despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

530 de poze

Bucureștiul meu drag” devine, pe zi ce trece, o resursă tot mai bogată de imagini care ne-nfățișează trecutul: munca lui Andrei Bîrsan este așa de folositoare tuturor – vedem și înțelegem orașul nostru așa cum a fost.

S-au mai adăugat vreo sută de imagini de-ale lui Șerban Lăcrițeanu; dar de curînd fotografiile făcute de Norihiro Haruta s-au înmulțit: sunt, acum, peste 530.

530 de poze din Bucureștiul lui 90-91: ce minunăție. Nu; nu-s frumoase – chiar nu; dar ne-ajută enorm să pricepem cum era. Jos pălăria!

„File din cronica acestui timp eroic”

În 1989, Uniunea Scriitorilor avea treabă – tovarășii își scremeau talentul în slujba realizărilor socialiste: „mănunchi de dragoste strîngem aceste file drept simbol al sufletului literelor românești și le închinăm, în ziua aniversară dragă întregului popor, ctitorului și conducătorului României socialiste, tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Maculatura a fost strînsă-n volum, din care cităm azi despre facerea metroului – submarinul galben fără cai – „felul aparte al acestei ctitorii din constelația Epocii Nicolae Ceaușescu de a-și afirma uriașa ei utilitate”

       

de’zăpezirea în presa vremii

Azi, la fieștecare pospai de zăpadă ne ascundem după sobă; ce ne-om fi făcut în iarna lui ’54?

Viscolul bătuse cu peste 120 la oră și zăpada – în București – ajungea ca popa la doi metri; troienită însă, era cît casa. Oamenii au trecut peste toate – că de-aia-s oameni.

Joi, pe 4 Februarie, „Scînteia” deschidea ziarul cu lozinca „Toate forțele pentru înlăturarea urmărilor viscolului!” Nu aflăm direct nici cîtă zăpadă se-așternuse, nici ceea ce nu mergea – ci doar ceea ce-ncepea să se pună pe picioare. Muncitorii și militarii erau, firește, în prima linie. Pîinea se făcea – și ajungea la populație adusă de schiori sau pe sănii. Apa potabilă se raționalizase, fiind distribuită „cu presiune” dimineața de la 6 la 8. Se subînțelege însă că trenurile nu circulau, cele ce reușiseră să ajungă-n gări fiind excepții, „gestul emoționant” al țăranilor ilfoveni care duseseră mîncare celor din trenurile înzăpezite era menționat.

În ziua următoare toată lumea era la treabă. Se fabricau „din deșeuri” lopețile pentru curățarea zăpezii, fiindcă viscolul stătuse de ieri și se putea munci cu spor, de-acuma. Înțelegeam și ordinea-n care urma să se acționeze.

 

Pe 6 – sîmbăta era zi lucrătoare plină – relatările despre de’zăpezire începeau să fie mai optimiste. Comunicațiile se restabileau. Tancurile deschideau drumuri și „pe cîteva linii au început să circule din nou tramvaiele” – adică bucăți din liniile 13, 14 și 26, cele care mergeau pe axa est-vest a orașului. Oamenii lucrau „în frunte cu comuniștii”. Estimp, la căldurică, Dan Deșliu avusese timp să compună și poezia „Viscolul”.

 

Duminecă toți cetățenii Capitalei erau chemați la treabă „la ora 8 dimineața cu lopeți și tîrnăcoape, pe străzile în care locuiesc”. Orașul începea să funcționeze mai bine. Sîmbătă plecaseră și tramvaiele „5, 6, 9, 10, 15 barat pe tot traseul iar pe liniile 1, 8, 12 parțial”. 13, 15 și 24 urmau să fie puse în circulație azi. Și – pentru cine-o mai fi avut timp să se hodinească oleacă – se reluaseră reprezentațiile cinematografelor.

Luni n-apăreau ziarele (dumineca fiind zi liberă și pentru ziariștii și tipografii care-ar fi trebuit să le scoată; obiceiul ăsta s-a păstrat pînă după Revoluție) așa că următoarele știri le avem de-abia marți, pe 9 februarie. Alte linii de tramvai începuseră se meargă: 20, din aproape 35 existente la vremea respectivă.  Găsim relatări despre „desfacerea” străzilor care duceau la centre de pîine, magazine, dar și despre linia ferată ce cobora spre Abator dinspre Filaret. 140000 de bucureșteni munciseră duminică pe 1000 de străzi.

