relatez pas cu pas mersul ostilităţilor.

Primul semn a venit a doua zi, joi 3 septembrie 2020/12:25, de la PMB. Prin Direcţia Relaţii cu Publicul şi Registratură aceasta a confirmat primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată). Reacţie legală, promptă, corectă şi civilizată. Bravo! Manifest totuşi un entuziasm reţinut pentru că „urma alege” şi n-ar fi prima dată când „pricepuţii” Primăriei pun batista pe ţambal. Au făcut-o în chestiuni mult mai grave decât „rahatul” zgârmat de mine.

După 48 de ore ceilalţi doi „andrisanţi” executau încă programul de somn şi deci nu puteau să se ocupe de o petiţie nenorocită. Am fost astfel obligat ca vineri 4 septembrie 2020/21:01 să le dau deşteptarea:

„S-au scurs 48 de ore (două zile lucrătoare) de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale. (captură de ecran ataşată)

Primăria, patronul dumneavoastră, v-a stricat strategia şi a făcut-o în ziua de 03.09.2020 la ora 12:25.

Ceilalţi slujbaşi ai bucureştenilor de cât timp au nevoie pentru a-şi îndeplini obligaţiile morale, profesionale şi mai ales legale?

Să auzim de bine!
C.D. Mocanu”

Cel dintâi s-a deşteptat domnul Răzvan Râpeanu, dispecer şef la CMIPB. Preocupat de problemele companiei, sfeşnic la datorie, domnia sa a sărit din baie sau din pat şi în aceeaşi zi la ora 23:38 mi-a scris următoarele:

Buna seara domnule Dan Constantin Mocanu,

Avand in vedere ca sesizarea dumneavoastra face referire la degradarea fizica a stalpilor de iluminat public (acestia apartin Societatii de Transport Bucuresti sau societatii E-Distributie Muntenia S.A.) de la adresele mentionate, aceasta a fost redirectionata catre entitatile competente pentru luarea masurilor ce se impun.

Pentru alte detalii, va stau la dispozitie,

Multumesc,

Razvan”

Mă pregăteam să merg la culcare şi m-a aruncat în pragul insomniei. Noroc că există vinul negru! Bănuiesc ce a vrut să spună cel băgat la înaintare fără să aibă vreo treabă cu chestiunea în discuţie şi asta doar pentru că mai ştiu câte ceva despre domeniu. Altfel, textul îi cufundă pe mulţi în beznă.

I-am dat replica sâmbătă 5 septembrie 2020/13:29:

Domnule Râpeanu,

Vă mulţumesc pentru osteneală!

Răspunsul dumneavoastră formulat într-o manieră chinuită îmi dovedeşte una din două:

– Ori nu aţi citit petiţia mea;

– Ori aţi citit-o şi nu aţi înţeles nimic!

Iată de ce:

  1. N-am făcut niciunde referire la degradarea fizică a stâlpilor de iluminat public. Petiţia mea are ca obiect PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezină stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”.
  2. Ca urmare am adresat-o Societăţii de Transport Bucureşti şi Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti. Primăriei Municipiului Bucureşti i-a fost trimisă doar spre ştiinţă.
  3. Răspunsul dumneavoastră are caracterul unei corespondenţe private.
    Eu m-am adresat în mod oficial unei companii oficiale. În consecinţă petiţia mea trebuie oficial înregistrată iar răspunsul trebuie să fie unul oficial, semnat de reprezentantul acesteia, de regulă un director, sau de un delegat legal împuternicit care semnează pentru.
  4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele?
  5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”­?
  6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de ilumint public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia?

Când veţi răspunde coerent, în frumoasa limbă română, la toate acestea aş putea lua în considerare mesajul dumneavoastră.

Până atunci, legal, acesta nu există!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU

După o oră şi ceva am revenit şi am făcut o completare:

Domnule Râpeanu,

Adăugaţi pe lista întrebărilor la care aştept răspuns:

  1. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea?
  2. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare?

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU

Schimbul de informaţii pe care l-am avut cu domnul Râpeanu a fost trimis „spre ştiinţă” şi STB-ului. Adică băieţii sunt avizaţi!

Modul stângaci în care a reacţionat CMIPB prin „reprezentantul” său m-a determinat să-i acord un pic de atenţie. După alegerile locale voi reveni asupra chestiunii cu unele constatări legate de organizarea, de funcţionarea şi mai ales de personalul companiei. Până atunci două ciudăţenii pot fi dezvăluite fără să fie folosite ca instrumente pentru bătaia electorală.

