despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cîteva gînduri despre Pasajul cel nou de la Scînteia

Am lăsat ceva vreme să se-așeze după inaugurarea Pasajului subteran de la Scînteia. Estimp, m-am interesat de la oamenii care merg pe-acolo zi de zi, care țin minte și cum era înainte – înainte cu o lună, înainte cu un an, înainte cu mai mulți ani; oameni care judecă după mintea lor și nu după ce li se zice c-ar trebui să creadă.

Și – ghici? – lumea zice că-i mai bine.

Al naibii ghinion… iar făcurăm ceva care-i de folos!

… să vedem de ce.

Pentru că toată lumea ignoră un lucru fundamental: bucureșteanul – anume felul său de-a fi și nevoile sale. Mereu – dar mereu! – bucureșteanul a fost genul de om neliniștit, străbătător, care are-n sînge mersul, dusul și întorsul. Așa-s și afacerile, dar și obiceiurile de consum și recreere: presupun deplasări, drumuri.

De-aia bucureșteanul are nevoie să circule; și o să circule, chiar dacă o să se-ntoarcă Pămîntul cu curu-n sus.

Dar bucureșteanul nu-i tîmpit. Nu se apucă de fîțîială doar de dragul de-a o face. Faptul că avem un pasaj care, cică, aduce trafic în oraș, nu-nseamnă că de-odată centrul se va aglomera; dovadă că… nu s-a aglomerat. Și nici nu se va aglomera din cauza asta. Centrul – oameni buni! – este pe-atît de aglomerat pe cît poate atrage oameni. Iar orașul nostru e viu, cu adevărat viu, și atrage oameni! Iar oamenii ăia o să vină, cu pasaj sau fără. Na!

… nevoia oamenilor de a avea căi de comunicații eficiente e legitimă – iar prețul plătit prin construirea unui pasaj este și corect și îndreptățit.

Dar, deh! – e mai simplu să nu vedem mai departe de lungul nasului.

de la una la alta

… ciudate-s lucrurile – cum se înlănțuiesc ele.

Multă vreme m-am ținut de-o parte de mersul cu taxiul. Mi-i și acum silă de taxiuri, ba chiar și de unii dintre taximetriști.

Și-apoi a apărut Uber.

N-am văzut taximetriști murind de foame încă, apropo.

Dar am văzut alți oameni cîștigînd mai mulți bani, în timpul liber. Ajung acasă, mănîncă, fac un duș, pun alte haine pe ei și ies cu mașina – și fac și niște bani, ducînd de colo-colo… pe-alți oameni.

Una la mînă – asta e bine. Mai mulți bani.

A doua la mînă, știți care e? Îmi place cu Uber, așa că am început să mă folosesc de el. Mi-e mult la mai îndemînă, azi, să-mi las mașina acasă și să mă duc în oraș și să beau o bere. sau două. sau trei.

Cum am zis? Mai mulți bani – și în consum.

Trei la mînă? Nu știu cîte mașini de Uber sînt în București – încă n-am mers de două ori cu aceeași, nu asta  contează – dar mașinile astea sînt curate, spălate, îngrijte.

Ce ziceam? Mai mulți bani – și în servicii.

Iacă ce minune – un sistem din care cîștigă mai multă lume decît pare.

Da – eu, clientul, plătesc; eu însă cîștig confort și liniște avînd la-ndemînă un sistem civilizat.

o s-o scoatem la capăt?

… de fiecare dată cînd se-ntîmplă să am vreo altă treabă în timpul zilei, mă lovesc de vechea întrebarece e cu sutele de maşini din oraşul ăsta? Oamenii ăştia nu merg la muncă şi nu vin de la muncă.

Și totuși, orașul e ticsit – uneori mai plin de mașini la prînz decît dimineața ori seara.

Firește – înțeleg; așa cum eu am treabă în acel moment, așa și ceilalți se poate-ntîmpla să aibă. Dar, stai… atîția, atîția oameni?

Firește – știu cum ne e felul. Aşa e bucureşteanul. Umblă, merge, se duce şi se-ntoarce. Şi niciodată n-a fost altfel. Cum zicea Farfuridi? astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg…

Dar buluceala bucureșteană-i exasperantă.

Și-i de-ajuns ca – undeva, la vreun stop – un taxi să rămînă-n pană; o groapă să fie săpată peste noapte pe lîng-o bordură; o coloană oficială să trebuie să fie lăsată să se ducă; ori pur și simplu vreun semafor să hotărască să-și puie capăt zilelor becurilor și tot, tot orașul se blochează.

Atunci nici nu mai știi pe un’ s-o iei. Bulevardele-s blocate, străduțele la fel. Dai cu banul – și orice-ar ieși, nu cîștigi decît draci.

