despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

prizonieri în Ilfov

Lipsa transportului public ilfovean rămîne o mizerie imensă: oamenii din zona periferică a conurbației noastre sînt – de peste un deceniu – condamnați să folosească mașina personală sau să plătească tarife prea mari pentru a fi ticsiți în dube. Sînt doar cîteva trasee publice între localitățile ilfovene și București – așa, vreo 20.

Pare incredibil cum, pînă prin 2005, Capitala noastră avea un serviciu public preorășenesc aproape perfect. Liniile Regiei – 70 la număr! – ajungeau în majoritatea localităților ilfovene, iar oamenii beneficiau de o cadență a autobuzelor uneori superioară celei dinăuntrul orașului. Practic, fiecare ieșire din oraș – cît de mică! – avea transport public și autobuzele ajungeau în localități îndepărtate, aflate la marginea județului Ilfov. Rețeaua radială de transport funcționa – și-n plus, erau deja cîteva linii inelare, unind localități și puncte de interes aflate de-a lungul Centurii.

Dar—

Dar cum mergi astăzi din Otopeni în Moara Vlăsiei? Cum mergi din Corbeanca în Voluntari? Cum mergi din Pipera în Pantelimon? Cum mergi din Cernica în Popești-Leordeni? Cum mergi din Jilava în Domnești? Cum mergi din Bragadiru în Chitila? Cum mergi din Buftea în Tunari? Cum mergi din Balotești în Ștefănești? Cum mergi din Berceni în 1 Decembrie? Cum mergi din Bolintin în Măgurele?

N-am fost în stare și n-o să fim prea curînd să adaptăm Centura feroviară traficului de persoane… dar dă-o-n mă-sa, hai să fie autobuze pe Centură, să poată oamenii să meargă, să se deplaseze, să-și poată găsi cu ușurință locuri de muncă!

Ambițiile mărunte ilfovene nenorocesc zeci de mii de oameni.

mizeria cu stațiile de la Piața Gemeni

De fiecare dată cînd mă poartă pașii prin preajma Pieței Gemeni, mă izbește tîmpenia uriașă de a nu avea stație de autobuz și troleu… la piață.

Da, dom’le! Uite harta – stațiile lu’ 79, 86, 133 și 135 sînt puse… la mama-naibii, la liceu, la Cantemir.

Deci omul care are treabă la piață trebuie să meargă pe jos o grămadă, să traverseze de trei ori.

Și culmea-culmilor e că stațiile, inițial și o lungă perioadă de vreme, au putut fi puse acolo unde trebuie – la piață!

Este o situație cu care nu m-am putut împăca niciodată.

Stațiile trebuie, cu orice preț, puse acolo unde au oamenii nevoie de ele, acolo unde oamenilor li-i ușor să treacă strada, acolo unde nu-s chinuiți să meargă nu știu cît pentru o transbordare!

să îndesim autobuzele

… zilele astea Bucureștiul se găsește față-n față cu provocarea trecutului – nici măcar a prezentului: anume, își încropește niște benzi unice pentru circulația nestingherită a transportului public. E haos – alt haos! – în năzuința de-a nu ne-ntoarce în vechiul haos…

E cuminte să ne gîndim și la lipsurile surprinzătoare a transportului public central. La lipsa acestuia, în primul rînd.

Cu toții ne-am uitat peste hărțile vechi ale Bucureștiului și ni s-a părut incredibil cum tramvaie șerpuiau peste tot prin Centru; dar șerpuiala asta s-a păstrat și după ce șinele au fost scoase și-nlocuite de fire de troleu și – mai ales – de linii de autobuze.

Doamne, ce mai goneau autobuzele greoaie ale anilor ’70 prin străduțe pe unde, azi, ni-i aproape imposibil să ne strecurăm mașinile mici fără s-atingem oglinzile celor parcate…

Dacă ne uităm peste harta oficială a Regiei de transport, ni se pare că avem multe, multe trasee în centru; dar e greșit. Lipsesc legături – găsim bucăți zdravene de oraș care nu-s deservite de nici măcar un autobuz care să vină la juma’ de ceas!

Nu ăsta-i transportul public care să te-ncurajeze să-l folosești!

Doar să te uiți atent – și-ți dai seama pe dată că trebuie să îndesim autobuzele; că numai așa Orașul va deveni mai uman – cu noi, pentru noi.

