despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

valorificarea rocadelor

Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură.

De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu.

Ce-nsemnează asta?

Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. ƒnimănui.

De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta.

De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund?

Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul…

De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare.

Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului?

Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente.

Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu!

Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant.

Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale.

Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități.

Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale…

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

ce poză bogată!

Sînt poze care chiar le au pe toate.

Cum ar fi asta – o știm prin cei de la Cartierul Uranus la expoziția deshisă la hotelul Marriott.

Ce poză! Ce belșug de detalii! Cîte povești de spus – povești mici, căci poveștile mari sînt legate de loc, de atmosfera distrusă; doar ne aflăm la Niță Stere, acolo unde Uranusul se-ntretăia cu 13 Septembrie.

Poate aerul trist și mohorît te-ar face să crezi că zonei îi lipsea viața – canci! Era foarte vie; ia doar să privim cît comerț se făcea aici, în fața micului scuar!

Avem în dreapta un chioșc-tip de înghețată! Ținea exclusiv de fosta Intreprindere de Industrializare a Laptelui (era-n Militari, unde s-a făcut Cora Lujerului). Știm cum în anumite zone unde magazinele se nimereau mai rare, în astfel de chioșc se vindea lapte, iaurt…

După el, unul mare de „loto-prono”; era mare deoarece puteai intra-n el, ca într-un magazinaș, să te așezi chiar în tihnă cît îți căutai inspirația să-ți alegi numerele norocoase. S-ar putea să mai fie vreunul prin București? Acum nu mulți ani încă-mi săreau în ochi!

Al treilea e de ziare – difuzarea presei; cît am povestit despre frații lui!

Ne sar în ochi și vreo două tarabe; cea din mijloc are clar un lacăt. Oare ce s-o fi vîndut la ele? Poate ceva covrigi, în cea albă din dreapta? Tot în partea dreaptă se mai vede o cutie; nu e tarabă, ci avea-n ea nisip pentru pus pe șine, să nu patineze tramvaiul – treceau vreo cinci linii pe-aici…

În colțul din stînga mai zac niște chestii care nu se pot identifica – ne mulțumim doar să le vedem, și atît.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

cînd ceva merge…

Legea nescrisă a Capitalei: cînd ceva merge… ciocu’ mic!

Dacă – cu greu, cu opinteli – am reușit să punem ceva pe picioare… ciocu’ mic!

E vorba de lucrările noastre de infrastructură… alea care sînt! O mînă de străzi noi; o mînă de pasaje

Fiecare a fost un mic pas pentru îmbunătățirea conviețuirii noastre; un mic pas care s-a simțit; pe care l-am simțit cu toții.

Iată, astă vară s-a pus în funcțiune pasajul subteran din Berceni, de la BIG.

… ciocu’ mic!

Ce-nsemnează ciocu’ mic?

Însemnează că merge! Însemnează c-aduce folos oamenilor din Berceni – din vechiul Berceni și din noul Berceni: tot mai mulți! Însemnează că se simte că-i ceva mai bine!

Așa cum e mai bine cu Basarabul, așa cum e mai bine cu Buzeștiul, așa cum e mai bine cu pasajul de la Scînteia – așa cum e mai bine cu fiecare mic pas pe care Capitala noastră l-a făcut spre binele oamenilor săi.

ce panoramă!

cu fotografia lui Cristian Malide

… uneori fotografului i se mai întîmplă ghidușia de a i se suprapune cadrele; dar cînd din asta iese o imagine nemaipomenită, nu face să se supere!

… Cît de genial a ieșit poza asta care te face să te gîndești la o pantă lină care se scoboară spre Herăstrău, lăsîndu-ți vederii o așa panoramă!

Îl găsiți pe Cristian Malide și aici.

530 de poze

Bucureștiul meu drag” devine, pe zi ce trece, o resursă tot mai bogată de imagini care ne-nfățișează trecutul: munca lui Andrei Bîrsan este așa de folositoare tuturor – vedem și înțelegem orașul nostru așa cum a fost.

