despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

frumoasa Sighișoara!

Tare ne-a fost drag să vedem Sighișoara acuma, înainte de-a-ncepe sezonul turistic.

Fără terase colorate, fără pomii verzi care-i mai ascund zidurile ce se năruie, zici că-i un Logan dintr-ăla „chel”, fără aer condiționat, fără geamuri electrice – varianta de bază, cum se zice.

Și-i frumoasă, așa simplă. Rece, austeră; piatră pe piatră – doar cu ghidușia și cochetăria multicoloră a caselor diferite: una nu-i la fel!

Prea multe n-ai ce face aici: turistul venit să bifeze paragrafele din ghiduri pleacă repede; dar călătorul venit să se umple de liniște și frumusețe rămîne să caște gura la cotloane, la case, la turnuri, la ziduri, la biserici și scări – să le vadă și să le revadă-n lumini diferite ale zilei…

… urcuș, trepte, și piatră; dar urcuș lin, trepte tocite de vreme și piatră cu poveste. Nu, nu te plictisești aici, călătorule!

Oraș încuiat și pe dinafară și pe dinăuntru, Sighișoara ți se deschide uimitor cînd treci pragurile porților mari de la stradă: trebuie să intri, să fii curios, să cauți dincolo de fațadă.

Ai zice, înciudat, că s-au ascuns de tine pînă și restaurantele! Doar din loc în loc, din cine știe ce gură de ventilație, iese un iz înnebunitor de mîncare bună ca să-ți dai seama că nu-i așa.

Cetatea-i una prietenoasă; zidu-i mai mult așa, de vecinătate; te poți urca aici pe unde ai chef – scări și străduțe care dau spre ele-s peste tot. Firește, se cade s-o cunoști trecînd pe sub Turnul cu ceas, în care te-ai cocoța la loc imediat ce te-ai dat jos. Casa cu cerb, bisericile, primăria, cimitirul și senzaționala scară acoperită a elevilor – acolo-s toate, așteptîndu-te. Restul orașului se-ntinde-n jos și-i, peste tot – dar mai ales în ceasurile înserării – liniște și cumințenie.

Ce să zici? Te duci pe-o stradelă și te-ntorci pe alta, care mai de care mai cocoșată, urmînd culmea dealului pe care-i Sighișoara asta veche. Nici nu-s multe, dacă stai să cugeți: e mică, Cetatea. Ei, și? Cine te grăbește! E de atîția ani aici și-a văzut atîtea – zău că merită să lași de-o parte iureșul pe care-l știi de-acasă.

Magazinele se-nchid devreme și nu poți zice că găsești, pe-ntrecute, cine știe ce bunătăți de-ale locului. E o cofetărie mai jos de Cetate – se cheamă Angela. N-am avut nevoie să caut alta: tare bune-s prăjiturile de-aici! Restaurantele abundă și miroase bine cam de la fiecare; noi ne-am omenit la Casa Ferdinand. Fiind oraș turistic, destule-s și pensiunile; noi am găsit una fenomenală, peste Tîrnavă: Sighișoara 22 Apartment e pe departe cea mai frumoasă cazare de care-am avut parte-n Țara noastră. Mi-a plăcut că magazinul Lidl al orașului e construit într-un fel care vrea să respecte ceva din specificul local: nu-i un depozit cu vitrine, ci un mare magazin cochet, învelit în cărămidă.

Nu-i un oraș nemaipomenit – orașul de dinafara Cetății – dar nu-i murdar și nici întrutotul neîngrijit; se simt doar lipsurile provinciei, cum s-ar zice. Oamenii-s plăcuți și nu cred că le displace să aibă de-a face cu atîția oameni străini ce vin pe-aicea.

Păcat că-i, totuși, departe de Capitală: pîn’ s-ajungi în mijlocul Țării faci ceva. Noroc că, de curînd, ai cum să te pui pe autostradă direct din Toboc și numaidecît ești la Ploiești. Mai apoi, ca să nu te mai înfunzi prin stațiuni, te duci frumușel pe la Cheia (a-nceput chiar și Waze să te trimeată pe-aici!) și, după ce lași centura Brașovului în spate, nu-ți rămîne decît să ai răbdare, că drumu-i frumos.

Frumos! Așa-i la Sighișoara. Pozele-s aici.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille: cavaler de Sighișoara

scris de Sonia Ratatouille

Ei, dacă eu nu sunt cavaler, atunci cine mai e?

Am urcat în turnul cu ceas, bifat! Am învățat multe despre Sighișoara, bifat!

A, am uitat! Trebuie să știu să mânuiesc sabia și d-alde d-astea.

Bine, poate că nu-s cavaler, dar expert în Sighișoara, da!

Trebuie, pentru început, să mergeți în Cetate! E frumos acolo. Are un turn cu ceas, care e și muzeu, o grămadă de turnuri mai mici și chiar și o piață.

Casele din Sighișoara sunt colorate, diferite și ornate cu fel de fel de modele amuzante și drăguțe.

În turnul cu ceas am văzut o machetă a cetății, multe obiecte vechi și chiar câți kilometri sunt de la Sighișoara până în alte orașe.

A fost frumos. Aerul de acolo te face să crezi că s-a inventat mașina timpului.

Credeți-mă! E super tare acolo. Frumos, minunat, incredibil și interesant nu sunt cuvinte destul de mari pentru acest loc. Orașul nu e foarte mare, dar este foarte frumos. E pe placul meu: frumos și istoric.

Turnurile au nume speciale: de exemplu, Turnul Croitorilor.

Sunt mai multe biserici în Cetate. Am intrat într-o biserică mare. Are două-trei covoare mai vechi, o orgă mare și o tăbliță pe care scrie din ce capitol din Biblie citesc în ziua respectivă. Pe dinafară, biserica este decorată cu niște modele interesante, iar mai jos, la cât de veche e, se văd cărămizile.

Am fost și în cimitirul vechi. Acolo nu sunt cruci. Mormintele sunt vechi, iar unele bucăți din pietrele de mormânt au căzut. Erau și cavouri. Drumul avea spărturi, iar printre morminte creșteau în voie multe buruieni.

Dacă te oprești din drumul spre cimitir și te duci aproape de balustradă vei vedea un peisaj minunat.

În Cetate poți găsi multe magazine cu suveniruri, restaurante și pensiuni. Cele mai multe restaurante au un aer medieval.

Am văzut și o școală. Era veche, după cum cred că știți.

Puteți să vă plimbați cu trenulețul. E comod, drăguț și poți observa orașul.

Prin Sighișoara trece Târnava Mare. Acolo, pe mal, pescuiesc diferiți locuitori ai orașului.

Mi-a plăcut tot orașul! Și vreau să ajung cavaler-reporter. Așa o să schimb eu istoria: Generalul Ratatouille.

           

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

nimic din vacanță (nici măcar poze)

Trebuie să pleci în vacanță, și parcă, de la an la an, ai nevoie s-o simți și să te bucuri de ea mai bine, mai temeinic. La cît o aștepți, la cît tînjești după ea…

Așa cum ai nevoie să vezi și să faci lucruri noi, ai nevoie și să-ți găsești confortul în lucruri știute.

Ne-am întors la Grecia, aia pe care-o știm de ani de zile, aia pe care-o cunoaștem din fiecare vacanță: același drum, aceiași oameni, același sat, aceiași măslini, același Soare, aceeași mare, aceleași prăjituri, aceiași munți… aceeași senzație ca la-nceput, cînd am pășit printre leandri sub dogoarea amiezei.

Ce bine e s-ajungi aici și să regăsești lucrurile știute, parcă la fel ca-n anul de dinainte!

Nici n-aș avea ce să mai scriu. A fost bine? – o, da. Am făcut altceva în plus? – o, nu.

Am plecat ca de obicei, fără grabă, fiindcă facem popas la draga Stara Zagora: nu o obligație, ci o mică parte veritabilă din vacanță!

Drumul are cîteva locuri unde s-a-mbunătățit, după Ruse și – mai ales – în Gurkovo, care-i acum asfaltat. Prin Stara Zagora-s lucrări de asememenea și se mișcă într-un mod mulțumitor.

Am găsit un apartament perfect pentru stat, aproape de Centru; Centru din care, la o adică, poți chiar s-o iei pe jos pîn’la mall, unde să-ți pui burta la cale la restaurantul Ștastliveța – prilej cu care vezi și noutățile de sezon ale meniului.

Nu știu de ce mă simt așa de bine-n orașul ăsta; știu că-mi plac oamenii – serioși, muncitori, așezați, chibzuiți și căpoși că fac bine ce fac.

Am plecat iară, după ce ne-am jucat prin parc și-am trecut pe la Nedelia, la-ndulcit.

Drumul e-n față; se mai lucrează pe lîngă Haskovo dar te-apropii de graniță. Pe unde să treci? Te uiți cît de-aglomerat e-n Kîrgeali, cîte mașini stau să puie benzină și dacă vezi că-s multe o cotești iar prin munți, pe la Zlatograd: și iar nu-i nimeni în fața ta la mica vamă! Și te pomenești în Grecia: tot mai aproape de mare.

Te lași pe autostradă, ocolești Kavala și te găsești, repede-repede, în locurile știute.

Pe-aici zici că nu s-a schimbat nimic; și asta-i bine, pentru că te ajută mult să intri-n dispoziția locului: nu anul trecut, ci mai ieri parc-ai plecat de aici.

Farmacistu-i același, tanti de la magazin se mișcă mai greu – cu vîrsta – chelnerii de la taverne nu s-au schimbat; la cofetărie prăjturile șed în aceeași ordine-n galantar.

Și Soarele bate la fel de neiertător la prînz!

Da-i așa de bine să nu faci nimic – nimic deosebit. E bine să dormi; dar nu te superi nici dacă Bobocu’ te trezește devreme, fiindcă tot devreme deschide și la patiserie, și plăcintele-s fierbinți.

Plaja are loc destul, apa-i lină, curată, caldă și te-ndeamnă la joacă. Copiii-și leagă prietenii fără să le pese de ce-i desparte pe cei mari.

Grecii-s la fel: așa cum vrei să-i vezi – și eu îi văd și-i știu muncind mult și odihnindu-se bine înainte să se-apuce iar de muncit mult.

Mîncarea-i parcă mai bună ca oricînd: nu-și bat, grecii, joc de ce bagă-n burtă. Cea mai măruntă patiserie caută să te servească regește; produsele autohtone-s marcate cu mîndrie; și nici măcar nu te afli-ntr-un loc cu adevărat foarte turistic!

Te prinde, fără să-ți dai seama pe moment, ușurința cu care-ncearcă să-și facă ei înșiși viața mai frumoasă, mai drăguță, mai dulce.

Regăsești Kavala neschimbată, pur și simplu așa cum îi șade ei bine. Cetatea, acum, e vizitată de-o fată mai mare și de-un boboc mai zvăpăiat; ea se cocoață mai sus în turnuri și el caută închisori, tunuri și mașini – de ce nu-s mașini în cetate?

E foarte greu să scrii despre o vacanță-n care n-ai făcut altceva decît să te simți bine!

Zilele trec, încet, una după alta. Pateurile de dimineață, bălăceala, somnul de la prînz, bălăceala a doua, plimbările și zbenguiala de dinainte de cină; souvlaki-urile, gyros-urile, creveții, gogoșile înnebunitor de dulci, luna plină de deasupra mării – cu cărarea ei care te-nbie, parcă, să pleci în noapte peste valuri.

Ai mai sta; dar – atunci cînd se face sorocul să pleci – îți faci bagajele cuminte, înțelept și bucuros c-a fost doar bine.

Bulgaria te așteaptă iar. Să ne fie mai ușor, venirăm de astă dată prin Makaza: ne-a ieșit – nu era coadă. Era coadă-n cealaltă direcție: spre Grecia mașinile se-ntindeau pe opt kilometri; mi-a fost milă de toți oamenii ăia care cine știe cîte ore mai aveau de stat în creierii munților.

… drumul cunoscut; iar Kîrgeali, iar Haskovo, iar Dimitrovgrad, iar Stara Zagora, iar Gurkovo, iar Veliko Tîrnovo, iar Biala – cu fiecare reper, așezat cuminte, la cîte 50 de kilometri, te afli mai aproape de Patrie, pe care-o regăsești arsă de canicula zăpăcită de-nceput de toamnă.

Acasă deja s-au schimbat lucrurile; cum s-au schimbat așa de tare-n nici două săptămîni? Soarele apune prea devreme! Dimineața-i prea răcoare! Frunzele deja se-ngălbenesc și foșnesc, uscat, a pagubă.

Mai stai o zi două-n vacanță și aici, acasă; înc-o faci pe turistul și-n orașul ăsta lipicios și dulce, care-acuș-acuș o să miroasă a must și-a poame.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

o plimbare bună

Am revenit cu drag pe plaiurile Doftanei.

La adăpost de Soarele aprig de august, ce bine-i pe aici!

Cîmpina, săraca, e tare părăginită, odată ce te-abați de străzile principale te-apucă groaza. Îs, pe-aici, niște drumuri sparte și desfundate de mai mare rușinea. Deși rămîne o localitate agreabilă (cu ritmul ei mai domol) și apropiată de Capitală.

Se mănîncă bine la „Povestea Ceaunului Paprika”: e la doi pași de locul de joacă „Mițu Chițu”, de unde – cu doar cinci lei de copil în timpul săptămînii – capeți o ditai pofta de mîncare…

Mai apoi, teleap-teleap, treci dealurile și găsești, pe firul apii, răcoare și liniște.

Îs destui care fac grătare, așa cum e datina din moși-strămoși, nu se cade să te miri prea tare: oricum e loc pentru toată lumea pe-aici.

Și ce încîntare să părăsești drumurile principale și să te cocoți prin păduri și – de sus – să vezi văile verzi; un peisaj minunat.

Îmi place din ce în ce mai mult că în anii noștri s-au asfaltat mulțumitor o droaie de drumuri care leagă micile sate ale Țării, așa că, în sfîrșit, merită să te abați din deneuri și să ajungi lesne la pajști, livezi – unde să-ți tragi sufletul numai tu: tu și cerul deasupra…

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Frumoase plaiuri

Fundata, Fundățica, Șirnea… altfel decît în bulibășeala și-ngrămădeala Branului.

Dealuri cuminți, văi largi, case risipite ici-colea, oameni vrednici.

… și aer, și liniște, și o cumințenie care nu se poate explica – doar simți.

Totul e să te-abați de pe șosea, să ieși de pe „Rucăr-Bran”, să uiți și de cel care se chinuie să urce serpentinele, și de cel care te-mpinge din spate să-i dai bice.

Mi-a plăcut mult să las drumul principal de-o parte și pe unde se ițea o panglică asfaltată ce se ducea undeva, pe vreo coastă, să mă duc să văd unde mă poartă.

Cînd zic panglică, așa și e – multe din drumurile astea-s dintr-alea înguste, unde trebuie să caști ochii bine la mașinile care-ți vin din față, fiindcă n-aveți loc amîndoi.

Dar te descurci.

Ba chiar ar fi frumos să iei drumurile astea și la cutreierat fără mașină și m-am bucurat să văd o droaie de turiști pe jos și la fel de mulți pe bicicletă. Atîta doar, că lipsa transportului turistic face ca să nu poată ajunge aici decît conducînd.

Dar eu recunosc că și condusul pe-aici e de tot dragul!

Și turiștii de-aici sînt mai altfel decît cei ce se duc în locurile celelalte. Fiindcă aici n-ai „atracții”, n-ai complexuri turistice uriașe cu toate distracțiile incluse. Ai pensiuni – și pensiuni mișto rău! – și atît.

E un altfel de turism, de fapt e cam adevăratul turism din Țară.

Fiindcă a murit de mult pensiunea aceea puchinoasă, ridicată cu grija cu care construiești un hambar: a fost o vreme cînd se credea că din turism se pot face mari afaceri oriunde și oricum.

Sînt pline drumurile de pensiuni și de restaurante închise, de panouri cu reclame șterse de intemperii – în realitate, cel care străbate Țara găsește cu mare greutate un loc decent unde să mănînce ceva bun.

Și-i trist cînd îți dai seama că lipsesc, în realitate, lucrurile tradiționale, specifice locului – în afara obișnuitelor cașuri, slănini și gemuri dai cu tunul după ceva „de-acolo”…

Dar, apoi, nici nu te miri, căci vezi omul făcînd mofturi cînd îi dai bunătăți dintr-astea: „eu nu mănînc de oaie”… „telemeaua sărată e prea sărată”… „ăsta micu vrea doar pui shanghai”… și-ți dai seama că, în fapt, strici orzul pe gîște – nu merită!!!

Turistul ori se lasă la mîna complexurilor „cu de toate”, unde-i prizonierul programului făcut pentru el, ori vine pregătit cu zece kile de carne-n portbagaj: mă uluiește-n continuare voluptatea noastră de a munci la făcut cumpărături grele, la pus de grătar, la fript sute de mici, la tăiat ligheane de salată, la spălat mii de tacîmuri.

