despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Coşmarul de la Piaţa Sudului: se apropie sorocul!

scris de Ando

Am intrat în jumătatea a doua a lunii şi se apropie cu paşi repezi termenul anunţat public şi apăsat de primarul general Gabriela Firea pentru mult discutatul pasaj: finalul lunii iulie.

Cu toate că şi ca pieton e chinul dracului dacă vrei să traversezi de-o parte sau alta, am trecut, din curiozitate, zilele trecute pe acolo. După cum se ştie, se circulă auto – de peste două luni – pe câte o singură bandă pe sens. Aparent, la pasajul propriu-zis ar mai fi de lucru la finisaje. Mi s-a părut, din acest punct de vedere, că tronsonul de pe Calea Văcăreşti e puţin mai în urmă. Şi bretelele laterale, de deasupra, par a fi în regulă. Nu ştiu însă dacă în angajamentul de termen intră şi finalizarea racordurilor liniilor de tramvai de deasupra.

Rămâne să vedem ce şi cum va fi, peste nici două săptămâni…

mizeria cu stațiile de la Piața Gemeni

De fiecare dată cînd mă poartă pașii prin preajma Pieței Gemeni, mă izbește tîmpenia uriașă de a nu avea stație de autobuz și troleu… la piață.

Da, dom’le! Uite harta – stațiile lu’ 79, 86, 133 și 135 sînt puse… la mama-naibii, la liceu, la Cantemir.

Deci omul care are treabă la piață trebuie să meargă pe jos o grămadă, să traverseze de trei ori.

Și culmea-culmilor e că stațiile, inițial și o lungă perioadă de vreme, au putut fi puse acolo unde trebuie – la piață!

Este o situație cu care nu m-am putut împăca niciodată.

Stațiile trebuie, cu orice preț, puse acolo unde au oamenii nevoie de ele, acolo unde oamenilor li-i ușor să treacă strada, acolo unde nu-s chinuiți să meargă nu știu cît pentru o transbordare!

traversări periculoase

… cine merge-n „Orășelul Copiilor”, pe la Brîncoveanu, știe bine cît de aiurea-i să traversezi traficul de pe șoseaua Olteniței – mereu aglomerată, mereu gîtuită. Semafoarele, parcă, nici n-ar fi; zebrele, parcă nici nu se văd. Dar mai e un lucru care te necăjește tare.

Odată cu refacerea parcului, intrarea sa principală s-a mutat. Dacă, înainte, puteai merge direct, pe lîngă stația de metrou, acuma intrarea asta s-a mutat mai departe. Se vede pe harta noastră…

Așa că intrării cele noi nu-i mai corespunde nici o trecere de pietoni. Asta contează, asta deranjează – asta îndeamnă oamenii să facă traversări prostești și periculoase, ca să scutească ocolișul și statul la semafor (că pietonilor, săracii, nu le-ajunge niciodată verdele…) Ce bună ar fi, dacă stai să te gîndești, și-o ieșire din metrou pe partea cealaltă a șoselei, spre bulevardul Brîncoveanu – dar asta-i altă discuție.

Iar dacă treaba asta se mai poate-nghiți, vedem că următoarea trecere de pietoni este… este la 400 de metri (patru sute!!!) distanță – după stația de tramvai numită Opriș Ilie. O trecere la care semaforul este oprit.

Așa că oamenii iar fac lucruri prostești și periculoase, traversînd – ca să intre drept în parc – prin dreptul intersecției cu Stoian Militaru (urîtă intersecție!)

Cred că trebuie făcut ceva; e mai important confortul oamenilor decît traficul rutier. Și, pentru că-n parc merg, îndeobște, copii și bătrîni, pentru siguranța trebuie făcută încă o trecere de pietoni care să corespundă intrării din parc de la Stoian Militaru – una cu semafor!

Hai la lupta cea mare, pentru locul de parcare… 4!

de la Ando

de data asta se lasă serios cu bătăi.

la stop.

… de cîteva zile, prin preajma Gării au apărut semafoare noi. Negre, lucitoare, cu lumini care se și văd frumos de departe. Bag-sama că-s și făcute la noi, la ELBA.

M-am întrebat de cînd om avea semafoare-n orașul nostru? Aveam cîteva și-nainte de Război, asta-i sigur. Azi ele-s negre ori verde-urît-închis; dar pînă-n anii ’70 erau altfel!

Ce mai știm despre ele? Firește, că nu există galben între roșu și verde – ca să nu fure șoferii din cașcaval. Că înainte de Revoluție noaptea se opreau cele de pe străzile mai neimportante, să se facă economie; iar pînă să devină traficul de noapte periculos în anii trecuți, încă se mai lăsau pe galben intermitent. Că de 15 ani nu sîntem în stare să montăm cronometre, ca să știe măcar pietonii cît timp au să treacă strada! Că pietonii n-au nici o întîietate la traversare, în cazul semafoarelor cu buton – care semafoare cu buton, la rîndu-le, unde s-au stricat nu s-au mai reparat. Că s-au mai îndesit, totuși, numărul intersecțiilor periculoase semaforizate.

Și că, undeva la-nceputul anilor ’90, pe becul de galben se lipiseră… reclame! – era vorba de cămila albastră de la țigările „Camel”.

dar dați-mi adresa

Cred că nu mai e nevoie să ne chinuim. Prima după megaimaj, treci de parcare, la centrala termică faci stînga, după aia a doua dreapta, că prima e fundătură,  și lîngă blocul de pe colț vezi o casă verde—

De-ajuns.

Waze știe tot, Google Maps știe tot… Se descurcă din ce-n ce mai bine – oricît de sucit ne-o fi nouă orașul și oricît de sucit ni-l facem în continuare.