Se-așezau lucrurile, așa că-ncepeau și articolele romanțate despre munca ceferiștilor iar relatările erau nițel mai scurte; zilele următoare aflăm că tramvaiele 13 barat 19 și 21 barat circulau, iar 11, 16 și 17 urmau să fie puse în circulație. Autobuzele urmau să plece mai greu. Se lucra „însuflețit” și „intens”.

  

Venea și ajutorul frățesc, sovietic: plugurile ȚUMZ; despre ele va scrie ziarul mai pe larg de-abia marțea viitoare, pe 16. Printre rînduri însă pricepem că multe trenuri rămăseseră înzăpezite cu zilele.

În continuare, în Capitală oamenii osteneau – pe 12 februarie se aflaseră 31000 de suflete la de’zăpezit. Zăpada era aruncată-n gîrlă. La zece zile de la oprirea viscolului se desfăcuseră și șoselele spre Măgurele și Bragadiru – semn că partea asta de oraș fusese mai afectată?

 

Din păcate pe 17 și 18 februarie viscolul a bătut o dată! Oamenii au pornit iarăși lupta. Pîinea trebuia s-ajungă la ei.

Transporturile, îngenuncheate din nou; au venit în ajutor, între timp, și „puternicele mașini de deszăpezit M.A.Z. produse de fabrica de automobile din Minsk”.

Dar cu toate ne-obișnuim. Viscolul nu mai ținea prima pagină din ziar. Prin 25 februarie ziarul vorbea despre „acțiunea în vederea normalizării” și subiectul căzuse-n paginile din mijloc (Scînteia apărea în patru pagini mari și late). Oamenii muncii „continuau neobosiți”.

După cum văzurăți, nici o cifră concretă. Cu cît bătuse viscolul. Cît de mare erau troienele. Cîți oameni degeraseră. Cîte vite rămăseseră sub nămeți. Nu prea știm nici azi. Cu toate astea, lăsînd lozincile, reiese lupta Oamenilor – și biruința lor.

astă vară n-ar fi mers așa!

Aerul curat al dimineții face bine…

… în tramvaiul 1.

Civilizație publică – revenire

Începeam, acum aproape opt ani, ceea ce-avea să devie un serial dedicat civilizației publice – despre lucrurile mărunte din oraș. E vremea să revenim, ajutați iar de imaginile surprinse de Șerban Lăcrițeanu de-a lungul anilor ’70. Vom desluși, din colțuri de instantanee stradale, alte detalii și mici înțelesuri.

Iată o poză din 13 Septembrie. V-o vine sau nu a crede, e chiar intersecția cu Panduri/Tudor Vladimirescu.

Cîte s-au schimbat aici! Nu doar că micile dughene au dispărut – dar și tramvaiele. Vedem un 20, linie istorică ce unea Larometul de Șura Mare (mai tîrziu ajungînd și-n capătul șoselei de Oltenița).  La vremea aceea, venea dinspre Izvor, prin cartierul Uranusului – pe unde? vedeți mai jos – și aici făcea dreapta, luînd-o-n direcția Viilor. Bune erau legăturile acelea dintre cartiere care s-au pierdut.

Tramvaiul 20 nu va mai circula niciodată: linia ce duce la Laromet se desființează, lăsînd locul metroului.

Am văzut mai sus și-o poză a pantei dulci ce ducea la Izvor; în zare se văd gardurile șantierului de metrou; zona încă nu murise. Fotograful – zic eu – a prins o imagine splendidă, care te duce cu gîndul la orice alt oraș splendid din lume.

Iată – tot afectată de metrou; de primul metrou – și Piața Unirii.

… șantierele păreau mai suportabile cînd oamenii încă trăiau cu ideea că le vor îmbunătăți viața. De unde să fi știut ei că urma demolarea Halei, a Spitalului Brîncovenesc, că nici un tramvai, troleu ori autobuz nu va mai trece pe-aici?

