despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Digi – trafic nelimitat; trafic auto nelimitat.

Din cînd în cînd, urmărim cu interes la televizor reportaje despre lipsa locurilor de parcare, despre cei care blochează trotuare, despre cei care-și lasă mașinile pe banda-ntîia, pe trecerea de pietoni, pe spațiile verzi. Unele din aceste reportaje rulează pe televiziunea de știri „Digi24”.

Și m-am distrat, de-a lungul vremii, găsind fix mașini ale televiziunii „Digi24” blocînd o-ntreagă bandă ori vreo pistă de biciclete.

… cînd mai aflu de la televiziunea asta cum în București șoferii parchează alandala, eu mă duc să mă plimb cîteva minute de la Puișor în jos, spre Cotroceni.

De ce? Fiindcă aici, pe strada Dr. Staicovici, se află sediul marii companii de care ține televiziunea „Digi24”.

… și m-apuc să număr cîte mașini ale RDS-RCS sînt parcate pe străzile Izvor, Dr. Staicovici, Costache Negri și Pasteur.

Cîte? Multe – zeci. Cotroceniul este acaparat și asfixiat de mașinile RDS-RCS. Acestea parchează pe trotuar, pe spatial verde, în piațete – oriunde-i un locșor liber; noroc că-s mașini mici, cît de cît de oraș…

 

Desigur, compania RDS-RCS are o parcare destul de mare cu spații generoase, dar în ea intră mașinile alea mai socotite – nu alea care umblă de colo-colo pe la clienți și intervenții.

V-a plăcut? Pe mine m-a distrat.

se asfaltează și nu-s alegeri

Anul trecut, toamna tîrziu, tot bucureșteanul sărise de cur în sus că… „de ce se asfaltează?”

Că-i frig, că n-o să ție asfaltul, și că – mai presus de toate – e o măsură electorală: fiindcă asfaltarea se petrecea taman în preajma campaniei electorale parlamentare.

Un an mai tîrziu…

Asfaltul – ia, minune! – a ținut. Și oamenii au circulat bine: nu doar cei cu mașini, dar și autobuzele și troleele.

A venit toamna iar: și iar se asfaltează-n București, în multe locuri, pe multe bulevarde.

Și, na belea: nu-s alegeri.

Nasol: fiindcă ne vedem nevoiți să-njurăm Primăria inventînd pretexte noi.

cărțile erau făcute

… ne plîngem și-o să ne tot plîngem că viețuirea noastră bucureșteană e cumplită, că orașul ni-i dușman.

Așa a fost…  așa o să rămînă!

Da’ știți de ce? Pen’că așa l-am făcut dintotdeauna: un oraș îmbîrligat, întortocheat, crescut chinuit – în care monumentalitatea epocilor de aur de dinainte de Război a lăsat funcționalitatea mai deoparte…

Era minunat orașul acela de care nouă ne place să credem că era „Micul Paris”… dar nu era un model de urbanism și de sistematizare; iar limitele sale ar fi fost oricum atinse, pe măsură ce-ar fi crescut.

Văzînd încrengătura de străzi și de trasee de tramvai din epoca interbelică, desigur că jinduim… dar de pe-atunci încrengătura asta poate-ar fi trebuit cumva îndreptată!

Ideea-i c-am ales să fim așa de la-nceput!

De la-nceput am rămas c-o gară periferică, nu centrală; și mai ales c-o gară-n care liniile se-nfundă, n-o traversează. Deși Capitala ne era străbătută de o groază de linii ferate, ele erau folosite în scopuri industriale, nu pentru mișcarea pasagerilor.

De la-nceput am neglijat legăturile inelare dintre cartiere! Bucureștiul a fost mereu orașu-n care, ca s-ajungi dintr-o parte-ntr-alta, mai degrabă trebuia s-o iei prin centru…

N-ajungem să credem că vina sistematizării de după Război ar fi mai mică! Cartierele apărute pe măsură ce nevoile locative se-nmulțeau erau deja gîndite cu un deficit de spațiu necesar traficului și parcării, ajungînd azi să nu se poată preta defel nevoilor legitime de deplasare nici a transportului public, nici a bicicletei și nici a mașinii.

Este neîndoios că demolarea inimii orașului pentru a se construi Centrul Civic a distrus pe vecie legăturile firești dintre Estul și Vestul Capitalei!

… deci am ales – am ales demult.

Îndreptarea tuturor astea-i o muncă uriașă. Și să vrei s-o faci, și să crezi că trebuie făcută, și tot e ceva la care-i înspăimîntător să te gîndești. Trebuie să tai – și cine să lase să-i fie tăiat măcar un deget? Trebuie s-arunci ce-i putred și vechi – și cine din orașul ăsta se-ndură să dea de-o parte vreo gioarsă?

cu 1 și 34

… una din cele mai interesante mișcări din transportul nostru public local a fost pornirea, în sfîrșit, a liniei inelare 1 pe traseul său mare – pe Olteniței, pe la BIG, pe Văcărești-în-jos și – mai apoi – pe Mihai Bravu și tot așa.

