despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

la Suceava

Greu mai ajungi departe! Județele se-nșiră unul după altul, cuminți: Ialomița, Buzău, Vrancea, Bacău, Suceava – străbați nu doar o țară, dar și două uniri – una mică și una mare.

… da’ merită osteneala – frumos loc! Un orășel ca oricare altul, ai zice – risipit pe dealuri, înconjurat de drumuri șerpuite; dar ce urme ale trecutului pe-aici.

Păi sîntem în partea ceea de Țară cu biserici bătrîne, cu cetăți năruite, cu locuri despre care-i plin mai bine jumate din manualul de istorie.

Cetatea Sucevei, nu știu cum să vă zic, mai degrabă șade pitită dup-un deal, nu-i cocoțată sus-sus pe culme: „grele-s chetrile astea, măria-ta” – s-au plîns oamenii cînd s-au apucat s-o zidească; „chiar trebuie să le ridicăm tocmai colo-sus?” S-a mîniat vodă oleacă pe puturoși, da’ nici lui nu-i plăcea să urce, așa că cetatea a rămas aici unde-o vede și azi turistul, ba chiar și-a făcut treaba de minune, fiind zdrobită doar de trecerea timpurilor…

Îs, desigur, și alte ruine parcă mai impunătoare în Țara Moldovei, da’ una-i Cetatea de scaun, cum îi zice ei.

În rest, magazine, biserici și o atmosferă frumoasă, care te îmbie: să tot stai, fără grijă, prin Centru: grijile și le-au făcut alții, cu peste un veac în urmă, ca Bucovina asta minunată să stea laolaltă cu Țara, și nu sub steagul spurcăciunii cu două capete. Dar cine-i mai ține minte, azi, pe bunii Flondor și Nistor? Ia, de-i mai vedem pe-o statuie pe lîngă care trecem la repezeală…

După ce te saturi de Suceava – e, aici, peste zi, un trafic de te crezi acasă-n București! – o iei pe coclauri; rar dai de pămînt nelucrat, de căși dărăpănate și de mizerie.

Mai sus de Suceava e Rădăuțiul: o mînă de oraș, nu mai mult, în care mi-e drag să ajung de fiecare dată. Clădirile rămase de dinaintea Unirii „edificate de cătră comuna urbană Rădăuți”, biserica Bogdana, centrul plin de patiserii… nu se face să nu te-oprești un ceas-două!

Cîte nu-s de văzut pe-aici, în capăt de Țară! Toată lumea știe de mănăstirile cele mari: Sucevița (poposești și pe la Marginea, după blide), Moldovița, Voroneț, Putna (fabrica „Marelbo”-i în drum), Humor; dar pe oriunde te-abați, îți iese-n cale cîte-o biserică veche-veche, spălată de ploi și vînturi.

Ești, desigur, turist – tu și încă alți zeci, sute; dar după ce bifezi turlele, picturile, icoanele și istoria bisericilor, te pui cuminte pe-o bancă, în iarbă, și stai. Stai, că e frumos; e tihnă; e nevoia de-a fugi de fugă și de-a te gîndi la lucruri frumoase.

Lung e drumul pîn-la Suceava, da’ mai lung e-apoi spre casă – știa Alecsandri ce zice.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

turist pe-acasă

Frumoase zile, în București, în mica vacanță care-a unit Paștele de-Ntîi Mai!

Cît de bine e pe aici atunci cînd toată lumea pleacă.

Se face o cumințenie și-o pace neînchipuită.

Sigur că da – e și bucata aceea din Săptămîna mare-n care pe de-o parte le faci pe toate – cumpărături, curat, mîncare, pregătiri – dar, pe partea cealaltă, cauți să te liniștești, seara, prin preajma bisericii: așa cum e ea – tot mai hrăpăreață – încă-ți place s-o cauți.

Dai de-o parte și mașinile televiziunilor, și jăndarii care-ntind garduri, și regăsești un pic din bucuria de-a te rupe de iureșul orașului…

Și vin zilele goale, pustii, în care-ți dai seama că-ntreg Centrul e numai, numai al tău: și-l împarți, ca un boier, doar cu turiștii ajunși pe-aici.

Cît de bine poate fi! Soarele te-ncălzește, umbra pomilor crește, și toată lumea e altundeva.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (VII)

de C. D. Mocanu și HM

Se simte că se-apropie zilele libere, vacanțele!

Șapte calendare scoase de O. N. T. «Carpați» cu frumusețile Patriei: litoralul, munții, Capitala, stațiunile balneo-climaterice – excursii și concedii în toate sezoanele. Încă se obișnuia să ne pocim în engleză ca „Rumania”.

Va urma!

fusese o prostie simpatică

Se lămuri și tărășenia cu cățaua lu’ Traian: știți, statuia ceea pusă acum șapte ani pe trepțile Muzeului de istorie de pe Calea Victoriei.

După ce i-a căzut coada – nu lu’ Traian – Primăria a dat-o jos și-a trimes-o-n service, ocazie cu care s-a descoperit și că ar fi fost făcută din tinichea, nu din bronz.

În fine! Ca să nu mai pățîm și-altă rușine, cînd s-o lipi coada ‘napoi, statuia o să fie mutată undeva, mai la dos, într-un parc.

De-abia ce se obișnuiseră turiștii să-și facă poze ușchite cu ea

N-avem haz… eu aș fi pus-o la loc.

frumoasa Sighișoara!

Tare ne-a fost drag să vedem Sighișoara acuma, înainte de-a-ncepe sezonul turistic.

Fără terase colorate, fără pomii verzi care-i mai ascund zidurile ce se năruie, zici că-i un Logan dintr-ăla „chel”, fără aer condiționat, fără geamuri electrice – varianta de bază, cum se zice.

Și-i frumoasă, așa simplă. Rece, austeră; piatră pe piatră – doar cu ghidușia și cochetăria multicoloră a caselor diferite: una nu-i la fel!

Prea multe n-ai ce face aici: turistul venit să bifeze paragrafele din ghiduri pleacă repede; dar călătorul venit să se umple de liniște și frumusețe rămîne să caște gura la cotloane, la case, la turnuri, la ziduri, la biserici și scări – să le vadă și să le revadă-n lumini diferite ale zilei…

… urcuș, trepte, și piatră; dar urcuș lin, trepte tocite de vreme și piatră cu poveste. Nu, nu te plictisești aici, călătorule!

Oraș încuiat și pe dinafară și pe dinăuntru, Sighișoara ți se deschide uimitor cînd treci pragurile porților mari de la stradă: trebuie să intri, să fii curios, să cauți dincolo de fațadă.

Ai zice, înciudat, că s-au ascuns de tine pînă și restaurantele! Doar din loc în loc, din cine știe ce gură de ventilație, iese un iz înnebunitor de mîncare bună ca să-ți dai seama că nu-i așa.

Cetatea-i una prietenoasă; zidu-i mai mult așa, de vecinătate; te poți urca aici pe unde ai chef – scări și străduțe care dau spre ele-s peste tot. Firește, se cade s-o cunoști trecînd pe sub Turnul cu ceas, în care te-ai cocoța la loc imediat ce te-ai dat jos. Casa cu cerb, bisericile, primăria, cimitirul și senzaționala scară acoperită a elevilor – acolo-s toate, așteptîndu-te. Restul orașului se-ntinde-n jos și-i, peste tot – dar mai ales în ceasurile înserării – liniște și cumințenie.

Ce să zici? Te duci pe-o stradelă și te-ntorci pe alta, care mai de care mai cocoșată, urmînd culmea dealului pe care-i Sighișoara asta veche. Nici nu-s multe, dacă stai să cugeți: e mică, Cetatea. Ei, și? Cine te grăbește! E de atîția ani aici și-a văzut atîtea – zău că merită să lași de-o parte iureșul pe care-l știi de-acasă.

Magazinele se-nchid devreme și nu poți zice că găsești, pe-ntrecute, cine știe ce bunătăți de-ale locului. E o cofetărie mai jos de Cetate – se cheamă Angela. N-am avut nevoie să caut alta: tare bune-s prăjiturile de-aici! Restaurantele abundă și miroase bine cam de la fiecare; noi ne-am omenit la Casa Ferdinand. Fiind oraș turistic, destule-s și pensiunile; noi am găsit una fenomenală, peste Tîrnavă: Sighișoara 22 Apartment e pe departe cea mai frumoasă cazare de care-am avut parte-n Țara noastră. Mi-a plăcut că magazinul Lidl al orașului e construit într-un fel care vrea să respecte ceva din specificul local: nu-i un depozit cu vitrine, ci un mare magazin cochet, învelit în cărămidă.

Nu-i un oraș nemaipomenit – orașul de dinafara Cetății – dar nu-i murdar și nici întrutotul neîngrijit; se simt doar lipsurile provinciei, cum s-ar zice. Oamenii-s plăcuți și nu cred că le displace să aibă de-a face cu atîția oameni străini ce vin pe-aicea.

Păcat că-i, totuși, departe de Capitală: pîn’ s-ajungi în mijlocul Țării faci ceva. Noroc că, de curînd, ai cum să te pui pe autostradă direct din Toboc și numaidecît ești la Ploiești. Mai apoi, ca să nu te mai înfunzi prin stațiuni, te duci frumușel pe la Cheia (a-nceput chiar și Waze să te trimeată pe-aici!) și, după ce lași centura Brașovului în spate, nu-ți rămîne decît să ai răbdare, că drumu-i frumos.

Frumos! Așa-i la Sighișoara. Pozele-s aici.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille: cavaler de Sighișoara

scris de Sonia Ratatouille

Ei, dacă eu nu sunt cavaler, atunci cine mai e?

Am urcat în turnul cu ceas, bifat! Am învățat multe despre Sighișoara, bifat!

A, am uitat! Trebuie să știu să mânuiesc sabia și d-alde d-astea.

Bine, poate că nu-s cavaler, dar expert în Sighișoara, da!

Trebuie, pentru început, să mergeți în Cetate! E frumos acolo. Are un turn cu ceas, care e și muzeu, o grămadă de turnuri mai mici și chiar și o piață.

Casele din Sighișoara sunt colorate, diferite și ornate cu fel de fel de modele amuzante și drăguțe.

În turnul cu ceas am văzut o machetă a cetății, multe obiecte vechi și chiar câți kilometri sunt de la Sighișoara până în alte orașe.

A fost frumos. Aerul de acolo te face să crezi că s-a inventat mașina timpului.

Credeți-mă! E super tare acolo. Frumos, minunat, incredibil și interesant nu sunt cuvinte destul de mari pentru acest loc. Orașul nu e foarte mare, dar este foarte frumos. E pe placul meu: frumos și istoric.

Turnurile au nume speciale: de exemplu, Turnul Croitorilor.

Sunt mai multe biserici în Cetate. Am intrat într-o biserică mare. Are două-trei covoare mai vechi, o orgă mare și o tăbliță pe care scrie din ce capitol din Biblie citesc în ziua respectivă. Pe dinafară, biserica este decorată cu niște modele interesante, iar mai jos, la cât de veche e, se văd cărămizile.

Am fost și în cimitirul vechi. Acolo nu sunt cruci. Mormintele sunt vechi, iar unele bucăți din pietrele de mormânt au căzut. Erau și cavouri. Drumul avea spărturi, iar printre morminte creșteau în voie multe buruieni.

Dacă te oprești din drumul spre cimitir și te duci aproape de balustradă vei vedea un peisaj minunat.

În Cetate poți găsi multe magazine cu suveniruri, restaurante și pensiuni. Cele mai multe restaurante au un aer medieval.

Am văzut și o școală. Era veche, după cum cred că știți.

Puteți să vă plimbați cu trenulețul. E comod, drăguț și poți observa orașul.

Prin Sighișoara trece Târnava Mare. Acolo, pe mal, pescuiesc diferiți locuitori ai orașului.

Mi-a plăcut tot orașul! Și vreau să ajung cavaler-reporter. Așa o să schimb eu istoria: Generalul Ratatouille.

           

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

nimic din vacanță (nici măcar poze)

Trebuie să pleci în vacanță, și parcă, de la an la an, ai nevoie s-o simți și să te bucuri de ea mai bine, mai temeinic. La cît o aștepți, la cît tînjești după ea…

Așa cum ai nevoie să vezi și să faci lucruri noi, ai nevoie și să-ți găsești confortul în lucruri știute.

Ne-am întors la Grecia, aia pe care-o știm de ani de zile, aia pe care-o cunoaștem din fiecare vacanță: același drum, aceiași oameni, același sat, aceiași măslini, același Soare, aceeași mare, aceleași prăjituri, aceiași munți… aceeași senzație ca la-nceput, cînd am pășit printre leandri sub dogoarea amiezei.

Ce bine e s-ajungi aici și să regăsești lucrurile știute, parcă la fel ca-n anul de dinainte!

Nici n-aș avea ce să mai scriu. A fost bine? – o, da. Am făcut altceva în plus? – o, nu.

Am plecat ca de obicei, fără grabă, fiindcă facem popas la draga Stara Zagora: nu o obligație, ci o mică parte veritabilă din vacanță!

Drumul are cîteva locuri unde s-a-mbunătățit, după Ruse și – mai ales – în Gurkovo, care-i acum asfaltat. Prin Stara Zagora-s lucrări de asememenea și se mișcă într-un mod mulțumitor.

Am găsit un apartament perfect pentru stat, aproape de Centru; Centru din care, la o adică, poți chiar s-o iei pe jos pîn’la mall, unde să-ți pui burta la cale la restaurantul Ștastliveța – prilej cu care vezi și noutățile de sezon ale meniului.

Nu știu de ce mă simt așa de bine-n orașul ăsta; știu că-mi plac oamenii – serioși, muncitori, așezați, chibzuiți și căpoși că fac bine ce fac.

Am plecat iară, după ce ne-am jucat prin parc și-am trecut pe la Nedelia, la-ndulcit.

Drumul e-n față; se mai lucrează pe lîngă Haskovo dar te-apropii de graniță. Pe unde să treci? Te uiți cît de-aglomerat e-n Kîrgeali, cîte mașini stau să puie benzină și dacă vezi că-s multe o cotești iar prin munți, pe la Zlatograd: și iar nu-i nimeni în fața ta la mica vamă! Și te pomenești în Grecia: tot mai aproape de mare.

Te lași pe autostradă, ocolești Kavala și te găsești, repede-repede, în locurile știute.

Pe-aici zici că nu s-a schimbat nimic; și asta-i bine, pentru că te ajută mult să intri-n dispoziția locului: nu anul trecut, ci mai ieri parc-ai plecat de aici.

Farmacistu-i același, tanti de la magazin se mișcă mai greu – cu vîrsta – chelnerii de la taverne nu s-au schimbat; la cofetărie prăjturile șed în aceeași ordine-n galantar.

Și Soarele bate la fel de neiertător la prînz!

Da-i așa de bine să nu faci nimic – nimic deosebit. E bine să dormi; dar nu te superi nici dacă Bobocu’ te trezește devreme, fiindcă tot devreme deschide și la patiserie, și plăcintele-s fierbinți.

Plaja are loc destul, apa-i lină, curată, caldă și te-ndeamnă la joacă. Copiii-și leagă prietenii fără să le pese de ce-i desparte pe cei mari.

Grecii-s la fel: așa cum vrei să-i vezi – și eu îi văd și-i știu muncind mult și odihnindu-se bine înainte să se-apuce iar de muncit mult.

Mîncarea-i parcă mai bună ca oricînd: nu-și bat, grecii, joc de ce bagă-n burtă. Cea mai măruntă patiserie caută să te servească regește; produsele autohtone-s marcate cu mîndrie; și nici măcar nu te afli-ntr-un loc cu adevărat foarte turistic!

Te prinde, fără să-ți dai seama pe moment, ușurința cu care-ncearcă să-și facă ei înșiși viața mai frumoasă, mai drăguță, mai dulce.

Regăsești Kavala neschimbată, pur și simplu așa cum îi șade ei bine. Cetatea, acum, e vizitată de-o fată mai mare și de-un boboc mai zvăpăiat; ea se cocoață mai sus în turnuri și el caută închisori, tunuri și mașini – de ce nu-s mașini în cetate?

E foarte greu să scrii despre o vacanță-n care n-ai făcut altceva decît să te simți bine!

Zilele trec, încet, una după alta. Pateurile de dimineață, bălăceala, somnul de la prînz, bălăceala a doua, plimbările și zbenguiala de dinainte de cină; souvlaki-urile, gyros-urile, creveții, gogoșile înnebunitor de dulci, luna plină de deasupra mării – cu cărarea ei care te-nbie, parcă, să pleci în noapte peste valuri.

Ai mai sta; dar – atunci cînd se face sorocul să pleci – îți faci bagajele cuminte, înțelept și bucuros c-a fost doar bine.

Bulgaria te așteaptă iar. Să ne fie mai ușor, venirăm de astă dată prin Makaza: ne-a ieșit – nu era coadă. Era coadă-n cealaltă direcție: spre Grecia mașinile se-ntindeau pe opt kilometri; mi-a fost milă de toți oamenii ăia care cine știe cîte ore mai aveau de stat în creierii munților.

… drumul cunoscut; iar Kîrgeali, iar Haskovo, iar Dimitrovgrad, iar Stara Zagora, iar Gurkovo, iar Veliko Tîrnovo, iar Biala – cu fiecare reper, așezat cuminte, la cîte 50 de kilometri, te afli mai aproape de Patrie, pe care-o regăsești arsă de canicula zăpăcită de-nceput de toamnă.

Acasă deja s-au schimbat lucrurile; cum s-au schimbat așa de tare-n nici două săptămîni? Soarele apune prea devreme! Dimineața-i prea răcoare! Frunzele deja se-ngălbenesc și foșnesc, uscat, a pagubă.

Mai stai o zi două-n vacanță și aici, acasă; înc-o faci pe turistul și-n orașul ăsta lipicios și dulce, care-acuș-acuș o să miroasă a must și-a poame.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

o plimbare bună

Am revenit cu drag pe plaiurile Doftanei.

La adăpost de Soarele aprig de august, ce bine-i pe aici!

Cîmpina, săraca, e tare părăginită, odată ce te-abați de străzile principale te-apucă groaza. Îs, pe-aici, niște drumuri sparte și desfundate de mai mare rușinea. Deși rămîne o localitate agreabilă (cu ritmul ei mai domol) și apropiată de Capitală.

Se mănîncă bine la „Povestea Ceaunului Paprika”: e la doi pași de locul de joacă „Mițu Chițu”, de unde – cu doar cinci lei de copil în timpul săptămînii – capeți o ditai pofta de mîncare…

Mai apoi, teleap-teleap, treci dealurile și găsești, pe firul apii, răcoare și liniște.

Îs destui care fac grătare, așa cum e datina din moși-strămoși, nu se cade să te miri prea tare: oricum e loc pentru toată lumea pe-aici.

Și ce încîntare să părăsești drumurile principale și să te cocoți prin păduri și – de sus – să vezi văile verzi; un peisaj minunat.

Îmi place din ce în ce mai mult că în anii noștri s-au asfaltat mulțumitor o droaie de drumuri care leagă micile sate ale Țării, așa că, în sfîrșit, merită să te abați din deneuri și să ajungi lesne la pajști, livezi – unde să-ți tragi sufletul numai tu: tu și cerul deasupra…

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Frumoase plaiuri

Fundata, Fundățica, Șirnea… altfel decît în bulibășeala și-ngrămădeala Branului.

Dealuri cuminți, văi largi, case risipite ici-colea, oameni vrednici.

… și aer, și liniște, și o cumințenie care nu se poate explica – doar simți.

Totul e să te-abați de pe șosea, să ieși de pe „Rucăr-Bran”, să uiți și de cel care se chinuie să urce serpentinele, și de cel care te-mpinge din spate să-i dai bice.

Mi-a plăcut mult să las drumul principal de-o parte și pe unde se ițea o panglică asfaltată ce se ducea undeva, pe vreo coastă, să mă duc să văd unde mă poartă.

Cînd zic panglică, așa și e – multe din drumurile astea-s dintr-alea înguste, unde trebuie să caști ochii bine la mașinile care-ți vin din față, fiindcă n-aveți loc amîndoi.

Dar te descurci.

Ba chiar ar fi frumos să iei drumurile astea și la cutreierat fără mașină și m-am bucurat să văd o droaie de turiști pe jos și la fel de mulți pe bicicletă. Atîta doar, că lipsa transportului turistic face ca să nu poată ajunge aici decît conducînd.

Dar eu recunosc că și condusul pe-aici e de tot dragul!

Și turiștii de-aici sînt mai altfel decît cei ce se duc în locurile celelalte. Fiindcă aici n-ai „atracții”, n-ai complexuri turistice uriașe cu toate distracțiile incluse. Ai pensiuni – și pensiuni mișto rău! – și atît.

E un altfel de turism, de fapt e cam adevăratul turism din Țară.

Fiindcă a murit de mult pensiunea aceea puchinoasă, ridicată cu grija cu care construiești un hambar: a fost o vreme cînd se credea că din turism se pot face mari afaceri oriunde și oricum.

Sînt pline drumurile de pensiuni și de restaurante închise, de panouri cu reclame șterse de intemperii – în realitate, cel care străbate Țara găsește cu mare greutate un loc decent unde să mănînce ceva bun.

Și-i trist cînd îți dai seama că lipsesc, în realitate, lucrurile tradiționale, specifice locului – în afara obișnuitelor cașuri, slănini și gemuri dai cu tunul după ceva „de-acolo”…

Dar, apoi, nici nu te miri, căci vezi omul făcînd mofturi cînd îi dai bunătăți dintr-astea: „eu nu mănînc de oaie”… „telemeaua sărată e prea sărată”… „ăsta micu vrea doar pui shanghai”… și-ți dai seama că, în fapt, strici orzul pe gîște – nu merită!!!

Turistul ori se lasă la mîna complexurilor „cu de toate”, unde-i prizonierul programului făcut pentru el, ori vine pregătit cu zece kile de carne-n portbagaj: mă uluiește-n continuare voluptatea noastră de a munci la făcut cumpărături grele, la pus de grătar, la fript sute de mici, la tăiat ligheane de salată, la spălat mii de tacîmuri.

Da, îmi place cînd văd oameni strîngîndu-se laolaltă și veselindu-se-n concedii, dar mie-mi place să mă știu liber: liber să mă bucur.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

da’ relaxați-vă.

Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.

Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.

Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.

Dac-ar face-o…

Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.

… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…

NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.

Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?

Bună întrebare!

Mai ales că răspunsul doare!

Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.

… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.

Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.