despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

garaj cu casă

… iată o casă drăguță, renovată mulțumitor! Ba chiar – rar întîlnit! – cu gard prin care trecătorul poa’ s-o admire!

… dacă are ce: fiindcă, în loc de casă, vedem doar garajul mare și urît trîntit în față.

Bunînțeles, fiecare-i liber să facă ce dorește la el în bătătură; un garaj e trebuincios și tine bine la fereală mașina…

… dar a ieșit urît, ce să faci! E urît.

Bd. Corneliu Coposu 6-8. Pur şi simplu… un bloc.

scris de Ando

Decembrie 1989 găsea triunghiul cuprins între străzile Sfânta Vineri, Calea Călăraşi (actual bd. Corneliu Coposu) şi Mircea Vodă aproape complet „defrişat” de tăvălugul demolărilor ceauşiste. Cu excepţia câtorva clădiri, practic, era distrus nucleul vechiului Cartier Evreiesc.

O perioadă, nu s-a construit nimic în acea zonă. Apoi, pe măsură ce se rezolvau problemele de retrocedare, s-a dat liber la noi construcţii, dar – în opinia mea – fără nicio viziune urbanistică de ansamblu. Aşa au apărut acele blocuri înalte, plantate parcă alandala pe un mare maidan. Pe undeva, se repetă haosul urbanistic din partea  de nord a oraşului – mă refer la construcţiile noi care mărginesc pe o latură strada Nicolae Caramfil şi, peste pasaj, bulevardul Aerogării – ambele zone fiind la fel de apetisante pentru afaceriştii imobliari.

De aceea, nici nu m-am mirat când am văzut, de curând, că s-a pornit un nou şantier. Se va construi, ghici ce?… un bloc de birouri, de data asta cu deschidere directă la bd. Coposu. Chiar mă întrebam cât o să mai zacă în paragină acel teren.

 

Şi, din păcate, aşa cum mai spuneam, vom avea o nouă clădire fără personalitate, practic un paralelipiped din beton, sticlă şi metal, rezultatul unui concept arhitectural pe care-l credeam abandonat după 1990.

Paranteză.

Dintotdeauna, am avut un respect, chiar şi un fel de invidie faţă de profesia de arhitect. Unda de invidie m-a lovit în liceu, când pentru majoritatea dintre noi perspectivele profesionale balansau frecvent în zona „inginer sau economist”, iar din categoria “tocilarilor” se recrutau, de obicei, …viitorii medici 🙂 Atunci, am aflat cu uimire că unul dintre colegii de clasă, se pregătea de zor, de peste un an, cu meditaţii în particular, pentru examenul la arhitectură. Ţin minte că a scos un bloc de desen şi ne-a arătat diverse schiţe şi desene la care ne-am uitat cu evlavie şi care l-au săltat undeva, sus, în ochii noştri.

De atunci, în mintea mea, arhitectura a însemnat ceva deosebit, mai mult decât arta de a construi ceva frumos, plăcut ochiului.Am asociat-o, mult timp, cu o anume libertate în gândire şi în atitudine, elemente pe care alte meserii nu ţi le ofereau. Poate doar actoria… Bineînţeles că pe măsură ce anii treceau, realitatea avea să-mi demonteze tăios această marotă. Ajunsesem, chiar să-i compatimesc, oarecum, pe arhitecţi, date fiind constrângerile sistemului comunist, care înăbuşeau şi aplatizau aproape orice ieşire „din rând”. Mă gândeam, deseori, câte idei frumoase, deosebite, îndrăzneţe, câtă imaginaţie au fost îngropate de valul cenuşiu al uniformităţii noilor construcţii (cartiere de locuit, instituţii etc) care se ridicau cu nemiluita în toată ţara. Cât de mari trebuie să fi fost dezamăgirile şi frustrările multor promoţii de arhitecţi din acea perioadă! Câtă imaginaţie spulberată aiurea!

Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea barierelor, când accesul la informaţie şi la documentare este, practic, nelimitat, când ai cele mai noi materiale şi utilaje la dispoziţie, tu vii şi plantezi în centrul oraşului un bloc, parcă geamăn cu cel de pe şoseaua Giurgiului, colţ cu Toporaşi, făcut prin anii 60?!

nu mai e ca-n staul!

E prima veste bună pe care-o pot da din „Orășelul Copiilor”.

Nu-nțelegeam de ce mă simt așa bine – așa firesc – așa liber pe-aici, acum. Și dup-aia mi-am dat seama:

… au fost scoase toate gărdulețele metalice ce mărgineau aleile parcului. Ce diferență uriașă:

Nu te mai simți ca-n staul. Sper din toată inima că rămîne așa.

Morții-s morți, doar tupeul e nemuritor

colectiv

A trecut un an.

Nu uităm – noi, oamenii, nu uităm. Noi, oamenii, alegem să iertăm; sau nu; dar de uitat – nu uităm.

Nu uităm nici pe cine credem că-i de vină, nu uităm nici pe cine și-a tras folos.

S-a ridicat și-un mic monument în fața fostului club „Colectiv”. L-am văzut în poze.

Nu mă interesează: e frumos… e urît? Nu mă interesează: e scump… e ieftin?

Dar mă interesează – și-mi place enorm, maxim! – cum autoarea monumentului a găsit de cuviință să-și pună numele-n valoare.

Bieții morți, unul după altul, îngrămădiți – ca la școală – după alfabet: numele-ntîi, prenumele la urmă….

… și lăfăindu-se, cu litere mari, dedesubt… autoarea:

Elena SURDU STANESCU

Pentru că asta-i important! Să sară-n ochi! Să vadă lumea! Să se știe!

Pardon! scrie „Leonardo” pe frunte, la Gioconda? Scrie „Brîncuși” pe fund, la Cumințenie?

Ei, dar nici Leonardo, nici Brîncuși n-au fost chiar vreo Elena SURDU STĂNESCU…

Morții-s morți, doar tupeul e nemuritor.

cronică de parter

… unii-ar putea zice că da – sigur: așa ceva numai la noi în Rahova poți vedea:

img_6397 img_6400

Cînd s-o ajunge cu reabilitarea termică pe-aici, să te ții tragedie.

acu se explică

… luat cu altele, nu m-am mai luat de mult de arhitecți. Dar nu i-am uitat, nu.

Azi am descoperit lumina; de fapt, nu; eu am descoperit…

img_5263

… că arhitecții vorbesc cu lumina.

S-a lămurit. Vocile! Vocile – și Nava-mamă; de-asta ne ies cășile ușchite.

Te doare mintea!

… Și încă rău de tot.

img_0981 img_0982 img_0986

Robert a dat cu Primăria-n Dudești

Cam după doi ani de treabă, s-a-ncheiat refacerea școlii 80 –  cea de la Dudești, colț cu Mihai Bravu; ca s-o localizăm mai ușor, să facem cuvenita mențiune că se află peste drum de șaormeria „Dristor”…

Primarul de sector își ia nu numai toate meritele și-njurăturile pentru noua clădire veche, dar și clădirea-n sine: activitatea primăriei sectorului 3 se va desfășura aici, unde sînt și tramvaie, și autobuze, și metrou, dar și șaorma – ce-și poate dori mai mult cetățeanul?

De pildă, își poate dori ca clădirea să fi fost mult mai bine, mult mai elegant refăcută.

… pînă la cornișă, restaurarea n-are nimica rău. Școala e albă, străluce; copertina de sticlă se poate-nghiți, la o adică.

Însă supraînălțarea e urîtă. Arată a acoperiș de piață alimentară. E urîtă. Vechea clădirea avea un chicirez, construită să se-oprească… la acoperiș.

De fapt, lăcomia lui Robert de-a avea o clădire cît mai mare pentru Primărie a stricat totul: iată, a construit un etaj în plus – și i-a ieșit urît.

… oricum te-ai apropia de ea, din orice unghi și chiar dac-ai privi-o mai de departe, tot etajul adăugat apasă neplăcut clădirea albă și curată.

Ciudat e că, privind-o din spate, vezi că adăugarea unui corp nou în mijloc nu e chiar așa nefericită!

… chiar nu e!

Cum să închei? O clădire veche care mai avea un pic și-ar fi dispărut a fost recuperată. Recuperarea, însă, a fost făcută hrăpăreț – Robert Negoiță neștiind unde să se-oprească de data asta. E mare lucru pentru un primar să-și dea seama la ce se pricepe – și la ce nu.

Arhitectura doare

Pe Mihai Eminescu, după stația de salvare, a răsărit un mare bloc în soare.

E frumos? A cui e oare?

Arhitectura doare.

dați un leu, că vreau să-l beu!!!

văleu!!!

De ce? Vă zic eu!

Arhitectură de ateneu?

Ba de veceu!