despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Antim, Justiţiei, Apolodor… la raportul anual.

scris de Ando

Pentru ca lucrurile să fie cât mai clare pentru cititor, propun ca tura din acest an să urmeze cât se poate mai fidel, traseul de anul trecut.

Aşadar, începem cu adresa de pe Dr. Paul Orleanu 6A, unde noua clădire a prins binişor contur.

Trecem pe str. George Georgescu. Aici, pe terenul rămas după demolarea fostului liceu „Electromagnetica” nu se întrevede încă ce va fi, dar măcar spre stradă, s-a montat un gard civilizat. Există şi paznic spre a împiedica depozitarea clandestină de gunoaie.

Ajunşi aici, vedem „pe viu” şi cam cum va arăta clădirea de la nr. 22, de pe colţul cu Justiţiei. După mine, arată urât, mai ales pentru o clădire de colţ.

In alveola rămasă dincolo de bd. Naţiunile Unite, lucrurile merg „în grafic” adică: fosta clădire a hotelului Tranzit, înjumătăţită acum, se află într-o lentă dar sigură demolare, iar pe Vigilenţei la nr. 5, se lucrează.

Chiar cu noile bloculeţe ridicate deja, terenul din spatele ministerelor, se află, încă, într-o stare imposibil de acceptat pentru o capitală din Uniunea Europeană. Şi totuşi, faţă de anul trecut, au apărut elemente noi, adică posibile retrocedări. Aşa se explică apariţia gardurilor care împrejmuiesc deja unele parcele sau chiar defrişarea de pe Apolodor.

Este evident că zona va evolua, însă am şi eu o curiozitate de om bătrân: oare câte decenii mai trebuie să se scurgă ca să dispară hidoşenia asta rămasă încă de prin anii 80?

Cu atâtea instituţii în jur, nu s-a găsit nimeni care să întrebe: „Băi, ce-i cu mizeria asta, de cine aparţine, la ce mai zace aici? Hai s-o dărâmăm şi facem, măcar provizoriu, o parcare în locul ei”. L-am întrebat şi pe prietenul nostru – Dan Mocanu – care fiind, cum se spune, „pe felie”, mi-a precizat foarte clar: „IDEB nu a avut niciodată o staţie electrică în zonă. Construcţia este tipică pentru substaţiile electrice de transformare şi redresare ale ITB. Prin sistematizarea diverselor zone ale oraşului, unele şi-au pierdut utilitatea, au fost dezechipate şi apoi părăsite. Sunt sigur că este în inventarul STB”.

Ne întoarcem la traseul nostru, adică ajungem pe restul rămas din vechea stradă Antim unde vedem că s-a finalizat şi clădirea de la nr. 41. A ieşit o mizerie arhitectonică care, efectiv, te zgârie pe ochi!

Neobositul fotograf Peter Hautzinger a ajuns prin anii 90 şi pe aici, aşa că putem face acum o comparaţie cu vechiul front de clădiri.

O luăm după colţ, pe Justiţiei unde, la numărul 48, avem parte de surpriza frumoasă semnalată încă din toamna trecută şi pe care îmi face, efectiv, plăcere s-o pozez şi eu.

Insă cel mai important lucru de pe acest tronson al străzii, este deschiderea şantierului de vizavi, de la nr. 57 pentru că, de data asta, avem de-a face cu o clădire rezidenţială mai complexă.

Din păcate, niciun semnal bun în legătură cu clădirea de alături, de la nr. 55, care se topeşte, stingheră, pe zi ce trece.

Terminăm, ca şi anul trecut, pe strada Gladiolelor, imediat, în spatele fostului celebru şi regretat restaurant „Bumbeşti”, unde se apropie de finalizare o clădire mult mai reuşită decât bănuiam.

Concluzia: dacă şi în 2021, lucrurile în construcţii se mişcă cum s-au mişcat anul trecut (cel puţin în Bucureşti), e limpede că avem încă de umblat prin această zonă.

P.S. Cei interesaţi pot găsi episoadele anterioare aici: februarie 2019 şi februarie 2020.

nici un coteț nu trebuie lăsați să facă ăștia

Duceți-vă acasă!

