despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cît loc mai e și cît mai încape

Ca să nu ne lovească aiurea peste față imaginea vreunui bloc care se ridică ca din senin, putem să aruncăm o privire peste hartă și să vedem cît loc de construit mai este înăuntrul Bucureștiului.

Și este!

E o parte bună? Da, căci majoritatea locurilor astea-s mizere, lăsate pradă nepăsării.

E o parte proastă? În afara pericolului mediocrității arhitecturale cu care ne-am cam obișnuit deja… nu prea.

Uitați-vă: toate locurile desenate cu negru sînt ori deja libere, ori lesne pretabile demolării; poate pe cîteva deja se-ncepe să se lucreze.

Puzderia nesurprinzătoare de terenuri încă nefolosite din zona centrală, posibilitățile nevalorificate dinspre lunca Dîmboviței, terenurile condamnate din preajma Oborului și, peste toate, uriașa întindere post-industrială din zona Viilor.

Or mai fi și altele de care-am uitat: dar vă arătăm harta asta doar ca să avem o idee despre ce ne paște-n viitor.

Și viitorul ăsta tropăie la ușă – și nici nu ciocăne, nici nu-și șterge tălpile pe preș.

listă de articole selecționate despre urbanism – aici

ce diferență!

Uite cum arată acum!

 

… și cum arăta pînă acum!

 

Locul viran de pe Dacia colț cu Christian Tell, acolo unde zăceau de ani și ani ruinele ruginite ale unuia dintre primele buticuri din Capitală, s-a curățat fantastic!

A mai rămas o bucățică unde nu s-a putut face nimica și pe care zac încă niște rable, dar nu poți să nu lauzi transformarea spațiului – bravo.

Pe două roți – ca pe roate?

Piața Victoriei, cald, pe-nserat. Lume – buluc; „ce mai vor și ăștia, de ce s-au strîns iar aici?“ dai să-ntrebi, pînă cînd vezi că se face verde și toată lumea asta o ia din loc… și te prinzi că nu era altceva decît normalitatea a zeci de oameni pe biciclete și trotinete care se duc acasă.

Grozav ce s-a schimbat lumea bucureșteană, în ultimii cîțiva ani!

Nu doar că s-au înmulțit cei care merg pe două roți, ci – mai ales – că am început să luăm aceste două roți ca pe ceva normal. Am parcurs un drum lung: biciclistul nu mai e ciudat și nici tolerat – gata!

Și totuși, ceva nu s-a schimbat: anume obtuzitatea autorităților locale.

Practicarea noilor piste de biclete apărute în Capitală a rămas jalnică; continuăm să avem loc berechet nevalorificat pe majoritatea șoselelor noastre, continuăm să avem benzi pentru automobil mult prea late – favorizînd goana și, din cauza intersecțiilor nesincronizate, opririle dese – cînd cel mai simplu ar fi să îngustăm cît mai mult benzile de pe carosabil, astfel încît să se circule mai încet, mai atent și… mult mai fluent!

M-am uitat și la experimentele benzilor dedicate traficului pe două roți din sectoarele 4 și 6. Nu trebuie să credem habotnicia că locul lor nu-i pe trotuar – la urma urmei, nu toți bicicliștii-s pricepuți și gata să-nfrunte traficul – dar culoarul rezultat e o panglică vălurită, sinuoasă, ce ocolește pomi, stîlpi și stîlpișori, casete tehnice, lanțuri ornamentale, tomberoane, stații de autobuz… cu atît mai tare e descurajat biciclistul neofit să se-avînte din cartier înspre restul orașului.

Da… e „bine că s-au făcut“… dar era bine să se facă bine!

Acolo unde trotuarul e mulțumitor de lat, benzile de biciclete noi sînt comode, precum pe Bulevard, spre Kogălniceanu.

Nu vă fie frică, „strunga” nu pică!

scris de Ando

Revin un pic la Calea Călăraşilor: „Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos”.

Articolul nostru de acum doi ani şi ceva, a iscat – cum era de aşteptat – discuţii şi comentarii „pro” şi „contra” supralărgirii acestui tronson încorsetat în limitele vechii artere. Pentru că, în esenţă, aici este „buba”.

Şi atunci, cum justific afirmaţia categorică din titlu?