S-au mai adăugat vreo sută de imagini de-ale lui Șerban Lăcrițeanu; dar de curînd fotografiile făcute de Norihiro Haruta s-au înmulțit: sunt, acum, peste 530.

530 de poze din Bucureștiul lui 90-91: ce minunăție. Nu; nu-s frumoase – chiar nu; dar ne-ajută enorm să pricepem cum era. Jos pălăria!

Civilizație publică – revenire

Începeam, acum aproape opt ani, ceea ce-avea să devie un serial dedicat civilizației publice – despre lucrurile mărunte din oraș. E vremea să revenim, ajutați iar de imaginile surprinse de Șerban Lăcrițeanu de-a lungul anilor ’70. Vom desluși, din colțuri de instantanee stradale, alte detalii și mici înțelesuri.

Iată o poză din 13 Septembrie. V-o vine sau nu a crede, e chiar intersecția cu Panduri/Tudor Vladimirescu.

Cîte s-au schimbat aici! Nu doar că micile dughene au dispărut – dar și tramvaiele. Vedem un 20, linie istorică ce unea Larometul de Șura Mare (mai tîrziu ajungînd și-n capătul șoselei de Oltenița).  La vremea aceea, venea dinspre Izvor, prin cartierul Uranusului – pe unde? vedeți mai jos – și aici făcea dreapta, luînd-o-n direcția Viilor. Bune erau legăturile acelea dintre cartiere care s-au pierdut.

Tramvaiul 20 nu va mai circula niciodată: linia ce duce la Laromet se desființează, lăsînd locul metroului.

Am văzut mai sus și-o poză a pantei dulci ce ducea la Izvor; în zare se văd gardurile șantierului de metrou; zona încă nu murise. Fotograful – zic eu – a prins o imagine splendidă, care te duce cu gîndul la orice alt oraș splendid din lume.

Iată – tot afectată de metrou; de primul metrou – și Piața Unirii.

… șantierele păreau mai suportabile cînd oamenii încă trăiau cu ideea că le vor îmbunătăți viața. De unde să fi știut ei că urma demolarea Halei, a Spitalului Brîncovenesc, că nici un tramvai, troleu ori autobuz nu va mai trece pe-aici?

Lăcrițeanu ne arată blocul cu renumita berărie Turist, afectat de Cutremur.

… vedeți reclama ceea de sus? „inol durol ideal” – așa zicea. La vremea respectivă, s-ar putea să fie fost stinsă deja – raționalizările! – dar a rămas în picioare pîn-acum vreo opt ani, cînd s-a spoit blocul!

Tot un semn luminos se vede și-n poza următoare. Scrie pe el „Economisiți la CEC”. Erau multe dintr-astea: cum ar veni, „de interes public”. Întîlneai și semne uriașe pe care scria „în caz de incendiu sunați la 081…” – că pe-atunci pompierii, miliția și salvarea aveau fiecare telefon separat.

Tramvaiul 5 trecea pe-aici, ducîndu-se înspre Floreasca. La-nceput întorsese la halele Ford – știți, unde-i azi parc și un „Spring Time” – și dup-aceea, fusese prelungit, în jos, pîn-la Aurel Vlaicu. Ca să vedeți prostia și degringolada și de-atunci, 5-ul urma să fie scos curînd de pe Calea Dorobanților, și băgat pe Floreasca. Nici zece ani n-a ținut treaba asta, că… s-a desființat și Floreasca – și 5 merge pe unde merge și azi: pe Barbu Văcărescu. De ce? Pentru ca nebunul să șadă liniștit în moșia sa din Primăverii.

