despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o dimineață încîntătoare-n sectorul 5

Ce bucurie, să te trezești într-o dimineață-nsorită de toamnă și să ai surpriza nemaipomenită să găsești un lucru făcut frumos!

… și cît de frumos arată acum „Trafic greu”, cu șinele de tramvai proaspăt îmbrăcate-n iarbă verde!

Acțiunea continuă pe Rahova și Ferentari. E primul lucru frumos care se-ntîmplă-n sectorul 5 după atîția și atîția ani.

Nu poți să te faci că nu vezi!

13 Septembrie

„Scînteia” – 13 Septembrie 1964

Azi e ziua pompierilor: 13 septembrie. Ca-ntotdeauna, se țin sus la Puișor festivități.

Ca anul ăsta însă n-a fost niciodată.

Megalomania șefului I. S. U. a făcut zeci de mii de victime nevinovate azi dimineață – la ora cînd cetățenii Capitalei se duc, totuși, la treabă: la muncă.

Ca niciodată, bieții pompieri au fost înșirați pe kilometri-ntregi de bulevard, încă de jos de la Casa Republicii, doar ca să bată pas de defilare.

Au fost aduse la paradă sute de mașini de intervenție roșii, strălucitoare, care-au fost parcate pe două rînduri pe Calea 13 Septembrie. Zici că era Întîi Decembrie.

E la mintea cocoșului că traficul auto a fost oprit și s-au făcut niște blocaje înspăimîntătoare care au afectat îngrozitor și transportul public.

Au fost aduși polițiști care să ia asupra lor înjurăturile bucureștenilor; dar nu erau prezenți în intersecțiile mari adiacente – bunăoară, la 8 dimineața Chirigiu nu era nici picior de polițist, deși autobuzele de pe 13 Septembrie erau deviate pe-aici și tramvaiele deja nu mai puteau traversa intersecția. Lipseau cu desăvîrșire și-n zonele mai îndepărtate afectate prin ricoșeu de devierile de trafic.

Ca să fim clari și preciși – foarte preciși – polițiștii au fost aduși exclusiv ca să oprească accesul mașinilor înspre 13 Septembrie și nu ca să ajute fluidizarea traficului.

Pe cît ne e drag Pompierul – omul acela care sare-n foc ca să ne salveze viața – și pe cît de mult îi urăm, din suflet, „La mulți ani!”… pe-atît ne e scîrbă de șefimea cu gușile grase care se-mpăunează la asemenea evenimente oficiale.

de ce autobuzele nu trag în stație?

… aș vrea foarte mult să-nțeleg la ce mai ținem stațiile de autobuz și de troleu, dacă-n primul rînd cei care nu le respectă-s taman șoferii de autobuz și de troleu.

Înainte să sărim în sus precum că „tot bucureșteanul parchează ca un mitocan în stații”, ar fi cuminte să privim cu atenție și să ne dumirim că cei care parchează aici sînt excepția: majoritatea covîrșitoare a bucureștenilor respectă regulile. Altminterea am ajunge cu adevărat să ne dăm în capete unii altora.

Să ne-ntoarcem la chestiune…

Nu-nțeleg de ce șoferii de autobuz și de troleu nu fac stație acolo unde-i stație, în alveola special construită pentru stație. Nu-nțeleg de ce fac stația pe șosea, pe banda-ntîi.

Da, îi cred că li-i greu să iasă din alvelolă și să se-nscrie apoi din nou în trafic.

Dar nu mă interesează.

E un motiv pentru care stațiile astea s-au făcut cu alveolă, acolo unde a fost loc: motivul e ca oamenii să stea feriți, departe de trafic, să stea pe trotuar.

Și șoferii R.A.T.B. își bat joc de oameni, punîndu-i să țopăie pe stradă fiindcă nu se sinchisesc să tragă autobuzul în stație.

Las-că am văzut în alte țări, cu apa mai caldă, cum șoferii fac stație la marginea bordurii, pentru ca oamenii să nu se chinuie să facă pași mari pe prima treaptă.

o stație de troleu mutată aiurea

De cînd e lumea și pămîntul – sau, mă rog, de cînd trec trolee pe-aicea – stația „Piața Romană” era la Piața Romană.