În general însă, zic că-i totuși mai bine ca acum 6-7 ani, cînd simt c-a fost vîrful ambuteiajelor bucureștene. De-atunci au apărut îmbunătățiri de infrastructură care ne fac viața mai bună – să fim drepți, pentru că altfel, cu numărul tot mai mare de mașini, n-am fi putut face nici un metru…

Desigur – față de anii trecuți, avem mai mulți bicicliști – și se simte.

Însă avem un transport public de suprafață mai prost – pentru că sînt mai puține mijloace de transport…

Sînt constatări la-ndemîna oricui. Ca, de pildă una pe care-am făcut-o deunăzi la prînz: am ajuns, mergînd pe jos de pe 1 Mai pînă-n Romană, mai repede cu zece minute decît autobuzul 300.

Ce mai oraș, Bucureștiul ăsta.

din presa vremii

E-o luptă, civilizația – nu se face cu pupături.

Să dăm scaunul în autobuz e, și azi, o chestie pe care n-o prea facem decît siliți… Oare cum s-o fi ajuns la locurile speciale pentru „copii cu mama-n brațe”? Citim mai jos, din presa anului 1949; „România” din 5 februarie zice așa:

… iar „Scînteia” din 15 Noiembrie bate treaba-n cuie:

ce murdărie.

ia priviți tramvaiul ăsta nenorocit.

… ce mizerabil e. Și nu-i vina mizeriei din oraș – ci din vina mizeriei din depou, acolo unde acest mijloc de transport în comun ar trebui să fie spălat.

Vrei să convingi cetățeanul să se suie-n tramvai? Păi arată-i un tramvai curat, îngrijit, în care să nu-i fie nici rușine și nici frică să se suie!

Transportul nostru în comun are multe metehne. Vine prost, nu știi cît stai în stații; stațiile însele sînt puse aiurea și traseele ar trebui regîndite; dar să nu neglijăm niciodată și aspectul atractivității.

Cred c-ar fi, cîndva, cazul să renunțăm și la schema de vopsire a mijloacelor de transport în comun bucureștene: poate să alegem un roșu frumos – ca odinioară – să ne placă să le vedem pe stradă și să ne convingă că nu doar proștii merg cu tramvaiul…

Străzi noi…

După un sfert de secol de după Ceaușescu, ne luăm un pic de răgaz să privim în juru-ne. Oare am făcut ceva, mai mult decît – vorba cuiva – să văruim ce-a construit împușcatul?

Și da, și nu – răspunsul e, din păcate, cam dezamăgitor: puteam face mult mai mult.

Azi ne uităm la străzile Bucureștiului, oraș în care  – știți bine – se circulă nasol! Ai zice că trebuie tăiate și alte străzi; nu în Centru, ci între locuri din cartiere; între cartiere; străzi care să ne ajute să circulăm fără să mai fim nevoiți să coborîm în zona aglomerată pentru a ajunge într-un cartier altminterea apropiat…

N-au apărut ieșirile visate din București; ci doar s-au făcut improvizații.

Unele bune – cum e, de pildă, cea care te ajută să ieși din Compozitorilor direct în Drumul Sării, ocolind și Ghencea, și Răzoarele:

… sau cea care te duce – pe noul pasaj – de la Delfinului direct în Doamna Ghica:

… Sau recenta străpungere din Berzei spre Gara de Nord:

Alte artere noi sînt de un ridicol fastuos: cum e porțiunea aceea de 50 de metri din strada Matei Basarab care s-a inaugurat după douăzeci de ani de cîcîială legată de demolarea unei singure proprietăți…

Desigur, au apărut și cartiere noi; și obiceiuri noi; odată cu construirea podurilor de pe DN1 – Băneasa s-a-nceput folosirea unei artere noi, în locul periculoasei alei Privighetorilor:

Au apărut, odată cu îndesirea mașinilor, și scurtături și ocolișuri care s-ajute omul să nu stea cu orele în mașină. Cea de jos, care face o bună paralelă cu Iuliu Maniu, e una din preferatele mele:

Îmi place și drumul construit de-a lungul vechii șine a Filaretului, între Toporași și Zețarilor, care uneori preia din traficul blocat pe Giurgiului și din cel tot mai îngreunat pe Ferentari…

S-a lucrat și la ieșirea din Titan spre Splai – utilă, desigur:

… sînt și trasee de fugă private, cum ar fi acesta, care te-ajută să ocolești Virtuții în drumul spre Splai, trecînd printr-o parcare particulară cu plată:

… sau recenta trecere dintre Sebastian și Trafic Greu, prin curțile centrelor comerciale Kaufland și Vulcan!

Oamenii însă și ocolesc centrele comerciale! Zona Metalurgiei – devenită pol important al comerțului – este supra aglomerată; uneori merită să folosești ocolișuri decente – foste drumuri de pămînt asfaltate în ultimii zece ani:

Avem și drumuri apărute în urma investițiilor private, cum e cel de face acces direct în Dragonul Roșu din șoseaua Fundeni:

Zona nord-estică, aglomerată de cartiere noi, hectare de birouri și zeci de clădiri industriale, are rocadele ei, desigur:

Nu-i doar meritul Bucureștiului că apar astfel de străzi noi. Multă vreme între Alexandriei și Ghencea nu era nici un drum direct, care să nu fie un șleau de pămînt. Acum e; și meritul nu-i al municipalității, ci-al comunei Bragadiru.

Sau splendida legătură dintre Chiajna și Iuliu Maniu, care arată impecabil pe raza comunei și dezastruos pe raza Capitalei:

Sau drumul care leagă lin Tunariul de Otopeni – ce util e!

Laud, desigur, și apariția tîrzie a centurii între Chitila și Mogoșoaia, care mai spală din păcatele transportului periurban:

Par multe? Par. Sînt multe? Nu. Lipsa coordonării între Ilfov și Capitală e cauza acestei stări de fapt. Lipsa viziunii, a interesului; e posibil ca și azi Giulești să fie o fundătură? ca Sălajul să nu iasă-nspre Măgurele?

hărțile folosite sînt Google

Pasajele rutiere din ultimii 25 de ani

Fiindcă – nu știu cum s-a potrivit – ne-am tot ocupat de pasajele rutiere bucureștene construite în vremea ceaușistă, socot că nu-i de lăsat încolo o trecere în revistă a ce s-a construit în anii de după Ceaușescu.

Tribut adus motorizării – dar necesare, ce să zici!

Să le numărăm, coane Fănică – și pe astea!

Ca să pară mai multe, le-am pus la socoteală și pe cele din zona periurbană.

Încep cu DN1, unde s-a construit prin 2003 pasajul de la Aeroportul Otopeni, în ideea de a ajuta ieșirea traficului în șosea și de a asigura și accesul la centrul comercial Metro, care la vremea respectivă era încă deschis acolo.

Un pic mai departe – și mai devreme – se construise și un pasaj subteran la Petrești/Corbeanca, pentru a-i fi de folos centrului comercial Prisma – încă de mare succes în acea perioadă. Pasajul era o investiție particulară.

La începutul anilor 2000 DN1 a devenit neîncăpător, și pentru că zona Băneasa-Otopeni s-a dezvoltat enorm. Așadar DN1 s-a lărgit (vechiul Pasaj peste Centura Otopeni s-a lărgit și el) și au apărut cele două „cocoașe” de la IKEA și de la Meteo. Investiția s-a terminat extraordinar prin săparea pasajului subteran de la Aeroportul Băneasa.

Rămînem pe heliopauza bucureșteană, amintind accesul subteran săpat pentru ușurarea accesului la Carrefour Militari, prin 2001-2002.

Modernizarea Centurii – așa cum s-a făcut ea, greu și improvizat – a adus și construirea de pasaje supraterane. Unul la Chitila – în prelungirea celui vechi de peste calea ferată – și peste șoseaua Chitilei; altul la Otopeni, ajutînd oamenii să scape de bariera aceea înfiorătoare; precum și alte două, așezate de-a curmezișul Centurii, la Tunari și Ștefănești; din păcate, doar cu o bandă pe sens.

Tot peste Centură – firesc și necesar – a apărut și un mare pod care duce traficul pe autostrada A2, în 2004.

Iată-ne apropiindu-ne de oraș; avem pasajul Pipera, peste calea ferată de Constanța – acela care, țineți voi minte, a fost cică proiectat mai jos decît trebuia, astfel încît firele de curent ale trenului nu prea aveau loc să mai treacă… Pasajul Pipera a fost completat recent cu cel de la Aurel Vlaicu, de peste Floreasca și Barbu Văcărescu.

Amintim că s-au refăcut – la mijlocul anilor 2000 – pasajele feroviare de peste lacul Herăstrău (fără măcar un nenorocit de trotuar pentru pietoni și bicicliști!!) și cel dinspre Gara Băneasa, de peste DN1, pierzîndu-se vechiul pasaj interbelic, plin de eleganță – dar foarte scund…

Revenind „la chestiune s-a făcut utilul pasaj de la Doamna Ghica, care corespunde în zona Delfinului.

De anul ăsta, circulăm mai bine pe relația Văcărești – Mihai Bravu, pe perechea de pasaje de la Abator.

N-avem cum să nu lăudăm fantasticul complex de pasaje Basarab – care te scoate din Titulescu înspre Leul într-o clipită. Nu aveți idee cît de mult s-a schimbat în bine viața bucureșteanului după construirea minunăției ăsteia.

S-au făcut și reparații (cum zicea cineva, s-a văruit ce-a construit Ceușescu…) la Podul Grant, la pasajele Obor, Muncii, Unirii, Victoria, Lujerului, Mărășești – de fapt, la toate. S-au reparat și pasaje rutiere de peste căile ferate din localitățile ilfovene – mă gîndesc la cel de la Buftea, cele din Chitila (construirea unuia suplimentar, paralel cu cel vechi, care să permită traficul pe două benzi pe sens).

Dar nu s-a făcut nici o reparație nici azi la Podul Constanța, și trebuie să amintim pericolul de acolo!

În lucru se află, acum, pasaje subterane la Piața Scînteii și la Big Berceni. Dac-oi fi uitat ceva, a mea să fie vina.

la Gara Basarab

Gara Basarab e cenușăreasa Gării de Nord – o anexă, locul unde sînt trimise să tragă trenurile personal (da, îmi plac de o mie de ori vechile nume ale trenurilor, intrate în vocabular și conștiința oamenilor: personal, accelerat și rapid! Îl vede cineva pe Topîrceanu scriind: a trecut inter-regio? Exact…)

Basarabul, deci, este o gară tare amărîtă; și se vede. De aici, deci, se tîrîe trenuri de Roșiori, de Tîrgoviște, de Pitești, de Ploiești…

Chiar și așa, merită cîteva poze și cîteva cuvinte despre ea.

Întîi, clădirea. E construită după Război, din ce știu. Nu e urîtă, dar e mică pe dinăuntru.

Clădirea, totuşi, nu te lasă chiar indiferent. Are aerul acela de gară, se vede pe ea. Îmi place.

Îmi mai place, aici, peronul acoperit. Unul e; la Basarab, avem doar patru linii: de-ajuns…

Da – e chiar o lucrare reușită, peronul ăsta.

De văzut, nu știu ce-ar mai fi. Lucruri căzute, ruginite, uitate? Un felinar vechi…

Bănci jupuite, scoase de la vreun metrou…

Basarabul e-nconjurat de căzături. Noul pasaj – curat și strălucitor – îți ia ochii. Dar dedesubt locul e sub amprenta clădirilor abandonate – institutul acela de proiectări acoperit, azi, de reclame și turnul de control…

Capătul de linie și-a pierdut pitorescul de pe vremea cînd aici întorcea tramvaiul 12; vizavi, fabrica de bere se transformă-n ceva comercial; dar avem însă o autogară la doi pași care este destul de civilizată.

Așa-i la Gara Basarab.

de ce nu e staţie în Pasajul Victoria?

Unul din lucrurile pe care n-o să-l înţeleg în ruptul capului este lipsa staţiei de tramvai din Pasajul Victoria.

Acest pasaj a fost construit cu spaţiu suficient pentru a se amenaja ditai peronul, confortabil – peron care se poate proteja de stresul traficului din pasaj prin nişte pereţi transparenţi.

Nu-nţeleg şi pace! De 25 de ani avem posibilitatea să amenajăm aici o staţie şi n-o facem!

Există pînă şi scările – care ies în faţa Guvernului:

Oare nu s-ar crea, astfel, o legătură confortabilă pentru cei care folosesc autobuzul 300? Şi una rezonabilă pentru cei care folosesc magistrala 2 a metroului?

Nu e vorba de cine ştie ce investiţie la mijloc – doar de bunăvoinţă!

Nu e vorba de lucruri sfinte: de amenajarea unor ieşiri din această posibilă staţie direct la metrou ori în actuala parcare din Piaţa Victoriei!

Nu e vorba de amenajarea unor ieşiri şi pasaje subterane înspre Buzeşti şi Antipa care să ajute călătorii ce vin cu metroul să nu mai piardă minute în şir, chinuindu-se să traverseze toată Piaţa Victoriei!

E vorba de ceva prea simplu: de a pune un stîlp cu o tablă pe care să scrie „staţie”.

fotografiile: Google Street view

rampele de la Athenee Palace

… ţineţi minte articolul meu în care treceam în revistă o parte din parcările subterane ale Bucureştiului? Fireşte că pomenea, un pic, şi de unele din accesurile subterane mai ciudate. Iată, azi, şi alte rampe – cele ale hotelului Athenee Palace Hilton.

Sunt – poate – mai puţin cunoscute, pentru că nu le vedeţi din strada mare:

… e una în strada Georges Clemenceau (fostă Gabriel Peri):

… şi alta prin spatele Bisericii Albe – care e mai mult închisă:

Au fost construite odată cu clădirea cea nouă a hotelului, pe la mijlocul anilor ’60. Nu duc spre nici o parcare subterană, ci spre spaţiile de depozitare, pentru livrarea mărfurilor. Nu ştiu de ce s-au construit două – şi cum era cea de la Biserica Albă înainte să se construiască blocul ce-o obturează, de pe Calea Victoriei.