despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o vacanță fix așa cum ne trebuia.

… din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.

Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.

Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…

Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.

Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?

… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!

Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.

Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.

O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!

Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.

Și treci granița: ai ajuns la greci.

E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…

Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!

Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.

Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.

… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…

Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.

Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.

Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.

Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?

… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.

Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.

Și ce bine a fost.

Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la Cornu

Da, da, e frumos la Cornu.

Și-i – vorba aia – la doi pași: odată ce-ai scăpat de București, mai faci un ceas, fără să te chinui stînd în cine știe ce coloane pe Valea Prahovei.

Ai putea zice, fără să greșești prea tare, chiar că ești într-o suburbie a Cîmpinei: pe plaiuri îmbietoare, curate, liniștite și pline de fel de fel de frumuseți.

Localitate dichisită și socotită încă „de pe vremuri” un loc nemaipomenit să te retragi peste weekend, nu-i de mirare că a devenit căutată și că-ți sar în cale căsoaie mari, retrase-ntre pomi umbroși, cu zeci de metri de gard sănătos la stradă…

Zău că mi-a plăcut; mai ales că am stat la „Bali Spa” – unde, atunci cînd te plictisești de bălăcit, îți muți fundul să-ți faci un masaj; și cînd te plictisești de masaj n-ai decît să te-așezi pe-un șezlong la soare; și cînd te plictisești de stat la soare, n-ai decît să te muți în livadă, la umbra unor vișini uriași; și cînd te trezești din picotit, n-ai decît să te sui pe-o biclă și să pleci haihui; și cînd te plictisești de hălăduială, n-ai decît să te-ntorci și să te-așezi iar la umbră, da’ de data asta la masă și să-i iei meniul restaurantului la frunzărit; și dup-aceea n-ai decît s-o iei de la capăt: bălăceală, masaj, tîndăleală… huzur!

Te-ntorci acasă mai ușor și mai vesel: tare-i bine aici.

Păi da, chiar mi-a plăcut pe la Cornu.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

de pe Litoral

Revenii, după mulți ani deja, pe Litoral: ce-o mai fi pe-aici? Chiar așa nasol, chiar așa hoție, chiar așa murdărie?

Ce-i sigur e că-i lume, lume multă; lume de-a noastră, cum o știm; lume pentru care vacanța-nsemnează, înainte de toate, distracție.

Nu, nu-i pentru omul venit la „odihnă și relaxare” – nicidecum, da’ face să te superi? Așa a fost mereu: omu’ nostru, în vacanță, trebuie să simtă că face lucruri.

Și-ntr-adevăr, are ce face aici, pe Litoral: și-am văzut pe unii care chiar făceau și plajă, și baie!

Pentru cel care-a prins Litoralul de odinioară – ăla cu hoteluri… și atît, impactul e uriaș: în multe locuri, dacă n-ar mirosi de undeva marea, ar putea spune că e-n Bragadiru ori în Popești-Leordeni: blocuri… bloculețe… vilișoare… uneori chiar și străzi și trotuare!

Și totuși, ceva-l face să lase cîrcoteala de-o parte: cum am zis, miroase a mare, miroase a nisip, iar Soarele arde ca nicăieri altundeva.

… și-i bine!

E iureș, e zarvă mare, e lume multă laolaltă; cu toate astea, lucrurile-s ținute cumva-n frîu: în multe locuri curățenia și ordinea e rezonabilă, în multe locuri se mănîncă foarte bine și – ceea ce e cu adevărat de mare laudă – în ceea ce privește industria turistică nouă, particulară, atitudinea e bună. Se servește bine, se muncește mult, se primește clientul cu un zîmbet – și asta se simte.

N-a spus nimeni că-i ieftin pe Litoral, da’ las-că nici turistul nu vine aici cu teșchereaua goală; ba chiar taman pe ăl de și-a adus de-acasă șnițele pentru trei zile îl vezi că se-aruncă la gogoșile și la clătitele cele mai scumpe. Și pe toate gogoșile și clătitele astea curg tone de „fineti” – nu știu cîtă cremă de ciocolată s-o vinde pe Litoralul nostru, da’ am impresia că vapoarele alea mari ce trag în port cu cremă-s pline.

Lipsesc și de-aici lucrurile autohtone, cele care te-ar putea îmbia să guști ceva din specificul zonei dobrogene; dacă-i românesc, restaurantul vinde fripturi, coaste și mici; altminterea se mănîncă grecește, turcește, italienește: adică gyros, kebap și pizza. Toate astea, deloc rele; chiar dădui peste niște burgeri excepționali, la „Barrels” din Mamaia. Ici-colo, pitulat în josul meniului vreunui chioșc, mai dibui cîte-o plăcintă mai de-a locului – strașnică plăcintă!

Una peste alta, îs de toate pentru toți; și loc pentru toată lumea.

Ce să mai zici? Marea noastră e… a noastră; și asta o face atît de… ăăă… a noastră.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille în tabără

scris de Sonia Ratatouille

Lasă că nu-mi lipsește nimic ca să fiu ghid, doar am experiență: am fost pe munte, iar drumul a fost destul de lung.

În tabără, la Sâmbăta de Sus, am făcut de toate: am mers cu căruța, am mers pe munte și am făcut trasee la Aventura Park.

Dar cel mai mult mi-a plăcut excursia lungă, obositoare dar și amuzantă pe munte. Drumul era plin de noroi, iar la întoarcere a plouat cu găleata. Perfect! Eram uzi din cap până-n picioare și mașina era destul de departe. Ne era foame și sete, iar de oboseală nu mai vorbim.

Pe munte ne-am întâlnit cu o cățea roșcată, pe care am numit-o Curajoasa. Ea ne-a urmărit până jos, la mașină, de unde am plecat la Academia Sâmbăta de Sus, de lângă Mânăstirea Brâncoveanu. Apropo, mâncarea-i delicioasă acolo.

Eram așa de fericiți că am ajuns la adăpost, că puteam dansa Dansul Fericirii al lui Snoopy; de fapt, ne durea tot corpul – mai ales picioarele – că nu cred că ar fi fost o idee bună să dansăm.

Pe munte am băut ciocolată caldă.

Am mers și la o herghelie, unde ne-am plimbat o oră cu căruța trasă de doi cai mari și frumoși, albi.

Am văzut capre, oi, și chiar un cuib de rîndunici.

Am mers la Aventura Park, unde nu a fost așa de greu, mai ales că traseele erau destul de joase. În ziua aceea, după trasee, am mâncat pizza…

Am fost la o piscină din apropiere. Aveau și saună acolo.

Într-o altă zi am făcut adăposturi din crengi în pădure. Acolo am văzut o lipitoare.

Seara făceam activități amuzante: tir cu arcul, șotron, fotbal și chiar cules de cireșe. Bineînțeles, noi nu le furam, ca Nică.

Pe drumul de întoarcere m-am gândit la tabără și cred că am ajuns la o concluzie: vreau să merg și anul viitor.

Și sper că o să merg.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la Suceava

Greu mai ajungi departe! Județele se-nșiră unul după altul, cuminți: Ialomița, Buzău, Vrancea, Bacău, Suceava – străbați nu doar o țară, dar și două uniri – una mică și una mare.

… da’ merită osteneala – frumos loc! Un orășel ca oricare altul, ai zice – risipit pe dealuri, înconjurat de drumuri șerpuite; dar ce urme ale trecutului pe-aici.

Păi sîntem în partea ceea de Țară cu biserici bătrîne, cu cetăți năruite, cu locuri despre care-i plin mai bine jumate din manualul de istorie.

