despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Din fugă: nema trotuar!

scris de Ando

Hai să vedem acum, o altă categorie de distrugători de trotuare. De data asta, avem de a face cu specia „radicaliştilor”, adică aceia care socotesc că trotuarul este un fel de apendice, total nefolositor, pus doar aşa, decorativ, pe marginea străzii. Priviţi aceste imagini de pe strada Vulturilor nr. 12-14. Aşadar, zona trotuarului de sub consola de la primul etaj al clădirii, a fost transformată fără jenă în parking, iar pietonii sunt obligaţi, practic, să meargă pe carosabil. Clădirea mea, trotuarul meu… fac ce vreau cu el!

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

istoria rămasă se pune pe gard

… din Bucureștiul nostru industrial – pornit în uriaș avînt acum un secol și jumătate – ne-a rămas, de la un timp, istoria.

Dispare.

Clădirile industriale vechi, dărăpănate și neglijate de-a lungul zecilor de ani de exploatare socialistă sînt șubrede. Și, cum sînt înconjurate de hale tîmpe cărora ideea de reconvertire urbană nu li se poate aplica mulțumitor, sînt rase.

Prima fază a acestor preschimbări uriașe a fost apariția mamuților strălucitori cu mii de birouri; acum am trecut la faza-n care – cît mai aproape de inima Orașului – se ridică alți mamuți, dar cu funcțiune de locuit.

Zona industrială istorică aflată între axele urbane Sebastian și Panduri-Tudor-Vladimirescu-Viilor, tăiată de artera ceaușistă „Trafic Greu” a așteptat, pîrloagă, ani buni.

Se mișcă lucrurile și-aici. Lîngă Răzoare se lucrează la un proiect imobiliar pe terenul fostei fabrici de ventilatoare, unde cîteva hale au fost demolate.

S-au montat – la stradă – panouri frumoase, îmbietoare, care ne-arată cît de frumos o să fie.

Și, întrucît văd că e un soi de modă la dezvoltatorii imobiliari să azvîrle pe gard și cîteva crîmpeie din istoria locului pe care-l… dezvoltă, găsim și-aici cîteva.

(link P.U.D. – pdf)

Civilizație publică LXXII – Pe sub arcade şi coloane

scris de Ando

Calvarul verilor toride este simptomatic pentru Bucureşti. Există, desigur, tentaţia să ne raportăm, în acest sens, la temperaturile estivale ale ultimilor ani, dar oraşul a suferit dintotdeauna din cauza vipiei. Ne spune asta, de exemplu, cu vârf şi îndesat, în lucrarea sa – „Viitorul Bucureştilor” (1934) – unul dintre cei mai destoinci primari pe care i-a avut Capitala: Dem. I. Dobrescu.

„Este iarăși adevărat că clima capitalei noatre este extremă, dar avem multe orașe cu o climă extremă și clima lor nu le împiedică să fie orașe foarte frumoase”

Dar el nu se opreşte la o banală constatare, gen „iarna nu-i ca vara”… Om practic, şcolit şi umblat prin lume, el avansează şi o soluţie:

Cred că Bucureştii, cu clima lor călduroasă vara, reclamă clădirile cu arcade, proteguitoare de arşiţa soarelui, care lasă oraşul gol în timpul zilei. Comerțul Bucureștilor ar câștiga foarte mult prin generalizarea arcadelor, pentrucă arcadele ar mări vitrinele și ar îndoi timpul în care amatorii pot să cumpere, întrucât ar putea eși chiar pe timpul căldurilor. Lumina intensă din țara noastră, înlătura inconvenientul arcadelor”

Din păcate (după părerea mea), în acea perioadă, ideea clădirilor cu arcade, atât de răspândite în ţările însorite din jurul Mediteranei, nu prea a prins. Poate greşesc, dar din ce am colindat prin oraş, nu am identificat decât două asemenea clădiri, cu magazine sub arcade sau coloane, construite înainte de 1945, ridicate, ambele, pe Calea Victoriei – în jurul anului 1939.