Da, îmi place cînd văd oameni strîngîndu-se laolaltă și veselindu-se-n concedii, dar mie-mi place să mă știu liber: liber să mă bucur.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

da’ relaxați-vă.

Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.

Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.

Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.

Dac-ar face-o…

Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.

… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…

NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.

Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?

Bună întrebare!

Mai ales că răspunsul doare!

Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.

… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.

Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.

Ratatouille la Vulcanii noroioși

scris de Sonia Ratatouille

La Vulcanii noroioși – Pâclele mari și Pâclele mici – cu două ore și jumătate-trei pe drum poți admira un peisaj de neuitat.

Când am ajuns la Pâclele mari și am coborât prin râpele de pe lângă vulcani am observat cât de jos eram și cât de sus erau ceilalți. Vulcanii erau mari și plini-ochi de noroi; m-au și stropit. Răi au fost – cred că s-au trezit cu fața la cearșaf ori au probleme de familie…

La Pâclele mici mi-a plăcut cel mai mult, erau mai puține râpe, dar mai lungi și mai întortocheate!

… la un mic râu m-am plimbat printre pietrele ascuțite și mici din apă. Erau așa de multe lucruri intersante; la fel și pe drum.

A fost senzațional.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

primăvară la Veliko Tîrnovo

Trebuia s-ajungem și-aici, odată și-odată. E-așa de aproape, încît e păcat să nu; și-am fugit de zeci de ori, poate, pe șoseaua ce trece pe sub oraș, tînjind la casele cocoțate pe creasta de munte. Dar mereu ne grăbeam; ba spre greci, ba spre turci…

Acum nu ne-am mai grăbit – și-am mers doar aici: primăvara, fiindcă Veliko Tîrnovo e încîntător acum, cînd totu-i verde și-nflorit. Și-o să fie la fel la toamnă, sigur că da, cînd culorile ei o să-mbrace munții; vara dogorește rău prin părțile astea.

Eram siguri c-o să ne placă; știam asta.

Nu-i un oraș mare, dar așa cum e el – înghesuit, cu case urcate una peste alta, e concentrat; comprimat; ca o esență bună de parfum…

Totu-i piatră și istorie-n Veliko Tîrnovo; și unde-i piatră și istorie, sînt istorii, povești și legende – și, fiindcă sîntem la un pas unii de alții, nici n-ar trebui să ne mirăm cît  seamănă-ntre ele toate astea. Te uiți la cîte-o casă două minute și-apoi citești despre ea două ore, purtîndu-te printre vieți de oameni mari și mici, încăpățînați ca însăși piatra pe care s-a ridicat orașul.

Întîi de toate, ceea ce-i sigur: e un oraș vechi; o Capitală – capitala Bulgariei mai îndelung decît Sofia de azi – loc de unde regi, țari și mici împărați au condus un stat ambițios și bătăios.

Așa că-i și-o Cetate: mare, cocoțată pe-un deal (și multe dealuri sînt pe-aici!) cu ziduri groase, cu turnuri, cu ruine și c-o biserică sus-sus de unde poți cuprinde toată firea: oamenii mici, meandrele nesfîrșite ale rîului Iantra, podurile vechi de piatră, ruinele: alte ruine, pe alt deal – Trapezița – văile și pădurile.

Petreci pe-aicea cîteva ceasuri fără să te-apuce plictisul; e Țarevețul – cetatea Asăneștilor, cei ce-au condus Bulgaria în cea de-a doua ei mare organizare statală după cea a lui Asparuh. Mai știm de la școală ceva de Petru și Asan, poate ne mai zice altceva și Ioniță Caloian – bulgarii-i țin la mare cinste pe toți.

         

E și turnul unde-a fost întemnițat Baldwin, împăratul Constantinopolului, plecat taman din Flandra-n fel de fel de cruciade; Caloian l-a înfrînt și mai apoi i-a luat și viața. I-o fi zis lui alde Ioniță „Caloian” fiindc-o fi fost frumos, da’ cică nevastă-sa l-ar fi găsit interesant și pe alde Baldwin: firește, astea-s fel de fel de legende; piatra nu mai ține minte ce-a fost cu opt veacuri în urmă.

… așa că, după ce te saturi de urcuș, coborîș și bolovani printre care se soresc șopîrlele, te-ntorci înapoi, în orașul-oraș.

Veliko e orașul vechi, cel cocoțat pe munte, cu case una peste alta; mai e și orașul nou, unde-s blocuri, parcuri, bulevarde – normal că ai treabă mai mult cu primul.

… mai ales că, după atîta istorie, sigur ți s-a făcut foame.

Cel mai bine e să te duci la „Ștastliveța”, restaurantul din centru care-ți oferă o panoramă de neuitat asupra caselor de pe munte, a rîului care-nconjoară ca o peninsulă dealul Athosului pe care s-a ridicat monumentul Asăneștilor și-a podului Stambolov.

  

Să zicem de mîncare: excelentă. Să zicem de servire: perfectă. Să zicem de atmosferă: încîntătoare. Nu glumesc de loc cînd socot „Ștastliveța” unul din cele mai bune restaurante-n care-am fost. Lîngă el, „Ego”, care de-asemenea merită laude și cică-i un pic mai ieftin; nu că „Ștastliveța” ar fi scump – nu e!

Cu burta plină, te-ntorci la priveliștea văii. Iantra curge-ncet și-i plină de verdeață pe maluri și nu vezi un gunoi, o pungă, o sticlă aruncată; casele-s cît de cît dichisite, deși nu lipsesc nici dărăpănăturile, nici zidurile năruite; e tristă clădirea vechii poște, azi abandonată, „stricînd” acum aproape un veac aerul tradițional al orășelului cu modernismul ei: dar și Bulgaria avea atunci nevoie și de avînt, și de progres. Și orașul însuși își revenea cu greu după ce multe clădiri căzuseră la marele cutremur din 1913…

… o plimbare-n jos, sărind ca o mîță de pe-un acoperiș pe altul, trebuie să faci. Din ulița din față te afli la parter; cum te uiți spre ulița dindărăt, te nimerești la etajul trei… Ca un brîu, trece pe-aici strada și Gurko, unde-s fel de fel de magazinașe și ateliere pe unde face să-ți bagi nasul.

 

Cînd te saturi de partea de jos, te cocoți la loc și-ți duci picioarele-nspre partea bazarului Samovodene: nu-i decît o străduță și-o piețișoară, dar îți ia mult să vezi tot ce-i de oferit. Și cin’ te-oprește să-ți tragi sufletul la o cafea, la o bere, la o-nghețată?

 

Dacă te țin picioarele, mai e de urcat: de-acum, pe cărărui în trepte printre case, te sui deasupra tuturor: cine mai e ca tine? Mai dai și peste vreo bisericuță veche: joasă și banală pe dinafară – fiindcă nu trebuia să sară-n ochi pe vremea cînd mahomedanul stăpînea partea asta de lume – dar cu un interior de-ți taie răsuflarea…

 

Veliko Tîrnovo-i – desigur – o lecție vie de arhitectură bulgărească; ici-colo-ți sare-n ochi cîte-o plăcuță sau o referire la Koliu Ficeto, care-a construit case, biserici și poduri fără s-aibă cine știe ce știință de carte. A fost și prin părțile noastre, da’ nu prea ne pricepem să-i găsim urmele.

Fiindcă-i așa de chinuit pe munte, Veliko a fost silit să facă fel de fel de giumbușlucuri. Calea ferată-l străbate pe dedesubt, prin tunel; șoseaua s-a construit mai tîrziu, dar casele de deasupra n-au pățit nimic-nimicuța. Gara-i și ea mai de-o parte, unde-a fost loc; ca să-ajungă oamenii mai lesne la ea, s-a construit și podul metalic pe care azi nu mai circulă mașini. Asta se-ntîmpla la-nceput de secol XX; podu-i și azi în picioare și-i un loc tare plăcut de promenadă. L-a proiectat un italian ajuns prin părțile astea și l-au construit prin Austria; cînd să-l monteze, le-a picat ultima piesă-n rîu și-a fost nevoie s-aștepte să construiască și să trimeată austriecii alta. Pe sub el s-a dat în spectacol, printre Războaie, și aviatorul Petco Popgancev, cu-n avionaș bulgăresc. Popgancev chiar era ceea ce s-ar putea numi un „as al aerului” și cu siguranță-i unul dintre cei care-a apucat să ducă o viață lungă, fiindc-a murit prin anii ’80. Podul se cheamă Stambolov: un fiu al orașului și primul ministru-n vremurile moderne-n care Bulgaria-și cîștiga și ea neatîrnarea. Stambolov a pierit asasinat; dacă te uiți mai îndeaproape la viața lor politică de-atuncea, o să vezi că bulgarii nu prea glumeau – să nu zicem mai multe.

Deci, podul; podul te duce la monumentul călăreților – Asăneștii, carevasăzică; aici mai e o clădire unde-i muzeul de artă și cel mai frumos parc; unul din locurile alea de care te-ndrăgostești și-ți rămîn pentru totdeauna-n inimă. Liliacul miroase-mbătător, castanii-s și ei în floare; în stînga și-n dreapta curge Iantra și… nu te mai dai dus.

   

Vedeți, în vacanță-s două chestii: pe de-o parte, vrei să vezi și să faci cît mai multe… pe de alta-ți dai seama că ai nevoie să te pui jos și să stai, să lenevești, să te bucuri mult de puțin.

Și ce frumos se vede orașul de-aici!

 

În oraș – firește – case și muzee de vizitat. Am lăsat multe – destule! – pentru altcîndva. Să nu le-ngrămădim; să nu ne lăcomim!

În oraș o să și stai, că nu-ți ajunge o zi – nici măcar două. Am găsit o pensiune care face toți banii; trebuie s-o căutați ca „Guest House The House”: are doar vreo trei camere, dar una-i ditai mansarda uriașă cît un apartament. E chiar la un pas de restaurantul cela grozav, „Ștastliveța”, într-o piațetă – frumoasă și ea! – care se cheamă Pencio Slaveicov (mare poet și fiul scriitorului și revoluționarului Petco Slaveicov). Piețișoare-s multe, cu ronduri, statui și locuri de parcare-ngrămădite: românul se teme să parcheze pe-aici, că nu se pricepe unde și cui să plătească și-apoi se plînge ba că i-au luat mașina, ba că i-au blocat roata. Sînt și-o droaie de mici magazinașe și buticuri cu haine și încălțăminte; au chiar marfă drăguță și la preț bun și – mai presus de toate – se pricep s-amenajeze vitrinele în așa fel încît să-ți ia ochii cu marfa, nu cu afișe mari pe care să scrie reducerile: dar nu-i prima dată cînd ne mirăm că bulgarii știu să facă altfel de comerț și s-aibă altfel de servicii.

Strada ce străbate orașul vechi e animată, fără să sufere de nebunia de trafic a stațiunilor noastre prahovene; e doar o stradă principală, nu o șosea. În sus și-n jos trec autobuze; la o adică, chiar te-ai putea sui într-unul dac-ai obosit, da’ nu prea-ți dai seama încotro mai merg; că de ajuns, cam toate ajung la Cetate.

Sînt patiserii; e – mai înspre orașul nou – și-o cofetărie „Nedelia”; ai tot ce-ți trebuie ca să-ți placă.

Și – la cîțiva kilometri – și satul-muzeu Arbanasi, pe care trebuie să-l vezi. Case vechi – unele pensiuni, altele muzeu, altele doar de locuit – înșirate pe dealuri, coborîte-n văi; ulițe pietruite și garduri zdravene din bolovani, bolovani și alți bolovani; miroase a iarbă, lemn vechi și liniște. Sigur că-s pensiuni, restaurante și turiști o droaie; dar de-acolo tot înapoi în oraș, în Veliko, am ajuns.

Vorbind de ajuns, aici ajungi repede: două ore jumate-trei, în funcție de unde din București pleci și de cine se nimerește-n fața ta-n vamă; șoseaua bulgărească se menține destul de bine, deși-i tot mai multă nevoie de-o autostradă-n părțile astea; poate cîndva o fi și asta.

Nu știu ce-o mai fi de spus. Vin foarte mulți oameni aici; și din ei mulți și revin – și-o fac pentru că merită: e un loc frumos. Un loc minunat.

Ăsta-i Veliko Tîrnovo.

vacanțele noastre – lista episoadelor

RV

RV vine de la „recreational vehicle” – ceea ce vrea să-nsemneze… ceva-n care să stai și să te plimbi; o adevărată casă de vacanță pe roate. Americanii construiesc ditai vagoanele, cu tot confortul; noi – europenii – ne mulțumim cu rulote mai mici, cu care să ne strecurăm pe străzile orășenești sau să le putem trage cu mașinile noastre.

Să știți că se poartă și la noi.

Rulotele tractate-s bune la pescuit și la felurite ieșiri de-un weekend la iarbă verde (las-că-s și pline șantierele de ele, cu muncitori). Se găsesc de cumpărat la mîna a doua, dar nu-i chiar așa de lesne să le găsim loc de parcare printre blocuri, nu?