În structura companiei există şi Direcţia Comunicare subordonată unui director general adjunct şi condusă de un director. Împreună cu patru colaboratori acesta se îngrijeşte de comunicarea interinstituţională şi de cea cu persoanele fizice. Iată ce găsim printre atribuţiile asumate chiar de domnia sa în CV:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
• Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Nu mai înţeleg nimic!

• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii în „crearea unei imagini favorabile Companiei” să acţioneze exact pe dos?
• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii specifice să elaboreze „răspunsuri bine documentate”?
• De ce nu a fost înregistrată petiţia mea?

Un comunicat de presă, nedatat, postat pe site-ul companiei ne informează că aceasta „ a realizat un nou proiect – «Modernizare şi optimizare parametrii tehnico-funcţionali ai Sistemului de iluminat public – Calea 13 Septembrie (pe tronsonul cuprins între Bd. Libertăţii – Str. Izvor)», în colaborare cu Trustul de Clădiri Metropolitane”. La sfârşit apare şi o precizare:

„Până în această fază a proiectului, stâlpii vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată, nu au fost înlăturaţi, Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti S.A. neprimind până în acest moment o solicitare în acest sens.”

Ia te uită! Încep să mă îndoiesc de cunoştințele mele profesionale! Într-o lucrare ca cea invocată de comunicat, demontarea stâlpilor neutilizaţi, mai ales a celor degradaţi, şi transportarea lor este o operaţiune obligatorie, cuprinsă în proiect.

• De ce i-au mai înlocuit dacă nu i-au demontat pe cei „vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată” ?
• De la cine aşteptau „o solicitare în acest sens”?
• Cine a întocmit, cine a aprobat şi cine a avizat proiectul?

• Probitatea profesională le-a solicitat ceva?
• Nu cumva au sărit peste demontare pentru a reduce cheltuielile şi/sau pentru a lua faţa concurenţei?

Se pare că abandonarea pe amplasament a stâlpilor neutilizaţi şi/sau aflaţi într-o stare de degradare avansată este un nărav vechi, practicat fără reţinere de unele companii municipale.

Societatea de Transport Bucureşti nu s-a trezit, este încă în aţipeală.

Aşa arată situaţia azi, luni 7 septembrie 2020 la ora 13:28.

pîș-pîș, ceva bun!

Uite că s-a putut! Trotuarele de pe Lascăr Catargiu au fost eliberate de mașini: s-au plantat stîlpișorii înapoi și singurii care mai parchează pe trotuar sînt – firește – mitocanii cărora le e greu să folosească parcarea din curțile lor.

În fine – s-a făcut loc pentru oameni, în sfîrșit; mă-ntreb acuma dacă s-or trage iar piste pentru bicicliști.

Civilizaţie publică LXXV – Primejdia aşteaptă la semafor

scris de C. D. Mocanu

Îi ştiu de mititel. Aveam şapte-opt ani când stâlpii de beton pentru reţele electrice, căci despre ei va fi vorba în continuare, au invadat Vitanul copilăriei mele, de la Bujavercă la Moară, înlocuindu-i pe cei din lemn instalaţi pe la mijlocul anilor ʼ30 de către Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate ca urmare a perseverenţei neînduplecate cu care preotul Dimitrie Micşunescu, vrednic de pomenire, a cerut-o în numele enoriaşilor din parohia pe care o păstorea.

Ce spectacol, ce atracţie pentru puştii mahalalei! O vară întreagă liniştea acelei margini de Bucureşti a fost răvăşită de camioane cu peridoc, de tractoare „cделано в CCCP” echipate cu nişte foreze care săpau gropile pentru stâlpii cei noi, uneori de câte un Molotov cu „telescop” care, într-o nacelă asemănătoare cu un coş, urca până în vârful stâlpului doi lucrători şi îi ţinea acolo până îşi terminau treaba.

Întreaga concentrare de forţe şi de materiale era animată de nişte tineri vânjoşi. Se căţărau pe stâlpii de lemn sau de beton cu o uşurinţă fascinantă. Foloseau pentru această ispravă nişte cârlige dotate cu colţi (pentru lemn) sau cu tampoane groase din cauciuc (pentru beton). Le „încălţau” peste bocanci.