Lăcrițeanu ne arată blocul cu renumita berărie Turist, afectat de Cutremur.

… vedeți reclama ceea de sus? „inol durol ideal” – așa zicea. La vremea respectivă, s-ar putea să fie fost stinsă deja – raționalizările! – dar a rămas în picioare pîn-acum vreo opt ani, cînd s-a spoit blocul!

Tot un semn luminos se vede și-n poza următoare. Scrie pe el „Economisiți la CEC”. Erau multe dintr-astea: cum ar veni, „de interes public”. Întîlneai și semne uriașe pe care scria „în caz de incendiu sunați la 081…” – că pe-atunci pompierii, miliția și salvarea aveau fiecare telefon separat.

Tramvaiul 5 trecea pe-aici, ducîndu-se înspre Floreasca. La-nceput întorsese la halele Ford – știți, unde-i azi parc și un „Spring Time” – și dup-aceea, fusese prelungit, în jos, pîn-la Aurel Vlaicu. Ca să vedeți prostia și degringolada și de-atunci, 5-ul urma să fie scos curînd de pe Calea Dorobanților, și băgat pe Floreasca. Nici zece ani n-a ținut treaba asta, că… s-a desființat și Floreasca – și 5 merge pe unde merge și azi: pe Barbu Văcărescu. De ce? Pentru ca nebunul să șadă liniștit în moșia sa din Primăverii.

Se mai văd și azi ceva urme ale trecerii tramvaiului; pe străzile ce unesc Radu Beller de Floreasca mai sînt plantați stîlpii metalici groși ai rețelei; iar pe Floreasca, la podul de peste lacuri, ne miră faptul că e – pe stînga – o bandă complet liberă; e vorba de vechea cale de rulare, dezafectată; pe-acolo, tramvaiul mergea separat (precum 16-le prin Tei).

Pozele lui Lăcrițeanu-s pline de detalii auto mici. Uite-un Buceag-cisternă la Podul Constanța; altul, folosit ca depanare de I.T.B. – cu turn pentru reparația rețelelor electrice; iar dintr-o poză încărcată din vechea Regie dibuim un camion de transport butelii (nu mai țineam minte de ce n-avea roți duble pe spate) și altul, folosit pentru transportul pasagerilor (o carosare elegantă):

  

… Lucrările de-ntreținere fac prilejul de-a ne-ntîlni cu prieteni vechi; iată, pe Giulești, silueta clădirii Finanțelor (unde se petrecuse cu un sfert de secol înainte celebrul jaf comunist) – dar și două compactoare greoaie; în imaginea următoare, pe lîngă un „compresor”, vedem și un vechi autobuz transformat în camion (practica era la ordinea zilei, totul se folosea și refolosea pînă la ultimul șurub). Iată – într-o imagine color – și-o Skodă vopsită îngrozitor, ajunsă depanare…

  

Detalii reies din abundență și mai departe. Se vede – pe Nuferilor, c-așa se numea atunci strada Berthelot – tramvaiul care-ntorcea la Catedrală, dar și navetele metalice stivuite-n fața magazinului; le vedeți că-s de două marimi: cele mai înalte erau pentru sticlele de lapte, iar cele scunde pentru borcanele de iaurt (trebuie că era și-o mărime intermediară, pentru sticlele de sana și chefir, care erau la juma’ de litru). În poza cealaltă ne izbește nu doar atmosfera de pe Calea Griviței pierdută dintre Polizu și Matache, dar găsim și-un cîntar public cu monede în fața hotelului…

 

Am ales imaginea următoare pentru viața ei; deși-s multe-n arhiva fotografului care arată chiar mai multă viață, forfotă și aglomerație – de pildă cele de pe la Matache. Aici sîntem la cîțiva pași, la Virgiliu; puzderie de tramvaie, un alt autobuz Skoda simpatic, o Volgă taxi venind de pe Nuferilor; îmi place mult cum se vede-n zare panta lină a străzii Berzei.

… iată că cinematograful Dacia încă purta numele „Marconi” în 1970; un furgon cu tracțiune hipo – nenumărate, pe-atunci; o „săgeată albastră” trăgînd în Gară; un colț de rai înfățișînd Piața Galați din vremea aceea, cu încurcătura de străzi de dinainte de tăierea noului bulevard Dacia; un 20 mînat de-o vatmaniță (erau multe, femeile care conduceau tramvaie) în geamul căruia deslușim cartonul pe care era scris linia, tura și timpii de parcurs (se vede și cum ștergătorul de parbriz era acționat manual, nu?)…

    

Las la urmă pozele favorite. Sunt la 11 Iunie, înfățișînd răspîntia de jos, de la Mitropolie. Ai zice că timpul aproape s-a oprit în loc. Pozele puteau fi făcute cu mulți ani înainte – dac-am face abstracție de taxi și de tramvaie. Refugiul din stația lui 12 era de dinainte de Război – model vechi, apărut în București laolaltă cu cel al tabliilor indicatoare de stații. Semafoarele vopsite-n alb începeau, la vremea pozei, să fie înlocuite cu altele – negre.

 

Se mai vede gardul vechi al bisericii Sfîntul Nicolae Vlădica – mai discret și mai modest; în spate se ghicește benzinăria; iar blocul de pe colțul cu Regina Maria avea și-atunci tencuiala căzută… Vedem că tramvaiele ce veneau de pe 11 Iunie nu făceau decît dreapta – spre Unirii. Mai tîrziu, înainte de desființarea transportului public din Piața ce mare, s-a realizat și virajul cel’lalt.

Încheiem aici plimbarea prin fotografii. Uitați-vă la celelalte, nu doar pentru a găsi un București cochet și romantic, ci și unul aspru, rece, murdar, cu gropi și dărăpănături; cu mașini puține și cu nenumărate droaște cu capota ridicată – nu un oraș vesel, așa cum ar trebui să fie, cică, trecutul.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

o recomandare

… cine nu s-a plimbat prin Capitala anilor ’70-80, purtat de pozele făcute de Șerban Lăcrițeanu? Au fost publicate de mulți ani pe forumul Tramclub. Dar știți că nu-s toate acolo…

Inginerul Lăcrițeanu a pozat enorm în București. Îndrăgostit de tramvaie-n primul rînd, a surprins nu doar cutii de tablă pline cu oameni – ci Istorie.

Pe „Bucureștiul meu drag” se găsesc aproape 150 de imagini ale lui Șerban Lăcrițeanu. Parte din ele au apărut și-n revista asociației acum ceva ani. Dar să le vezi, laolaltă – ce-ncîntare; pentru că pe cîteva nu le știm de pe „Tramclub”.

… zloată și șantiere; Uranusul coborînd spre Izvor; lucrările de metrou sluțind Piața Unirii; o veche „săgeată albastră” părăsind Gara; o stație de tramvai interbelică încă-n picioare, jos la 11 Iunie; sau rondul Coșbuc c-o parte din uitatul cinema „Modern”.

Mă-ntreb cîte alte poze mai are Șerban Lăcrițeanu-n sertar.

(o recomandare de la Cătălin, căruia-i mulțumim mult)

oameni amărîți!

… tramvaiul 1 e plin-ochi dimineața; fiindcă reușește – nu știu cum! – să meargă cît de cît iute prin locuri unde mașinile șed în trafic, oamenii-l folosesc.

Și eu.

Se suie două țigănci pe la Banu-Manta – se duceau la Obor – și-și trag sufletul. „La prima se face loc” – explică una, mai bătrînă și-nțeleaptă.

„Că e băncili”, oftează ea apoi, c-o milă pe care n-am cum s-o descriu în vorbe: „muultă lume lucrează la bănci…”

mici curiozități

c8Cînd explici lucruri și lămurești curiozități îți dai seama că multe din cele luate de la sine-nțelese au, în spate, o istorie. Că-s mărunte, nu contează – se cade a fi deslușite, pas cu pas.

… privind motocicleta asta, ne-am adus aminte de ce interesanta amplasare a numărului de înmatriculare pe aripa din față nu se mai folosește. De-aia; pentru că, în caz de Doamne-ferește, tabla ar fi o adevărată spadă, hăcuind pe oricine.

bilete-tramclub-tr

… azi, biletul nu mai există – ne folosim de carduri magnetice în transportul public. Bucata asta de hîrtie are și ea istoria ei, nu? Merită menționat felul-n care s-a trecut, odată cu raționalizările dinspre anii ’80, de la biletul pentru o călătorie la cel de două călătorii. Economie de hîrtie, ceea ce facem și azi; dar noi, oamenii, o simțeam atunci ca pe-o neputință a sistemului de-a asigura resurse. Biletele duble nu se mai puteau composta exact în căsuțele tipărite, acestea fiind mai mici.

Biletele se vindeau și-în „cotoare” – puteai să-ți cumperi unul de zece, să ai la-ndemînă. Cotoarele vechi erau legate cu ață. Cel mai enervant era cînd unele aparate de compostat îți înghițeau biletul, dacă nu-l țineai bine; nu prea mai puteai să-l scoți.

Ne-aducem aminte din nou faptul că pînă după Revoluție o călătorie cu tramvaiul era ieftină – un leu – una cu troleul mai scumpă – un leu și 50 de bani – și că autobuzul, consumînd motorină, costa un leu și 75 de bani; se simțea diferența!

img_7860

Pe Tramclub sînt arătate nenumărate modele de bilete vechi, din diferite vremuri, cu diferite prețuri.

… trecînd pe lîng-un magazin cu nume ciudat, ne-am oprit. Ce scria? „Furnituri pentru încălțăminte”. Nu prea mai folosim nici cuvîntul, și nici conceptul: e desuet. Micii meșteri au dispărut; micile ateliere de producție la fel; iar zona tradițională a comerțului cu furnituri s-a cam închis.

Unde era ea? În spatele Cocorului, pe segmentul de-nceput al Căii Moșilor, pîn-la intersecția cu Sfînta Vineri, la uitata piață Decebal: era frumos să intri pe-aici, în micile magazine mirosind a cauciuc, perlandez și alte chimicale, pline cu tălpi, tocuri, fețe de pantofi, ținte… Azi mai e doar un magazin care se ocupă și de asta pe-acolo; curios însă cum locul s-a reprofilat pe articole pentru drumeție, munte și altele de-astea.

Nu-i rău nici că mai sînt scoase la lumină și clădirile – renovate chiar binișor!

cel puțin enervant

img_5391

… să folosești transportul public, este, neîndoios, enervant  – și asta nu numai la noi, ci oriunde-n lume. Mîrlani, mitocani îs peste tot.

La noi, ce-i drept, transportul public în sine e și prost, ceea ce se-adaugă la toate celelalte

Ați văzut – oamenii au tendința să se izoleze, să se ferească de ceilalți. Cel mai simplu e să stea-n mașinile lor ori să se suie pe biclă și se nu se frece nemijlocit de semeni.

Cu toate astea, mulți nu au de ales – trebuie să se folosească de transportul public. Și, cum timpul petrecut în înghesuială nu trebuie pierdut, caută să-l umple. Unii citesc. Alții-și povestesc viața-n gura mare. Alții doar dondăne ca să treacă vremea.

Bețivii-s oribili. Hoții-s periculoși. Liceenii-s gălăgioși. Dar cei ce folosesc telefonul sînt, da, enervanți.

Vorbesc tare, vorbesc multe – și-ntr-un fel vorbesc în metrou și-ntr-altfel în tramvai -, vorbesc lucruri care nu te privesc și cu care n-ar trebui să te-ncarci; dar e la mintea cocoșului că treaba asta n-are cum să se schimbe: cu toții folosim telefonul tot mai mult, tot mai des.

Asta e: sîntem împreună, sîntem oameni printre oameni. Nu-i mereu frumos și ușor.

Bulevardul Bucureștii Noi s-a redeschis circulației

scris de Florin

Bulevardul Bucurestii Noi s-a redeschis circulatiei. Iata cateva poze facute azi pe noul tronson dintre statia Jimbolia si Laromet (fostul capat al tramvaiului 20).Dupa cum arata respectivul tronson, se pare ca linia 20 va fi radiata din nomenclatorul RATB.

De asemenea am vazut ca la Laromet au capat autobuzele 205 si 304, iar 112 si-a reluat traseul prin B-dul Laminorului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA