despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor (302)

De ce n-o fi mers? De ce n-o fi continuat? Habar n-am.

Vedem doar că spațiul ăsta de pe prelungirea Dacia care anul trecut reușise să fie valorificat, igienizat și redat Orașului, e din nou mizerabilă pîrloagă.

Unul din lucrurile de care e disperată nevoie e ca nici un spațiu să nu zacă. Nimic să nu fie nefolosit – indiferent pentru ce motiv. Nimic să nu aducă mizeria și delăsarea în stradă, acolo unde o vedem cu ochii noștri în fiecare zi.

ce schimbare!

Nicăieri nu stau lucrurile pe loc. Mai iute ori mai încet, mai la dos ori mai la față, Capitala-și schimbă, zi după zi, înfățișarea.

Dacă nu te uiți atent o vreme, te pomenești cu vreo surpriză – de unde-o fi apărut cartierul ăsta de blocuri? Parcă nu era aici…

Iată-ne din nou pe Șoseaua Viilor, unde putem exemplifica de minune ceea ce ziceam mai sus. Case vechi care se renovează la stradă, doar ca să te facă, parcă, să nu vezi că-n spatele lor lucrează de zor macarale; ascunse încă-n vegetația abundentă, șantierele par că avansează discret; dar mereu, într-o spărtură a frontului vechi al șoselei, se ițește un mastodont – și o răscruce care și-a schimbat cu totul fața…

Dar și un orizont alterat în totalitate – odată cu ridicarea noilor ansambluri de la fosta „Flora” și de pe Trafic Greu.

Și nu e nici măcar un sfert din ceea ce se poate preschimba aici și încă stagneză.

„pe unde băgăm”

Toată lumea, bag-sama, se coiește întrebîndu-se „dar pe unde să băgăm noi benzile pentru biciclete”.

Mă tem că întrebarea e greșită – anume că benzile pe care să poată circula bicicleta, trotineta și chiar scuterul cu cel mult 30 la oră nu trebuie băgate nicăieri.

Ele doar trebuie trasate cît mai natural, convenabil și sigur și de-abia dup-aia ne putem întreba… „pe unde să mai băgăm mașinile”.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

«celelalte» clădiri ale Bucureștiului

Că-i un oraș – totuși – frumos, e fără îndoială. Că frumusețea asta o fac și o seamă de clădiri celebre și încîntătoare, o știm.

Că pe lîngă ele-s și o droaie de altele, pe care – fir-ar să fie! – ne-am obișnuit să nu le băgăm în seamă și, mai ales, să nu le oferim turistului curios, e o nedreptate pe care nu izbutim s-o reparăm: prea multe-s clădirile ce suferă de o nefericită punere în valoare.

Ministerul Agriculturii – bate orice alt palat: CEC-ul, al Poștei; oricare – da-i amplasat în direcția opusă intereselor și plimbărilor noastre. Mare ghinion!

Ar putea fi, cu siguranță – și ar merita mai mult: e vorba de spitalul Colțea. Din păcate, fațada-i tratată mai degrabă ca un dos și renovarea clădirii a fost țipătoare; timpul scurs încă n-a îmblînzit-o.

Iată Universitatea! Emblematică, nu? Dar care-i intrarea ei principală, care-i corpul de fală? Parcă-i făcută numai din intrări de servitori – iar faptul că nu e deloc retrasă, că n-are nici un trotuar ori vreo scară monumentală e de rușine.

Aidoma, Tribunalul mare: deși ne place, deși e bine renovat, meschinăria cu care-au fost reduse scările îi ciuntește enorm din potențial.

În afara colonadei, Gara de nord nu se fălește cu nimic: e o înlănțuire de clădiri adăugate aiurea.

Palatul „regal” n-are nimica regal, nici monumental – un depozit banal, ceva ca și cum s-ar fi unit o gară, o școală, o judecătorie și-un sfat popular.