Nu trece nimic pe artere importante ca Mircea Vodă (Pod Timpuri Noi – Bd. Unirii), Hristo Botev (Calea Călărașilor – Piața Rosetti),  Tudor Vladimirescu (P-ța Chirigiu –  Calea 13 Septembrie), Calea Rahovei – Str. Uranus (P-ța Chirigiu – Calea 13 Septembrie), Doina – Spătaru Preda – Fabrica de Chibrituri (Calea Ferentarilor  – P-ța Gării Filaret),  Schitu Măgureanu (Pod Izvor – Str. Știrbei Vodă), Matei Basarab (Bd. Mircea Vodă – Calea Călărașilor), Sebastian (Calea 13 Septembrie – Drumul Sării), Splaiul Unirii (Pod Timpuri Noi – Pod Vitan-Bîrzești), Vasile Lascăr (P-ța Gemeni – Șos. Ștefan cel Mare), Caraiman (Calea Griviței – Bd. Ion Mihalache), Libertății (Rond Coșbuc – Splaiul Independenței), Vasile Pârvan (Pod Hasdeu – Bd. Mihail Kogălniceanu),  Brăilița –  Traian Popovici (Calea Vitan – Șos. Mihai Bravu), Sfînta Vineri (Calea Moșilor – Bd. Corneliu Coposu), Cîmpia Libertății (Bd. Basarabia –Str. Baba Novac)!

E nevoie de curaj; e nevoie de bani – e nevoie de-a privi un pic mai mult decît vîrful nasului.

178

… una din știrile mici peste care-am trecut cu vederea a fost că Regia de Transport a renunțat să ducă autobuzul 178 să-ntoarcă la Sala Palatului: cum vine de pe Știrbey-Vodă, face direct stînga pe Luterană – și pleacă-n treaba lui. Nu-i prima dată cînd se desființează capătul ăsta de linie al lui 178 – s-a mai întîmplat, dar nu mai țin minte precis cînd.

Cum ar veni, autobuzul scutește un ocol și cîștigă timp; cică n-ar fi mare paguba, fiindcă stația-n plus nu era prea, prea solicitată.

O fi contat și faptul că pe străduțele pe care se chinuia să-ntoarcă, 178-ul se bloca mereu din cauza nesimțiților care parcau aiurea.

Și, așa cum ne știm autoritățile, decît să rezolve o situație care enervează pe toți oamenii cinstiți din oraș – începînd să dea amenzi, să ridice mașini și să creeze trasee sigure pentru transportul în comun – aleg ne-rezolvarea.

Am fost în orașe unde, pe străzi mai înguste și mai întortocheate decît avem noi, circulă bine-mersi autobuze articulate!

Îmi pare rău că n-o să mai circule autobuzele pe-aici. E o nevoie uriașă de transport public în Centrul nostru și de stații la-ndemînă.

—————————–

Linia 78 s-a-nființat undeva pe sfîrșit de ani ’60, unind Crîngașiul de Sala Palatului; mai apoi s-a lungit spre Militari. Din anii ’80 a existat și un 278 fantomatic, spre Giulești-Crîngași.

Înainte de construirea Sălii Palatului R.P.R. și a ansamblului de blocuri ce-nconjoară Piața, întorceau tramvaiele cam undeva mai acana de Kretzulescu; ulterior ele au fost lăsate să-ntoarcă la Catedrală. 

  

… iată o imagine a stației din anii ’70, în care se vede și-un 32 barat coborînd de pe Cîmpineanu – la vremea aia stradă numită 13 Decembrie. Autobuzele 32 au avut multe trasee, dar atunci mergeau de la Bellu la Gară. Mai apoi – ca 132 și 232 – au unit Berceniul cu Centrul. Azi ne-a rămas doar 232…

Stații de autobuz • Mijloacele de transport în  din ultimii 30-și-ceva de ani • Apus sau răsărit? • Despre transportul public – iar

cu imagini preluate de pe Tramclub și Transira 

Încă mai e loc 

Găsim multă înțelepciune în conceptele aparent găunoase de „optimizare” și „eficientizare”. Atîta vreme cît ne preocupăm de îmbunătățirea unei stări de lucruri, e minunat. Nu-nseamnă numai „tăieri de costuri”, ci și schimbarea-n bine a unor activități și a unor situații în așa fel încît oamenii s-o ducă mai bine, să le fie mai ușor.

Cu puțină osteneală, putem aplica asta și orașului nostru…

Deși noi credem că ne ducem viața înăbușiți în București, e nevoie să privim un pic mai bine în jur ca să vedem, cu uimire, cît loc, cît spațiu șade nefolosit.

E uimitor.