Păi, cu ceea ce se vede, concret, pe teren. Uşor-uşor, pe acest segment de drum, devenit o veritabilă „strungă” pentru circulaţia din zonă, s-au ridicat, pe ambele părţi, multe clădiri noi. Iată câteva exemple, începând cu vechiul nostru „client” adică scheletul de beton care sluţeşte şi acum, bine mersi, intersecţia de la Hala Traian:

Chiar anul ăsta, în perioada stării de urgenţă, la nr. 144, mai precis, pe colţul cu strada Prof. Mitriţă Constantinescu, a mai demarat un şantier!

În această situaţie, despre ce sistematizare mai putem discuta? Eu unul, nu cred că se va atinge cineva de aceste noi clădiri. Mai mult: sunt convins că vor mai apărea alte „plombe”. A, că din când în când, subiectul va fi repus pe tapet pentru (re)înfierbântarea spiritelor, tot ce se poate. Dar, cel puţin pentru mine, este evident că sunt slabe, foarte slabe şanse să fie corectată, într-un orizont de timp apropiat, această „anomalie” urbanistică a Bucureştiului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

pe Splai – bicicletele pe prima bandă

Splaiul nostru trece, în vara asta, printr-o nouă prefacere urbanistică!

Toată prima bandă va fi numai și numai pentru biciclete. Gata cu mașinile parcate, gata cu vuietul de lîngă trotuar…

Și, din păcate… gata cu banda specială, dedicată autobuzelor care circulă pe aici: linii grele, a căror atractivitate e distrusă de fiecare minut pierdut în trafic: 104, 123, 385, 336.

Încă mai cred că, pentru buna funcționare a Capitalei noastre, prioritizarea transportului public e vitală. Nu mă oftic – chiar mă bucur – cînd văd cum fratele meu pe bicicletă și trotinetă se duce pe lîngă mine cu iuțeala vîntului. Mi se pare cumplit să văd cum zeci de oameni șed prizonieri în cutii de tablă: autobuzul e acela care trebuie să treacă cel mai repede, și pe lîngă bicicletă, și pe lîngă mașină: asta trebuie să vedem că se-ntîmplă, ca să ne convingem să ne suim în transportul public.

Dacă pe noua arteră Fabrica de glucoză banda pentru biciclete e o glumă proastă, aici e, parcă… prea mare. Nu știu; simt că în continuare nu folosim tot spațiul aflat pe drumurile publice așa cum trebuie; de multe ori benzile auto îs prea late: ia să le facem mai înguste oleacă, și să vezi cum se disciplinează traficul și se mai reduce goana șoferului…

Desigur, deocamdată, noua bandă rămîne parcare – mai ales în preajma instituțiilor statului român care, pe lîngă faptul că s-au împroprietărit cu străzi și trotuare întregi, atrag trafic important.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

cheia în care privim și înțelegem Bucureștiul

După cum știm – nefiind de nimic altceva nevoie decît să privim în jurul nostru – Bucureștiul de azi e altceva, cu totul altceva și decît cel de ieri. Și, mai ales, e altceva decît cel la care visam – la ce-ar fi putut fi, la ce-ar fi meritat să fie, la ce trebuia păstrat, reparat, îmbunătățit, umanizat.

Ghinion – a ieșit așa cum e și acum și asta n-o să se schimbe; că ne place, că nu ne place, nici nu mai contează: important e să înțelegem că el așa este: și că tot așa o să fie.

Cu siguranță cantitatea de construcții noi din ani ăștia o depășește pe cea din vremea ceaușistă, ceea ce-nseamnă că Bucureștiul e deja la al patrulea val de schimbare voluntară într-un secol, după prefacerile interbelice, avîntul muncitoresc de după Război și furia monstruoasă de dinainte de Revoluție – lăsînd la o parte și nenorocirile cutremurelor și bombardamentelor.

Asta e mult pentru un oraș și pentru cetățenii lui – atîta schimbare continuă!

… construim mult, lacom; și construim banal, mediocru, fără să ne rămînă nimic senzațional, „iconic” –  asta e diferența față de epocile de dinainte: nimica din ce a fost construit privat ori public nu ne-ndeamnă să căscăm gura și să-l transformăm într-o imagine a noii Capitale.

Oriunde ne aflăm ceva nou, înalt, mătăhălos ne iese-n cale; cu toate astea nimic nu ne rămîne-n cap, fiindcă nimic nu merită. Nici pasajele rutiere noi, nici explozia imobiliară din Pipera, nici edificarea uriașei Catedrale, nici greoaiele ansambluri rezidențiale care apar unde te-aștepți mai puțin!

monumental – cam degeaba

Cred că, pe undeva, povestea asta de dragoste și ură dintre automobil și București e mult mai veche decît credem.

E de ajuns, din nou, să privim peste umăr, la veacul trecut.

Cu toate că – știm prea bine – construiam mult, construiam îngrămădit și construiam zgîrcit, ne dădea mîna, la o adică, să ne fălim cu bulevarde maiestuoase, cu piețe gigantice, cu planuri cu care nu s-ar fi rușinat, ani mai încolo, nici măcar Ceaușescu.

Privin axa monumentală Nord-Sud pe care ne-am dorit-o ne dăm seama foarte bine. Lată, largă, prea largă, numai bună și pentru noul stăpîn cu patru roți al civilizației!

Dar mai bine decît orice reiese din stilul de-a crea piețele publice.

Ce diferență față de piețele modeste și cochete de dinaintea automobilului! Izvorul Rece, Rosetti, Kogălniceanu, Foișor păreau scuaruri de provincie comparîndu-le cu cele apărute între Războaie. Nici la Universitate și în Romană nu vedem încă vreo disproporționalitate vădită între nevoile și visele urbanistice.

Chiar și piața Arcului de Triumf – echilibrată și reușită – pălește un pic în fața surorii sale de la un kilometru mai încolo, de la Aviatorilor: o răspîntie uriașă, un deșert citadin monstruos!

Rondul cochet cu șapte raze de jos, de la Coșbuc, trasat de asemenea în trecut, ne pare doar un giratoriu utilitar – nu mai mult – față de rondul de la intrarea-n Parcul Carol.

Dar ce mai spui de rondul plănuit la intersecția bulevardului Mărășești cu actuala Magistrală? Pierdut astăzi, îi mai admirăm vasta întindere doar în imagini fotografice istorice.

Largul spațiu de la podul Operei fusese configurat, încă, cu gîndul la construirea Gării Centrale.

Salvat de părculețul mărișor, din rondul Pieței Confederației Balcanice – adicătelea, la Dorobanți – se desfac o droaie de străzi și străduțe, făcîndu-l astfel mai omenesc.

Ne plăcea să fie mare – fără să ne iasă mereu marele ăsta frumos. Nicicînd, niciodată, piețe ca Victoriei, Unirii, a Senatului ori spațiul din preajma Palatului Regal n-au avut, în totalitatea lor, ceva îmbietor, rămînînd spații publice ratate, nehotărîte, neterminate.

   

soluții urîte și nereușite la Eroilor

Ne apropiem – cu adevărat – de pornirea metroului din Drumul Taberei. Unul din punctele cele mai nenorocite de lucrări a fost Eroilor, unde am avut parte de mizerie îndelungă. Ce o să avem parte de-acum înainte… vedem chiar acum.

În primul rînd ne sare-n ochi că sînt trei soluții arhitectonice diferite de intrări la metrou.

Ceva între zeppelin, castravete și vierme uriaș, acoperit cu plastic și trîntit cîș pe trotuar…

Mai departe, o soluție mai tradițională – pe partea cu „Municipalul” – a cărei realizare e o rușine chiar și pentru anii ’90, cînd se construiau chioșcuri și buticuri mai de Doamne-ajută.

Spectaculos în intenție e accesul prelung, în formă de șarpe – dinspre partea cu monumentul Eroilor sanitari – ce a distrus pentru totdeauna părculețul. Foarte posibil să fie acceptabil din punct de vedere vizual, odată cu revitalizarea zonei. Remarcați faptul că nu s-a putut face nimica pentru a integra vechea aerisire a primei magistrale de metrou, aceasta rămînînd lipită hidos de noua construcție.

Nu putem lăsa de-o parte cele două țîțe transparente – sînt luminatoare pentru holurile noii stații – despre care nu putem decît să tragem nădejde că nu se vor urîți și mai mult de la praf, mizerie și mîzgăleli.

În buna noastră tradiție dăm cu mucii-n fasole cu elementele utilitare, care nu reușesc să fie integrate vizual într-un mod suportabil.

Așa că, întorcîndu-ne privirea la simplitatea vechilor intrări ale primei magistrale, cu atît mai mult ne place bunul-gust de acum mai bine de patru decenii.

Trafic Greu IV

Pe lîngă bulevardul Victoria Socialismului – azi, Unirii – șoseaua Progresului e cea mai artificială creație rutieră ceaușistă din Capitală. Rolul ei a fost să depărteze traficul de Centrul Civic, însă restul intervențiilor demente din zonă au dus în anii ’80 la distrugerea definitivă a legăturilor simple și naturale ale părții de sud-vest cu inima orașului.

Artera „Trafic Greu” – așa cum ne-am obișnuit să-i spunem – nu fusese-n planurile oficiale de sistematizare de dinainte de Război, deși urbanistul Cincinat Sfințescu strecurase ideea asta:

Cu toate astea, în perioada interbelică rolul de verigă a unui inel central urma să fie preluat de Ferentari și Sebastian…

… idee continuată încă-n anii ’70, cînd se mai vorbea și de o ușoară creștere a importanței legăturii tradiționale Viilor-Tudor Vladimirescu-Panduri.

Dar s-a-ntîmplat și uite că s-a construit: tramvaiele au fost scoase pentru totdeauna de pe axa Viilor-Grozăvești și mutate pe noua șosea, care a fost prelungită de la Răzoare înspre Ho-Și-Min și de la APACA în jos spre Dîmbovița.

A fost simplă construirea șoselei – fosta linie ferată ce unea Cotrocenii de Giurgiu era un soi de graniță naturală între imensele terenuri industriale dintre Răzoare și Viilor, care, fără mari necazuri, au fost doar ciuntite. Șoseaua pur și simplu a apărut de-a lungul șinei pe care traficul feroviar cădea oricum încet în desuetudine. Soluția urbanistică a fost aceea a unei artere cu patru benzi auto la care se adaugă liniile tramvaiului amplasate pe margine, separate de trafic printr-un scuar îngust pe care au fost plantați copaci. Pe tot parcursul arterei s-a folosit același model tipizat de gard de beton care a închis curțile reconfigurate ale întreprinderilor industriale.

Cu siguranță că ne-am fi bucurat azi dacă, la vremea aceea, șoseaua ar fi urmat și traseul căii ferate înspre Pieptănari și Giurgiului, de la cotul pe care-l face către prelungirea străzii Constantin Istrati!

Timp de două decenii bune, „Trafic Greu” a rămas o șosea de centură, o rocadă mărginită de fabrici și depozite care se degradau; odată cu mijlocul anilor 2000 lucrurile urmau să-nceapă să se schimbe. Artera se asfaltează – inițial se circula pe beton – cele trei ramificații ale căii ferate industriale ce-o traversau sînt desființate și liniile tramvaiului sînt refăcute bine – renunțîndu-se la sistemul păcătos de dale de beton – și recent au căpătat o aparență elegantă, fiind înierbate.

În același timp industria își închide porțile, încep demolări și preschimbări continue, pe care le vom trece succint în revistă mai degrabă geografic decît cronologic; cu toată dinamica acestora, întinderea actuală a terenurilor virane și a celor cu clădiri degradate și dezafectate e încă impresionantă!

Plecînd de la Răzoare, vedem pe mîna dreaptă o restrîngere a șantierului metroului și pe mîna dreaptă un nou șantier care ne va aduce un mare complex de clădiri pe terenul fostei fabrici de ventilatoare. Cu siguranță în viitorul apropiat vom vedea construcțiile noi întinzîndu-se și înspre 13 Septembrie, pe bucata unde se aflase fabrica de marmură. Întorcîndu-ne atenția spre stînga, remarcăm un nou front de blocuri de locuit, în continuarea celor ridicate în anii ’80 în ansamblul Panduri.

În preajma intersecției cu calea 13 Septembrie, regăsim într-o stare deteriorată clădirea fostei administrații financiare ce ne-amintește și de pierduta gară Dealul Spirii.

… dacă intenționăm să traversăm pietonal șoseaua ne putem bucura de construirea unui lindic de trotuar care să ne ferească de mașinile care circulă pe lîngă gard; din păcate soluția nu s-a aplicat la intersecția următoare, cea cu Calea Rahovei.

