despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor

… mare minune! La intersecția Batiștei cu Tudor Arghezi merg semafoarele! Nici nu-mi mai aduc aminte dacă le-am prins vreodată – cîndva – în funcțiune.

S-au făcut stăpîni.

Am străbătut orașul ăsta-n lung și-n lat. Am intrat printre blocuri, prin alei întortocheate, prin cotloane înfundate.

Peste tot pe unde-am fost însă, am văzut determinarea bucureșteanului de a-și croi loc, de a se băga…

… determinare care se contrazice cu pornirea sa de-a-nchide cu garduri și lacăt, de a se face stăpîn pe-un trotuar, pe-un petec de iarbă, pe-un colț de stradă.

Dar nicăieri în oraș n-am văzut nesimțirea uriașă care se petrece în Rahova mea, pe aleea asta ce unește străzile Malcoci și Dunăvăț.

„Cetățenii” din blocurile riverane pur și simplu și-au luat stradă. Ei folosesc aleea asta numai și numai ca parcare și nu lasă pe absolut nimeni să circule pe ea.

Și nu de ieri-de azi. De ani de zile.

Primăria le-a asfaltat mîndrețe de alee și ei s-au făcut stăpîni pe ea.

Ministerul Transporturilor blochează un bulevard întreg

Bulevardul Dinicu Golescu duce la Gară. E firesc să fie aglomerat și folosit de multă lume. Pe-aici trece și-un tramvai pe mijloc și mașinile se strecoară cum pot…

… fiindcă n-au loc.

N-au loc deoarece pe ambele părți ale bulevardului prima bandă e folosită ca parcare pentru doamnele și domnii care au treabă în clădirea asta mare pe care-o vedem în poză.

Ce-i așa, ironic – da’ nu mult, că nu prea mai deosebim noi între ironii și măgării – e că-n clădirea asta e onor. Ministerul Transporturilor. Ba chiar și onor. Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (mai e și Cefereul, și Metroul, și-or mai fi și altele)…

… o nesimțire perpetuată în ani și ani de zile. O altă nesimțire-n plus la adresa bucureștenilor.

dar chiar traversați cu încredere.

Ne aflăm pe strada Sebastian, în dreptul fostei întreprinderi Vulcan, unde se ridică azi blocuri noi de locuit.

Aici e o trecere de pietoni nenorocită, deoarece nu e iluminată.

Nici unul din felinarele de pe o-ntreagă jumătate a străzii nu funcționează.

Sînt vreo șapte felinare-n șir care nu funcționează de săptămîni bune.

Seara nu vezi niciodată cum trebuie pe cei ce se-apucă să traverseze.

Și – din păcate – șoferii cam aleargă pe-aicea.

Detalii—

dar traversați cu încredere.

… ne aflăm pe strada Uranus, mergînd dinspre Piața de flori spre 13 Septembrie. Trecem de intersecția cu Sabinelor și ne apropiem de cea cu Sirenelor.

Poate am vrea să traversăm!

… mult noroc! Pentru că zebra încă lipsește; recent s-a asfaltat și nu s-a mai vopsit una nouă.

Lipsește și indicatorul de trecere de pietoni! Pe partea pe care sîntem noi nu e; dar pe partea cealaltă e.

Așa că pietonii traversează.

Șoferii care vin dinspre 13 Septembrie văd că e indicator; pot opri.

Șoferii care vin dinspre Piața de Flori nu pot opri – ei nu știu că e trecere.

Nu că n-ar fi și școală și grădiniță în vecinătate. Nu contează – detalii. Precum viața oamenilor.

Detalii.

de neînțeles, de neacceptat

Iată-ne la Basarab, în dreptul marelui magazin Kaufland. Ce găsim noi aici?

Ca să nu traverseze oamenii alandala – fiindcă stațiile-s taman în fața magazinului – și să nu-ntoarcă mașinile la fel de alandala – deși nu pare a fi interzis – s-au pus niște garduri.

Așa-i orașul prietenos, ca un uriaș staul; dar ne-am obișnuit; e un motiv și pentru existența unui asemenea gard urît.

Fiindcă, totuși, e greu pentru șoferul care vrea să devină client Kaufland să-ntoarcă sub pasaj și să piardă vreo două semafoare (sau să se gîndească să intre mai înainte, prin Fluviului)… gardul a fost – vedem cu toții – demontat în dreptul intrării-n parcare:

Nu știu dacă a fost demontat sau „dat jos” – că-s niște nuanțe aici, nu? Dacă e să ne uităm la șuruburile care-au rămas aiurea-n beton, am putea zice c-a fost „dat jos”:

… ca atare, oamenii traversează printre mașini, ca să se ducă-n stație; de ce să ocolească o sută de metri-n total, pe la trecere?

 

Noroc că nu-i cine știe ce trafic; dar nu asta contează.

Și-atunci, ce contează? Ori e gard, ori nu e gard; și dacă e gard… păi să fie gard pentru toată lumea.

Digi – trafic nelimitat; trafic auto nelimitat.

Din cînd în cînd, urmărim cu interes la televizor reportaje despre lipsa locurilor de parcare, despre cei care blochează trotuare, despre cei care-și lasă mașinile pe banda-ntîia, pe trecerea de pietoni, pe spațiile verzi. Unele din aceste reportaje rulează pe televiziunea de știri „Digi24”.

Și m-am distrat, de-a lungul vremii, găsind fix mașini ale televiziunii „Digi24” blocînd o-ntreagă bandă ori vreo pistă de biciclete.

… cînd mai aflu de la televiziunea asta cum în București șoferii parchează alandala, eu mă duc să mă plimb cîteva minute de la Puișor în jos, spre Cotroceni.

De ce? Fiindcă aici, pe strada Dr. Staicovici, se află sediul marii companii de care ține televiziunea „Digi24”.

… și m-apuc să număr cîte mașini ale RDS-RCS sînt parcate pe străzile Izvor, Dr. Staicovici, Costache Negri și Pasteur.

Cîte? Multe – zeci. Cotroceniul este acaparat și asfixiat de mașinile RDS-RCS. Acestea parchează pe trotuar, pe spatial verde, în piațete – oriunde-i un locșor liber; noroc că-s mașini mici, cît de cît de oraș…

 

Desigur, compania RDS-RCS are o parcare destul de mare cu spații generoase, dar în ea intră mașinile alea mai socotite – nu alea care umblă de colo-colo pe la clienți și intervenții.

V-a plăcut? Pe mine m-a distrat.

se asfaltează și nu-s alegeri

Anul trecut, toamna tîrziu, tot bucureșteanul sărise de cur în sus că… „de ce se asfaltează?”

Că-i frig, că n-o să ție asfaltul, și că – mai presus de toate – e o măsură electorală: fiindcă asfaltarea se petrecea taman în preajma campaniei electorale parlamentare.

Un an mai tîrziu…

Asfaltul – ia, minune! – a ținut. Și oamenii au circulat bine: nu doar cei cu mașini, dar și autobuzele și troleele.

A venit toamna iar: și iar se asfaltează-n București, în multe locuri, pe multe bulevarde.

Și, na belea: nu-s alegeri.

Nasol: fiindcă ne vedem nevoiți să-njurăm Primăria inventînd pretexte noi.

cărțile erau făcute

… ne plîngem și-o să ne tot plîngem că viețuirea noastră bucureșteană e cumplită, că orașul ni-i dușman.

Așa a fost…  așa o să rămînă!

Da’ știți de ce? Pen’că așa l-am făcut dintotdeauna: un oraș îmbîrligat, întortocheat, crescut chinuit – în care monumentalitatea epocilor de aur de dinainte de Război a lăsat funcționalitatea mai deoparte…

Era minunat orașul acela de care nouă ne place să credem că era „Micul Paris”… dar nu era un model de urbanism și de sistematizare; iar limitele sale ar fi fost oricum atinse, pe măsură ce-ar fi crescut.

Văzînd încrengătura de străzi și de trasee de tramvai din epoca interbelică, desigur că jinduim… dar de pe-atunci încrengătura asta poate-ar fi trebuit cumva îndreptată!

Ideea-i c-am ales să fim așa de la-nceput!

De la-nceput am rămas c-o gară periferică, nu centrală; și mai ales c-o gară-n care liniile se-nfundă, n-o traversează. Deși Capitala ne era străbătută de o groază de linii ferate, ele erau folosite în scopuri industriale, nu pentru mișcarea pasagerilor.

De la-nceput am neglijat legăturile inelare dintre cartiere! Bucureștiul a fost mereu orașu-n care, ca s-ajungi dintr-o parte-ntr-alta, mai degrabă trebuia s-o iei prin centru…

N-ajungem să credem că vina sistematizării de după Război ar fi mai mică! Cartierele apărute pe măsură ce nevoile locative se-nmulțeau erau deja gîndite cu un deficit de spațiu necesar traficului și parcării, ajungînd azi să nu se poată preta defel nevoilor legitime de deplasare nici a transportului public, nici a bicicletei și nici a mașinii.

Este neîndoios că demolarea inimii orașului pentru a se construi Centrul Civic a distrus pe vecie legăturile firești dintre Estul și Vestul Capitalei!

… deci am ales – am ales demult.

Îndreptarea tuturor astea-i o muncă uriașă. Și să vrei s-o faci, și să crezi că trebuie făcută, și tot e ceva la care-i înspăimîntător să te gîndești. Trebuie să tai – și cine să lase să-i fie tăiat măcar un deget? Trebuie s-arunci ce-i putred și vechi – și cine din orașul ăsta se-ndură să dea de-o parte vreo gioarsă?

cu 1 și 34

… una din cele mai interesante mișcări din transportul nostru public local a fost pornirea, în sfîrșit, a liniei inelare 1 pe traseul său mare – pe Olteniței, pe la BIG, pe Văcărești-în-jos și – mai apoi – pe Mihai Bravu și tot așa.

Un lucru bun – deși s-or găsi destui cîrcotași care să spună că tramvaiul ăsta cară aer, nu oameni, pe anume părți din traseul său.

Dar, p-onoarea mea, de ce să ne plîngem de multitudinea de linii care aleargă pe Trafic Greu? Călătorii trag folos.

Mie-mi place și merg cu 1 de fiecare dată cînd am nevoie s-ajung din Rahova-n Victoriei.

Și merge bine – relativ bine – în continuare; în sensul că nu merge mai prost…

Cu același drum, s-a reînființat linia 34 – nu credeam că se va mai întîmpla asta. Mă bucur să revăd 34-l din nou în București după șase ani de absență, mai ales că merge și el binișor din ce văd.

Știți? În condițiile actuale – cu toată lipsa de vagoane pe care-o resimte orașul nostru și, mai ales, cu rețeaua nepotrivită ce cauzează trasee ciuntite – cam atît se poate.

Da; e puțin – e prea puțin: știu.