De pildă…

De pildă, să privim cît spațiu șade pe șosea, nefolosit. Chiar și pe bulevardele unde nu se parchează pe prima bandă, mașinile circulă cam la un metru distanță de bordură – din cauza gropilor, denivelărilor, gurilor de canal și a mizeriei periculoase. Cu cîtă ușurință se poate cîștiga loc pentru mărirea trotuarului, pentru vreo bandă de biciclete, pentru o lărgire a unui spațiu verde!

Întîlnim artere care au gîtuiri – de la trei și patru benzi se-ngustează, brusc, la două. E natural ca să se circule greoi și ca reala capacitate a arterei să fie cea dată de zona îngustă. De ce nu s-ar renunța, atunci, la benzile inutile? – și să se circule fluid doar pe două benzi. Cît spațiu s-ar putea folosi pentru a se încropi ce vreți voi: un spațiu verde folositor tuturor, o parcare…

Cît spațiu vital e nefolosit în troleu și-n autobuz! Șoferul are ditai cabina și jumătate de ușă numai pentru folosul lui – luxul ăsta nu și-l permit alte orașe, unde transportul public duce oameni, nu prietenii șoferului!

… un metru aici cu alt metru dincolo – totul e s-avem mintea să cîștigăm loc ca să respirăm mai lesne.

Din fugă: o „minune”

scris de Ando

Edililor (nu spui care, pentru că mă dojeneşte, iară, Cristi : ) le-a venit mintea la cap şi au făcut o treabă bună. Recent, peroanele staţiei de tramvai de la Bucur Obor au fost asfaltate.

 

Am scăpat, în sfârşit, de plăcile alea clămpănitoare şi chiar periculoase. Devenite „mobile”, în grabă, te puteai dezechilibra sau împiedica de ele, drept pentru care multă lume alegea să se deplaseze – paralel cu peroanele – chiar pe zona şinelor de tramvai. Să speram că „minunea” se va extinde, pentru că sunt încă multe astfel de refugii, tot aşa, cu pavimentul placat şi paradit.

Din fugă: cu stâlpul… în braţe!

scris de Ando

Priviţi ce „soluţie” imbecilă s-a găsit pentru amplasarea stâlpului cu semafor în staţia de tramvai de pe bd.  Mărăşeşti de la intersecţia cu Dimitrie Cantemir. Plantat drept în mjlocul refugiului pentru călători! Ca să fie tacâmul complet, au mai agăţat de el şi un coş de gunoi, la doi paşi fiind încă unul! Călătorii? Dă-i dracului, se descurcă ei: fac slalom printre stâlpi, se bulucesc, se freacă unii de alţii… Vă daţi seama ce nasol e, mai ales, de cei care au şi un cărucior cu copil!

530 de poze

Bucureștiul meu drag” devine, pe zi ce trece, o resursă tot mai bogată de imagini care ne-nfățișează trecutul: munca lui Andrei Bîrsan este așa de folositoare tuturor – vedem și înțelegem orașul nostru așa cum a fost.

S-au mai adăugat vreo sută de imagini de-ale lui Șerban Lăcrițeanu; dar de curînd fotografiile făcute de Norihiro Haruta s-au înmulțit: sunt, acum, peste 530.

530 de poze din Bucureștiul lui 90-91: ce minunăție. Nu; nu-s frumoase – chiar nu; dar ne-ajută enorm să pricepem cum era. Jos pălăria!

„File din cronica acestui timp eroic”

În 1989, Uniunea Scriitorilor avea treabă – tovarășii își scremeau talentul în slujba realizărilor socialiste: „mănunchi de dragoste strîngem aceste file drept simbol al sufletului literelor românești și le închinăm, în ziua aniversară dragă întregului popor, ctitorului și conducătorului României socialiste, tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Maculatura a fost strînsă-n volum, din care cităm azi despre facerea metroului – submarinul galben fără cai – „felul aparte al acestei ctitorii din constelația Epocii Nicolae Ceaușescu de a-și afirma uriașa ei utilitate”

       

de’zăpezirea în presa vremii

Azi, la fieștecare pospai de zăpadă ne ascundem după sobă; ce ne-om fi făcut în iarna lui ’54?

Viscolul bătuse cu peste 120 la oră și zăpada – în București – ajungea ca popa la doi metri; troienită însă, era cît casa. Oamenii au trecut peste toate – că de-aia-s oameni.