Hai să repetăm: stația de troleu „Piața Romană” se găsea la Piața Romană.

Așa trebuie: stațiile să fie puse acolo unde oamenii au nevoie de ele – asta-i esența transportului public folositor și prietenos.

Dar de-acum stația de troleu „Piața Romană” nu mai e la Piața Romană.

E pe bulevard, pe Lascăr Catargiu, acolo unde nimeni n-are nevoie de ea – departe de Romană, peste o intersecție de traversat.

 

Oamenii trebuie să aibă stațiile la-ndemînă, să ajungă ușor în ele, să nu meargă pe jos în plus.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

valorificarea rocadelor

Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură.

De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu.

Ce-nsemnează asta?

Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. ƒnimănui.

De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta.

De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund?

Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul…

De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare.

Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului?

Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente.

Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu!

Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant.

Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale.

Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități.

Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale…

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

Miracol la Basarab

După atâta mizerie continuată, vin și veștile bune: scările rulante care duc la stația tramvaiului de pe Basarab… funcționează!

Lifturile se curăță și vor porni și ele acușica. (Later edit – tot nu merg!)

Jegul, însă, a rămas.

Civilizaţie publică L – macazuri și borcane

Ce-i mai frustrant decît un tramvai care-i nevoit să se-oprească din loc în loc, ba să lase mașini să-i treacă-n față, ba s-aștepte la stopuri, ba să se scoboare vatmanul să schimbe macazul?

Fiindcă tramvaiul trebuie să fie rapid, trebuie să fie eficient: deci să dispară toate motivele care-l încetinesc.

De-aia s-a inventat drăcia aia de-i zice macaz automat!

Și s-a inventat nu de ieri-de-alaltăieri, nene. Am avut și noi, încă de pe vremea cînd tramvaiul era rege-n oraș; cînd în Centru găseam o ditai încrengătura de linii, cînd pe la Sfînta Vineri, de exemplu, se-ncrucișau zeci de trasee.

Sigur, am luat-o și noi de la piciorul broaștei. Ca să meargă tramvaiul repede, găseam și-acu’ juma’ de veac macagii. Bieții de ei ședeau la interescții și schimbau iute macazul cînd vedeau că vine tramvaiul, ca să nu-l facă s-aștepte. Ca să nu-i plouă și nici să nu-i bată vîntul, aveau niște amărîte de cotețe; altfel nu le puteam socoti. Aceste borcane – că borcane li se zicea – au fost o vreme îndelungată parte din peisajul bucureștean.

    

Primul model a fost, desigur, cel rotund; de la asta i s-a tras și numele, desigur. Era de-același leat cu borcanul milițianului, de care se deosebea prin lipsa dungilor și-a postamentului ridicat – că milițanul trebuia s-observe traficul mai lesne și postul lui să fie vizibil. Au urmat borcane pătrate, mai simplu de construit și de întreținut:

 

Vă dați seama cît adăpost țineau pe vreme de iarnă ori în dogoarea Soarelui – dar pe-atuncea oamenii erau obișnuiți s-o ducă mai greu și nu-i întreba nimeni cît pot s-o ducă; ce, pentru bietele taxatoare din mijloacele de transport în comun era mai ușor? Șoferii aveau aer condiționat? Restul chioșcurilor stradale aveau ceva confort în plus?

Pe străzile-nguste ale Bucureștiului vechi macagiul n-avea mari probleme să stea la marginea trotuarului. Mai greu îi era pe străzile cu mai multe benzi – doar nu era să se-apuce să traverseze pînă la șina tramvaiului, ca să schimbe macazul – nu?

În cazurile astea între macazul de pe mijlocul străzii și marginea ei se găsea un canal casetat în oțel prin care trecea mecanismul de acționare. Adesea macagiul nici nu mai trebuia să iasă din borcan, fiindcă putea schimba manual direct de-acolo.

Ghicim astfel de canale în cîteva poze:

Pasul următor a fost montarea de macazuri complet automate, care funcționau fără a mai fi nevoie de acționarea omului. S-au îndesit în anii ’80 și chiar au funcționat bine – au funcționat pînă cînd s-au stricat și-a devenit greu și scump să fie reparate; nici întreținerea lor nu era chiar ușoară în orașul ăsta plin de gunoaie și de noroaie. Nu știu cîte mai mergeau înainte de Revoluție și n-am găsit poze cu ele; țin minte bine unul montat pe Coșbuc, la interescția cu 11 Iunie.

surse foto: TramclubTransira

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

fără tramvaie la Sfîntu Gheorghe

Uite-o treabă interesantă: se desființează capătul tramvaiului de la Sfîntu-Gheorghe. Tramvaiul 21 – pe care-l știm de cînd lumea întorcînd aici –  se va duce la Sfînta Vineri.

Faptul că nu s-a mai circulat, de vreo zece ani, între Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri a fost o uriașă porcărie; una imensă!

E de bine?

Nu afectează prea mult pe cei care veneau, fiindcă nu-i mare distanța între stația nouă de coborîre și cea veche.

Pe cei care plecau de aici, sigur îi va enerva, fiindc-o să aibă de mers un pic pe jos – dar cîștigul de-a avea tramvaie care ajung la un nod de transport mai mare este de necontestat: la Sfînta Vineri avem și liniile de tramvai care vin pe Calea Călărașilor, dar și autobuzele ce deservesc Berceniul și Rahova…

Una peste alta, ai mai puțin de mers pe jos, dac-ai treabă cu Unirea – zic eu!

Probleme? Sigur: capătul de tramvai de la Sfînta Vineri nu-i taman optim gîndit și intersecția e greu de trecut la orele de vîrf; dar poate tramvaiele aduse aici o vor mai disciplina.

Să ne pară rău? Știu eu? Sfîntu Gheorghe nu mai era un nod de legătură ca-n vremurile în care pe bulevardul cel mare circulau autobuze și trolee.

Să ne pară rău pentru mizeria perpetuă de la Sfîntu Gheorghe! Cică zona se va „spăla”, va deveni pietonală: e o nevoie uriașă de a înfrumuseța locul și de a-l face frecventabil…

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

din zbor

Mă-ntreb de ce-or fi îndrăznit să umple cu asfalt spațiul dintre șosea și bordura gîndită să separe linia de tramvai 41 care trece pe Mărăști.

Nu se-ntîmplă decît pe o bucată de drum, după ce cotești de pe Miciurin – dar gestul e de condamnat. Linia asta ar trebui să fie intagibilă – dar știm bine că mașinile o-ncalecă dintotdeauna…

ce poză bogată!

Sînt poze care chiar le au pe toate.

Cum ar fi asta – o știm prin cei de la Cartierul Uranus la expoziția deshisă la hotelul Marriott.

Ce poză! Ce belșug de detalii! Cîte povești de spus – povești mici, căci poveștile mari sînt legate de loc, de atmosfera distrusă; doar ne aflăm la Niță Stere, acolo unde Uranusul se-ntretăia cu 13 Septembrie.

Poate aerul trist și mohorît te-ar face să crezi că zonei îi lipsea viața – canci! Era foarte vie; ia doar să privim cît comerț se făcea aici, în fața micului scuar!

Avem în dreapta un chioșc-tip de înghețată! Ținea exclusiv de fosta Intreprindere de Industrializare a Laptelui (era-n Militari, unde s-a făcut Cora Lujerului). Știm cum în anumite zone unde magazinele se nimereau mai rare, în astfel de chioșc se vindea lapte, iaurt…

După el, unul mare de „loto-prono”; era mare deoarece puteai intra-n el, ca într-un magazinaș, să te așezi chiar în tihnă cît îți căutai inspirația să-ți alegi numerele norocoase. S-ar putea să mai fie vreunul prin București? Acum nu mulți ani încă-mi săreau în ochi!

Al treilea e de ziare – difuzarea presei; cît am povestit despre frații lui!

Ne sar în ochi și vreo două tarabe; cea din mijloc are clar un lacăt. Oare ce s-o fi vîndut la ele? Poate ceva covrigi, în cea albă din dreapta? Tot în partea dreaptă se mai vede o cutie; nu e tarabă, ci avea-n ea nisip pentru pus pe șine, să nu patineze tramvaiul – treceau vreo cinci linii pe-aici…

În colțul din stînga mai zac niște chestii care nu se pot identifica – ne mulțumim doar să le vedem, și atît.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici