despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

început de an cu Suleyman

Nu-s printre ăia care se rîd de cei care – după Crăciun şi Paşte – se duc să se dreagă c-o şaormică, cu-n mac. Ştiu ei ce ştiu; simt ei ce simt.

Aşadar, şaorma de după salata boeuf nu-i un atentat la Tot Ce E Bun Şi Sfînt În Neamul Românesc; nu-nseamnă că spurci Tradiţia, că-ţi baţi joc de Marioara Murărescu şi de Ciobanul Ghiţă…

Iacătă, deci, că mă dusei cu grăbire să văd ce mai face Sultanul Suleyman.

Şi face bine pe-nceput de an: face şi kebap, şi lipie, şi cataif…

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Issa deschide la Cuţitul de argint

Din ce ştiu, astăzi Issa plănuieşte să deschidă şi magazinul de pe Şerban Vodă – la Cuţitul de argint. E un magazin mare, care trebuie să aibă şi măcelărie.

Issa vinde deja rupe în Brîncoveanu şi în Tei; mai are un magazin mai mic – fără măcelărie – în Rahova, la Petre Ispirescu.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

La Issa din nou

Cînd dau de cîte un lucru bun, nu-l las; aşa că, de cîte ori am ocazia, trec prin Brîncoveanu, să văd ce mai pot cumpăra de la supermarketul Issa.

Neapărat să încercaţi burgerii de vită. Nu ştiu cum ar trebui să fie un burger adevărat – făcut de ăl mai priceput american. Nu ştiu nici dacă există aşa ceva – adică burger adevărat; poate-o fi ca pizza, despre care cine poate zice că e ca la mama ei?

Dar burgerii de la Issa sînt cei mai gustoşi burgeri pe care-i puteţi cumpăra în oraşul ăsta; grozavi burgeri! Nu mă prea pricep eu la geopolitică – le mai încurc – dar pare un pic ironic să vezi cît de bun e un produs american făcut de nişte măcelari musulmani.

Ce altceva-mi place la Issa? Dulciurile. Au o groază de biscuiţi – cu cremă şi fără, bombonele, ciocolăţele turceşti; mai gustoase de un milion de ori decît dulciurile româneşti şi poloneze cu care sînt împînzite supermagazinele noastre de zi cu zi. Da; pentru că turcii-s mai de modă veche decît noi; n-au uitat că e frumos să dăm copiilor dulciuri delicioase: că de-aia-s copii, să fie răsfăţaţi!

E tare bine la Issa.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

of, care turci?

Îmi plac restaurantele turceşti, n-o să vă mint. Am început cu Idomenoş, m-am ataşat de Clasis şi am lăsat armele jos în faţa lui Suleyman.

Nu ştiu – dintre astea – pe care să-l aleg, dacă m-aţi pune azi să-mi numesc preferatul.

Am o slăbiciune pentru bătrînul Idomemoş. Mă bucur mult că-l am la doi paşi de casă pe Clasis; şi că este renovat şi arată foarte bine. Mă încîntă atmosfera de la Suleyman…

… pînă m-oi hotărî, le iau pe rînd: ca-ntr-un soi de harem. Ştiau turcii ce ştiau.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Issa

E Issa de la Brîncoveanu; supermarketul turcesc.

Issa e unul din supermarketurile de cartier pentru care ar trebui să fim recunoscători; fără astfel de exemple am ajunge să fim la cheremul lu’ Mega Image pe viaţă.

Issa se află pe colţul dintre Olteniţei şi Brîncoveanu, la parter (acolo unde, demult, era cofetăria). E ţinut de nişte irakieni, cred; oricum de nişte oameni care ştiu ce-i ăla negoţ.

Pe lîngă destule mărfuri turceşti (condimente, bombonele, dulceţuri), găsim şi produse ale unor mici firme româneşti; dar lucrul pentru care o să laud supermarketul Issa este raionul de carne.

Cărnuri tocate, bucăţi apetisante şi bine alese de berbecuţ şi vită, cîrnaţi arăbeşti; şi mai ales kebaburi gata pregătite şi şaorme marinate care-ţi fac cu ochiul.

Păi, cum? După ce-ţi pui burta la cale cu bunătăţurile astea, începi să te crezi sultan.

Issa are un supermarket (fără partea de măcelărie) şi la mine-n Rahova, cum intri pe Petre Ispirescu; mai ţine un loc şi în Tei; şi scria pe pungă de încă unul la Cuţitul de Argint – care e închis; nu m-am prins dacă acuma îl deschid; sper din toată inima să se extindă.