La Eroilor s-a proiectat o stație de metrou cu un oareșce dichis: cu luminatoare și cu niște cocoașe care, cîndva, ar trebui să arate armonios, elegant, să fie îmbrăcate-n iarbă iar omului să-i tresalte inima de bucurie cînd le vede.

Cînd colo… ce-a ieșit? Asta!

După ce le-au construit și-au dat seama că-s, totuși, periculoase. Așa că uite: le montează garduri! Nu-i așa că deja ne-am mai procopsit cu un căcăt urban?

Nebunia trebuie oprită

Devine vital pentru viața bucureșteanului să se oprească nebunia primăriilor de sector.

Primăria Sectorului 3 își dorește – pentru „creșterea mobilității urbane” – să construiască două pasaje pe sub Mihai Bravu: unul la Vitan și celălalt la Dudești.

Iar pentru „reducerea punctelor de conflict dintre pieton – vehicul” să sape un pasaj pietonal la stația de tramvai Laborator.

Doamne, e atît de greșită, de nefericită, soluția asta de a favoriza bulevardele, de a crea șosele în inima unui oraș! Atît de împotriva oamenilor – tuturor oamenilor.

Pietonii trebuie să poată traversa cît mai ușor, fără să urce, să coboare, fără să ocolească cu zecile de metri.

Șoseaua Mihai Bravu trebuie să aibă doar două benzi pe sens pentru traficul auto. E de ajuns. Viteza mașinilor trebuie neapărat să scadă. 50 la oră e deja prea mult.

Primăria Municipiului București să se opună din răsputeri acestor proiecte nebunești care se nasc în sectoare.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

(sursa)

ce e strada?

Se fac deja vreo 15 ani în care activ și conștient ne dăm seama că Bucureștiului îi trebuie soluții pentru îmbunătățirea locuirii.

15 ani pierduți – fără a le afla, fără a le pune pe masă, fără a le dezbate.

15 ani cu peticeli, cu o mînă de intervenții urbanistice monumentale – a căror utilitate nu se poate contesta – dar fără intervenții mărunte, la nivel de stradă, alee, colț și spate de bloc.

Viața oamenilor nu-i mai proastă dar nici fantastic mai bună cînd se taie un bulevard, cînd se ridică un pasaj; dar e cu adevărat mai proastă cînd strada din dreptul casii rămîne un spațiu urban nefericit.

Cum ar veni, Capitalei – ca s-o salvăm, transformînd-o într-un loc unde să se poată conviețui bine și plăcut – îi trebuie soluții care să plece de la mic: de jos, de la aleea din spatele blocului; privind în jur, absolut tot trebuie regîndit, reașezat.

Bineînțeles, știm – și sîntem constrînși de asta – că nu e „niciodată” loc: nu-s nici parcări, nici spații de socializare și recreere.

Dar spațiul public este singurul loc pe care-l putem modela așa cum vrem. Strada chiar se poate transforma după nevoile noastre adevărate: orice stradă, cît de mică, cît de mare, poate deveni spațiu pentru viața bucureșteanului, în așa fel încît, atunci cînd iese din casă, omul să se simtă bine: să-i fie drag să iasă.

Statistic, ne putem gîndi că în jur de o treime din spațiile publice de azi (alei, locuri de joacă, parcări) trebuie să se schimbe pentru a deveni locuri de întîlnire și socializare între vecini – hai să ne spunem vecini, nu rezidenți. Pe termen scurt, delimitările cu borduri, stîlpi, bolarzi, garduri și lanțuri sînt eficiente, dar separarea e ideal să fie subliminală, prin jocuri de culori, materiale și verdeață.

Ca să faci o treabă dintr-asta îți trebuie, înainte de toate, să cunoști datele problemei. Pentru asta-i nevoie să studiezi și să înțelegi bucureșteanul; mai apoi, desigur, e cazul să accepți că nu lipsa spațiului în sine ne face viața proastă – ci folosirea lui nepotrivită. În orașu-n care vrem să trăim parcările de suprafață și marile bulevarde nu-și mai au rostul; și nu ne putem raporta numai la datele de azi, ci și la cele ce vor fi dacă nu mîine, atunci poimîine: îmbunătățirea transportului public, creșterea importanței soluțiilor electrice, colectarea corectă a gunoaielor și mai ales întregirea Capitalei cu zonele periurbane sînt numai cîteva.

Schimbarea completă a relației noastre cu strada – cu spațiul public – e singura ieșire.

Și se poate! Orice se poate – asta-i frumusețea ambiției omenești.

o serie de intervenții urbane nefericite

Cu toate ambițiile lor, locul primăriilor mici – de sector – e tot la coada măturii.

Hai să facă ele treaba pe care cetățeanul o vrea făcută: să măture, să repare garduri, să strîngă gunoaie, să dreagă, să cîrpească, să se-ngrijească de mașini lăsate aiurea, să nu țină cetățeanul la coadă la ghișeu… atît! Atît, zău așa, e de-ajuns.

Doar că e mai de efect și mai lucrativ să se bage în prefaceri urbanistice: cu cît mai drastice, cu atît mai bine.

Nu asta-i treaba lor și – din păcate – exemplele bucureștene din ultimii ani o dovedesc.

Primăriile de sector nu se pricep, n-au resursele, strategia și perspectiva de a duce la capăt asemenea lucrări dezlînate ce schimbă fața și viața întregului oraș, nu doar a unui cartier și a unui sector. Costul beneficiului imediat e vătămarea civilizației și armoniei urbane unitare pe termen lung.

O transformare recentă a cochetei artere Maior Coravu a transformat-o într-o veritabilă parcare. Mașinile circulă pe o bandă, printre stîlpi, indicatoare, borduri și o colecție de tufe, copăcei și boschetăraie. Trotuarele însă au rămas meschine și chiar dacă riveranii se pot bucura că au unde să-și lase mașinile, ar fi fost mult mai potrivit ca refacerea stradală să cuprindă o pistă pentru biciclete.

La doi pași, bulevardul Decebal a trecut printr-un șantier intensiv: dedesubt s-a construit o parcare. Lucrările de refacere nu-s gata, dar putem deja să băgăm de seamă că o să fie mai puțini copaci – dar mai multe tufe – și că bulevardul a rămas inutil de larg; senzația de arteră socialistă s-a amplificat. Cît despre asfaltul așternut acum vreo trei săptămîni, e plin de valuri și denivelări: nu poți merge zece metri fără să te zguduie.

Ajungem pe șoseaua Olteniței. Fiecare centimetru pătrat liber a fost valorificat. Parcările de reședință s-au extins și peste tot sînt numai alei și alte alei de acces, marcate brutal și agresiv. Cel ce trece pe aici are în stînga gardul de apără linia tramvaiului și-n dreapta un alt gard din tablă care delimitează noile parcări care au ocupat fostele trotuare și spații verzi – nimic care să te facă să te simți bine, vesel, ca într-un oraș ce-și respectă oamenii.

Ne alegem cu un magazinaș cu de toate, dar cu nimica din ce avem nevoie.

Trei blocuri mutate

scris de Ando

Probabil că nu multă lume îşi mai aduce aminte că lărgirea Şoselei Ştefan cel Mare, vizavi de complexul sportiv Dinamo, s-a făcut în 1983, prin translarea a trei blocuri mai vechi.

Eram la începutul deceniului opt din secolul trecut (uau, cum sună asta: secolul trecut!) şi, deja, vestitul colectiv de la Institutul Proiect Bucureşti, condus de inginerul Eugeniu Iordăchescu, continua cu eficienţă acest gen de lucrări începute în 1982 cu translarea bisericii Schitul Maicilor, prima biserică pe care au salvat-o din calea urgiei demolărilor din cartierul Antim-Uranus.

Intre timp, aşa cum se spune şi în articolul apărut în ziarul Scânteia, prin aceeaşi metodă, au mai fost mutate: biserica Olari de pe Calea Moşilor din Bucureşti şi Casa memorială Anton Pann din Rm.Vâlcea.