Joi, pe 4 Februarie, „Scînteia” deschidea ziarul cu lozinca „Toate forțele pentru înlăturarea urmărilor viscolului!” Nu aflăm direct nici cîtă zăpadă se-așternuse, nici ceea ce nu mergea – ci doar ceea ce-ncepea să se pună pe picioare. Muncitorii și militarii erau, firește, în prima linie. Pîinea se făcea – și ajungea la populație adusă de schiori sau pe sănii. Apa potabilă se raționalizase, fiind distribuită „cu presiune” dimineața de la 6 la 8. Se subînțelege însă că trenurile nu circulau, cele ce reușiseră să ajungă-n gări fiind excepții, „gestul emoționant” al țăranilor ilfoveni care duseseră mîncare celor din trenurile înzăpezite era menționat.

În ziua următoare toată lumea era la treabă. Se fabricau „din deșeuri” lopețile pentru curățarea zăpezii, fiindcă viscolul stătuse de ieri și se putea munci cu spor, de-acuma. Înțelegeam și ordinea-n care urma să se acționeze.

 

Pe 6 – sîmbăta era zi lucrătoare plină – relatările despre de’zăpezire începeau să fie mai optimiste. Comunicațiile se restabileau. Tancurile deschideau drumuri și „pe cîteva linii au început să circule din nou tramvaiele” – adică bucăți din liniile 13, 14 și 26, cele care mergeau pe axa est-vest a orașului. Oamenii lucrau „în frunte cu comuniștii”. Estimp, la căldurică, Dan Deșliu avusese timp să compună și poezia „Viscolul”.

 

Duminecă toți cetățenii Capitalei erau chemați la treabă „la ora 8 dimineața cu lopeți și tîrnăcoape, pe străzile în care locuiesc”. Orașul începea să funcționeze mai bine. Sîmbătă plecaseră și tramvaiele „5, 6, 9, 10, 15 barat pe tot traseul iar pe liniile 1, 8, 12 parțial”. 13, 15 și 24 urmau să fie puse în circulație azi. Și – pentru cine-o mai fi avut timp să se hodinească oleacă – se reluaseră reprezentațiile cinematografelor.

Luni n-apăreau ziarele (dumineca fiind zi liberă și pentru ziariștii și tipografii care-ar fi trebuit să le scoată; obiceiul ăsta s-a păstrat pînă după Revoluție) așa că următoarele știri le avem de-abia marți, pe 9 februarie. Alte linii de tramvai începuseră se meargă: 20, din aproape 35 existente la vremea respectivă.  Găsim relatări despre „desfacerea” străzilor care duceau la centre de pîine, magazine, dar și despre linia ferată ce cobora spre Abator dinspre Filaret. 140000 de bucureșteni munciseră duminică pe 1000 de străzi.

Se-așezau lucrurile, așa că-ncepeau și articolele romanțate despre munca ceferiștilor iar relatările erau nițel mai scurte; zilele următoare aflăm că tramvaiele 13 barat 19 și 21 barat circulau, iar 11, 16 și 17 urmau să fie puse în circulație. Autobuzele urmau să plece mai greu. Se lucra „însuflețit” și „intens”.

  

Venea și ajutorul frățesc, sovietic: plugurile ȚUMZ; despre ele va scrie ziarul mai pe larg de-abia marțea viitoare, pe 16. Printre rînduri însă pricepem că multe trenuri rămăseseră înzăpezite cu zilele.

În continuare, în Capitală oamenii osteneau – pe 12 februarie se aflaseră 31000 de suflete la de’zăpezit. Zăpada era aruncată-n gîrlă. La zece zile de la oprirea viscolului se desfăcuseră și șoselele spre Măgurele și Bragadiru – semn că partea asta de oraș fusese mai afectată?

 

Din păcate pe 17 și 18 februarie viscolul a bătut o dată! Oamenii au pornit iarăși lupta. Pîinea trebuia s-ajungă la ei.

Transporturile, îngenuncheate din nou; au venit în ajutor, între timp, și „puternicele mașini de deszăpezit M.A.Z. produse de fabrica de automobile din Minsk”.

Dar cu toate ne-obișnuim. Viscolul nu mai ținea prima pagină din ziar. Prin 25 februarie ziarul vorbea despre „acțiunea în vederea normalizării” și subiectul căzuse-n paginile din mijloc (Scînteia apărea în patru pagini mari și late). Oamenii muncii „continuau neobosiți”.

După cum văzurăți, nici o cifră concretă. Cu cît bătuse viscolul. Cît de mare erau troienele. Cîți oameni degeraseră. Cîte vite rămăseseră sub nămeți. Nu prea știm nici azi. Cu toate astea, lăsînd lozincile, reiese lupta Oamenilor – și biruința lor.