Bravo! Aferim!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Sultan Suleyman

După vreo cinci secole ne-nclinăm iar în faţa Magnificului, dar de data asta nu-l mai aşteptăm cu teamă.

Cine se gîndea? Totul a pornit cu un nevinovat serial; curînd s-a văzut că-n serile de luni şi marţi ghiaurimea şade cu sufletul la gură, urmărind isprăvile din haremul măreţului sultan.

Ei, iată-mă şi pe mine capitulînd în faţa lui Suleyman.

Doar că nu-i turcul cu iatagan, turban şi şalvari pe care-l ştim la televizor. E mult mai bine – e vorba de bucătăria sultanului Suleyman.

Cred că v-aţi prins deja; e un restaurant şi chiar aşa-i zice: Sultan Suleyman – bucătărie. Nu l-am ochit eu primul – l-a lăudat deja Radu.

Localul nu-i deschis de prea multă vreme, dar deja-i o problemă să găseşti o masă liberă seara. Semn bun, fireşte. E plin de turci, e plin de mirosuri îmbietoare, e civilizat, vesel şi foarte bun cu oaspeţii.

Mîncarea e excepţională; îmi pare cea mai gustoasă mîncare turcească pe care-am găsit-o pe la noi. În local este, la loc de cinste, ditai grătarul – care sfîrîie mereu, dar la plecare nu-ţi găseşti hainele îmbîcsite…

… patronii sînt prietenoşi, fetele care servesc sînt îmbrăcate ca un fel de cadîne şi am numărat vreo trei bucătari.

Guguman cum sînt, n-am luat vreun pliant de la ei, aşa că nu le ştiu telefoanele. Vă zic că se află pe Olteniţei la “Geamuri multe” (pentru cei care nu ştiu de Geamuri multe, reperul este peste drum de Academia de poliţie). În spate o şi măcelărie turcească foarte bună – fireşte că-s aceiaşi proprietari.

Ca bani: foarte ok
Curat: foarte curat
Servire: foarte bună

Deschis şi duminica.

ultima dată acolo: iarna 2014

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

simply istanbul

… nu, n-am dus la Istanbul; ci m-am întors acasă.

Nu-i prima oară cînd văd Istanbulul; dar e prima oară cînd îl văd aşa cum trebuie.

Mi-e greu să scriu articolul ăsta, fiindcă am prea multe de spus. Trebuie să-mi acceptaţi – din capul locului – admiraţia pentru poporul turc şi să mă credeţi că socot Istanbulul cel mai grozav oraş al lumii. Trebuie să înţelegeţi că mi-e greu să vorbesc despre toate senzaţiile şi experienţele vacanţei turceşti, aşa că mi-e cel mai la îndemînă să o iau cronologic; atît mă duce capul.

M-am dus acolo cu maşina; mi s-a spus că fac o tîmpenie, că traficul din Istanbul e criminal şi că şoferii sînt neiertători, aşa că mi-am făcut socoteala că o să mă simt ca-n sînul lui Avraam acolo. Mă şi vedeam împărţind înjurături şi pumni la fiecare intersecţie, mai ceva ca luni dimineaţa în Piaţa Unirii. Am fost dezamăgit crunt. Istanbulul e greu de parcurs cu maşina – da. Dar turcii sînt atît de civilizaţi şi de răbdători, că te scot din sărite. Se dau din faţa ta dacă vrei să-i depăşeşti; aşteaptă în spatele tău ca să parchezi sau să te orientezi; nu se ceartă, nu-şi scot iataganele de sub banchetă – nimic! Străzile – mai ales alea din oraşul vechi – sînt toate în pantă şi înguste; cînd au făcut oraşul, turcii s-au gîndit că dacă are loc o pisică între două case, înseamnă că încape şi un turc; şi dacă trece turcul, intră şi o maşină. Turcii sînt şoferi extraordinari; i-am văzut făcînd manevre în spaţii înghesuite pe care eu n-o să le pot face în viaţa vieţilor mele. Într-o parcare unde băgăm noi 10 maşini, turcii bagă cam 18 – pe cuvînt; şi nu le zgîrie.

Drumul spre Turcia trece – bănuiaţi voi! – prin Bulgaristan; e o ţară care mie-mi place şi nu mi-e ruşine să zic asta. Bulgaria e paradisul şoferului amator; şoselele sînt atît de libere, încît mergi de plăcere şi înghiţi kilometrii fără oboseală. Cică e bine să intri în Turcia nu pe la Svilengrad/Edirne, ci pe la Lesovo/Hamzabeyli; chiar e, pentru că stai în vamă doar cinci minute, pe ceas. Turcii au vreo cinci ghişee separate la care te verifică şi te-ntreabă cît costă loganul în România; cred că şi de aia au atîţia vameşi, fiindcă turcul e curios din fire.

Turcia este – pentru noi – o panglică lată de asfalt care se întinde la nesfîrşit; condusul e odihnitor – atîta timp cît Istanbulul e departe.

Istanbulul nu-ncepe brusc; de fapt, pînă să intri cu adevărat în oraş, ajungi să te plictiseşti pe cinste. S-a întins enorm, s-au ridicat cartiere întregi; zona metropolitană are mai bine de 13 milioane de suflete. Istanbulul în sine are vreo 9, nesocotindu-le şi pe cele aflate mereu în trecere – cele de turişti. Istanbulul e imens. Istanbulul e minunat.

În Istanbul GPS-ul e de ajutor, atîta vreme cît e dublat de un pic de fler şi de simţ al orientării. Mai apoi, îţi trebuie o hartă bună – şi nu te rătăceşti decît de trei ori pe zi.

Hotelurile din Istanbul sînt mişto şi foarte mişto; atîta doar că, oriunde-ar fi, se găseşte o geamie cam la 200 de metri depărtare. Pe la 4 noaptea înţelegi şi la ce foloseşte geamia, dar adormi la loc repede…

Dacă ai cîteva zile la îndemînă, aş zice să nu te lăcomeşti să vezi prea multe minunăţii deodată, fiindcă nu mai înţelegi nimic din ele. Dacă poţi să vizitezi în fiecare zi cîte o Sfîntă Sofie, cîte o Moschee Albastră, cîte un Topkapi, e perfect – findcă laşi să se aşeze impresiile frumos în creier.

Ai nevoie de creier – impactul oraşului e năucitor. Larma, aglomeraţia, comerţul, chemările vînzătorilor, tînguielile muezinilor te dau gata pe loc. Nu ştii unde să te uiţi mai întîi – la magazine, la cofetării, la bazaruri, la moschei? Nu ştii. După o zi începi să te simţi în largul tău însă. Şi-ţi place de mori.

Îmi pare bine că am cunoscut Istanbulul după ce am văzut Paris şi Londra. Fiindcă e altceva. Bucureştiul poate spera, se poate compara, se poate inspira de la capitalele vestice. Dar Bucureştiul nu poate nici măcar încerca să priceapă Istanbulul, şi mi s-a rupt sufletul cînd mi-am dat seama de asta. Bucureştiul nu o să înţeleagă nimic de la turci; n-a înţeles nimic nici acum o mie de ani, nici acum cinci sute. La dracu’ – cînd turcii făceau moscheile alea, noi ciopleam bisericuţa dintr-un lemn.

Nu ştiu ce oameni erau sultanii ăia, dar ştiu că se pricepeau să găsească arhitecţi! Mi-ar creşte inima să-l văd pe unul din arhitecţii noştri de azi la curtea vreunui sultan, care să-i zică: fă-mi un palat, unul cum nu a mai fost construit niciodată! Şi arhitectul nostru să-i propună cam aşa: mărite sultan, uite-ţi palatul! L-am făcut din chirpici, ca un tribut adus spiritului vechilor păstori care au locuit aici; n-are geamuri, ca să nu tragă curentul; l-am acoperit cu stuf, ca să fie ecologic şi l-am spoit cu fiertură de ceapă, ca să nu folosim vopsea cancerigenă. Sultanului i s-ar lumina faţa: onorate arhitect, este minunat! Ca răsplată pentru ştiinţa ta, te voi lega de patru cămile; şi după ce vei fi sfîşiat în bucăţi, o să-ţi ard picioarele, o să-ţi îngrop mîinile, o să-ţi arunc trunchiul la peşti în mare şi capul o să ţi-l îngrop la loc de cinste, în fundul curţii!

Cam asta e treaba. Cam aşa s-a făcut Istanbulul.

Istanbulul e ieftin. Poţi să te plimbi de plăcere vreo două ore pe Bosfor cu zece euro. Feriboturile trag la mal aşa la fel de repede cum facem noi parcarea laterală şi ajungi pe malul asiatic cu un euro. Transportul public pare scump, dar îşi scoate pîrleala prin eficienţă; tramvaiul lor e un exemplu de civilizaţie şi disciplină. Cred că au vreun milion de autobuze şi microbuze; dar poate exagerez şi nu au decît nouă sute nouă zeci de mii nouă sute nouă zeci şi nouă.