Se mai văd și azi ceva urme ale trecerii tramvaiului; pe străzile ce unesc Radu Beller de Floreasca mai sînt plantați stîlpii metalici groși ai rețelei; iar pe Floreasca, la podul de peste lacuri, ne miră faptul că e – pe stînga – o bandă complet liberă; e vorba de vechea cale de rulare, dezafectată; pe-acolo, tramvaiul mergea separat (precum 16-le prin Tei).

Pozele lui Lăcrițeanu-s pline de detalii auto mici. Uite-un Buceag-cisternă la Podul Constanța; altul, folosit ca depanare de I.T.B. – cu turn pentru reparația rețelelor electrice; iar dintr-o poză încărcată din vechea Regie dibuim un camion de transport butelii (nu mai țineam minte de ce n-avea roți duble pe spate) și altul, folosit pentru transportul pasagerilor (o carosare elegantă):

  

… Lucrările de-ntreținere fac prilejul de-a ne-ntîlni cu prieteni vechi; iată, pe Giulești, silueta clădirii Finanțelor (unde se petrecuse cu un sfert de secol înainte celebrul jaf comunist) – dar și două compactoare greoaie; în imaginea următoare, pe lîngă un „compresor”, vedem și un vechi autobuz transformat în camion (practica era la ordinea zilei, totul se folosea și refolosea pînă la ultimul șurub). Iată – într-o imagine color – și-o Skodă vopsită îngrozitor, ajunsă depanare…

  

Detalii reies din abundență și mai departe. Se vede – pe Nuferilor, c-așa se numea atunci strada Berthelot – tramvaiul care-ntorcea la Catedrală, dar și navetele metalice stivuite-n fața magazinului; le vedeți că-s de două marimi: cele mai înalte erau pentru sticlele de lapte, iar cele scunde pentru borcanele de iaurt (trebuie că era și-o mărime intermediară, pentru sticlele de sana și chefir, care erau la juma’ de litru). În poza cealaltă ne izbește nu doar atmosfera de pe Calea Griviței pierdută dintre Polizu și Matache, dar găsim și-un cîntar public cu monede în fața hotelului…

 

Am ales imaginea următoare pentru viața ei; deși-s multe-n arhiva fotografului care arată chiar mai multă viață, forfotă și aglomerație – de pildă cele de pe la Matache. Aici sîntem la cîțiva pași, la Virgiliu; puzderie de tramvaie, un alt autobuz Skoda simpatic, o Volgă taxi venind de pe Nuferilor; îmi place mult cum se vede-n zare panta lină a străzii Berzei.

… iată că cinematograful Dacia încă purta numele „Marconi” în 1970; un furgon cu tracțiune hipo – nenumărate, pe-atunci; o „săgeată albastră” trăgînd în Gară; un colț de rai înfățișînd Piața Galați din vremea aceea, cu încurcătura de străzi de dinainte de tăierea noului bulevard Dacia; un 20 mînat de-o vatmaniță (erau multe, femeile care conduceau tramvaie) în geamul căruia deslușim cartonul pe care era scris linia, tura și timpii de parcurs (se vede și cum ștergătorul de parbriz era acționat manual, nu?)…

    

Las la urmă pozele favorite. Sunt la 11 Iunie, înfățișînd răspîntia de jos, de la Mitropolie. Ai zice că timpul aproape s-a oprit în loc. Pozele puteau fi făcute cu mulți ani înainte – dac-am face abstracție de taxi și de tramvaie. Refugiul din stația lui 12 era de dinainte de Război – model vechi, apărut în București laolaltă cu cel al tabliilor indicatoare de stații. Semafoarele vopsite-n alb începeau, la vremea pozei, să fie înlocuite cu altele – negre.

 

Se mai vede gardul vechi al bisericii Sfîntul Nicolae Vlădica – mai discret și mai modest; în spate se ghicește benzinăria; iar blocul de pe colțul cu Regina Maria avea și-atunci tencuiala căzută… Vedem că tramvaiele ce veneau de pe 11 Iunie nu făceau decît dreapta – spre Unirii. Mai tîrziu, înainte de desființarea transportului public din Piața ce mare, s-a realizat și virajul cel’lalt.

Încheiem aici plimbarea prin fotografii. Uitați-vă la celelalte, nu doar pentru a găsi un București cochet și romantic, ci și unul aspru, rece, murdar, cu gropi și dărăpănături; cu mașini puține și cu nenumărate droaște cu capota ridicată – nu un oraș vesel, așa cum ar trebui să fie, cică, trecutul.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Militari: ar fi bun un pasaj

… una dintre cele mai nenorocite probleme de trafic e aceea din zona comercială Militari, cea în care avem – pe stînga, după pasajul peste Centură, Carrefour și Brico, iar pe dreapta Kika, Hornbach, un „outlet” și parcul de distracții estival Divertiland.

Ca să intri în zona comercială din stînga trebuie să cobori, deci, pasajul peste Centură, apoi să te bagi pe sub el – complicînd și încurcînd traficul auto și-așa nenorocit – și să ajungi, cu greu, pe partea cealaltă a autostrăzii București-Pitești.

Ca să ieși înapoi în București din zona comercială din dreapta – cea cu Carrefour – trebuie să faci aceeași mișcare…

Avem, în această zonă – de-o parte și de alta a Autostrăzii – un hipermarket, două magazine imense de bricolaj, un imens magazin de mobilă, un complex comercial de vînzare cu amănuntul, un parc de distracții imens, plus cîteva reprezentanțe mari ale unor firme.

Zilnic, aici se gîtuie mii și mii de mașini: oameni nevinovați.

De ce – mă întreb, așa, senin – nu se poate construi un pasaj rutier subteran sub Autostradă, astfel încît să ajungi din dreapta-n stînga în cîteva secunde?

O fi greu? N-o putea face, asta, Statul – dar tocmai am enumerat aproape zece entități comerciale masive, generatoare de trafic, care… zic și eu… la o adică… ar putea pune mînă de la mînă să sape, naibii, pasajul ăsta.

Carrefour a săpat acu’ 15 ani un pasaj – e drept – dar e doar pentru accesul la el la hipermarket, atît…

cîteva gînduri despre Pasajul cel nou de la Scînteia

Am lăsat ceva vreme să se-așeze după inaugurarea Pasajului subteran de la Scînteia. Estimp, m-am interesat de la oamenii care merg pe-acolo zi de zi, care țin minte și cum era înainte – înainte cu o lună, înainte cu un an, înainte cu mai mulți ani; oameni care judecă după mintea lor și nu după ce li se zice c-ar trebui să creadă.

Și – ghici? – lumea zice că-i mai bine.

Al naibii ghinion… iar făcurăm ceva care-i de folos!

… să vedem de ce.

Pentru că toată lumea ignoră un lucru fundamental: bucureșteanul – anume felul său de-a fi și nevoile sale. Mereu – dar mereu! – bucureșteanul a fost genul de om neliniștit, străbătător, care are-n sînge mersul, dusul și întorsul. Așa-s și afacerile, dar și obiceiurile de consum și recreere: presupun deplasări, drumuri.

De-aia bucureșteanul are nevoie să circule; și o să circule, chiar dacă o să se-ntoarcă Pămîntul cu curu-n sus.

Dar bucureșteanul nu-i tîmpit. Nu se apucă de fîțîială doar de dragul de-a o face. Faptul că avem un pasaj care, cică, aduce trafic în oraș, nu-nseamnă că de-odată centrul se va aglomera; dovadă că… nu s-a aglomerat. Și nici nu se va aglomera din cauza asta. Centrul – oameni buni! – este pe-atît de aglomerat pe cît poate atrage oameni. Iar orașul nostru e viu, cu adevărat viu, și atrage oameni! Iar oamenii ăia o să vină, cu pasaj sau fără. Na!

… nevoia oamenilor de a avea căi de comunicații eficiente e legitimă – iar prețul plătit prin construirea unui pasaj este și corect și îndreptățit.

Dar, deh! – e mai simplu să nu vedem mai departe de lungul nasului.

de la una la alta

… ciudate-s lucrurile – cum se înlănțuiesc ele.

Multă vreme m-am ținut de-o parte de mersul cu taxiul. Mi-i și acum silă de taxiuri, ba chiar și de unii dintre taximetriști.

Și-apoi a apărut Uber.

N-am văzut taximetriști murind de foame încă, apropo.

Dar am văzut alți oameni cîștigînd mai mulți bani, în timpul liber. Ajung acasă, mănîncă, fac un duș, pun alte haine pe ei și ies cu mașina – și fac și niște bani, ducînd de colo-colo… pe-alți oameni.

Una la mînă – asta e bine. Mai mulți bani.

A doua la mînă, știți care e? Îmi place cu Uber, așa că am început să mă folosesc de el. Mi-e mult la mai îndemînă, azi, să-mi las mașina acasă și să mă duc în oraș și să beau o bere. sau două. sau trei.

Cum am zis? Mai mulți bani – și în consum.

Trei la mînă? Nu știu cîte mașini de Uber sînt în București – încă n-am mers de două ori cu aceeași, nu asta  contează – dar mașinile astea sînt curate, spălate, îngrijte.

Ce ziceam? Mai mulți bani – și în servicii.

Iacă ce minune – un sistem din care cîștigă mai multă lume decît pare.

Da – eu, clientul, plătesc; eu însă cîștig confort și liniște avînd la-ndemînă un sistem civilizat.

o s-o scoatem la capăt?

… de fiecare dată cînd se-ntîmplă să am vreo altă treabă în timpul zilei, mă lovesc de vechea întrebarece e cu sutele de maşini din oraşul ăsta? Oamenii ăştia nu merg la muncă şi nu vin de la muncă.

Și totuși, orașul e ticsit – uneori mai plin de mașini la prînz decît dimineața ori seara.

Firește – înțeleg; așa cum eu am treabă în acel moment, așa și ceilalți se poate-ntîmpla să aibă. Dar, stai… atîția, atîția oameni?

Firește – știu cum ne e felul. Aşa e bucureşteanul. Umblă, merge, se duce şi se-ntoarce. Şi niciodată n-a fost altfel. Cum zicea Farfuridi? astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg…

Dar buluceala bucureșteană-i exasperantă.

Și-i de-ajuns ca – undeva, la vreun stop – un taxi să rămînă-n pană; o groapă să fie săpată peste noapte pe lîng-o bordură; o coloană oficială să trebuie să fie lăsată să se ducă; ori pur și simplu vreun semafor să hotărască să-și puie capăt zilelor becurilor și tot, tot orașul se blochează.

Atunci nici nu mai știi pe un’ s-o iei. Bulevardele-s blocate, străduțele la fel. Dai cu banul – și orice-ar ieși, nu cîștigi decît draci.

În general însă, zic că-i totuși mai bine ca acum 6-7 ani, cînd simt c-a fost vîrful ambuteiajelor bucureștene. De-atunci au apărut îmbunătățiri de infrastructură care ne fac viața mai bună – să fim drepți, pentru că altfel, cu numărul tot mai mare de mașini, n-am fi putut face nici un metru…

Desigur – față de anii trecuți, avem mai mulți bicicliști – și se simte.

Însă avem un transport public de suprafață mai prost – pentru că sînt mai puține mijloace de transport…

Sînt constatări la-ndemîna oricui. Ca, de pildă una pe care-am făcut-o deunăzi la prînz: am ajuns, mergînd pe jos de pe 1 Mai pînă-n Romană, mai repede cu zece minute decît autobuzul 300.

Ce mai oraș, Bucureștiul ăsta.