Cetatea Sucevei, nu știu cum să vă zic, mai degrabă șade pitită dup-un deal, nu-i cocoțată sus-sus pe culme: „grele-s chetrile astea, măria-ta” – s-au plîns oamenii cînd s-au apucat s-o zidească; „chiar trebuie să le ridicăm tocmai colo-sus?” S-a mîniat vodă oleacă pe puturoși, da’ nici lui nu-i plăcea să urce, așa că cetatea a rămas aici unde-o vede și azi turistul, ba chiar și-a făcut treaba de minune, fiind zdrobită doar de trecerea timpurilor…

Îs, desigur, și alte ruine parcă mai impunătoare în Țara Moldovei, da’ una-i Cetatea de scaun, cum îi zice ei.

În rest, magazine, biserici și o atmosferă frumoasă, care te îmbie: să tot stai, fără grijă, prin Centru: grijile și le-au făcut alții, cu peste un veac în urmă, ca Bucovina asta minunată să stea laolaltă cu Țara, și nu sub steagul spurcăciunii cu două capete. Dar cine-i mai ține minte, azi, pe bunii Flondor și Nistor? Ia, de-i mai vedem pe-o statuie pe lîngă care trecem la repezeală…

După ce te saturi de Suceava – e, aici, peste zi, un trafic de te crezi acasă-n București! – o iei pe coclauri; rar dai de pămînt nelucrat, de căși dărăpănate și de mizerie.

Mai sus de Suceava e Rădăuțiul: o mînă de oraș, nu mai mult, în care mi-e drag să ajung de fiecare dată. Clădirile rămase de dinaintea Unirii „edificate de cătră comuna urbană Rădăuți”, biserica Bogdana, centrul plin de patiserii… nu se face să nu te-oprești un ceas-două!

Cîte nu-s de văzut pe-aici, în capăt de Țară! Toată lumea știe de mănăstirile cele mari: Sucevița (poposești și pe la Marginea, după blide), Moldovița, Voroneț, Putna (fabrica „Marelbo”-i în drum), Humor; dar pe oriunde te-abați, îți iese-n cale cîte-o biserică veche-veche, spălată de ploi și vînturi.

Ești, desigur, turist – tu și încă alți zeci, sute; dar după ce bifezi turlele, picturile, icoanele și istoria bisericilor, te pui cuminte pe-o bancă, în iarbă, și stai. Stai, că e frumos; e tihnă; e nevoia de-a fugi de fugă și de-a te gîndi la lucruri frumoase.

Lung e drumul pîn-la Suceava, da’ mai lung e-apoi spre casă – știa Alecsandri ce zice.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

turist pe-acasă

Frumoase zile, în București, în mica vacanță care-a unit Paștele de-Ntîi Mai!

Cît de bine e pe aici atunci cînd toată lumea pleacă.

Se face o cumințenie și-o pace neînchipuită.

Sigur că da – e și bucata aceea din Săptămîna mare-n care pe de-o parte le faci pe toate – cumpărături, curat, mîncare, pregătiri – dar, pe partea cealaltă, cauți să te liniștești, seara, prin preajma bisericii: așa cum e ea – tot mai hrăpăreață – încă-ți place s-o cauți.

Dai de-o parte și mașinile televiziunilor, și jăndarii care-ntind garduri, și regăsești un pic din bucuria de-a te rupe de iureșul orașului…

Și vin zilele goale, pustii, în care-ți dai seama că-ntreg Centrul e numai, numai al tău: și-l împarți, ca un boier, doar cu turiștii ajunși pe-aici.

Cît de bine poate fi! Soarele te-ncălzește, umbra pomilor crește, și toată lumea e altundeva.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (VII)

de C. D. Mocanu și HM

Se simte că se-apropie zilele libere, vacanțele!

Șapte calendare scoase de O. N. T. «Carpați» cu frumusețile Patriei: litoralul, munții, Capitala, stațiunile balneo-climaterice – excursii și concedii în toate sezoanele. Încă se obișnuia să ne pocim în engleză ca „Rumania”.

Va urma!

fusese o prostie simpatică

Se lămuri și tărășenia cu cățaua lu’ Traian: știți, statuia ceea pusă acum șapte ani pe trepțile Muzeului de istorie de pe Calea Victoriei.

După ce i-a căzut coada – nu lu’ Traian – Primăria a dat-o jos și-a trimes-o-n service, ocazie cu care s-a descoperit și că ar fi fost făcută din tinichea, nu din bronz.

În fine! Ca să nu mai pățîm și-altă rușine, cînd s-o lipi coada ‘napoi, statuia o să fie mutată undeva, mai la dos, într-un parc.

De-abia ce se obișnuiseră turiștii să-și facă poze ușchite cu ea

N-avem haz… eu aș fi pus-o la loc.

frumoasa Sighișoara!

Tare ne-a fost drag să vedem Sighișoara acuma, înainte de-a-ncepe sezonul turistic.

Fără terase colorate, fără pomii verzi care-i mai ascund zidurile ce se năruie, zici că-i un Logan dintr-ăla „chel”, fără aer condiționat, fără geamuri electrice – varianta de bază, cum se zice.

Și-i frumoasă, așa simplă. Rece, austeră; piatră pe piatră – doar cu ghidușia și cochetăria multicoloră a caselor diferite: una nu-i la fel!

Prea multe n-ai ce face aici: turistul venit să bifeze paragrafele din ghiduri pleacă repede; dar călătorul venit să se umple de liniște și frumusețe rămîne să caște gura la cotloane, la case, la turnuri, la ziduri, la biserici și scări – să le vadă și să le revadă-n lumini diferite ale zilei…

… urcuș, trepte, și piatră; dar urcuș lin, trepte tocite de vreme și piatră cu poveste. Nu, nu te plictisești aici, călătorule!

Oraș încuiat și pe dinafară și pe dinăuntru, Sighișoara ți se deschide uimitor cînd treci pragurile porților mari de la stradă: trebuie să intri, să fii curios, să cauți dincolo de fațadă.

Ai zice, înciudat, că s-au ascuns de tine pînă și restaurantele! Doar din loc în loc, din cine știe ce gură de ventilație, iese un iz înnebunitor de mîncare bună ca să-ți dai seama că nu-i așa.

Cetatea-i una prietenoasă; zidu-i mai mult așa, de vecinătate; te poți urca aici pe unde ai chef – scări și străduțe care dau spre ele-s peste tot. Firește, se cade s-o cunoști trecînd pe sub Turnul cu ceas, în care te-ai cocoța la loc imediat ce te-ai dat jos. Casa cu cerb, bisericile, primăria, cimitirul și senzaționala scară acoperită a elevilor – acolo-s toate, așteptîndu-te. Restul orașului se-ntinde-n jos și-i, peste tot – dar mai ales în ceasurile înserării – liniște și cumințenie.

Ce să zici? Te duci pe-o stradelă și te-ntorci pe alta, care mai de care mai cocoșată, urmînd culmea dealului pe care-i Sighișoara asta veche. Nici nu-s multe, dacă stai să cugeți: e mică, Cetatea. Ei, și? Cine te grăbește! E de atîția ani aici și-a văzut atîtea – zău că merită să lași de-o parte iureșul pe care-l știi de-acasă.

Magazinele se-nchid devreme și nu poți zice că găsești, pe-ntrecute, cine știe ce bunătăți de-ale locului. E o cofetărie mai jos de Cetate – se cheamă Angela. N-am avut nevoie să caut alta: tare bune-s prăjiturile de-aici! Restaurantele abundă și miroase bine cam de la fiecare; noi ne-am omenit la Casa Ferdinand. Fiind oraș turistic, destule-s și pensiunile; noi am găsit una fenomenală, peste Tîrnavă: Sighișoara 22 Apartment e pe departe cea mai frumoasă cazare de care-am avut parte-n Țara noastră. Mi-a plăcut că magazinul Lidl al orașului e construit într-un fel care vrea să respecte ceva din specificul local: nu-i un depozit cu vitrine, ci un mare magazin cochet, învelit în cărămidă.