Istanbulul e ieftin. Poţi să mănînci pînă nu te mai poţi mişca  – şi la sfîrşit vezi că nu te-a costat nici zece euro. Mîncarea e de vis şi poţi mînca cu adevărat oriunde – mai ales, în birturile din străzile din spate, unde nu calcă picior de turist. Musacale, kebapuri, chiftele, ciorbe, lipii făcute pe loc; bunătăţi ca maţe fripte, lucruri simple ca peşte prăjit, ciudăţenii ca brînza la fir… Covrigi şi pîinici… Rahat şi baclavale, sugiucuri şi îngheţate… mii de mirodenii, sute de feluri de alune şi de seminţe…

În Istanbul nu prea se bea alcool. Dar se bea ceai – şi ceaiul e divin. Şi apa plată (de-aia cu gaz nu prea se găseşte) este cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată; pe cuvînt.

În Istanbul nu se fumează înăuntru, şi turcii respectă asta.

Turcii respectă lucrurile şi nu glumesc cu unele dintre ele. Au, uneori, o fire copilăroasă şi sînt grozav de curioşi. Dar impresionează demnitatea şi hărnicia lor. Muncesc, Doamne! cît mai muncesc! Şi cînd se aşează să se odihnească, chiar şi cel mai sărac turc e ca un sultan; pe scăunelul lui de pe trotuar, fumează o ţigară şi soarbe un ceai şi nimeni şi nimic nu-l deranjează. Turcii îşi iubesc ţara; au steaguri care fîlfîie impresionant peste tot; portetul lui Ataturk este în fiecare instituţie. Dintr-o secţie de poliţie Ataturk priveşte sever; iar într-o şcoală zîmbeşte blînd la elevi…

Istanbulul e curat, deşi parcă nu pare – nu ştiu cum să zic; nu vezi chiştoace şi mizerii pe jos. Istanbulul a trecut testul adidaşilor albi – am mers prin oraşul ăsta mai mult ca prin Paris şi Londra la un loc, poate; dar nu m-am lipit nici măcar de-un fir de praf.

Istanbulul e condus de un bărbat căruia m-aş duce să-i strîng mîna: îl cheamă Kadir Topbaş. Să am bani, l-aş chema să conducă Bucureştiul măcar două zile pe săptămînă şi l-aş trimete pe Primarul nostru să facă ghetele turiştilor pe Podul Galata.

Istanbulul e raiul cumpărăturilor; nu vorbesc de bazarurile turistice, ci de străzile comerciale – sute la număr. Pe una se vînd doar fermoare şi capse de blugi; pe alta tălpi de pantofi; pe alta haine de copii; pe alta eşarfe şi nimicuri – şi tot aşa. Am dat peste o stradă – lungă de juma’ de kilometru – pe care se vindeau numai şi numai şuruburi, scule, fierărie, vopsele, instalaţii sanitare, electrice – tot ce vrei şi n-ai ştiut că vrei!

Istanbulul e plin de pisici. În prima zi mi s-a părut că toate pisicile de pe stradă sînt motani; apoi nu m-am mai uitat. Nu mi s-a părut ciudat; turcii au alte standarde în ceea ce priveşte egalitatea între femei şi bărbaţi. Bărbaţii-s cei ce muncesc, la prima vedere – vînd, servesc în restaurante, conduc taxiurile. Sînt din ce în ce mai multe turcoaice care poartă batic şi se îmbracă în haine lungi. M-am gîndit că, la Istanbul, poate şi pisicile or sta acasă, lăsîndu-i pe motani să caute prin tomberoane…

Istanbulul e plin de istorie – şi de istorie preţuită, ceea ce e tare frumos. E şi sabia lui Ştefan cel Mare într-o vitrină, la loc de cinste; te rîzi cînd scrie acolo că românii îi spuneau domnitorului Ştefan Cel Mare iar moldovenii îi spuneau Etienne Le Grand; mai scrie acolo (păcat că n-aveam voie să fac poze!) că Ştefan a unit Ţările Româneşti şi încă vreo două-trei bazaconii; dar sabia, sabia stă sub sticlă şi turcii o păzesc cu multă grijă.

Istanbulul e a’ naibii de turistic. Îs moscheile care trebuie văzute: Beyazid, Suleymaniye, Sfînta Sofia, Moscheea Albastră; e Palatul Tokapi, e Bazilica Cisternă; e Fortăreaţa Europei; sînt muzeele; e Podul Galata şi Turnul Galata; sînt bazarele, e faimoasa stradă Istiklal – care bate la cur orice zonă de shopping cunoscută de noi; e Cornul de Aur, e Bosforul, sînt porturile şi podurile; sînt străzile şi străduţele în pantă cu magazine la subsol; e atmosfera, mirosul mirodeniilor, e fumul de narghilea şi tihna jocului de table…

… cînd am ajuns înapoi aici, mi-am dat seama că-mi rămăsese în buzunar o hîrtie de 20 de lire. Acu’ mă gîndesc pe ce s-o cheltuiesc mai întîi şi mai întîi cînd m-oi întoarce acolo.

Restaurantul Saray

Fiindcă-i plin Centrul Vechi de crîşme, e cazul să vedem care dintre ele merită cu adevărat. Şi-ncepem cu una turcească: Saray.

Este pe Lipscani, oarecum peste drum de City Grill; lîngă un restaurant libanez.

Saray e foarte mişto; e un restaurant turcesc bun, cu multă mîncare şi prietenos. Are şi o cofetărie micuţă lîngă el.

Ceaiul cu gheaţă e excepţional (n-am băut în viaţa mea ceva mai bun) şi – sigur vă interesează asta – la Saray puteţi bea bragă. Chiar dacă doar treceţi pe stradă, vă puteţi opri să vă luaţi un pahar – cu 3 lei.

Mă bucur că am fost la Saray.

Ca bani: foarte OK.
Curat: Da!
Servire: bună!

ultima dată acolo: primăvara 2019

———————-

… şi ca un fel de cadou (c-aşa-i la turci) – un articol fain din Dilema VecheTurcul şi tramvaiul

Existau în Bucureşti cîteva restaurante turceşti remarcabile. Cînd mă întreb ce anume aveau în comun, îmi amintesc că, pe lîngă mîncarea excelentă, galantarul bine garnisit, firea hazlie şi ospitalieră a cîte unui şef de sală turc, mai era ceva: vechiul Kervan din şoseaua Viilor, de mult apusul Şark, pe calea Buzeşti, Pînar, Altîn Şahin, Altîn Kebap, toate se întîmpla să se afle în preajma unei linii de tramvai…

(primit de la Dragoş Bora)

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Trafic Greu III: frumuseţe şi decădere

Am  mai scris despre zona Trafic Greu – o veche zonă industrială, care azi e-n paragină. Fabrici şi antrepozite vechi s-au închis şi au fost demolate; acolo unde se făceau lucruri odinioară, azi – în  cel mai bun caz – se depozitează mărfuri.

Astăzi o vom lua-o la picior mai mult pe lîngă Trafic Greu, fiindcă sînt multe lucruri de văzut.

Putem începe chiar de la Pieptănari; bulevardul cu acest nume începe din locul unde se întîlnesc patru mari artere ale Bucureştiului: Şerban-Vodă, Viilor, Olteniţei şi Giurgiului.

Pieptănari – fiindcă duce-n Ferentari – v-ar părea o zonă periculoasă şi urîtă, dar nu e în totalitate aşa. Primul segment al bulevardului e cuminte şi liniştit; aici găsim un cartier cu case-tip şi vile-tip frumoase, construit înainte de Război pentru angajaţii C.F.R.

Se întinde pînă în Viilor şi e mărginit de vastul parc al spitalului TBC. Nu e deloc rău să stai în zona asta!

… la stradă găsim un rînd de bloculeţe frumoase, rudele celor din cartierul ceferist Griviţa:

De ce să fi fost tocmai aici un cartier ceferist? Păi – aţi uitat că la vremea aceea Gara Filaret era la doi paşi?

Dacă tot am pomenit de Gară, putem s-o luăm înspre ea (fiindcă deja Pieptănariul, după ce cartierul ceferist se termină, se apropie de Zăbrăuţi, unde frumuseţea şi liniştea nu există) şi să vedem, cu ocazia asta, şi ce se găseşte între şoseaua Viilor şi strada Cuţitul de Argint (frumos nume pentru strada care şerpuieşte pe lîngă Parcul Carol).

Pare că timpul s-a oprit în loc pe-aici…

Odată ajuns la (auto) Gara Filaret, te trage aţa rău de tot s-o iei în jos, înspre Rondul Coşbuc ori 11 Iunie; dar ce-ar fi s-o coteşti pe strada Fabrica de Chibrituri şi – admirînd Monetăria Statului – să intri într-alt cartier muncitoresc? Şi aici sînt străduţe liniştite şi case-tip:

… şi – mergînd agale, ajungi înapoi în Şoseaua Viilor, înspre Chirigiu. Acolo – ştiţi; este patiseria/gogoşeria La papa bun.