Mai mișto pare, cred, autorulota – adică ceea ce se-apropie cel mai mult de ideea de RV.

E un business înfloritor, închirierea de autorulote – dacă vrei să-ți iei una pentru vacanța de vară, în care să faci un tur european fără grijă de hoteluri, e bine să te hotărăști din vreme; e bătaie pe ele.

Pentru un neavenit, sînt multe de luat în seamă – nu doar să-ți dai seama de ce rulotă ai nevoie, dar și să te descurci pe șosele, să nimerești locurile de campare și așa mai departe. E – fără doar și poate – și-un stil de viață.

Mi-a plăcut site-ul „Your RV Lifestyle” – nu-i stilul meu, da’ nu m-a oprit să citesc despre ce-nsemnează „rulota” și vacanța – și mai ales – drumul într-una.

Sînt sfaturi pentru toți și toate: pentru începători, pentru orice turist, pentru cei ce au copii; chiar dacă este un site american, sînt sfaturi și pentru cei ce vor să facă Europa – din categoria „100 de lucruri de făcut în Franța” – e interesant.

o altă bucățică de Amsterdam

Tot așa, pe frînturi, și pe fugă – dar o bucățică la fel de gustoasă. Așa mi s-a părut, și cred că-i greu să pară altfel. Rămîne un oraș plăcut, vesel, deschis și prietenos – de zici că toți cei de pe-aicea prezintă Eurovisionul, nu altceva.

Îmi place ca de fiecare dată cînd revin undeva să fac ceva-n plus. Așa c-acuma mă suii într-un tramvai, s-ajung și un pic mai departe de centrul prin care deja mă tot învîrtisem. Mai apoi, fiindcă vremea era prielnică – prima zi cu Soare după o lungă perioadă ploioasă – m-am suit și pe-un barcaz, să văd orașul și de la nivelul apii. Frumos; foarte frumos; doar că, făcînd-o pe inima goală ca s-apuc și eu cît mai mult din lumina zilei, am sărit prînzul – și să te plimbi, flămînd, o oră și ceva pe lîngă restaurante din care te ademenesc mii de mirosuri de mîncare e greu de tot.

… nu că s-ar mînca cu adevărat extraordinar aici, deși se mănîncă bine; peste tot numai „argentiniene”, de parc-am uitat să mîncăm carne obișnuită. O fi și vina noastră; doar cînd te fîțîi destul prin afara Țării, te obișnuiești, cumva, cu hachițele omenești: cutare are nu’ș ce alergie, cutărică nu tolerează juma’ din meniu, așa că-n restaurante ori rumegi frunze, ori ciuguli boabe; dacă nu-ți place, n-ai decît să găsești un fast-food de modă veche și să-ți pui burta la cale!

Da – oamenii se schimbă; nu-nsemnează nici că-i rău, nici că-i bine: ci doar că-i cuminte să iei seama la ce se-ntîmplă cu ei, că din asta vine și sentimentul ăla ciudat de nepotriveală care ne-apasă, încă, în fața celorlalți.

P-aci – hai să ne-ntoarcem la oraș! – se face seară mai tîrziu ca acasă, prinzi mai mult timp să te plimbi și să faci poze. Firește, dacă te trezești dimineața la șapte – că ai și treabă! – îți vine să te bagi la loc între pături de cît de-ntuneric e… Și, să fim cinstiți, nu mereu senin și vesel: ba-i ceață, ba-i nor – așa că oamenii se-mbracă mai grosuț decît m-așteptam; la cît sînt de sportivi și grijulii cu forma lor fizică, m-aș fi gîndit să reziste mai mult la frig…

Deși-i lumină tot timpul: străzile și clădirile-s inundate în neoane și culori. Iar noaptea – cît de tîrziu o fi – oamenii merg, se plimbă, ba chiar și-aleargă. Nu prea doarme Amsterdamul.

Nu doarme și nu stă pe loc; deși centrul pare de muzeu, vezi că-i de asemenea împănat cu sute de clădiri noi, îndrăznețe – uneori ușchite, oleacă brutale – dar a căror funcționalitate e mai presus de orice-ndoială.

Felu-n care funcționează e – la fel cu atmosfera sa prietenoasă – o marcă a orașului.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – Iași – Brașov – Sibiu – Neamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam – Prejmer și Sfînta Ana – Stara Zagora