despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Claxonatul interzis în presa vremii

de Ando și HM

Toate au un început: și pe 1 Octombrie 1963 a-nceput să fie mai liniște în Capitală, întrucît claxonatul a fost interzis:

C-o lună înainte, spre cuvenita informare a cetățeanului, ziarele începuseră popularizarea hotărîrii luate în August de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei.

Pe măsură ce ne apropiam de ziua-ntîi, se-mpart 300000 de pliante cetățenilor și părinților, se tipăresc cîte 4000 de afișe pentru șoferi și pietoni, se difuzează anunțuri la cinematografe și o dubă cu stație de amplificare se plimbă prin oraș, făcînd mare gălăgie – să știe tot poporul.

Și oleacă de bașcălie – după intrarea în aplicare a interdicției – nu strică nicioodată.

Juma’ de an mai încolo, Miliția zicea că-ncep să se culeagă roadele: odată cu liniștea-n oraș crescuse și atenția conducătorilor auto și-a pietonilor.

listă de articole selecționate din presa vremii – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

în stații vechi

Am vorbit de-atîtea ori despre lipsa de atractivitate a transportului nostru public: mijloacele de transport sînt decăzute și murdare, graficele nu-s cunoscute de călători și nici respectate de șoferi și vatmani, stațiile nu-s amplasate acolo unde oamenii au nevoie de ele și traseele nu unesc punctele de interes ale Capitalei.

Dar n-am prea vorbit despre atmosfera din stații și de la capetele de linie; atmosfera asta e, desigur, un lucru important pe care cetățeanul îl simte pe pielea lui.

E mizerie, gunoi și uneori ți-e frică să stai s-aștepți în stație, mai ales prin zone mărginașe.

Dar mai e ceva!

Pe lîngă lipsa asta de civilizație a stației, mai e ceva – un lucru care s-a pierdut, în timp.

Vedeți voi, e mai simplu să-mi aduc aminte cum a fost odată, pe vremea cînd vrînd-nevrînd, transportul public se adresa tuturor, autoturismele fiind puține-n perioada comunismului.

Stația era un spațiu urban viu, interesant – nu doar cu întîmplări, ci și cu o droaie de chestii de făcut acolo: tarabe, gherete, ziare, loz în plic, covrigi…

Cum să fi fost altfel? Publicul transportului public – nu doar numeros! – era complet, diversificat: atîta amar de oameni din toate soiurile și stările: școlari, liceeni, muncitori de toate soiurile, domni și tovarăși, cuconet…

… care erau acolo fără privirea jenată de azi a călătorului care pare-a zice „ei, în mod normal nu merg cu autobuzul, doar azi îl iau, de-aia-s aici!”

Capetele de linii mari erau lumi în sine; așijderea stațiile aglomerate, centrale: veritabile locuri unde puteai să te pierzi și să-ți pierzi timpul!

… căci călătorii de-atunci, profesioniști – dacă-mi dați voie să folosesc așa cuvîntul – știau și cînd să se repeadă dup-un scaun liber, și cînd să lase să treacă un troleu aglomerat, știind că vine sigur altu-n spate, și, mai ales, cînd transportul public putea fi folosit pentru o plimbare: căci acest transport public orășenesc nu-nsemnează doar număr de oameni înghesuiți pe metru pătrat, transportați într-un ceas…

Dați-mi voie să cred sincer că una din lipsurile transportului public actual este această urîțenie, această sărăcie a stației: eficient loc de fugă și loc unde cetățeanul evită să-și privească concetățeanu-n față…

… dar noi toți ne-am schimbat, nu-i așa? Stația și gara nu mai înseamnă azi nimic.

Cîte ceva se mai poate face, nu-i totul pierdut; bănci pe care poți sta, panouri utile și vesele, cine știe ce poze la care să te uiți cu crîmpeie de istorie arătată – și cu siguranță multă, multă curățenie.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

din zbor

scris de Florin

A început reamenajarea pe Bulevardul Bucureștii Noi! Se scot plăcile de beton și șinele fostei linii de tramvai 20. S-a îndepărtat îmbrăcămintea asfaltică existând pericolul spargerii parbrizelor. Mare atenție le utilaje, muncitori și mai ales pietoni care sunt obligați să fie mai atenți unde pun piciorul decât la mașinile care circulă pe bulevard.

o stație care ar putea fi folositoare

Este-n București un autobuz numit 361.

Merge din Băneasa – din zona comercială – pîn’la Unirii.

Din cînd în cînd chiar are și ceva călători.

Cu siguranță ar fi mult mai folositor dacă ar și opri acolo unde oamenii ar avea nevoie!

În buna tradiție a transportului nostru public însă, autobuzul ăsta nu face stație unde trebuie.

Cînd trece prin Piața Victoriei, oprește undeva-nainte, pe Kiseleff; dar n-ar opri și el la intrarea pe Calea Victoriei, de unde să-l poți lua și tu dacă n-ai chef să mergi pe jos înspre Amzei, Ateneu și așa mai departe!

Nu că n-ar fi stație – este; dar e stația unui autobuz expres și… 361 uite că nu oprește.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

vreau să văd barosanul cum mă depășește cu tramvaiul

Fitece dimineață iau de la cap la coadă Basarabul, spre treabă. Uneori șed pe pod nici trei minute, alteori mai bine de-un sfert de ceas; dar de cele mai multe ori îl fac cam în cel mult zece minute.

Nu-i deloc rău. Cît de bine-am făcut Capitalei cu acest pasaj, nici nu ne dăm seama.

În alea zece minute petrecute pe pod n-ai ce face; doar să te uiți de sus, spre oraș.

Ai putea, însă, să numeri tramvaiele.

Ți-ai închipui că, mai ales dimineața, tramvaiele de pe linia circulară 1/10 ar trebui să zbîrnîie, să meargă unul după altul.

Dar nu-i deloc așa.

Dimineți la rînd mă uit după tramvai, să-l văd cum mă depășește.

Și nu-l văd. Nu-l văd azi, nu-l văd nici mîine… ce dorință să iau tramvaiul să mai am?

Fiindcă tramvaiul 1/10 merge prost. Merge repede, dar vine rar! Călătorul șade ca prostu-n stație și de-abia apucă să se urce.

Da, nene: vreau să văd barosanul cum mă depășește cu tramvaiul: asta-i pe limba mea, asta-nțeleg eu.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

cel mai simplu e să închizi

Nu-i inginerie atomică să fii isteț în viața citadină; tot ce trebuie e să nu uiți că ești Om.

Fuse, iar în Victoriei, un protest al taximetriștilor: aceștia și-au parcat mașinile-n întreaga piață și ca urmare traficul auto a fost blocat și deviat.

Ca la orice manifestare publică, există anumite reguli și chichițe. Dacă ne uităm atent de fiecare dată, se păstrează anumite culoare libere, pe unde pot trece, la o adică, mașini de intervenție și pe unde se poate realiza evacuarea participanților în caz de Doamne-ferește.

Acesta e momentul în care ne putem gîndi cît de simplu e să asiguri aceste trasee libere pentru tranzitul comod al transportului public!

După cum vedem mult prea des, e suficient ca un căprar burtos să vrea să atîrne o coroană pe-o statuie și traficul se oprește de tot.

… dar de ce transportul public nu poate fi lăsat să funcționeze bine-mersi?

E suficient să ne gîndim puțin, să cerem asta și s-o punem în practică.

un cap de linie periculos

E așa de cînd îl știu – și-l știu de zeci de ani.

E capătul de linie al troleului 73 și-al autobuzului 313 și se cheamă „Platforma Metalurgiei”.

Aici opresc aceste mijloace de transport în comun și-și leapădă călătorii la cap de linie.

După cum se vede și din imagine, troleul trage pe mijlocul bulevardului Alexandru Obregia, ca să poată dup-aceea să-ntoarcă mai ușor.

Deci, acilișa – în mijlocul bulevarului – sînt obligați să coboare călătorii.

Ce contează că pe lîngă ei trec mașinile-n goană pe banda a treia!

Și, ca să fie treaba și mai nemernică, nu există nici măcar o posibilitate legală de a traversa din mijlocul bulevardului, nici în stînga, nici în dreapta!

Fiindcă nu-i trecere de pietoni! Pînă la trecerea de pietoni cea mai apropiată călătorii ar trebui să meargă ori pe spațiul verde, ori… ați ghicit! pe mijlocul bulevardului.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Info STB

Știm toate metehnele transportului în comun bucureștean: și dintre toate, rămîne aceea că nu știm niciodată cînd vine-n stație nenorocitul ăla de tramvai, troleu și autobuz.

Nu: nu știm nici cît de plin o să vină, nu știm nici cît de murdar e, nu știm nici cît o să mai facă pînă la următorul semafor – și niciodată n-o să știm astea.

Dar acuma o să știm cît mai avem de stat în stație. Atît! Nu-i un pas mare, dar e pe drumul bun.

Din păcate, asta nu se afișează nicăieri – trebuie s-o verificăm doar în aplicația „Info STB”.

Însemnează, desigur, să ai smartphone, să te-nduri să-l freci pentru prostia asta, să-ți instalezi, desigur, aplicația. Însemnează să te prinzi cum funcționează, însemnează să te descurci prin nomenclatorul imbecil al stațiilor, însemnează să nu faci mofturi la bug-urile aplicației. Însemnează să accepți că n-o să-ți apară metroul ca alternativă de transport, întrucît STB nu privește aplicația asta ca un instrument de navigare bucureșteană…

La altceva nu e bună; fie vorba-ntre noi, mai degrabă te descurci cu „Google maps” – mult mai deșteaptă, intuitivă și prietenoasă și, mai ales, deja instalată pe orice smartphone.

putem să ne dăm cu părerea

Au trecut deja mai bine de patru luni de cînd vedem la lucru noile autobuze cumpărate de Primărie.

Am rîs destul de ele: de la culoarea ușchită pînă la „ziua și defectul”.

În realitate nici culoarea – deloc ciudată și nu o raritate prin vest – și nici fiabilitatea nu-s chiar așa de varză.

Autobuzele „Otokar” se mișcă bine și călătorul – mama lui de călător – șade-n ele mai bine ca-n vechile autobuze: nu are rost să mai lămurim nimic aicea.

Doar că, vedeți voi, mai sînt niște detalii care fac diferența, atunci cînd e vorba de mașini, și toți știm asta mult prea bine. Nu-i de ajuns să aibă cam același motor, aceeași cutie de viteze și aceleași anvelope. Diferența o fac plasticele, butoanele, prinderile, cauciucurile… De-aia o „Dacie” care a făcut patru ani are greierii unei „Škode” de opt ani.

Așa-i și acum. Autobuze noi și gîndite bine, „Otokar” sînt fabricate mediocru. Uși care nu se-nchid perfect uneori, plăcile de lemn aglomerat care deja s-au crăpat, scaune care scîrțîie, antifonare neuniformă: astea-s semnele care dau de înțeles că în exploatare autobuzele turcești vor fi nemulțumitoare. Sînt, de altfel, chiar lucrurile care fac mai proastă experiența călătorului – mama lui de călător.

Dar să nu ne speriem atît de mult; nu mor caii cînd vor cîinii. Problema transportului public din Capitală nu-i autobuzul „Otokar”!

Adevărata problemă e starea în care se găsește parcul de trolee și de tramvaie.

Troleele-s mizerabile, infecte, cu uși prin care bate vîntul, pe tramvaie se lipește autocolant peste rugină și mai-mai nu-s cîini morți aruncați pe sub scaune. În fiecare zi se strică un tramvai, lăsînd călătorul – mama lui de călător! – să șadă de prost prin stații.

Istoria mijloacelor de transport bucureștene din ultimii 40 de ani – aici.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

pe cine ar trebui să convingă transportul public

… sînt oameni care, în lipsa mașinii personale, nici picați cu ceară nu s-ar sui nici în autobuz, nici în tramvai, nici măcar în metrou.

Și – culmea! – nu-s dintre ăia care-și permit cu adevărat taxiul; ba din contră.

Cu toate astea, fac orice ca să nu folosească transportul public!

Au înțelegeri cu taximetriști, se așteaptă și duc unii pe alții: doar să nu fie văzuți vreodată prin stații.

Mai degrabă acceptă să se-nghesuie printre alții cei care chiar cîștigă binișor, care au mașină sau care n-au nici o apăsare financiară să-și cheme una – c-o fi taxi, c-o fi «uber»…

Cum ar veni: cei care chiar au de ales la o adică înțeleg cînd merită să nu-ți folosești mașina.