Dați-mi adresa și mă descurc.

60

… ce șosea largă, lină, plăcută – ai zice că-i cine știe ce rocadă suburbană, dacă n-ai ști că se află chiar la doi pași de Centrul Civic.

Este Tudor Vladimirescu. Pustiul e cauzat de demolările nebunului din anii 80. Pe mijloc, pe unde-s azi niște pomi care se chinuie să crească, treceau tramvaie… pe margini, era viață.

Tudor Vladimirescu a fost ultima arteră distrusă de demolări care a fost redată orașului. De-abia în 2006 primăria s-a apucat serios de repararea ei; pînă atunci, era numai groapă lîngă groapă. S-a circulat o bună bucată de vreme numai pe banda din stînga scuarului, în ambele sensuri. De-abia în 2010 s-a terminat, cît de cît, șoseaua asta! Aproape un sfert de veac a stat, practic, închisă.

Ei, acum, întrebați-vă cam cu cît poți circula pe aici.

Nimeni nu știe; nicăieri nu scrie. Pe artrerele cu care se continuă șoseaua asta – Viilor și pe Odoarei – unde ai mașini parcate peste tot, treceri de pietoni, ieșiri din curți, transport public, se poate circula cu 60 la oră: fiindcă așa ne dau voie indicatoarele rutiere puse frumos, pe stîlpi.

Dar pe Tudor Vladimirescu – între Chirigiu și 13 Septembrie – pe acest segment larg și pustiu, nimeni nu știe dacă ai voie să-i dai 60 sau trebuie s-o lași la 50.

Desigur, aici este și locul unde pîndarii de la poliția rutieră șed cu radarul.

Încă mai e loc 

Găsim multă înțelepciune în conceptele aparent găunoase de „optimizare” și „eficientizare”. Atîta vreme cît ne preocupăm de îmbunătățirea unei stări de lucruri, e minunat. Nu-nseamnă numai „tăieri de costuri”, ci și schimbarea-n bine a unor activități și a unor situații în așa fel încît oamenii s-o ducă mai bine, să le fie mai ușor.

Cu puțină osteneală, putem aplica asta și orașului nostru…

Deși noi credem că ne ducem viața înăbușiți în București, e nevoie să privim un pic mai bine în jur ca să vedem, cu uimire, cît loc, cît spațiu șade nefolosit.

E uimitor.

De pildă…

De pildă, să privim cît spațiu șade pe șosea, nefolosit. Chiar și pe bulevardele unde nu se parchează pe prima bandă, mașinile circulă cam la un metru distanță de bordură – din cauza gropilor, denivelărilor, gurilor de canal și a mizeriei periculoase. Cu cîtă ușurință se poate cîștiga loc pentru mărirea trotuarului, pentru vreo bandă de biciclete, pentru o lărgire a unui spațiu verde!

Întîlnim artere care au gîtuiri – de la trei și patru benzi se-ngustează, brusc, la două. E natural ca să se circule greoi și ca reala capacitate a arterei să fie cea dată de zona îngustă. De ce nu s-ar renunța, atunci, la benzile inutile? – și să se circule fluid doar pe două benzi. Cît spațiu s-ar putea folosi pentru a se încropi ce vreți voi: un spațiu verde folositor tuturor, o parcare…

Cît spațiu vital e nefolosit în troleu și-n autobuz! Șoferul are ditai cabina și jumătate de ușă numai pentru folosul lui – luxul ăsta nu și-l permit alte orașe, unde transportul public duce oameni, nu prietenii șoferului!

… un metru aici cu alt metru dincolo – totul e s-avem mintea să cîștigăm loc ca să respirăm mai lesne.

congestie

Aflu despre declarația ministrului comunicațiilor că fără Waze, în București, ar fi, poate, mai congestionat cu pînă la 20 la sută. „Părerea lui” – cum se zice.

Deci, fără telefon și fără aplicație, am pleca la serviciu azi și-am ajunge mîine – nu ne-am descurca.

E-adevărat pîn’la un punct, poate-n ăla-n care am ajuns să nu mai știm cum și de ce am ajuns acolo unde-aveam treabă.

Dar ce s-ar fi-ntîmplat, oare, fără Waze? Poate congestia ar fost atît de gravă, încît s-ar deștepta autoritățile mai repede?

Poate zonele rezidențiale – liniștite, cu alei și limitatoare de viteză – ar fi rămas locuri unde s-ar fi putut trăi într-o tihnă un pic mai mare; azi absolut toată lumea gonește peste tot – c-așa zice aplicația.

Nu știu. Știu că încă nu s-a deșteptat nimeni. Știu că în continuare Poliția Rutieră nu face absolut nimic pentru a ajuta traficul bucureștean și că singurii care se chinuie să mai fluidizeze cîte ceva sînt polițiștii locali.

Garajul Mișu Sontag

Strada s-a numit Sălciilor, apoi Tomas Masaryk, apoi Julius Fucik; azi și-a recăpătat numele primulul președinte cehoslovac…

Cam pe la numărul 11, te-ai opri să vezi o casă cam căzută; și-n spatele ei o hală cu o siluetă inconfundabilă: da, e un garaj.

… de cîte ori am trecut pe-aici fără să caut să deslușesc istoria din spate! E vorba despre garajul Mihail Sontag.

Îl găsim pomenit în cărțile de telefon de la sfîrșitul anilor ’30. Inginerul Mișu Sontag fusese pilot de curse; ba chiar unul tare. A făcut echipă cu Petre Cristea la Raliul Monte Carlo, cu un an înainte ca Petre Cristea să cîștige ediția din 1936.

Ce s-o fi ales de Sontag, n-am aflat. Soarta de mai apoi agarajului e banală. Clădirea din față pare să fi fost și grădiniță.