Cu această experienţă acumulată, s-a trecut în luna mai 1983, la etapa îndrăzneaţă de translare a primului bloc, cel de pe colţul cu strada Aurel Vlaicu. Indrăzneaţă pentru că mutarea s-a efectuat fără ca locatarii să părăsească clădirea. Mai mult: pe tot parcursul translării, nu au fost oprite utilităţile (gaze, apa, curent, lift).

O paranteză. La finalul articolului cu pricina se vorbeşte despre o viitoare deplasare a „…două monumente din Calea Rahovei 18 şi Calea Victoriei 131, ambele cu valoare istorică şi arhitecturală care vor supravieţui datorită procedeului de translare”. Cel de pe Calea Rahovei era tot o biserică: Sf. Ilie Rahova (translată în iunie 1984, cca. 49 de metri), dar celălalt, de pe Calea Victoriei 131 – Casa Vernescu, a cărei aliniere nefericită lipsea pietonii de trotuar – nu s-a mai mutat.

Revenim. Peste câteva luni, adică în luna septembrie a aceluiaşi an (perioadă necesară pregătirilor, fiind vorba de o mutare mult mai complicată) au fost „împinse” pe noul amplasament şi celelalte două blocuri (la primul bloc se utilizase metoda „tragerii”). Avem şi aici un articol şi câteva imagini de la Agerpres.

Apoi, frontul stradal a fost completat cu două blocuri noi.

Dar, cu echipa inginerului Iordăchescu aveam să ne reîntâlnim peste ani, în 1985, la Piaţa Iancului, mutând mai în spate blocul „de colţ” de pe fostul bd. Republicii, actual Pache Protopopescu.

***

Eforturile şi realizările dr. ing. Eugeniu Iordăchescu și ale colectivului închegat şi condus de acesta, în special pentru salvarea multor edificii de cult, monumente istorice, sunt nepreţuite şi binecunoscute.

Pe de altă parte, poate e momentul potrivit să amintim şi de un precedent la fel de interesant care dovedeşte priceperea şi pregătirea altor generaţii de ingineri constructori de la noi.

Când strângeam materialele pentru acest articol, am dat peste această scanare pe care o făcusem, mai demult, din volumul „Un Bucureşti mai putin cunoscut” scris de Silviu N. Dragomir. Suntem, deci, în anii 1934-35 şi este vorba de salvarea prin supraînălţare a bisericii Rebegeşti (actualmente Creţuleşti), comuna Crevedia, judeţul Dâmboviţa. Inginerul Nicolae Caranfil avea de ce să fie mîndru de strădania sa, de care amintește în „Lucrările de asanare a lacurilor din Valea Colentinei”!

  

Despre lucrarea respectivă, scotocind apoi pe internet, am găsit mai multe detalii interesante.

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor II

prima parte aici

Parafrazînd o vorbă ce se vrea cu duh, putem zice fără să greșim că-n București nu sînt locuri urîte… ci doar istorii nu-s destule. Altfel vezi un loc atunci cînd pașii ți-s însoțiți de povestea lui! De-asta am transformat fitece plimbare-ntr-un prilej mărunt de-a mai descoperi ceva din trecut.

Sînt povești și istorii care se dezvăluie cu ușurință – dar uneori e nevoie să citești cinci cărți ca s-arunci cinci vorbe-ntr-o paranteză.

Aidoma și plimbările-n sine: pașii ți se-ndreaptă parcă singuri spre locurile frumoase, dar cu ce bucurie descoperim cîte un loc mai amărît… dar care ne rămîne-n suflet! 

Nu foarte surprinzător, ne lipsesc mărturii fotografice din interiorul acestui micului cvartal Sabinelor-Sirenelor; pesemne interesul celor care au documentat distrugerea cartierelor adiacente s-a concentrat pe patrimoniul ce urma să dispară – și să fim cinstiți și să recunoaștem și că față de încîntătoarele perspective oferite de străzile în pantă ale Uranusului, străzile astea erau de-a dreptul banale; ce să vezi pe aici în afară de niscai prăvălii?