Un lucru bun – deși s-or găsi destui cîrcotași care să spună că tramvaiul ăsta cară aer, nu oameni, pe anume părți din traseul său.

Dar, p-onoarea mea, de ce să ne plîngem de multitudinea de linii care aleargă pe Trafic Greu? Călătorii trag folos.

Mie-mi place și merg cu 1 de fiecare dată cînd am nevoie s-ajung din Rahova-n Victoriei.

Și merge bine – relativ bine – în continuare; în sensul că nu merge mai prost…

Cu același drum, s-a reînființat linia 34 – nu credeam că se va mai întîmpla asta. Mă bucur să revăd 34-l din nou în București după șase ani de absență, mai ales că merge și el binișor din ce văd.

Știți? În condițiile actuale – cu toată lipsa de vagoane pe care-o resimte orașul nostru și, mai ales, cu rețeaua nepotrivită ce cauzează trasee ciuntite – cam atît se poate.

Da; e puțin – e prea puțin: știu.

o legătură neîndeajuns valorificată

Pare-a fi una din ultimele „străpungeri” ceaușiste ale Bucureștiului – cea care leagă  Viilor de Șerban Vodă, fără a mai fi nevoie de-ncurcătura uriașă de trafic de la Pieptănari. Șoferul mai cu frică de Dumnezeu o ocolește, fiindcă nu-i deloc lesne să ieși în Șerban Vodă fără semafor; nu te lasă nimenea.

Utilitatea ei, însă, este neîndoioasă: valorificată cum se cade, ar mai schimba niște lucruri!

Eu, însă, o văd ca o premisă uriașă de-a permite existența unei linii de transport public mai dinspre Rahova spre Șincai. Uite, mie mi-ar place ca 173 să-ajungă, de pildă, la Timpuri Noi. Ca să nu mai spun că, atunci cînd tramvaiul 1 cotea direct din Viilor în Șerban Vodă – fără să se mai coiască pe la Șura Mare – mergeam cu el foarte elegant în parcurile Carol și Tineretului.

Și – deși eu nu-mi aduc aminte niciodată să fie fost șină de tramvai pe ea – planurile cadastrale o includeau.

 

din Valea Cascadelor în Preciziei

… cînd te uiți pe hartă, vezi cite lucruri s-ar putea face-n Orașul ăsta: nici măcar lucruri grele, costistoare – ci peticeli ce-ar ajuta omul să se miște mai lesne de colo pînă colo. Kilometri de drum nefolosit se găsesc de-a lungul șinelor industriale abandonate: s-au întins aici curți, terenuri de sport, ateliere auto, construcții „provizorii”…

Se poate optimiza mult – și nu socot că aceste drumuri să fie numai pentru mașini. Se pot deschide numai pentru transport public, pentru biciclete – pentru ce vrem noi!

Cine merge prin zona comercială Valea Cascadelor, își blestemă zilele mereu. Bulevardul Timișoara e o fundătură; din capătul lui nici măcar nu se poate merge-nspre Preciziei. E așa o nevoie de legături noi, fiindcă totul se blochează mereu în zona sensului giratoriu construit la intersecția Văii Cascadelor cu Preciziei, unde s-au și-nmulțit un Kaufland și-un Lidl.

Cum ar fi să se poată scurta pe marginea liniei tramvaiului? Acesta – deștept! – taie zona, ocolind traficul. Dacă scurtătura asta ar fi lărgită și adaptată și pentru mașini, ar fi rău?

Această scurtătură a fost făcută exclusiv pentru tramvai; linia de pe Preciziei a fost inițial construită venind dinspre bulevardul Armata Poporului; odată cu introducerea metroului, tramvaiele au dispărut de pe bulevard și-au fost mutate pe actualul Timișoara.

se duce vara…

Nu toate lucrurile pe care le facem sînt noi. Mai și revenim pe ici-colo.

Toată vara zisărăm că mergem să ne bălăcim la Divertiland – parcul de distracție acvatic din Militari-departe. Am ajuns de-abia acum. Se menține frumos, îngrijit, curat și-n timpul săptămînii e o plăcere să nu te-nghesui aici. Păcat, în continuare, de greutatea cu care ieși din oraș: partea de vest e atît de sugrumată, că te-apucă groaza.

De fiecare dată cînd mă pomenesc trecînd pe lîngă Grădina Botanică, mă-ncîntă răcoreala ce răzbate-n stradă dinspre copacii bătrîni. Am intrat să vedem ce mai e. Costă 7 lei – s-a scumpit – și nu s-a schimbat mare lucru-n bine. Una din țîșnitori e oprită – că-i lîngă o terasă și nu se cade să facă, cum s-ar zice, concurență – paragina-i peste tot; dar… dar tot merită să te mai abați pe-aici: fiindcă-i liniște.

