despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Reabilitare

scris de Florin

Pe Bulevardul Bucureștii Noi s-a început demolarea refugiilor din stațiile fostei linii de tramvai 20.

Nu este încă sigur dacă se va continua reabilitarea prin scoaterea căi de rulare și desființarea parcării ad-hoc de pe aceasta, dar un lucru este sigur: pe acest bulevard nu vor mai circula tramvaie.

Atenție la utilajele de construcție și la marcajele ce însoțesc lucrările și mai ales atenție la pietonii care traversează!

la ce bun?

Străduța asta e una din puținele aflate în aglomerația urbană dintre Rahova, Sebastian și 13 Septembrie unde mașinile chiar nu parchează pe trotuare.

…  asta este – credeți-mă – o raritate în zona asta.

Ba chiar trotuarele-s destul de-n regulă: largi cît să treacă oamenii-n liniște unul pe lîngă altul, comode de plimbat un căruț, fără gropi și alte obstacole.

Cu toate astea…

Trec pe-aici de două ori pe zi și de fiecare dată mă izbește faptul că pietonii merg pe stradă în loc să folosească trotuarele.

Și babe, și moși, și parinți cu copii – aș zice chiar mai ales babele, moșii și părinții cu copii.

La ce dracu’ să ne mai chinuim să facem „un oraș prietenos cu oamenii”, dacă oamenii înșiși n-au nevoie de asta?

un trotuar infect în fața ambasadei Marii Britanii

… după cum se știe, strada Jules Michelet este închisă traficului auto public, deoarece aici se află ambasada Marii Britanii. Să fie mai bine de 15 ani de cînd nu se poate circula – bucureștenii au înghițit-o și pe asta.

În general, bucureștenii înghit multe. Numai cine nu vrea, nu-și închide stradă – minister, patriarhie, procuratură, primărie și așa mai departe.

Pe lîngă faptul că strada-i închisă, bucureștenii trebuie să-nghită și mizeria din fața ambasadei.

Trotuarul din dreptul ei, pe care nu se poate circula nici pietonal, este plin – cu adevărat plin! – de buruieni: una din cele mai deplorabile imagini pe care le-am văzut în Capitală anul ăsta. Ziceam că le-am văzut pe toate, dar asta e prea de tot.

Fotografiatul este oprit, așa că n-am cum să vă arăt.

Mie-n general îmi plac ambasadorii – cînd îi văd cum se-apucă să-nțeleagă Țara, să-i prindă limba și obiceiurile. În cazul ăsta însă cred că britanicii s-au integrat mult prea bine-n spiritul Capitalei noastre.

din zbor

N-o să pot pricepe cum ni-i felul.

Uite-l pe nenea ăsta – avea loc de-ajuns să parcheze, cu toate astea și-a zis și să-ncalece bordura, și să se bage cu roata-n noroi.

Bașca, a trebuit să se crăcăneze cînd a deschis portiera ca să nu-și umple tălpile de mizerie.

Naiba știe; nici el nu știa de ce-a făcut asta.

cu Bobocul chițibușar

O iau de la capăt. Cînd era fii-mea mică, băteam străzile-n lung și-n lat după pisici, după cine știe ce abțibilduri lipite pe garduri și stîlpi, după melcii ieșiți la plimbare după ploaie (450 am numărat deunăzi)…

Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții!

Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate.

Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit!

Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable.

Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule.

Chiar mai multe decît mă așteptam!

Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște.

Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani.

Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

valorificarea rocadelor

Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură.

De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu.

Ce-nsemnează asta?

Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. ƒnimănui.

De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta.

De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund?

Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul…

De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare.

Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului?

Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente.

Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu!

Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant.

Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale.

Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități.

Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale…

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

sensuri unice bune

De-o săptămînă s-au făcut sensuri unice la mine-n cartier: între Sălaj și Rahova, pe străzile principale pe care se circula ca la balamuc.

Acuma treaba-i clară: pe una te duci, pe alta te-ntorci.

Sigur, nu toată lumea știe, vede, se prinde și… acceptă: dar asta-i normal. E bine să caști ochii, chiar dacă ești pe dreptul tău; mai ales că, pe un segment de vreo 20 de metri de pe la mijlocul Teliței, nu-i oprit s-o iei pe contrasens…

Cea mai mare supărare a vecinilor este că, aparent, aceste sensuri unice sînt puse invers: cum ar veni, împotriva fluxurilor noastre de deplasare tradiționale!

Ei, cam asta-i și ideea!

Fiindcă, vedeți voi, nu se mai putea – micul nostru cartier ajunsese să fie doar un culoar de trecere pentru cei ce voiau să ocolească traficul de pe bulevardele adiacente.

Pe strada mea se gonea nebunește, fiindcă renta s-o iei pe aici, decît să pierzi cîteva semafoare-n plus pe Ferentari.

Și uite cum, prin schimbarea acestor obiceiuri, traficul s-a subțiat considerabil.

Sigur, s-au mai aglomerat străduțele de legătură dintre străzile mai mari, cu sensurile unice cele noi: nu se putea altminterea.

UIte că Primăria noastră de sector a făcut, în sfîrșit, ceva. E bine?

Eu zic că rău nu e; dar și că timpul ne va spune dacă rămîne bine.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

din zbor

Cum vii pe Ion Mincu și ieși la Statuia Aviatorilor, nu mai poți s-o iei înainte spre Dorobanți: compania de apă s-a apucat să sape pe strada aia.

Așa cum e frumos și normal, s-au montat și panouri care să-ți arate pe ce străzi să ocolești.

… mult noroc să înțelegi ceva de pe ele!

Sînt puse… invers!

Și chiar dacă ai avea răgazul, la semafor, să-ți sucești gîtul ca găina și să-ncerci să pricepi ceva… tot e aiurea, fiindcă nu scrie nicăieri că nu trebuie s-o iei pe Aviatorilor, ci pe breteaua lu’ Aviatorilor.

Cît despre strada Emil Zoiaghinion!

Și ne mai mirăm că ne-am obișnuit să nu băgăm în seamă indicatoarele rutiere!

o glumă proastă de trotuar

Aș vrea tare mult să se-ntîmple ceva aici.

Sîntem pe Sebastian, la intrarea-nspre centrele comerciale Kaufland și Vulcan.

Se fac aproape nouă ani de cînd Kauflandul a venit și-a deschis și drumul ăsta. Și patru ani de cînd tot pe-aici vin și cei care-au treabă la Vulcan – unde-i Carrefour.

Să vă uitați cu atenție la trotuar.

E o glumă proastă de trotuar; o mizerie – și, peste toate, o zonă periculoasă: uitați la ce distanță de gard merg mașinile.

Da – să ne batem joc în continuare de cei care n-au cum să vină la cumpărături decît pe jos – de bătrîni, de oameni cu sacoșe cu rotile.

cît spațiu!

Ne aflăm pe Rahova, între mallul „Liberty“ și Chirigiu. Imediat lîngă biserica veche e un bloc mai retras și mai dichisit, care-i cunoscut și ca fiind „al polițailor“. Se vede pe el că nu-i chiar dintr-ăla din care-s pline cartierele…

Și, cel mai bine, se vede prin parcarea uriașă din față: aleea asta înfundatā, pe care nimeni n-are de ce să circule.

Cît spațiu! În alte locuri din oraș, din lărgămîntul ăsta, se fac două parcări, nu una! Ba rămâne loc și de-un părculeț!

E cuminte să ne întrebam: de ce atîta loc zace nefolosit, doar sub beton și asfalt?

Cu siguranță nu-i privat – de ce ne permitem să ne batem joc de suprafața orașului în loc să restrîngem parcarea și să punem iarbă și pomi?

Mi se pare îngrozitor cum dacă lăsăm mînă liberă latifundiarului de cartier acesta se face stapîn pe tot din jur.