Ce-a rămas din vechea industrie de pe Viilor? Fabrica de tricotaje – demolată. Fabrica de ulei – demolată; doar fabrica de ciocolată a rămas; şi – acolo unde erau hale industriale s-au aciuiat service-uri şi depozitele distribuitorilor; trist!

Pe Viilor se trăieşte – nu-i o şosea numai cu fabrici şi garduri; sînt dughene, frizerii în care şmecherii de cartier bătrîni se ferchezuiesc sîmbătă dup-amiaza… mai e şi un restaurant turcesc bun: Clasis.

În spatele Mall-ului Liberty putem arunca un ochi la paragina clădirii fostului Institut de intreţinere şi reparaţii a aparaturii medicale:

Frumoasă clădire, săraca! Oare ce s-o alege de ea?  Se află pe strada Bărbătescu-Vechi; va fi oare sacrificată, atunci cînd se va lungi bulevardul Buzeşti-Uranus de la Chirigiu înspre Trafic Greu şi Giurgiului? Cine poate şti?

Tot pe aceeaşi stradă se află şi bisericuţa ce-i dă numele; e mică şi veche şi va fi demolată, pentru că se va face alta; deocamdată s-au demolat zidurile de cărămidă ridicate în perioada interbelică, atunci cînd s-a mai pus odată problema construirii unei biserici noi – n-a mai fost terminată…

Trecînd linia de tramvai şi luînd-o-n sus pe Rahova, ajungi pe Sebastian; odinioară o străduţă îngustă şi liniştită, a fost transformată în anii 80 în ditamai bulevardul.

Traseul străzii a fost mutat cu acea ocazie, aşa cum ziceam aici, aşa că astăzi vechea stradă Sebastian se găseşte într-o parcare:

… şi-am ajuns la Lira! Pe zidurile clădirii care adăpostea cinematograful şi prăvăliile de la stradă se mai vede şi azi un îndemn electoral din ’46:

… paragină multă şi-aici; îşi mai duce zilele complexul comercial Nick Center, dar te-apucă şi mila, şi urîtul cînd vezi că nu intră decît cîţiva moşi şi babe, cu plasele rărite.

La Prosper – o recomandare, dacă vi-i cumva foame: patiseria La naşu’

Dac-ar fi s-o luăm pe Sebastian tot înainte, am ajunge-n Drumul Sării; acolo am găsi un alt cartier bine-cotat, fiindcă e liniştit, cu străzi largi, cu vilişoare bine-făcute… fireşte, tot înainte de Război:

… cu atmosferă de vechi Bucureşti:

Dar depărtîndu-ne tot mai mult şi ajungînd înspre Ghencea găsim, imediat ce intrăm pe Antiaeriană, pustia piaţă 13 Septembrie. A fost, cîndva, construită în ton cu Piaţa Coşbuc (altă fantomă urbană a Bucureştiului) şi Ferentari; ultima a fost demolată şi re-construită ca o hală anii trecuţi.

Dezolant…

Întoarcerea spre civilizaţie nu-i mai puţin dezolantă – Trafic Greu se opreşte la Răzoare; un loc cu depozite dubioase şi proiecte imobilare rămase de mai bine de 15 ani în aer…

Dup-atîta fîţîială industrială şi post-industrială, nici nu ştii ce să mai zici. Ştii că zona a fost distrusă şi transformată odată – de comunişti. Şi vezi că a mai fost distrusă încă o dată – nu de comunişti, ci de noi, ăştia care-am vrut să scăpăm de comunişti. Nici nu putem ţine socoteala spaţiilor virane şi pline de bălării şi gunoaie, care-l aşteaptă pe Mesia imobiliarelor.

Broasca de la-nceput se găseşte pe marginea unei fîntîni din curtea interioară a blocurilor de la Academia Militară. Şi acesta a fost episodul 10 al plimbărilor de Bucureşti.

Din zbor: Aladdin s-a inchis

… din pacate; era un restaurant bun!

Pierderea unora e cistigul altora – caci pofta de kebap de miel m-a dus la Clasis: carnea de miel e gustoasa si frageda, orezul e delicios (putin spus, delicios!). In plus, cafeaua turceasca de acolo umileste tot espresso-ul din Bucuresti!