Se plimbau în sus şi-n jos pe stâlp ca şi cum s-a fi plimbat pe Vitan. Ajunşi la locul faptei rămâneau sprijiniţi în cârlige şi se agăţau de pălimar cu ajutorul unui cordon de frânghie ataşat cu carabiniere solide la o centură lată, rezistentă, încinsă peste mijloc. Centura, un element esenţial pentru siguranţa „urcătorului”, era prevăzută cu două cordoane de culori diferite care permiteau depăşirea obstacolelor în condiţii de maximă securitate, cu o coardă de ajutor lungă până la pământ şi cu facilităţi pentru păstrarea sculelor.

Pe lângă stâlpi se învârteau după reguli de ei ştiute câţiva ucenici care legau la frânghie materiale, dispozitive de lucru sau… bidonul cu apă. Făceau deseori adevărate jonglerii cu lucruri mărunte (un izolator, patentul, o cheie fixă, un şurub…) pe care le aruncau de jos cu mare precizie pentru ca cel de sus să întidă mâna şi să le prindă fără greşeală.

Fascinaţi, urmăream aproape zilnic spectacolul pe care tinerii electricieni ni-l ofereau. Regizorul acestuia, omul care conducea şi coordona trupa era vecinul nostru Grigore Daviţoiu. Locuia pe intrarea Fusului/Fanteziei şi ocupa funcţia de maistru la Întreprinderea Electromontaj Bucureşti (I.E.M.), parte a Trustului de Construcţii Montaje Energetice (T.C.M.E.), fostul şi viitorul Trust Electromontaj, până în 1989, cel mai bun şi mai mare constructor de reţele electrice din România. Fratele dumisale, inginerul Nicolae Daviţoiu făcea parte din conducere după ce fusese câţiva ani directorul general al Trustului şi apoi al I.E.M. Bucureşti.

Printre oamenii lui nea Grigore se aflau şi trei dintre băieţii lui Glăvan de pe Foişoreanu, Florea, Mitu şi Ionel, fraţii Janei care îi era soţie. Cumnatul lor le oferea astfel şansa de a deprinde o meserie grea, dar căutată şi bine plătită. Ionel, cel mai mic şi cel mai abraş dintre ei, prieten bun cu orice fel de alcool şi cu „băieţii” din mahala, certat cu munca şi cu lumea, nu a rezistat. Anii petrecuţi „înăuntru” şi viaţa trăită fără nicio noimă l-au condus înainte de vreme către locul de veci al familiei.

Până la finalizarea lucrărilor, echipa din care făceau parte ai luʼ Glăvan şi-a depozitat în curtea noastră sculele şi materialele tentante pentru „întreprinzătorii” vremii.

Cine îşi putea închipui atunci că numai după şase-şapte ani voi începe, ca elev al Liceului Industrial Energetic, un parcurs profesional de peste patruzeci de ani de-a lungul căruia stâlpii de toate neamurile au fost o prezenţă constantă, deşi nu mi-am dorit acest lucru.

***

Am deprins tehnica urcării pe stâlp cu ajutorul cârligelor în practica de vară a anului trei pe care o efectuam în cadrul Secţiei Reţele Sud (Filaret – Candiano Popescu) din I.D.E.B. Lucram cu o echipă a compartimentului „Iluminat public”, condus de maistrul Nicolae Bîtu, pe undeva prin Ferentari. Ne ştiam din Vitan. Nea Bîtu era cioplean de pe strada Tomis. Venea în timpul liber la Stadionul Olimpia şi se lipea de ai locului la câte o miuţă. Un om admirabil.

După ce a admis echipa la lucru m-a luat de-o parte şi ca între prieteni mi s-a adresat:

– Gata, azi te urci pe stâlp! Ai picioare bune. Ştiu că nu ţi-e frică. Sunt sigur că poţi! O să-ţi prindă bine!

Prea multe nu erau de explicat. M-am echipat (cârlige, centură, cască) şi am urcat până la consolă, mai întâi pe unul de lemn, apoi pe unul de beton. Operaţiunea în sine nu este dificilă şi nu presupune un efort fizic deosebit. Adevărata încercare este să rămâi în poziţie de lucru, sprijinit în cârlige şi atârnat în cordon. Solicitarea statică a picioarelor, a mijlocului şi a musculaturii spatelui este foarte intensă. Puţini rezistă timp îndelungat la aşa ceva. Cu diverse ocazii am repetat căţărarea de mai multe ori. Ultima dată s-a întâmplat în 1981 când i-am redus la tăcere pe nişte maiştri care îşi exprimau, pe la colţuri, convingerea că inginerul (adică eu) nu este capabil să escaladeze un stâlp cu ajutorul cârligelor. Profitând de prezenţa lor în poligonul de instruire i-am invitat să urcăm simultan pe câte unul. Şi s-au făcut de băcănie! Nevolnici erau chiar ei. Atunci i-am mulţumit în gând lui nea Nicu Bîtu.

***

M-am specializat într-un cu totul alt domeniu al reţelelor electrice. M-am ferit din răsputeri de liniile electrice aeriene (L.E.A.) şi de componentele lor (stâlpi, izolatori, console, coronamente, cleme, armături…). De la un moment dat încolo n-a mai ţinut. Am fost nevoit să le accept, aşa cum dealtfel sunt, ca elemente esenţiale ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice şi să le tratez ca atare. Am recepţionat, am pus în funcţiune, am exploatat, am întreţinut mii de kilometri. Am plantat, le-am evaluat starea tehnică, am înlocuit, am reparat, am scos din pământ sau am tăiat, o pădure de stâlpi din beton. Mă amăgeam cu gândul că am văzut tot ce putea fi văzut şi că ştiu aproape tot despre ei.

Cu ceva timp în urmă, bâjbâind prin Bucureşti, am ajuns la Potcoava, acolo unde strada Constantin Brâncuşi, după ce s-a dat cap în cap cu strada Baba Novac la Gloria, face cruce cu bulevardul Nicolae Grigorescu. Veneam pe prima bandă dinspre staţia de metrou Costin Georgian şi m-am oprit vizavi de bustul marelui sculptor, în dreptul semaforului care mă avertiza că, spre binele tuturor, trebuie să stau locului. Aşteptând lumina izbăvitoare mă gândeam la liniştea şi tihna de la ţară, dar glasul sâcâitor al unui spiriduş nu-mi dădea pace, mă tot îndemna:

– Uită-te în dreapta! Uită-te în dreapta!

M-am uitat şi am rămas cu ochii bolovăniţi pe imaginea alăturată. Nu puteam să cred. Aşa ceva n-am mai văzut. Cum dracu de mai stă în picioare? Claxoanele celor din spate m-au trezit din uimire ca dintr-un vis urât.

Buimăcit, am virat la dreapta şi am oprit în parcarea de după staţia de autobuz. Înarmat cu aparatul de fotografiat, care rareori lipseşte din portbagajul maşinii, am mers să văd de aproape „minunea”. Din perspectivă arată cam aşa:

 

O primă analiză, făcută din mers, evidenţiază că starea în care a ajuns stâlpul este rezultatul unor „suferinţe” netratate la momentul potrivit. Incompetenţa, lipsa de răspundere, neglijenţa, lipsa controlului, toate au făcut să se ajungă până aici. E PERICOL!

La un moment dat cineva a înţeles că e groasă, l-a dezechipat şi a mutat totul pe unul nou plantat alături. Doar că s-a mulţumit cu atât, de parcă fără fierătanii pe el scheletul ăla de stâlp nu se poate prăbuşi. Până acum numai Bunul Dumnezeu a făcut ca o tragedie să nu se producă. Experienţa îmi spune însă că şi El se va sătura odată.

Ajuns mai aproape, i-am dat roată. Iată ce mi-a fost dat să văd:

Acum nu mai am nicio îndoială. Stâlpul ăsta a trecut prin toate etapele de degradare produsă de apa pătrunsă pe la capătul de sus (neastupat cu un vârfar sau cu un dop de beton) şi/sau prin îmbinările longitudinale ale straturilor de beton segregat din cauza pozoţionării greşite a cofrajului în procesul de fabricaţie. Intervenţia profesioniştilor la momentul potrivit (şi n-a fost doar unul singur!) i-ar fi asigurat o durată de viaţă apropiată de cea normată. Aşa, alternanţa de cicluri umezire – uscare, îngheţ – dezgheţ, desfăşurată mulţi ani a desăvârşit lucrarea.

Grav nu este că ani mulţi nimeni n-a văzut şi n-a intervenit, ci faptul că atunci când au făcut-o au abandonat pe domeniul public un PERICOL IMINENT. Tehnologia de înlocuire are ca ultimă fază tăierea stâlpului şi evacuarea lui într-un loc sigur, dar tehnologia trebuie cunoscută şi aplicată de oameni musai responsabili, nu doar competenţi.

Înainte vreme între întreprinderile de electricitate şi cele de transport local (în Bucureşti între I.D.E.B. şi I.T.B.) existau protocoale care reglementau utilizarea în comun a stâlpilor stabilind precis responsabilităţile fiecărei părţi. Întreţinerea şi repararea suporţilor de beton se aflau în reponsabilitatea proprietarului.

Pentru că s-a ajuns până aici, isprava nu putea fi o excepţie. Am fost convins că deţinătorul nu a neglijat un singur stâlp. Experienţa îmi spunea că i-a tratat pe toţi cu aceeaşi vinovată indiferenţă. Năravul era prea vechi pentru a nu fi devenit obişnuinţă.

După câteva zile, mai mult pentru a-mi verifica gândurile, am făcut eu ceea ce era obligat să facă gestionarul reţelei: o plimbare la pas pentru a evalua starea tehnică a stâlpilor de beton. Am pornit pe Constantin Brâncuşi de la intersecţia cu Nicolae Grigorescu la deal spre bulevardul Basarabia. N-a trebuit să merg mult. Primii trei stâlpi sunt consolidaţi la bază de mântuială, aşa cum le-a dictat executanţilor creierul lor cât nuca şi care din această pricină se bălăngăne lejer în carcasă, nesocotind norme tehnice şi tehnologice elementare. Cine i-o fi controlat, cine o fi recepţionat lucrarea?

  

Furaţi de elanul reparator, pricepuţii meşterici au „consolidat” şi un stâlp grav afectat care trebuia imediat înlocuit.

Să ne uităm mai de aproape:

Mi-a fost de ajuns! Am executat o răsucire pe călcâie şi am apucat drumul înapoi, mai la vale de intersecţie, spre Gloria. Tabloul se repetă. O tripletă de stâlpi consolidaţi după aceleaşi reguli străine tehnicii.

Improvizaţii periculoase, stâlpi coşcoviţi, reparaţii făcute de ochii lumii, bani irosiţi,… niciun rezultat! Aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie!

 

Situaţia este identică şi pe buevardul Nicolae Grigorescu. Am verificat fără să mai fotografiez pentru că mi s-a făcut lehamite. Fără să vreau, zestrea mea profesională s-a îmbogăţit cu o experienţă unică. Credeam că le-am văzut pe toate!

Dacă se va produce o nenorocire, gestionarul reţelei, oricare ar fi acesta, S.T.B., ENEL, C.M.I.P.B. (Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti) sau vreo devălmăşie bazată pe interese financiare, va da din colţ în colţ şi pentru că este puternic îi va găsi vinovaţi pe cei care, spre ghinionul lor, s-au aflat acolo tocmai când un stâlp de beton şi-a găsit să se prăbuşească. Modelul este verificat.

Primejdia aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia prin birouri!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

trafic: există o soluție minune

Pînă s-o pune pe roate transportul public, pînă s-or face piste pentru biciclete, pînă s-or construi parcări – toate lucrurile despre care vrem să credem c-o să aducă minunea civilizației rutiere în Capitală – nimenea nu vede că la îndemîna noastră e cea mai simplă și mai genială soluție.

E vopseaua: vopseaua alba cu care se trag benzile de circulație și zebrele.

Cînd marcajele o să fie vopsite bine, cînd liniile o să se vadă bine și noaptea dar și ziua pe pe soare, cînd n-o să se mai tocească după o săptămînă, cînd șoferul o să poată fi ghidat în interescții fără să mai meargă „la ghici”, cînd – pe scurt! – banda-ntîi o să se continue tot cu banda-ntîi și nu cu banda a doua, atunci o să vedeți o îmbunătățire miraculoasă a condițiilor de trafic.

Amenzi, poliție pe șosele, camere care să surprindă contravențiile? Bune și astea: dar de-abia cînd o să știm pe unde mergem o să putem merge și ca lumea.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Pe două roți – ca pe roate?

Piața Victoriei, cald, pe-nserat. Lume – buluc; „ce mai vor și ăștia, de ce s-au strîns iar aici?“ dai să-ntrebi, pînă cînd vezi că se face verde și toată lumea asta o ia din loc… și te prinzi că nu era altceva decît normalitatea a zeci de oameni pe biciclete și trotinete care se duc acasă.

Grozav ce s-a schimbat lumea bucureșteană, în ultimii cîțiva ani!

Nu doar că s-au înmulțit cei care merg pe două roți, ci – mai ales – că am început să luăm aceste două roți ca pe ceva normal. Am parcurs un drum lung: biciclistul nu mai e ciudat și nici tolerat – gata!

Și totuși, ceva nu s-a schimbat: anume obtuzitatea autorităților locale.

Practicarea noilor piste de biclete apărute în Capitală a rămas jalnică; continuăm să avem loc berechet nevalorificat pe majoritatea șoselelor noastre, continuăm să avem benzi pentru automobil mult prea late – favorizînd goana și, din cauza intersecțiilor nesincronizate, opririle dese – cînd cel mai simplu ar fi să îngustăm cît mai mult benzile de pe carosabil, astfel încît să se circule mai încet, mai atent și… mult mai fluent!

M-am uitat și la experimentele benzilor dedicate traficului pe două roți din sectoarele 4 și 6. Nu trebuie să credem habotnicia că locul lor nu-i pe trotuar – la urma urmei, nu toți bicicliștii-s pricepuți și gata să-nfrunte traficul – dar culoarul rezultat e o panglică vălurită, sinuoasă, ce ocolește pomi, stîlpi și stîlpișori, casete tehnice, lanțuri ornamentale, tomberoane, stații de autobuz… cu atît mai tare e descurajat biciclistul neofit să se-avînte din cartier înspre restul orașului.

Da… e „bine că s-au făcut“… dar era bine să se facă bine!

Acolo unde trotuarul e mulțumitor de lat, benzile de biciclete noi sînt comode, precum pe Bulevard, spre Kogălniceanu.

Nu vă fie frică, „strunga” nu pică!

scris de Ando

Revin un pic la Calea Călăraşilor: „Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos”.

Articolul nostru de acum doi ani şi ceva, a iscat – cum era de aşteptat – discuţii şi comentarii „pro” şi „contra” supralărgirii acestui tronson încorsetat în limitele vechii artere. Pentru că, în esenţă, aici este „buba”.

Şi atunci, cum justific afirmaţia categorică din titlu?

Păi, cu ceea ce se vede, concret, pe teren. Uşor-uşor, pe acest segment de drum, devenit o veritabilă „strungă” pentru circulaţia din zonă, s-au ridicat, pe ambele părţi, multe clădiri noi. Iată câteva exemple, începând cu vechiul nostru „client” adică scheletul de beton care sluţeşte şi acum, bine mersi, intersecţia de la Hala Traian:

Chiar anul ăsta, în perioada stării de urgenţă, la nr. 144, mai precis, pe colţul cu strada Prof. Mitriţă Constantinescu, a mai demarat un şantier!

În această situaţie, despre ce sistematizare mai putem discuta? Eu unul, nu cred că se va atinge cineva de aceste noi clădiri. Mai mult: sunt convins că vor mai apărea alte „plombe”. A, că din când în când, subiectul va fi repus pe tapet pentru (re)înfierbântarea spiritelor, tot ce se poate. Dar, cel puţin pentru mine, este evident că sunt slabe, foarte slabe şanse să fie corectată, într-un orizont de timp apropiat, această „anomalie” urbanistică a Bucureştiului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

pe Splai – bicicletele pe prima bandă

Splaiul nostru trece, în vara asta, printr-o nouă prefacere urbanistică!

Toată prima bandă va fi numai și numai pentru biciclete. Gata cu mașinile parcate, gata cu vuietul de lîngă trotuar…

Și, din păcate… gata cu banda specială, dedicată autobuzelor care circulă pe aici: linii grele, a căror atractivitate e distrusă de fiecare minut pierdut în trafic: 104, 123, 385, 336.

Încă mai cred că, pentru buna funcționare a Capitalei noastre, prioritizarea transportului public e vitală. Nu mă oftic – chiar mă bucur – cînd văd cum fratele meu pe bicicletă și trotinetă se duce pe lîngă mine cu iuțeala vîntului. Mi se pare cumplit să văd cum zeci de oameni șed prizonieri în cutii de tablă: autobuzul e acela care trebuie să treacă cel mai repede, și pe lîngă bicicletă, și pe lîngă mașină: asta trebuie să vedem că se-ntîmplă, ca să ne convingem să ne suim în transportul public.

Dacă pe noua arteră Fabrica de glucoză banda pentru biciclete e o glumă proastă, aici e, parcă… prea mare. Nu știu; simt că în continuare nu folosim tot spațiul aflat pe drumurile publice așa cum trebuie; de multe ori benzile auto îs prea late: ia să le facem mai înguste oleacă, și să vezi cum se disciplinează traficul și se mai reduce goana șoferului…

Desigur, deocamdată, noua bandă rămîne parcare – mai ales în preajma instituțiilor statului român care, pe lîngă faptul că s-au împroprietărit cu străzi și trotuare întregi, atrag trafic important.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Trafic Greu IV

Pe lîngă bulevardul Victoria Socialismului – azi, Unirii – șoseaua Progresului e cea mai artificială creație rutieră ceaușistă din Capitală. Rolul ei a fost să depărteze traficul de Centrul Civic, însă restul intervențiilor demente din zonă au dus în anii ’80 la distrugerea definitivă a legăturilor simple și naturale ale părții de sud-vest cu inima orașului.

Artera „Trafic Greu” – așa cum ne-am obișnuit să-i spunem – nu fusese-n planurile oficiale de sistematizare de dinainte de Război, deși urbanistul Cincinat Sfințescu strecurase ideea asta:

Cu toate astea, în perioada interbelică rolul de verigă a unui inel central urma să fie preluat de Ferentari și Sebastian…

… idee continuată încă-n anii ’70, cînd se mai vorbea și de o ușoară creștere a importanței legăturii tradiționale Viilor-Tudor Vladimirescu-Panduri.

Dar s-a-ntîmplat și uite că s-a construit: tramvaiele au fost scoase pentru totdeauna de pe axa Viilor-Grozăvești și mutate pe noua șosea, care a fost prelungită de la Răzoare înspre Ho-Și-Min și de la APACA în jos spre Dîmbovița.

A fost simplă construirea șoselei – fosta linie ferată ce unea Cotrocenii de Giurgiu era un soi de graniță naturală între imensele terenuri industriale dintre Răzoare și Viilor, care, fără mari necazuri, au fost doar ciuntite. Șoseaua pur și simplu a apărut de-a lungul șinei pe care traficul feroviar cădea oricum încet în desuetudine. Soluția urbanistică a fost aceea a unei artere cu patru benzi auto la care se adaugă liniile tramvaiului amplasate pe margine, separate de trafic printr-un scuar îngust pe care au fost plantați copaci. Pe tot parcursul arterei s-a folosit același model tipizat de gard de beton care a închis curțile reconfigurate ale întreprinderilor industriale.

Cu siguranță că ne-am fi bucurat azi dacă, la vremea aceea, șoseaua ar fi urmat și traseul căii ferate înspre Pieptănari și Giurgiului, de la cotul pe care-l face către prelungirea străzii Constantin Istrati!

Timp de două decenii bune, „Trafic Greu” a rămas o șosea de centură, o rocadă mărginită de fabrici și depozite care se degradau; odată cu mijlocul anilor 2000 lucrurile urmau să-nceapă să se schimbe. Artera se asfaltează – inițial se circula pe beton – cele trei ramificații ale căii ferate industriale ce-o traversau sînt desființate și liniile tramvaiului sînt refăcute bine – renunțîndu-se la sistemul păcătos de dale de beton – și recent au căpătat o aparență elegantă, fiind înierbate.

În același timp industria își închide porțile, încep demolări și preschimbări continue, pe care le vom trece succint în revistă mai degrabă geografic decît cronologic; cu toată dinamica acestora, întinderea actuală a terenurilor virane și a celor cu clădiri degradate și dezafectate e încă impresionantă!

Plecînd de la Răzoare, vedem pe mîna dreaptă o restrîngere a șantierului metroului și pe mîna dreaptă un nou șantier care ne va aduce un mare complex de clădiri pe terenul fostei fabrici de ventilatoare. Cu siguranță în viitorul apropiat vom vedea construcțiile noi întinzîndu-se și înspre 13 Septembrie, pe bucata unde se aflase fabrica de marmură. Întorcîndu-ne atenția spre stînga, remarcăm un nou front de blocuri de locuit, în continuarea celor ridicate în anii ’80 în ansamblul Panduri.

În preajma intersecției cu calea 13 Septembrie, regăsim într-o stare deteriorată clădirea fostei administrații financiare ce ne-amintește și de pierduta gară Dealul Spirii.

… dacă intenționăm să traversăm pietonal șoseaua ne putem bucura de construirea unui lindic de trotuar care să ne ferească de mașinile care circulă pe lîngă gard; din păcate soluția nu s-a aplicat la intersecția următoare, cea cu Calea Rahovei.

Revenind la 13 Septembrie, găsim, pe dreapta, un soi de mic complex comercial urmat de cîteva troace post-industriale; restul locului pînă la noul centru comercial „Vulcan” este eliberat de construcții. Curînd se va deschide la intrarea în zona comercială și un drive-in „KFC”.

Vizavi ne bucurăm de prima fază a dezvoltării unor construcții de birouri care au luat locul fabricii „Inox”, dar puțin mai departe remarcăm cîtă mizerie a rămas în urma destrămării micii rețele stradale inițiale, pricinuită de construirea șoselei.

În apropierea Căii Rahovei ne bucură punerea în valoare a terenului viran de la intersecție; în primăvara asta acțiunea a continuat mulțumitor și în zona de dinaintea străzii Năsăud, unde avem un părculeț.

Chiar dacă neîndeajuns valorificat în folosul cartierului, mallul „Liberty” a adus din 2008 un plus de civilizație intersecției cu Calea Rahovei, odată construit în locul proiectului neterminat „Circul foamei”. Însă, cu un deceniu înainte, prima „ancoră” a locului a fost micul restaurant „Mc Donald’s” de pe celălalt colț, alăturat de fosta benzinărie „Agip”. Ultimul colț al intersecției este încă spurcat de clădiri insalubre, care nu pot fi trecute cu vederea.

Pe stînga, mergînd mai departe, rămîne în tristă pîrloagă – la aproape 15 ani de la demolare – terenul fostei fabrici de ulei „Muntenia” dinspre strada Spătaru Preda.

Parcurgînd porțiunea rămasă înspre cotul final al șoselei remarcăm recenta mobilizare pentru dezafectarea căii ferate de pe partea dreaptă; gardurile au fost demolate și terenul se curăță – cu siguranță vremea în care ne puteam gîndi la renașterea acestui antic coridor feroviar au trecut.

„Trafic Greu” se termină într-un teren viran a cărui destinație încă nu e cunoscută, deși s-a vehiculat în trecut ideea unui magazin. Șoseaua continuă înspre Filaret, lăsînd în partea opusă strada Veseliei – ce duce înspre Ferentari – și intersecția va deveni mai greu de accesat atunci cînd vor apărea construcții ce generează trafic suplimentar (ar putea apărea, pe colț, un „Dedeman” pe locul fostei fabrici de Iută).

Ne-ntrebăm cum ar fi fost dacă „Trafic Greu” nu s-ar fi construit; ar fi făcut față azi necesităților de trafic doar axele Ferentari-Sebastian și Viilor- Panduri? Ne-ntrebăm și cum ar fi fost dacă „Trafic Greu” s-ar fi construit cu mai multă minte, avînd benzi necesare pentru viraje în preajma intersecțiilor cu Spătaru Preda, Năsăud, Rahova și 13 Septembrie și mai ales dacă s-ar fi continuat, așa cum ziceam, înspre sud – spre Pieptănari și mai departe?

… ar fi fost mai bine dacă în anii 2000, cînd s-a refăcut rețeaua tramvaielor pe Calea Rahovei și pe Șoseaua Progresului, n-ar fi fost desființat virajul fostului tramvai 15 în direcția estică, sau ar fi cauzat o congestie suplimentară actualei linii inelare întrucît pe cel mai aglomerat segment circulă încă patru linii: 8, 11, 25 și 47?

Șoseaua Progresului e lungă de șase stații de tramvai și – la ore de vîrf – dacă vrei s-o străbați cu mașina poate să-ți ia destul de mult întrucît atît semafoarele cît și polițiștii care îndrumă traficul favorizează deplasarea pe cele două mari artere cu care se întretaie: Rahova și 13 Septembrie.

Trafic Greu: primul articolal doilea articolal treilea articol