despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Bd. Corneliu Coposu 6-8. Pur şi simplu… un bloc.

scris de Ando

Decembrie 1989 găsea triunghiul cuprins între străzile Sfânta Vineri, Calea Călăraşi (actual bd. Corneliu Coposu) şi Mircea Vodă aproape complet „defrişat” de tăvălugul demolărilor ceauşiste. Cu excepţia câtorva clădiri, practic, era distrus nucleul vechiului Cartier Evreiesc.

O perioadă, nu s-a construit nimic în acea zonă. Apoi, pe măsură ce se rezolvau problemele de retrocedare, s-a dat liber la noi construcţii, dar – în opinia mea – fără nicio viziune urbanistică de ansamblu. Aşa au apărut acele blocuri înalte, plantate parcă alandala pe un mare maidan. Pe undeva, se repetă haosul urbanistic din partea  de nord a oraşului – mă refer la construcţiile noi care mărginesc pe o latură strada Nicolae Caramfil şi, peste pasaj, bulevardul Aerogării – ambele zone fiind la fel de apetisante pentru afaceriştii imobliari.

De aceea, nici nu m-am mirat când am văzut, de curând, că s-a pornit un nou şantier. Se va construi, ghici ce?… un bloc de birouri, de data asta cu deschidere directă la bd. Coposu. Chiar mă întrebam cât o să mai zacă în paragină acel teren.

 

Şi, din păcate, aşa cum mai spuneam, vom avea o nouă clădire fără personalitate, practic un paralelipiped din beton, sticlă şi metal, rezultatul unui concept arhitectural pe care-l credeam abandonat după 1990.

Paranteză.

Dintotdeauna, am avut un respect, chiar şi un fel de invidie faţă de profesia de arhitect. Unda de invidie m-a lovit în liceu, când pentru majoritatea dintre noi perspectivele profesionale balansau frecvent în zona „inginer sau economist”, iar din categoria “tocilarilor” se recrutau, de obicei, …viitorii medici 🙂 Atunci, am aflat cu uimire că unul dintre colegii de clasă, se pregătea de zor, de peste un an, cu meditaţii în particular, pentru examenul la arhitectură. Ţin minte că a scos un bloc de desen şi ne-a arătat diverse schiţe şi desene la care ne-am uitat cu evlavie şi care l-au săltat undeva, sus, în ochii noştri.

De atunci, în mintea mea, arhitectura a însemnat ceva deosebit, mai mult decât arta de a construi ceva frumos, plăcut ochiului.Am asociat-o, mult timp, cu o anume libertate în gândire şi în atitudine, elemente pe care alte meserii nu ţi le ofereau. Poate doar actoria… Bineînţeles că pe măsură ce anii treceau, realitatea avea să-mi demonteze tăios această marotă. Ajunsesem, chiar să-i compatimesc, oarecum, pe arhitecţi, date fiind constrângerile sistemului comunist, care înăbuşeau şi aplatizau aproape orice ieşire „din rând”. Mă gândeam, deseori, câte idei frumoase, deosebite, îndrăzneţe, câtă imaginaţie au fost îngropate de valul cenuşiu al uniformităţii noilor construcţii (cartiere de locuit, instituţii etc) care se ridicau cu nemiluita în toată ţara. Cât de mari trebuie să fi fost dezamăgirile şi frustrările multor promoţii de arhitecţi din acea perioadă! Câtă imaginaţie spulberată aiurea!

Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea barierelor, când accesul la informaţie şi la documentare este, practic, nelimitat, când ai cele mai noi materiale şi utilaje la dispoziţie, tu vii şi plantezi în centrul oraşului un bloc, parcă geamăn cu cel de pe şoseaua Giurgiului, colţ cu Toporaşi, făcut prin anii 60?!

Opera Română în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Opera: n-aș zice că-i o clădire taman frumoasă, dar… ne-am obișnuit cu ea, așa cum e.

 

Să vedem mai multe despre cum a apărut; și a-nceput s-apară încă din „arșița soarelui de vară” din ’51, cum ne zice articolul ăsta din… iarna lui ’52, din „Scînteia”

„Teatrul Muzical”, cum găsim numită clădirea, se-nălța ca-n poveste pe „locul viran din preajma Cotrocenilor” unde – ani înainte – visaseră alții Gara Centrală; dar ziarele publicau, deocamdată, doar machetele; vedem și alte construcții-n lucru, cum ar fi Radiodifuziunea ori Studiourile cinematografice de la Buftea.

 

Pe final de an, „România Liberă” ne poftea la o călătorie-n timp, să vedem cum va arăta noul ’53 – „al treilea fiu al cincinalului”, care venea „cu privirea ageră, plină de visuri înaripate” – Canalul, termocentrala de la Doicești, „cetatea luminii” de la Bicaz se mai apropiau cu un pas de realitate; iar Opera-și va fi deschis porțile.

Timpul n-avea răbdare. „Teatrul Muzical” trebuia deschis în vară, deși constructorii se-apucaseră de el, cu doi ani înainte, cu gîndul de a-l termina cu ocazia aniversării Revoluției din Octombrie – adică-n Noiembrie, pe 7. Dar la ușă bătea Festivalul Mondial al Tineretului din August, precedat de Congresul aferent. Pas cu pas, mai primeam cîte-o veste bună, iar imaginile de la locul șantierului luau locul schițelor și machetelor.

 

… iar vara… gata!

  

Și cam asta a fost; lucrurile au intrat în normal – iar în Ianuarie ’54 Teatrul de Operă și Balet își putea deschide, oficial, noua stagiune în casa cea nouă.

… în zilele noastre, în fața Operei e șantierul magistralei de metrou din Drumul Taberei.

 

Festivalul mondial al Tineretului în presa vremii

pregătit de Ando și HM

August 1953: la București se ține Festivalul mondial al Tineretului. Ce chin pentru o Țară care-și revenea greu după Război, foamete și instaurarea comunismului.

Dar Bucureștiul s-a pus la cale cum se cuvine: era o sărbătoare și orașului ăsta mereu i-au plăcut sărbătorile. Parcuri, stadioane, cvartale noi pentru oaspeții din 106 de țări.

Am văzut – pregătirile-ncepuseră încă din vreme:

Așa că, pe sfîrșit de Iulie, primele vești bune apăreau: Teatrul din Bucureștii-Noi, Stadionul 23 August, Opera Română erau cîteva din reperele bucureștene de fală, proaspăt terminate. „În basmele copilăriei am auzit cu toții de palate care cresc din pămînt peste noapte și niciodată n’am crezut că această plăsmuire de vis poate fi atît de aproape de realitate. Stînd în fața impunătoarei construcții a Teatrului Muzical, acest lucru ți se pare ușor de înțeles și gîndul  te poartă la imaginea uriașului din poveste care a creiat aceste palate. Acest uriaș este poporul nostru liber…”

Deci duminică, pe 2 August, în arșița verii, jocurile puteau începe: „de zile în șir, mii de tineri veniți din cele patru zări ale pămîntului poposesc pe aerodromurile, în gările și în porturile patriei”.  La tribună – toate înaltele oficialități, bașca patriarhul.

    

Descrierea festivităților de deschidere și-a atmosferei din Capitală face toți banii: „Iată negri din Camerun, Nigeria, Senegal și alții din nemărginitele întinderi ale Africii, primiți de spectatori cu urale. Tineri brigadieri, constructori ai stadionului, rup rîndurile și îi îmbrățișează… Defilează compozitorul Ciu Vei-ci, scriitorul Con Yo-pao, fruntașul în producție Lin Li-fu… Spectatorii primesc cu simpatie pe tinerii înalți și blonzi care poartă drapelul Marii Britanii… Trec delegații eroicului popor coreean – delegați ai celorlalte țări le aruncă flori, îi poartă pe umeri… Reprezentanții acelor milioane de tineri americani care nu vor să aibă soarta celor căzuți în Coreea…  Fețe zîmbitoare privesc spre Ahmed Mohamed Saed, delegat al tineretului din Sudan, care a ridicat un băiețel în brațe. Săndel, care nu știe încă să vorbească, își exprimă bucuria printr-un gîngurit… Strigăte de surpriză izbucnesc din toate piepturile cînd artista mongolă Țogzolma începe să cînte cu mult foc pe românește «S’a gătit badea de nuntă»… ”

Festivalul – aflat la a patra ediție – s-a ținut pînă pe 14 August. A fost înfățișat amplu-n ziar; din cele patru pagini, citeai cel puțin două cu relatări, impresii, rezultate și prostii precum cele scrise de Deșliu: „Cu cîtă fantezie și ingeniozitate au lucrat decoratorii la pregătirea parcului pentru carnaval! Iată un chioșc unde poți să-ți astîmperi foamea; nu-i nevoie să ceri lămuriri suplimentare asupra alimentelor, pentrucă decorul vorbește dela sine; deasupra chioșcului tronează o enormă halbă de bere încununată de doi crenwurști rotofei, atît de bine executați că-ți lasă gura apă numai privindu-i. În dreapta e un indicator de băuturi: un cangur cu un pui în săculeț. Avînd în vedere că printre participanți la carnaval sunt și copii, indicatorul dă îndrumare precisă consumatorilor: tata cangur golește cu poftă o sticlă de bere, în timp ce puiul soarbe lapte din biberon. Uite și o morsă foarte însetată: colții cei lungi o împiedecă să bea din pahar așa că morsa trebuie să se folosească de un pai.”

Cu toate, toate astea, zice-se…  „niciodată n’a fost Bucureștiul atît de frumos, atît de plin de viață”.

    

Ani mai tîrziu, Bucureștiul urma să fie gazda altei manifestări similare, tot un soi de Olimpiadă sărăcăcioasă: Universiada din 1981.

noi barăci la Amzei

Piața Amzei – așa cum e ea, nouă, luminoasă, curată – șade goală.

 

În hală – două tarabe cu fructe; la subsol – nimic; nici florăresele nu mai țin, toate, dughenele deschise.

E trist.

Și, fiindcă hala pieței stă nefolosită, e la mintea cocoșului că… în fața ei se țin fel de fel de tîrguri cu căsuțe, chioșcuri și alte mizerii. Și, ca să nu mai arate urît… cineva s-a gîndit să facă ceva ca s-arate și mai urît:

… hangarul ăsta sinistru ocupă un pietonal generos ce era gîndit să puie-n valoare vechiul palat administrativ. În tot acest timp, hala din spate nu este folosită.

Planul de reconstrucție socialistă a orașului București în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Pe 13 ale lui Noiembrie, în 1952, s-a ținut ședința Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.

Viitorul dezvoltării Capitalei noastre a fost în discuție „pe baze științifice, socialiste”, nu altminterea.

Întreaga hotărîre apărea pe larg pe 14 în „România Liberă”. Nu-i mare lucru de spus. Îngroșîndu-se greșelile și excesele perioadei burgheze, era vremea… să fie bine!

Deja Bucureștiul începuse – după Război – să se dezvolte „pe baza experienței sovietice”. Acum era însă vremea marilor proiecte: metrou, Dîmbovița navigabilă…

… dar și alte obiective sportive – precum Marele Stadion – ori culturale – Opera, teatre, cinematografe. Sigur că era nevoie de ele; sigur că se construia repede; dar graba era justificată și de evenimentul ce urma să se țină în August, anul viitor: Festivalul mondial al Tineretului. Capitala trebuia să aibă cu ce să se fălească și vom vedea mai multe… curînd.

Dar – întorcîndu-ne la „reconstrucția socialistă” a Bucureștiului – era firesc ca după expunerea deciziilor, acestea să fie și înfățișate, pe-nțelesul tuturor, în presa centrală. Desigur, articolele ce urmau să apară în zilele de 16, 18 și 20 Noiembrie erau mai mult cu lozinci și cu fantezii… „Moscova, dragul tatii, e cel mai frumos oraș de pe fața pămîntului! Acolo am văzut eu, cu mulți ani în urmă, multe din lucrurile care ne-au inspirat să facem ceeace întîlnești azi aici, în București, și nu te mai miră deloc…”

   

Dacă e să le dai crezare, Bucureștiul de-acum 65 de ani urma să fie nu micul Paris, ci mica Moscovă: „Sgîrie-norii New-Yorkului, acest produs al concurenței capitaliste, stau lipiți unul de altul iar străzile nu sînt decît defileuri înguste, unde nu pătrunde niciodată soarele… arhitectura aceasta reflectă lipsa de idei a capitalismului,  exprimă dușmănia lui față de om, înăbușă omul, sfidează tradițiile culturale ale omenirii”.