Revenind la 13 Septembrie, găsim, pe dreapta, un soi de mic complex comercial urmat de cîteva troace post-industriale; restul locului pînă la noul centru comercial „Vulcan” este eliberat de construcții. Curînd se va deschide la intrarea în zona comercială și un drive-in „KFC”.

Vizavi ne bucurăm de prima fază a dezvoltării unor construcții de birouri care au luat locul fabricii „Inox”, dar puțin mai departe remarcăm cîtă mizerie a rămas în urma destrămării micii rețele stradale inițiale, pricinuită de construirea șoselei.

În apropierea Căii Rahovei ne bucură punerea în valoare a terenului viran de la intersecție; în primăvara asta acțiunea a continuat mulțumitor și în zona de dinaintea străzii Năsăud, unde avem un părculeț.

Chiar dacă neîndeajuns valorificat în folosul cartierului, mallul „Liberty” a adus din 2008 un plus de civilizație intersecției cu Calea Rahovei, odată construit în locul proiectului neterminat „Circul foamei”. Însă, cu un deceniu înainte, prima „ancoră” a locului a fost micul restaurant „Mc Donald’s” de pe celălalt colț, alăturat de fosta benzinărie „Agip”. Ultimul colț al intersecției este încă spurcat de clădiri insalubre, care nu pot fi trecute cu vederea.

Pe stînga, mergînd mai departe, rămîne în tristă pîrloagă – la aproape 15 ani de la demolare – terenul fostei fabrici de ulei „Muntenia” dinspre strada Spătaru Preda.

Parcurgînd porțiunea rămasă înspre cotul final al șoselei remarcăm recenta mobilizare pentru dezafectarea căii ferate de pe partea dreaptă; gardurile au fost demolate și terenul se curăță – cu siguranță vremea în care ne puteam gîndi la renașterea acestui antic coridor feroviar au trecut.

„Trafic Greu” se termină într-un teren viran a cărui destinație încă nu e cunoscută, deși s-a vehiculat în trecut ideea unui magazin. Șoseaua continuă înspre Filaret, lăsînd în partea opusă strada Veseliei – ce duce înspre Ferentari – și intersecția va deveni mai greu de accesat atunci cînd vor apărea construcții ce generează trafic suplimentar (ar putea apărea, pe colț, un „Dedeman” pe locul fostei fabrici de Iută).

Ne-ntrebăm cum ar fi fost dacă „Trafic Greu” nu s-ar fi construit; ar fi făcut față azi necesităților de trafic doar axele Ferentari-Sebastian și Viilor- Panduri? Ne-ntrebăm și cum ar fi fost dacă „Trafic Greu” s-ar fi construit cu mai multă minte, avînd benzi necesare pentru viraje în preajma intersecțiilor cu Spătaru Preda, Năsăud, Rahova și 13 Septembrie și mai ales dacă s-ar fi continuat, așa cum ziceam, înspre sud – spre Pieptănari și mai departe?

… ar fi fost mai bine dacă în anii 2000, cînd s-a refăcut rețeaua tramvaielor pe Calea Rahovei și pe Șoseaua Progresului, n-ar fi fost desființat virajul fostului tramvai 15 în direcția estică, sau ar fi cauzat o congestie suplimentară actualei linii inelare întrucît pe cel mai aglomerat segment circulă încă patru linii: 8, 11, 25 și 47?

Șoseaua Progresului e lungă de șase stații de tramvai și – la ore de vîrf – dacă vrei s-o străbați cu mașina poate să-ți ia destul de mult întrucît atît semafoarele cît și polițiștii care îndrumă traficul favorizează deplasarea pe cele două mari artere cu care se întretaie: Rahova și 13 Septembrie.

Trafic Greu: primul articolal doilea articolal treilea articol

Din fugă: nema trotuar!

scris de Ando

Hai să vedem acum, o altă categorie de distrugători de trotuare. De data asta, avem de a face cu specia „radicaliştilor”, adică aceia care socotesc că trotuarul este un fel de apendice, total nefolositor, pus doar aşa, decorativ, pe marginea străzii. Priviţi aceste imagini de pe strada Vulturilor nr. 12-14. Aşadar, zona trotuarului de sub consola de la primul etaj al clădirii, a fost transformată fără jenă în parking, iar pietonii sunt obligaţi, practic, să meargă pe carosabil. Clădirea mea, trotuarul meu… fac ce vreau cu el!