Ne-au parvenit însă cîteva imagini interbelice, prilejuite de verva campaniei de lucrări edilitare – se trăgea canalizare, se pavau străzile. Excepțional este că putem să ne dăm seama și azi de unde a fost făcută fotografia următoare. Deși aproape toate clădirile din bucata asta a străzii Sabinelor au dispărut (desigur, și atelierul de tîmplărie al lui Grigore Petrescu), casa de la 64 e încă în picioare și nu e neîngrijită. La vreme aceea numărătoarea imobilelor era alta, dar nu contează prea mult.

Cît despre atmosfera de dinaintea sistematizării străzii Sabinelor, n-ai putea zice că de un veac încoace s-au schimbat multe, nu? Casa asta ținea de numărul 36 atunci și venea pe colț cu Acvila – pe-acolo unde acum e clădirea banal renovată.

Și pe strada Epicol – azi, Gheorghieni – pitorescul rural era la el acasă.

O incursiune prin uriașa arhivă fotografică „Cartierul Uranus” ne poate arăta frumusețea imobilelor dispărute de la intersecția străzilor Sirenelor și Ion Creangă:

Tot pe Sirenelor, o imagine dintr-o sală a vechii grădinițe; clădirea ei a fost înlocuită odată cu prefacerile comuniste.

Din partea dispărută complet a zonei, ne desfătăm cu o acuarelă de pe strada Ion Creangă – povestea ei o găsim spusă de Baciu.

Hai, și-o reclamă de prin 1925 – era păcat să n-o arătăm; întreprinderea se găsea, mai mult ca sigur, în partea dinspre fabrica de bere „Bragadiru”

Alte poze cu străzile astea nu-s; reușim însă să vedem cum începea strada Sabinelor din Calea Rahovei, cu Dan Vartanian și Dan Perry.

Aruncăm și două priviri în lungul străzii Uranus, cu gardul Antrepozitelor ca personaj principal. În poza color ghicim în plan apropiat o bucată din șina de tren montată-n prelungirea căii ferate ce deservea Antrepozitele, în vederea aprovizionării șantierului Casei Republicii; aceasta a fost dezafectată imediat după Revoluție. Șinele de tramvai rămase, deși impracticabile, au dispărut mult mai tîrziu.

Prin anii 1920-30 – cînd încă tramvaiul 7 mai întorcea aici, la colțul Antrepozitelor – Uzinele Comunale București instalaseră chiar și o vespasiană-n capătul dinspre Uranus al străzii Epicol.

… tot prin minunata strădanie a proiectului „Cartierul Uranus”, refacem intersecția dintre Sabinelor și Uranus – de nerecunoscut astăzi. Ultima imagine e mai proaspătă, doar din 2003.

 

Regretatul Iliaș Duțescu a surprins în ultimele zile de dinaintea demolărilor din zona Panduri-13 Septembrie și cîteva imagini din cealaltă ieșire a zonei, cea dinspre 13 Septembrie; ca să le putem înțelege mai bine am folosit o suprapunere a vechilor străzi pe situația actuală.

Așadar, vedem cum Acvila se deschidea din 13 Septembrie – prin stînga poștei de azi – venind din continuarea străzii Izvor. 13 Septembrie arăta ca o stradă oarecare – cel puțin pe segmentul ăsta care zici că nu-ncepea de nicăieri anume.

Pe aici se obișnuise să se paveze cu piatră cubică doar mijlocul părții carosabile, benzile de lîngă trotuar fiind cu piatră de rîu. Trotuarele aveau pavele elegante, modelul clasic bucureștean.

O privire-n aruncată pe Calea 13 septembrie, în locul rămas și azi în mintea noastră ca „Puișor” (deși ne e mai simplu să-i zicem „la Marriott”): în stînga se ghicește strada Puișor ce puțin mai departe, în jos, urma să se-ntîlnească cu strada Izvor. Din păcate nu-i vedem cealaltă parte, cea care se ducea înspre Sirenelor; accesul străzii Puișor în 13 Septembrie a fost închis cu front de blocuri și s-a practicat o deschidere nouă – Ion Popescu Gopo – care iese dinspre strada Lanțului pe lîngă poștă. Apropo de poștă (care azi e-n renovare): în poză-i recunoaștem și silueta.

… dacă ne băgăm nasul în spatele blocului unde funcționează – ironic! – „Chicken Staff” mai găsim, totuși, o bucată ciuntită a străzii Puișor; se folosește pe post de parcare!

O imagine-document care ne arată ieșirea străzii Sabinelor în 13 Septembrie: clădirile pe care le vedem urmau să fie demolate numaidecît; s-au scurs 40 de ani de la nenorocirile astea.

La vremea aceea ieșirea era poziționată mai spre intersecția cu Panduri, și nu vizavi de celebrul local de după Revoluție „Sexy Club”- alt toponim ce se-ncăpățînează să dăinuie; pe lîngă legendarele porcării care se petreceau înăuntru, localul era recunoscut și pentru statuia „ruginită” din față, care purta diferite nume deloc onorabile; azi, demontată, nu se mai știe pe unde-a ajuns.

Dintre străzile astea două – pe care, fie vorba-ntre noi, mereu o să-ncurc – Sabinelor e cea principală: mai lată, avînd și o bucată cu copaci pe margini și mai lungă, din Calea Rahovei-veche pînă în 13 Septembrie; Sirenelor începe din Uranus și se termină la intersecția cu Sabinelor și Cedrilor, unde se află și un mic părculeț neîngrijit. Pe Sabinelor e sens unic dinspre Uranus iar pe Sirenelor sensul unic e-n celaltă direcție.

Înainte de Război pe Sabinelor, o vreme, a circulat un autobuz, 45 – iar din 1960 și pînă la demolări, altul: 33 (133), chiar cel care avea un traseu ce-nconjura centrul orașului; capăt de linie era socotit la Piața Puișor. Pe toate cele trei artere mari adiacente (13 Septembrie, Tudor Vladimirescu și Uranus) au funcționat tramvaiele. Poate cîndva vom fi mai deștepți, reintroducînd transport public pe strada Uranus.

Recitiți articolele lui Gilly Graur despre Uranus: Istoria tragică a cartierului Izvor • Străzile în pantă din cartierul Uranus • Uranus – o stradă pentru eternitate
și nu uitați de plimbările sale din 2013: Sabinelor (I) • Sabinelor (II) • Sirenelor (I) • Sirenelor (II) • Gheorghieni
Găsiți articolele scrise de Raiden – Întoarcere pe Maidanul AcademieiComorile ascunse de pe maidanul Academiei
Revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor–Mihai Vodă: partea întîi • partea a doua • partea a treia • partea a patra

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor I

cu Sonia Ratatouille și HM

„Ce noroc a avut bucățica asta”, ai zice, gîndindu-te că-n jurul ei totul a fost distrus odată cu ridicarea Centrului Civic!

Dar ce ghinion, cu tot norocul ăsta – fiindcă, deși rămasă-n picioare, azi n-a mai… rămas mare lucru din ea.

Furiei demolatoare i-a urmat, în anii delăsării postrevoluționare, o uriașă degradare.

Casele s-au depopulat, au fost lăsate pradă intemperiilor, în multe s-au mutat oameni fără căpătîi: zona putea fi considerată periculoasă, sau cel puțin nefrecventabilă.

Rare au fost intervențiile majore, întrucît o lungă perioadă de vreme a fost foarte greu pentru oamenii obișnuiți să primească o autorizație pentru a demola și a construi altceva-n loc în acest sector bucureștean.

Desigur, odată ce impedimentul ăsta a fost înlăturat, s-a pornit tăvălugul rezidențial.

S-au curățat curți întregi, s-au mutat multe din familiile care locuiau fără voie și s-a construit: blocuri mari, lungi, pe măsura parcelelor generoase.

Micile magazine și-au tras obloanele; au rămas să funcționeze firme fel de fel, multe grădinițe particulare, o droaie de „hosteluri”; însă nu au prins deloc restaurantele.

Cine se plimbă azi pe aici – nu-i o plimbare frumoasă și nici una confortabilă, dar merită făcută – vede toate lucrurile astea bine.

Prea multe case care mai au un pic și cad pe ele: Acvila 34, Sirenelor 36, 57 și 70, Sabinelor 37 și 73…

   

… nu puține avînd un potențial imobiliar formidabil, precum bloculețul ascuns de pe Sirenelor 43, conacul din capătul fundăturii Acvila și proprietatea de pe Sabinelor 63!

 

Cum ne temeam, le regăsim în aceeași stare și pe cele despre care-am povestit deja în serialul „caselor căzute”: Luceafărului 11 și 12, Sabinelor 32, 57 și 103, Uranus 134:

Sabinelor 53 (unde fusese cooperativa de mucava „Stăruința”, urmată de un depozit al Întreprinderii de desfacere a produselor chimice) deja s-a demolat; și în prezent se construiește altceva pe Sirenelor 93 și pe întreg colțul intersecției acestor două străzi cu Cedrilor.

Vreo două intervenții și adaptări – dar nu mai multe – ba chiar ici-colea și-o veste care putea fi mai bună (dacă renovarea nu era cumplit de banală), precum pe colț, Acvila cu Sabinelor; la doi pași, pe Acvila 25 deocamdată s-a renovat doar gardul.

 

Una peste alta, e încîntător să-ți iasă-n față ba o prăvălie veche, ba o căsuță minusculă, ba cîte o proprietate îngrijită, ba chiar cîte una ce zici că se huruie – chit că fiecare e apăsată de noile blocuri… sau de uriașa catedrală ce se ițește la răspîntii.

 

Locuri virane peste care se apleacă noile clădiri și noile clădiri însele – unele banale, unele ușchite, unele cu mici dichisuri, unele căutînd să se-nghesuie de parcă le e frig…

   

Zona e împresurată de șantiere. Dinspre Tudor Vladimirescu și Gheorghieni (complexul care se ridică pe locul fostelor garaje e botezat „Catedral Residence”!) se construiește, dinspre Uranus vin alte hardughii – și o să mai vină.

   

Nu s-a schimbat mare lucru în segmentul de început al străzii Sabinelor – dinspre fosta fabrică de bere „Bragadiru” – unde clădirile fabricilor de ciorapi și textile au rămas în aceeași stare.

Măcar în părculețul de vizavi au rămas în picioare stîlpii care, fără tăgadă, sînt un monument istoric!

 

Tot istoric, și falnicul gard al Antrepozitelor – să nu uităm de el cînd dăm să plecăm!

Rămînem cu toate astea-n suflet și, firește, cu poveștile pe care căutăm să le deslușim – dar asta în episodul viitor.

… acesta este episodul XXXI din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici.

Treziţi-vă, edili! E parcul PACHE!

scris de Ando

Să tot fi avut vreo 8 ani când l-am auzit pe taică-meu spunându-i mamei: „Trebuie să ne grăbim să ajungem la parcul Pache, să ne întâlnim cu X”. Stăteam pe acea vreme în Cazărmii şi, pentru mine, acea discuţie era semnalul că ai mei plecau, iar eu aveam la dispoziţie câteva ore de „libertate” ca să hălăduiesc pe străzi cu prietenii de joacă. Şi totuşi, numele de Pache mi-a rămas în memorie, probabil din cauza sonorităţii sale zglobii: Pache, Mache, Lache, Tache… nişte bisilabice care păreau extrase din nişte texte cu iz umoristic.

Anii au trecut. Am aflat, apoi, de la domnul Vladimir Dogaru, formidabilul meu profesor de română de la liceul Eminescu, de unde venea acel Pache iar, mai încolo, prin intermediul unor colegi de facultate, am localizat şi amplasamentul concret al parcului. Trebuia să ne întâlnim la o agapă. „Ne vedem la Izvorul Rece” mi-au zis. Unde e asta? am întrebat. Cum, unde? La Parcul Pache, rondul de lângă Biserica Greacă, acolo unde se despart bulevardele Republicii şi Dimitrov”.

Aşa că vă spun cu mâna pe inimă: niciodată, dar niciodată, chiar în perioada de dinainte de decembrie 89, eu nu am auzit pe cineva să spună altfel locului decât aşa: Parcul Pache!

Cum se ştie, după decembrie 89 s-a trecut la redenumirea multora din arterele oraşului. Aşa că rondul a revenit, firesc, la numele iniţial, adică Piaţa Pache Protopopescu, iar cele două bulevarde din bifurcaţie sunt acum: Ferdinand (fost Dimitrov) şi Pache Protopopescu (fost Tolbuhin, fost Republicii).

 

In mod normal şi parcul din mijlocul rondului ar fi trebuit să revină la vechiul nume, dar cum edililor noştri le place la nebunie mermeleala de denumiri, el a fost „botezat” în continuare… Parcul Izvorul Rece! Mai mult: au plantat acolo şi un panou unde este însăilată o aşa zisă poveste a Parcului Izvorul Rece!?

 

Departe de mine să atentez la „galoanele” dobândite între timp de celălalt reper important din respectivul rond, adică binecunoscutul restaurant Izvorul Rece (chiar nu ştiu şi ar fi interesant de aflat, cum a fost în perioada comunistă, adică cine a purtat primul numele de Izvorul Rece: părculeţul sau restaurantul?), dar această proximitate nu justifică acest gen de eroare.

Ne-am mai întâlnit, acum câţiva ani, cu o situaţie asemănătoare dar, la presiunea cetăţenilor din zonă, parcul în cauză a revenit la numele normal.

Oricum, aşa cum spuneam în titlu, se impune cu evidenţă revenirea la numele autentic al parcului.

Şi pentru că tot am atins acest subiect, am socotit de cuviinţă să postam o serie de imagini care ilustrează modificările aduse în timp acestui colţ de Bucureşti.

Mai întâi, o poză din jurul anului 1905, unde vedem: parcul cu statuia lui Pache Protopopescu şi cu o fântâna decorativă, apoi în plan secund Biserica Greacă, iar pe fundal turnul Foişorului de Foc.

Avem şi un detaliu mai clar cu statuia fostului primar:

De la Muzeul Municipiului Bucureşti am  „furat” alte două imagini, ceva mai noi, cu zona Parcului Pache, imagini datorate fotografului A. Gh. Ebner.

De remarcat că pe colţul din dreapta, cel cu strada Sf. Ştefan, în clădirea cu două etaje era, şi pe vremuri, tot un restaurant: Roşianu, după numele proprietarului.

Pe acelaşi colţ, la parterul blocului ridicat între timp (am înţeles că tot Roşianu era proprietar), a funcţionat restaurantul pe care îl tot pomenim: Izvorul Rece, închis de mai mult timp pe motiv de consolidare a clădirii.

In 1948, statuia lui Pache Protopopescu a fost înlăturată. Ampla „cosmetizare” a oraşului pentru găzduirea Festivalului Mondial al Tineretului din 1953 a adus în mijlocul parcului o nouă fântână arteziană, numită chiar Fântâna Festivalului.

 

Această fântână avea să reziste până în decembrie 2007 când, la iniţiativa primarului Onţanu, s-a montat în loc statuia lui Nicolae Bălcescu. Puţin mai târziu, au apărut în parc şi… două tunuri, amplasate d’an boulea de acelaşi „gheneral” fără armată!

Din păcate, nici până acum nu am aflat ce s-a întâmplat cu fântâna dezafectată, dar e bine că, între timp, măcar au dispărut cele două tunuri.

E vremea pentru un „upgrade” II

… nu acum, nu pe loc, dar se va-ntîmpla: cîndva, cumva, o să ne dăm seama cît spațiu zace aiurea, folosit prost, în toate fostele complexuri comerciale bucureștene.

N-au toate „norocul” să devină Mega Image; și chiar dacă primăriile au început să valorifice o parte din spațiile ca sedii de direcții și birouri pentru public, problema existenței lor rămîne.

Nu toate trebuie să dispară, dar aproape toate trebuie să treacă printr-o transformare prin care să nu mai fie insule de mizerie și decădere publică.

Și nu-s doar banalele complexuri dintre blocuri, mai sînt și cîteva hardughii imense al căror scop comercial a fost ratat din prima, iar reconvertirea lor nu s-a mai petrecut: „Circurile foamei” de la Delfinului și din Băneasa precum și dosul celui de la Sfînta Vineri.

Știți bine că așa e.