De aglomerație, însă, n-am scăpat: am dat de ea-n parcuri, seara; s-au întors oamenii acasă, copiii aleargă peste tot și se joacă cu disperarea ceea de sfîrșit de vacanță. După ce toată vara te speriai de pustieșagul din Orășelul Copiilor, de-acuma nu mai ai unde s-arunci un ac. Zeci de oameni stau să se rumenească gogoși și peste tot se-mpletește fum, lumini chioare și muzică bubuitoare.

Doamne, ce se mai simte că se duce vara! Unii o simt în trafic, alții-n frunzele ce se uscă și dau să cadă; eu – în mirosul de struguri ce se coc.

cine ar putea să facă loc

Iată o vedere a străzii ce poartă numele inginerului Elie Radu; omul ăsta a construit, de altfel, și clădirea ce-o vedeți în stînga: Primăria noastră de azi.

Frapant, strada este absolut pustie. Explicația-i, însă, simplă: pozele-s făcute sîmbătă dup-amiaza; nu-i nimeni pe-aici să lucreze-n Primărie!

Cu toate astea, locurile de parcare sînt blocate conștiincios – pînă luni dimineața.

Cum ar fi ca această stradă să fie deschisă oamenilor în weekend? Adică, de vineri seara să poată parca aici oricine vrea să vină-n Cișmigiu, peste drum?

Cum ar fi? Și cine-și lasă mașina aici mai mult, începănd de luni dimineața primește amenzi. S-o găsi un polițist local în Primărie pentru asta.

Nu-i nici măcar vorba de o apologie a autoturismului în centrul orașului; e vorba doar de bunul simț de a nu bloca spațiu cu garduri, ci de a-l folosi.

Și nu-i numai vorba de Primărie aici. Trecem mult prea ușor cu vedere peste nesimțirea latifundiară de-a-nchide străzi. Numai cine n-a vrut n-a făcut-o!

Biserica Ortodoxă a închis complet Dealul Mitropoliei

Ambasada Marii Britanii ține și azi blocată strada ultracentrală Jules Michelet. Noroc că Statele Unite și-au mutat ambasada-n afara orașului…

Parchetul și-a făcut stradă privată – cetățeanul nu poate intra pe strada Scaune

Ministerul de Interne ține închise străzile Lipscani, Brezoianu și Mihai Vodă – ca să poată parca mașinile ștabilor de la Inspectoratul General al Poliției…

Același Minister de Interne a pus stăpînire – mai ceva ca pe vremea Comitetului Central al Partidului Comunist Român –  pe trei sferturi din piața publică din fața Palatului său, folosind spațiul ca parcare!

Nu știu dacă înțelegeți: Ministerul de Interne n-a avut nici o rușine să trimită cetățenii în cîmp, la Pipera, pentru permise, pașapoarte și inmatriculări – atîta vreme cît șefii lucrează în centrul Capitalei și au loc pentru mașini…

Asta-i nesimțire.

o vorbă bună

… căutînd să merg cu cei mici în parc, un polițist local m-a îndrumat unde am voie și unde-i mai bine să parchez; iar după ce i-am mulțumit, omul m-a rugat – chiar dacă șoseaua era liberă și făceam un oareșce ocoliș – să traversez pe la trecere, ca să fiu în cu ai mei în siguranță.

Cît de bine face nu doar o faptă bună, dar și o vorbă bună! Și ce simplu e să spui vorba aceea…

Și unul din rosturile autorității publice care are de-a face cu cetățeanul e să-i vorbească, să-i comunice, să-i arate că nu sîntem între vite.

… ieșind din București, deunăzi, m-am pomenit într-o coloană pricinuită de-un accident. Oamenii înțelegeau că trebuie să aștepte, înțelegeau că polițiștii trebuiau să măsoare, să pozeze, să deslușească împrejurările nenorocirii.

Dar, deși erau îndeajuns de mulți polițiști rutieri care dirijau traficul gîtuit, niciunul – niciunul! – n-arunca vreo privire sau o vorbă șoferilor care treceau pe lîngă el la pas: „conduceți cu grijă”… „mergeți încet”… „gîndiți-vă la cei de-acasă care v-așteaptă”…

Și de cîte ori n-am văzut scena asta – de prea multe ori: nu-i treaba lorajute șoferii, ci doar să dirijeze… să mîne vite.

o prostie periculoasă

… e cald, e soare – și-n cutiile noastre de tablă e dogoritor.

Oamenii-și pun fel de fel de perdeluțe, de parasolare, de folii de protecție pe geamurile mașinii.

Sau – mai simplu – fac așa:

Cetățeanu’ ăsta nu vede nimic în spate. Și mai sînt și alții care fac fix la fel.