Una este „Palatul funcționarilor Băncii Naționale a României”, proiectat de arhitectul șef al Băncii, Radu Dudescu, clădire cunoscută şi sub numele de „blocul Rosenthal”, sub ale cărui arcade au fiinţat mai multe magazine sau sedii de bănci. Nu ştiu ce profil au avut acelea de la început, dar sigur, prin anii 70, ştiu că era acolo un vestit magazin de bijuterii. „Era pentru prima dată când în București se construia o clădire cu prăvăliile retrase de la stradă, care permitea pietonilor să circule pe sub arcade, adăpostiți de ploaie sau feriți de căldură.” ne spune Reptilianul, cel care s-a aventurat de mai multe ori în măruntaiele clădirii.

Actualmente, blocul, lăsat în paragină de vreo 20 de ani, a fost băgat de actualul proprietar (Primăria generală) în renovare.

Cealaltă clădire este „blocul Kreţulescu“, în galeria căruia au fost adăpostite de-a lungul vremii mai mai multe librării importante.

Din aceiași ani, ne facem datoria să amintim pavilioanele expoziționale construite în Herăstrău și-n zona de azi a Teatrului Național, centrala telefonică de pe Banu Manta, clădirea construită pe fosta stradă Wilson pentru O. N. T. (ulterior sediul Uniunii Tineretului Comunist), splendidul bufet din Grădina Botanică dar și interesanta ieșire peste stradă a acestui bloc de pe actuala stradă J.-L. Calderon.

   

Strict din acest punct de vedere, deci, fără nicio conotaţie politică, e de menţionat că perioada de după 1950 a fost mult mai… productivă. Deşi nu se încadrează fix în subiectul abordat, trebuie să amintim aici unele din clădirile de locuit ce fac parte din parcelarea Cățelu, și – pentru amploarea sa – adevăratul „brâu” de coridoare de sub arcadele de la parterul corpurilor frontale ale Casei Presei.

 

Dacă la Casa Presei, coridoarele respective au doar rol pietonal, în aceeaşi perioadă s-au construit şi câteva pieţe agro-alimentare unde, într-adevăr, găsim materializată ideea lui Dobrescu – chiar dacă în varianta simplificată – adică avem, din start, nişte construcţii prevăzute cu copertine susţinute pe stâlpi de sprijin. Cumpărătorii puteau astfel, să dea roată pe la magazinele din respectivele clădiri, la adăpost de razele soarelui sau de ploaie.

Avem trei exemple: piata Coşbuc de pe dealul Rahovei…

… piaţa 13 Septembrie de pe strada Antiaeriană…

… dar și complexul comercial din Vatra Luminoasă!

Adevărata „explozie” edilitară avea să se producă însă pe finalul anilor 50, începutul anilor 60. Atunci, împreuna cu alte blocuri, s-au construit şi cele mai multe astfel de clădiri cu magazine adăpostite sub coloane.

Cel mai reprezentativ este, fără îndoială, ansamblul din piaţa Sălii Palatului.

Conceput şi realizat ca adevărat vad comercial, lungul culoar de sub arcul format de blocurile de vizavi de marea Sala, era o modernă anticameră cu vitrine pentru multele magazine de confecţii, încălţăminte, decoraţiuni. Iar în capătul culoarului dinspre Ştirbei Vodă, funcţiona cunoscutul restaurant cu autoservire „Modern”, prevăzut – pentru menținerea preparatelor în stare caldă – „cu instalații de raze infraroșii”.

 

În celălalt capăt al ansamblului, la parterul de sub coloanele blocului-turn era unitatea cafe-braserie (la etaj) cofetarie (la parter) „Union”.

De observat că acum, şi aici, ca şi la blocul de pe Ştirbei Vodă colţ cu Luigi Cazzavillan, de exemplu, deschiderile dintre coloane au fost închise, spaţiul pasajului din spate fiind valorificat de noile buticuri sau localuri.

E momentul să ne dăm seama câte din clădirile arătate astăzi sunt ale lui Octav Doicescu: pavilioanele din Herăstrău, imobilul acesta de pe Cazzavillan, centrala de pe Banu Manta, clădirea de pe Wilson, bufetul din Grădina Botanică, casele din cartierul Cățelu; dar e drept că în arhitectura lui, coloanele-s uneori o interpretare, cumva… a prispelor.

„La coloane”, aşa a intrat, repede, pe lista locurilor de întâlnire a bucureştenilor blocul din Piaţa Romană. Sub coloanele lui se derulează, de la început până în zilele noastre, o intensă activitate comercială.

Nu mai puţin celebru a devenit blocul cu magazinul „Romarta Copiilor” de pe Calea Victoriei. Aflat vizavi de Cercul Militar, la intersecţia cu bd. Elisabeta, blocul are, ca şi cel din Romană, un culoar cu coloane pe toate cele trei laturi de la stradă.

La mică distanţă, pe strada Beldiman, cea care leagă bd. Elisabeta de strada Eforie, găsim, faţă în faţă, alte două blocuri „cu coloane”. La parterul şi subsolul celui unde acum este un KFC a funcţionat, la început, un cunoscut şi bine aprovizionat magazin alimentar din reţeaua Comaliment.

După cum bine se vede, şi aici, prin închiderea spaţiilor dintre coloane, fast-food-ul a câştigat spaţiul culoarului pe unde se intra în magazin.

Vizavi, avem un alt bloc unde în pasajul de sub coloane activează încă diverse: un magazin de bijuterii, un atelier foto parcă etc.

E momentul în care trebuie să recunosc că nu ştiu dacă acest bloc este construit în interbelic sau intră în categoria celor de după 1950!?

Mergem puţin mai încolo, adică pe colţul dintre str. Academiei şi bd. Elisabeta, unde avem un veritabil culoar cu arcade. De vechea clădire Oppler de pe colţ, a fost lipit, pe Academiei, un bloc „şaizecist” şi astfel s-a creat acel pasaj, atât de bine cunoscut pentru mai vechile sale magazine cu piese de radio, TV, magnetofoane. Spaţiile comerciale de acolo sunt şi acum folosite din plin.

Mai avem două blocuri ridicate aproape simultan în Piaţa Naţiunile Unite: turnul Gioconda şi cel de vizavi, din capătul Căii Victoriei, ambele având şi ele astfel de pasaje cu coloane.

 

Să nu uităm de blocul de pe strada Doamnei, colţ cu bulevardul Brătianu (fost 1848) unde, sub coloane, activează câteva anticariate bune.

Ca să completăm colecția, amintim capetele blocurilor-gemene de pe Magheru – O. N. T. și „Eva” – au, la rându-le, coloane și nu trecem cu vederea „peronul” Sălii de Concerte a Radiodifuziunii.

De asemenea, vedem că în multe alte cazuri de blocuri și ansambluri de blocuri construite în perioada anilor 60, chiar dacă parterurile acestora cu destinație comercială nu au coloane, sunt îmbogățite cu copertine deseori inspirate arhitectural.

Pun capăt listei tot cu o clădire, oarecum, în afara subiectului propriu zis, dar la care îmi place mult pasajul pavilionului mai nou, cel dinspre strada Academiei, al Universităţii de Arhitectură.

Aparent, e vorba de o simplă enumerare… şi nu bag mâna în foc că n-am uitat vreunul. Nu ştiu şi nu cred că ideea lui Dem. I. Dobrescu, neglijată de contemporanii săi, a fost luată în seamă de cei „de după”. Se vede însă clar, că fost o perioadă marcată de acest gen de clădiri. A fost un curent arhitectonic sau o decizie „superioară”? De ce, după câţiva ani de elan, s-a renunţat la acest model de clădire? Greu de spus, mai ales din postura noastră de simpli observatori. Oricum, pe actuala foame imobliară crâncenă, când însuşi domeniul public este, uneori, ciumpăvit fără scrupule, e de mirare când mai apare o astfel de clădire – Evocasa Selecta, de pe bd. Ferdinand.

În fine, dacă pe lângă acestea trecem poate cu vederea, cum să ignorăm cea mai cunoscută colonadă a Bucureștiului, anume cea de la Gara de Nord, care se-ntinde mai puțin spectaculos și-nspre corpul caselor de bilete?

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

blocurile roșii nu mai sînt roșii

Se fac 70 de ani de cînd avem blocurile astea din Ferentari: un întreg cartier care se-ntinde cale de-o stație de tramvai.

Îmbrăcate-n cărămidă, blocurile-s cunoscute tuturor drept „blocurile roșii”. Chiar și după prima etapă a reabilitării termice, culoarea nu s-a pierdut de tot – cel puțin la stradă.

Iată că acum „blocurile roșii” nu mai sînt roșii, ci albe – reabilitarea actuală a primului bloc a distrus pentru totdeauna chichirezul cvartalului.

Centrul vechi în presa veche

de Ando și HM

Sfîrșitul anilor ’60 înseamnă și-o preocupare pentru refacerea Lipscaniului, cu păstrarea aerului comercial și – mai ales – cu intervenții înnoitoare minime. Străzile, gîndite fiecare un specific: pe Lipscani, Șelari și Băcani comerțul era preponderent textil; pe Gabroveni, domnea cooperația meșteșugărească; pe Covaci găseam raiul anticarilor și-al consignațiilor; pe Smîrdan, articole de uz casnic… Peste 100 de unități comerciale au fost puse în valoare în perioada 1970-71. Nu eram neapărat proști în acei ani, și nu rareori găseam în presa centrală „ecouri” mai mult sau mai puțin discrete ale pripei cu care autoritățile încercau să scape de urmele trecutului.

Treaba mergea repede; s-a renovat Cafeneaua Veche…

… și-n ’71 se deschidea Hanul lui Manuc:

 

Chiar dacă zona Pieței Unirii era deja „condamnată” de multă vreme la sistematizare, pînă la demolările din anii ’80 partea istorică a fost bine ocrotită; a fost o mare minune că Hanul lui Manuc a scăpat – și-i bine și azi, căci a rămas o destinație turistică interesantă.

cronică de afiș rezidențial 2

Absolut adorabil felu-n care dezvoltatorul proiectului imobiliar de pe Calea Victoriei 139 (clădirea de pe colț cu Gheorghe Manu, acum în reconstrucție) ne arată… cum o s-arate:

Mașinile parcate juma’ pe trotuar, juma’ pe stradă-s de mare excepție! – și ăsta-i viitorul așa cum îl văd, sincer, oameni de la care-ai crede chiar c-ar putea mai mult… măcar pe hîrtie.

din zbor

… primim pe adresa redacției:

Nu se satură, popimea, nu-i așa? Pînă nu-și face „vaticanul” pocit și încărcat nu se lasă.

pas cu pas din Bucureștiul „rămas”

… sînt, în București, demolări celebre; unele – puține! – oprite-n ultima clipă chiar.

Dar să nu ne amăgim; după ce pleacă acasă și reporterul, și activistul civic, noaptea se poate-ntîmpla să dea pe-acolo dacă nu un buldozer, măcar cineva c-o sticlă de benzină – și, cu voie ori fără voie, clădirea istorică a doua zi nici nu mai e clădire…

Dar nu despre demolări celebre, nu despre exproprieri cu cîntec e vorba acum – ci de sutele de clădiri amărîte, necuprinse-n nicio listă de monumente, negăsite nici în cine știe ce zonă protejată.

Se demolează la greu, intensiv, sistematic; și, de la un an la altul, te pomenești că nu mai recunoști locul pe unde-ai trecut.

De-odată se ridică ditai „rezidențialul” – cu blocuri la fel de înghesuite precum cele ale lui Ceaușescu!

Ce n-a apucat nebunul să termine, se rezolvă azi, în timp ce vorbim; în spatele canionului de blocuri ridicate la bulevard acum juma’ de secol, cartierul de case e înlocuit, pas cu pas, de blocuri, bloculețe, ansambluri de blocuri și bloculețe!

„Se curăță zona!” ai zice, cînd vezi cum își iau tălpășița familii sărace, murdare, ce ocupau case dărăpănate, insalubre, periculoase; grozav ce se curăță!

Mergeți, așadar, curioși prin Bucureștiul „rămas”; căci n-a mai rămas chiar așa mare lucru din el.

o duzină de piețe

Mare procopseală n-are Capitala de pe urma locurilor sale largi, publice.

Piața Unirii de azi e – culmea! – mai interesantă și mai prielnică adăstării decît în istorie: o fi distrus Ceaușescu tot centrul și l-a impregnat cu arhitectură greoaie, dar nici una din fețele pieței de dinainte n-avea vreo cine știe ce frumusețe. Părculețul actual e destul de agreabil iar zona de fîntîni, după refacerea de anul trecut, începe să se transforme într-un punct de interes citadin nu numai pentru turiști și să poată fi folosită ca punct de întîlnire.

Din fericire, zona de promenadă a bulevardului Unirii a-nceput să capete o splendidă dimensiune omenească în ultimii ani, mai ales pe partea cu malul Dîmboviței!

Piața Constituției – artificială creație ceaușistă, pe calapodul măreției megalomane – nu are nici măcar un punct prietenos, turistic și nici o continuare directă spre Casa Republicii. Tîrgurile sezoniere, concertele ocazionale o mai umanizează prea rar: în restul vremii e folosită ca parcare peste zi și punct de întîlnire al feluritor automobiliști seara. La capătul uriașului bulevard ce taie Centrul, găsim Piața Alba Iulia, care nu este decît un giratoriu-parcare nevalorificat, deși vecinătatea abundă de restaurante și terase.

Piața Universității – zona aia cu statuile – deși o prelungire neartificială a Centrului Vechi, n-a reușit încă să devină o piață publică, veselă, unde oamenii să se-adune și să se-aștepte. Organizarea de mici evenimente, expoziții temporare, tîrgulețe și alte-alea ar ajuta mult; din păcate, toate astea se-ntîmplă prea rar.

Piața Victoriei e doar un pustiu împărțit între o parcare și o stupidă zonă asfaltată, care nu folosește nimănui. N-ar fi nici o pierdere să se aștearnă un gazon strașnic peste drum de Palatul Victoria.

Piața Aviatorilor a ajuns o junglă idioată, cu copaci ușchiți, cărora șoferul nu poate decît să le dea roată gîndindu-se la ce-au fost puși acolo. Ce să zici? Gogoloiul central a fost umplut cu ceva; vechea configurație interbelică era pe măsura vremii – deșert uriaș, prielnic pentru parade… și atît.

Piața Romană nici măcar nu merită pomenită, e doar un culoar de trecere neîmbogățit de nimica – atît.

Piața Arcului de Triumf – echilibrată și agreabilă vizual – este aproape inaccesibilă pietonului dornic să viziteze monumentul central.

Piața dintre Ateneu și fostul C. C. al P. C. R. – exceptînd parcarea care, din cînd în cînd, face loc unor evenimente drăguțe – este destul de umană, deși e împărțită, neinspirat, în zone cu ritmuri diferite. Măcar oamenii pot sta-n liniște sub burta calului care-l poartă-n spinare pe regele Carol I și se pot distra în jurul monumentului ca o țepușă dedicat Revoluției. Bineînțeles, cînd Ministerul de Interne va catadicsi să desființeze uriașa sa parcare care a ocupat un spațiu imens, zona va deveni cu adevărat plăcută!

Un locșor drăguț pentru oameni este – mai ales cînd funcționează fîntîna arteziană – piațeta din fața C. C. A., oferind o perspectivă cuminte Bulevardului și Căii Victoriei de pe treptele ce duc spre restaurant.

Piața de la intrarea-n Parcul Carol, cea care adăposteșe fîntîna Zodiacului, este parcare și nimic altceva; pe o trotuar se mai ține-n weekend un tîrg al anticarilor și-n timpul săptămînii se adună elevii școlilor de șoferi care trebuie să dea examenul auto.

Esplanada din fața Academiei Militare rămîne un punct de belvedere interesant, dar nu îndeajuns de valoificat ca spațiu public. Jos, în stradă, se ține o piață volantă care nu contribuie nicidecum la umanizarea zonei.

Cea mai recentă adăugare a unui spațiu larg din Capitală este cea de pe artera Buzești-Berzei: la intersecția cu Mircea Vulcănescu s-a născut o piață rotundă supradimensionată inutil de greu de străbătut de către pieton și înfiorător de plictisitoare, din care – măcar atît! – s-a tăiat o arteră nouă spre Gară.

Listă de articole selecționate despre urbanism și infrastructură – aici