Doar că o oareșce înțelepciune și – poate – o-ncăpățînare neaoșă a lăsat să se-așterne praful peste închipuirile sovietice, mai ales că Stalin urma să dea ortu’ popii peste juma’ de an. Cu toate marile construcții ce urmau să ne schimbe orașul în deceniile imediat următoare, vedem că dezvoltarea a păstrat, cumva, ideile lansate înainte de Război. Poate și pentru că școala urbanistică și arhitecturală nu ne fusese chiar de lepădat. Bucureștiul a putut fi distrus de-abia începînd cu sfîrșitul anilor ’70, cînd s-au împuținat legăturile nemijlocite cu vechile generații de profesioniști.

din zbor

de Ando și HM

În aprilie ’39, „Ilustrațiunea Română” publică un articol despre frumusețea parcului Herăstrău – la vremea aceea numit Carol al II-lea -, bătînd obrazul bucureșteanului că nu-l apreciază cum se cuvine, fiindcă „se bucură numai cîteva doamne venite să facă mișcare pentru siluetă și cîțiva copii din împrejurimi”

Asanarea Colentinei îl înfrumusețase enorm (întrecea „cu mult” Hyde Park ori Jardin du Luxemburg, așa zicea articolul), dar încă era un parc tînăr, fără umbră ademenitoare.

Azi lucrurile s-au schimbat, știe orișicine. Herăstrău-i plin, chiar și-n zilele potrivnice plimbării. Cine mai are vreme să se uite de-i frumos ori urît? – oamenii-s atît de setoși de-o gură de aer. Herăstrăul e mult în urma vremii. Funcționalitatea-i șubredă; iar frumusețea… mă tem că frumusețea nu mai e vreo fală; deși n-ai cum s-o ocolești.

Pozele-s mai vechi, fiindc-am uitat de ele.

Verticalele Bucureştiului – 2016

petec-de-cer_-buzesti

scris de Ando

Privită şi primită cu destulă (şi, uneori, justificată) ostilitate, în special după nefericitele cazuri Cathedral Plaza şi Millenium Business Centernoţiunea de bloc-turn, reflectă, de fapt – în mare – schimbările economice şi sociale care s-au petrecut în capitală. De aceea, nu-i deloc întâmplătoare concentrarea acestui gen de clădiri super-multietajate, mai ales în nordul oraşului, la imediata graniţă cu fosta platformă industrială Piperaaflată şi ea într-o dinamică “reaşezare”.

Pentru că aici, în nord, s-a constituit, realmente, nucleul zonei corporatiste a Bucureştiului. Aici sunt găzduite acum, alt gen de industrii şi de activităţi, dar la fel de importante şi aducătoare de locuri de muncă şi de câştig pentru oraş. Era firească, în acest context, şi preocuparea privaţilor pentru utilizarea la maxim a terenului disponibil. Ce alt gen de clădire răspunde mai bine acestor cerinţe?

Mi se pare mult mai gravă amorţeala autorităţilor, lipsa de promptitudine şi de oportunitate cu care tratează, chiar şi acum, zona.

1 2 3 4 5 7 8 9 11

Hulite dar şi mediatizate, promovate dar şi dispreţuite, blocurile-turn, construite după 1989, fac parte integrantă din inventarul urbanistic al Bucureştiului.

img_0628

plimbare la „blocurile roșii” din Ferentari

… au trecut ani peste cele 21 de blocuri roșiidin Ferentari…

Magazinele de la parter s-au închis de mult… Poșta, o bibliotecă publică, un coafor, un „Marisan”, ce mai ființează. Blocurile au început să treacă prin reabilitare termică, pierzînd desigur ceva din farmecul lor. Dacă, din toate pozele din ziarele de-acum șase-șapte decenii, nu „vă iese la socoteală” turnul acesta ciudat, este pentru că… nu mai este.

O fi căzut la Cutremur? Habar n-am; era al coșul de 45 de metri al centralei termice ce deservește cvartalul. Centrala a rămas – se găsește, într-un colț:

… în vederea din aer a zonei (am ales-o pe cea oferită de „Bing Maps” pentru că e mai veche și înc-apare, în ea, și fosta fabrică de pile) se vede, parcă, mai bine.

Iată și cîteva imagini proaspete din cvartal. Tramvaiele 8 și 23 fac stație în dreptul lui. Din afară, de unde amplasarea magazinelor și-a intrărilor gănguite spre alei ne duce cu gîndul la blocurile – deloc neinteresante – construite într-o epocă mai recentă pe Calea Giulești, înspre Constructorilor…

… și dinăuntru. Unele blocuri sînt mai îngrijite – altele nu. Locurile de joacă sînt ca vai de ele; din „piscina” sau ce-o fi fost ea odinioară n-a rămas nimica. Rable – în afar’ de-o Skodiță și de-un Volvo – nexam; acum doi ani mai zăcea un Fiat 125 prin niște bălării – nu mai e.

… ar fi fost frumos fără mizerie în cvartalul ăsta vechi, care-a-nceput să se construiască-n vara anului ‘946. Plecăm; Calea Ferentarilor o să ne ducă-napoi în Oraș: breteaua din stînga este doar vechia ei albie.

… acesta este episodul XXVII din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

cum s-a făcut Ferentariul în presa vremii

(articol actualizat)

Avem azi ocazia de-a urmări, cu ajutorul spicuirilor din ziarele Scînteia” și România Liberă” de după Război, creșterea cartierului Ferentari – mai bine zis, a blocurilor roșii”.

Sărmană zonă, dacă-i să ne luăm după reportajele de-nceput de an ‘948. Fosta mahala – cică – a lăptarilor ducea lipsă de multe. Ziarele din aprilie începeau să bată șaua cu lucrările de prefacere a zonei.

… firește, e – și nu e – chiar așa. Războiul oprise multe din planurile Comunei de a ajunge cu civilizația și-aici; chiar și tramvaiul începuse a se trage. Nu locuiseră pe-aici numai neisprăviți. Pe vechea șosea Măgurele erau mici făbricuțe; la fel pe Calea Rahovei și chiar și pe Calea Ferentarilor însăși; ce să mai zici de zona Viilor?

Așa că „excursii” precum cea de mai jos, descrisă de România Liberăîn aprilie ’48, în prag de Întîi Mai, nu erau chiar așa de îngrozitoare. Aș zice că… la fel ca azi, numele Ferentarilor speria oamenii.

Dar puterea populară se așternuse, sănătos, pe treabă încă din ’46. Urmau să se construiască nu numai celebrele 21 de blocuri roșii”, dar și grădinița, școala, parcul și piața de la intersecția cu Pieptănarii și Bachus – și cinematograful. Clădirile vechii piețe și a sălii de cinema nu mai există azi. Grădinița  se vede la stradă, cum mergi înspre Armistițiului.

Iar la 15 Octombrie intra-n funcțiune și tramvaiul 8 – care și azi cară-afară din cartier locuitorul Ferentariului.

Poate greșesc, dar linia – în construcție și pusă în funcțiune în timpul Războiului – se stricase rău: căzuseră niscaiva bombe pe-aici; așa-mi ziceau vecinii…

În ’49 lucrurile prindeau viteză. Șantierul era tot mai mare și bine-cunoscut de tot orașul. Voluntari de la fabrici din cartier făceau curat. Fabrica Manotehnica” (pomenită într-un material) e cunoscuta fabrică de pile, azi demolată – acum se ridică-n locul ei un „Kaufland”. „Vestitorul” era numele fabricii de telefoane de pe Rahova – „Electromagnetica” de azi. Se prea poate ca „VIA” să fie încă fosta mare întreprindere de drumuri și construcții, cu fabrica în Panduri. Despre fabrica „Aurel Vlaicu”, ce să zic? – nu știu; dar cu siguranță avea vreun profil textil, dacă se vorbește despre „tinerele muncitoare” angajate acolo. Nu puține unități de producție erau și-atunci în partea noastră de oraș.

(actualizare: fabrica de confecțiuni Aurel Vlaicu se afla într-un segment dispărut azi al axei Năsăud-Măgurele, pe albia noii căi a Ferentarilor)

Venea vara – și primele vești bune despre finalizarea primelor cinci blocuri; de ziua Eliberării urmau să se mute 138 de familii-n ele.

… ceea ce s-a și-ntîmplat. Iată și blocurile – frontul de la stradă.

… sfîrșitul de an, cu a doua aniversare a Republicii, era prilej de laudă. Blocurile creșteau; se înmulțeau.

În 1950 continuau să se dea-n funcțiune și-alte blocuri; așa că-n Iulie, Scînteia” putea publica un material de laudă foarte tipic.

… s-au construit și s-au tot construit încă doi ani; și-n prag de Zi a Muncii ’52 se mai inaugurau blocuri.

… așa că, pe bună dreptate, în preajma aniversării Revoluției din Octombrie (în Noiembrie, desigur), tot Scînteia” era îndrituită să publice o așa comparație vechi și nou”.

din zbor

Ce-a mai rămas din Patinoar. Demolarea continuă…