Nu-i un oraș nemaipomenit – orașul de dinafara Cetății – dar nu-i murdar și nici întrutotul neîngrijit; se simt doar lipsurile provinciei, cum s-ar zice. Oamenii-s plăcuți și nu cred că le displace să aibă de-a face cu atîția oameni străini ce vin pe-aicea.

Păcat că-i, totuși, departe de Capitală: pîn’ s-ajungi în mijlocul Țării faci ceva. Noroc că, de curînd, ai cum să te pui pe autostradă direct din Toboc și numaidecît ești la Ploiești. Mai apoi, ca să nu te mai înfunzi prin stațiuni, te duci frumușel pe la Cheia (a-nceput chiar și Waze să te trimeată pe-aici!) și, după ce lași centura Brașovului în spate, nu-ți rămîne decît să ai răbdare, că drumu-i frumos.

Frumos! Așa-i la Sighișoara. Pozele-s aici.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille: cavaler de Sighișoara

scris de Sonia Ratatouille

Ei, dacă eu nu sunt cavaler, atunci cine mai e?

Am urcat în turnul cu ceas, bifat! Am învățat multe despre Sighișoara, bifat!

A, am uitat! Trebuie să știu să mânuiesc sabia și d-alde d-astea.

Bine, poate că nu-s cavaler, dar expert în Sighișoara, da!

Trebuie, pentru început, să mergeți în Cetate! E frumos acolo. Are un turn cu ceas, care e și muzeu, o grămadă de turnuri mai mici și chiar și o piață.

Casele din Sighișoara sunt colorate, diferite și ornate cu fel de fel de modele amuzante și drăguțe.

În turnul cu ceas am văzut o machetă a cetății, multe obiecte vechi și chiar câți kilometri sunt de la Sighișoara până în alte orașe.

A fost frumos. Aerul de acolo te face să crezi că s-a inventat mașina timpului.

Credeți-mă! E super tare acolo. Frumos, minunat, incredibil și interesant nu sunt cuvinte destul de mari pentru acest loc. Orașul nu e foarte mare, dar este foarte frumos. E pe placul meu: frumos și istoric.

Turnurile au nume speciale: de exemplu, Turnul Croitorilor.

Sunt mai multe biserici în Cetate. Am intrat într-o biserică mare. Are două-trei covoare mai vechi, o orgă mare și o tăbliță pe care scrie din ce capitol din Biblie citesc în ziua respectivă. Pe dinafară, biserica este decorată cu niște modele interesante, iar mai jos, la cât de veche e, se văd cărămizile.

Am fost și în cimitirul vechi. Acolo nu sunt cruci. Mormintele sunt vechi, iar unele bucăți din pietrele de mormânt au căzut. Erau și cavouri. Drumul avea spărturi, iar printre morminte creșteau în voie multe buruieni.

Dacă te oprești din drumul spre cimitir și te duci aproape de balustradă vei vedea un peisaj minunat.

În Cetate poți găsi multe magazine cu suveniruri, restaurante și pensiuni. Cele mai multe restaurante au un aer medieval.

Am văzut și o școală. Era veche, după cum cred că știți.

Puteți să vă plimbați cu trenulețul. E comod, drăguț și poți observa orașul.

Prin Sighișoara trece Târnava Mare. Acolo, pe mal, pescuiesc diferiți locuitori ai orașului.

Mi-a plăcut tot orașul! Și vreau să ajung cavaler-reporter. Așa o să schimb eu istoria: Generalul Ratatouille.

           

toate vacanțele noastre – lista episoadelor