Ministerul de interne – fostul CeCeu – e cea mai urîtă clădire veche din oraș. La categoria ei – ca să zic așa – e mult mai prejos decît Casa Scînteii

Am stat mult să mă gîndesc ce cred despre „Președinție” – adică despre clădirea guvernului. Da, e mare. Da, nu e nereușită. Da, ar fi putut fi. Dar… nu: nu e nemaipomenită, nu e grozavă, nu-ți inspiră admirație, nu-ți încîntă ochiul.

Tot cam din același leat, palatul cel nou al Băncii Naționale – dinspre strada Doamnei – e plictisitor de-a dreptul; iar felu-n care esplanada din față a fost îngrădită și făcută parcare e o batjocură.

Facultatea de drept te bucură cu parcul veritabil din față; că nu-i nici amenajat, nici îngrijit și că nici clădirea-n sine nu-i vreo operă de artă, nici nu contează – amplasamentul face toți banii!

Rămîne un valoros reper al Gîrlei, deși-i cam departe de centru ca să-l băgăm în seamă: complexul actualei facultăți sportive.

Una din cele mai valoaroase deschideri: blocurile hotelurilor „Union” și „Stănescu” – ulterior, „Negoiu” – care îmbogățesc răspîntia străzii Cîmpineanu, fostă și 13 Decembrie.

E, totuși, bine. Avem de unde alege. Avem ce îmbunătăți.

din presa vemii (108) – talmeș-balmeș!

Coborîm înc-o dată-n trecut, doar pentru a-nțelege mai bine că și-n perioada interbelică – pe care, nu-i așa, o socotim „de aur” – nu ne lipsea nici meschinăria, nici rîca; că nici atunci, la o adică, nu știam ce vrem.

Pline de amăreală, considerațiile fostului primar Dem Dobrescu la adresa celor ce i-au urmat. El făcuse bine, ceilalți – firește! – au stricat tot; zău că-i înțelegi vorba «cel mai bun primar e acela care strică cît mai puțin»!

Că nu tot ce-a pus la cale pentru viitorul Capitalei s-a întrupat, o știm deja; și uneori ne dăm seama că visurile sale-ar fi stîlcit orașul. Dar ce-i al lui, e-al lui; strecurată-n finalul unui articol, ideea ca podul de la Băneasa să fi fost făcut invers – adică cu șoseaua pe deasupra, nu pe dedesubt –  deși mai greu de făcut, ne-ar fi lăsat o perspectivă minunată asupra lacurilor bucureștene!

De fapt – și asta ilustrează grozav brambureala urbanismului de-atunci – hop că nici fîntîna Miorița nu ședea bine, întrucît nu punea-n valoare Gara Băneasa, ce se construise cîș față de șosea.

Nu poți zice că n-aveam dreptate, plîngîndu-ne de mediocritatea arhitecturală a bulevardului proaspăt tăiat între Colțea și Unirii; e, desigur, și azi una din arterele ratate ale Bucureștiului și cea mai urîtă bucată centrală, neîmbietoare pentru nimenea…

… sau de haloimăsul clădirilor împlîntate ici-colo, din care și azi nu vedem decît calcane jupuite:

Ce să faci? Aveam preocupări mai importante – găsirea unui „stil” care să fie caracteristic vremurilor pe care le petreceam sub regele Carol al doilea.

Că de la atîta… stil, palatul Ministerului de Interne a ieșit ca una din cele mai urîte, mătăhăloase și nepotrivite edificii din tot Bucureștiul, nu-i de mirare; și nu-i de mirare că s-a cuibărit așa de bine aici, după aceea, „Ceceul” – Comitetul Central al Partidului Comunist.

Că pînă la terminarea hardughiei, funcționarii primăriei din Banu-Manta au fost siliți să se aciueze prin hoteluri ca să lase loc celor de la Interne, nu mai contează; însă săgeata aruncată-n gazetă „proiectele prevăd cinci etaje, într-un stil fără definiție” face toți banii.

Sursa – colecția „Gazeta Municipală”

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

„Curăţenie” pe bd. Ferdinand 74 A

scris de Ando

Recunosc, până în toamna anului trecut, nu m-am prins. Mă obişnuisem, de peste 10 ani, cu priveliştea acestei clădiri, mărginită pe ambele părţi de terenuri virane năpădite de oţetari şi părea că această stare va dura mult şi bine.

Iata însă că, în octombrie anul trecut, acele terenuri au fost defrişate, iar casa a rămas stingheră între acele garduri de tablă. Era primul pas.

Abia atunci, mi-a căzut fisa, m-am „ridicat” cu google maps şi am văzut cam despre ce suprafaţă de teren era vorba acolo.

Soarta clădirii în discuţie îmi era, deja, evidentă, dar n-am vrut să cobesc la acel moment. Timpul însă, nu iartă şi zilele trecute, clădirea a trecut în… memoria oraşului.

din presa vemii (107) – lămuriri

După ce-am trecut în revistă clădirile cu arcade ale Bucureștiului, iată și ceva care să ne-ajute să-nțelegem propășirea lor la sfîrșitul anilor ’30: era și o cale de a putea lărgi arterele centrale, circulația pietonală urmînd a se face doar pe la… parter. Ideea renunțării la trotuare, din fericire, n-a mai apucat să fie pusă-n practică. Ce-i interesant e că blocul de pe Beldiman colț cu Elisabeta (la parterul căruia funcționează „KFC”) a fost construit, după Război, păstrînd vechea idee arhitecturală.

 

Inovația urbanistică prilejuia și la fel de fel de neajunsuri, mai ales cînd străzile Capitalei noastre nu erau aliniate cum trebuie – cazul de pe Știrbey Vodă e grăitor.

La jumătate de an de la inaugurarea Podului Constanța, hop și un mic retuș; pesemne pantele nu erau prielnice tramvaielor ce urmau să circule.

Din 1941, ne dumirim și cînd – și mai ales cum! – a fost construit podul de peste lacuri, de la Băneasa. Treaba-treabă: în juma’ de an, făcută trainic. Tot cam atîta a durat la-nceputul anilor 2000 să fie… reparat.

… doi ani mai tîrziu – în 1943 – și cel de la Floreasca, cel cu linia de tramvai prevăzută pe margine.

Sursa – colecția „Gazeta Municipală”

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

din zbor (273)

Unul dintre cele mai frumoase imobile de pe Șoseaua Viilor e la numărul 15, peste drum de fabrica unde se mai face și azi ciocolată.

El însuși e legat de istoria dulce a ciocolatei bucureștene, fiind de pe vremea cînd funcționa aici renumita „Anghelescu”.

Părăsit de ceva ani, se pregătește acum de o schimbare. Partea dinspre stradă rămîne – sperăm că bine renovată – iar corpurile industriale dispar, făcînd loc unora cu destinație locativă.

În ultimul an s-au întîmplat foarte multe pe Viilor. Se demolează hardughiile nefolosite și se ridică blocuri – blocuri multe! E mare forfotă între Filaret și Spătarul Preda mai ales, dar și-n partea asta de aici.

Cu atît mai mult ne bucurăm că am reușit să surprindem atmosfera ce dispare în materialul nostru documentar și istoric dedicat șoselei.

îndrăzneală și chibzuială.

Planul director de sistematizare păstrează, la aproape nouă decenii de cînd a fost trasat, caracterul fundamental.

Mai ales, din păcate, fiindcă e singurul – Capitala noastră a mai trecut prin trei valuri de prefaceri fără să aibă, în realitate, vreun altul.

Nici comunismul, nici ceaușismul, nici ceea ce le-a urmat n-au creat și urmărit un plan pentru viitorul bucureștean.

Neputința și nepriceperea asta ne-a făcut doar ca de fiecare dată să ne-ntoarcem la inspirația interbelică ce ne-a arătat pașii spre sistematizarea orașului nostru.

Desigur, putem găsi multe înțelesuri actuale în planul de la mijlocul anilor ’30, dar covîrșitor este cum s-a îndrăznit.

Să se taie, să se facă, să le fie mai bine celor care vin după noi: toate cu știința înțelegerii că ce-i strîmb trebuie îndreptat, că ce-i neîndestulător trebuie îmbogățit. Să-nțelegem: un plan bun, nu unul perfect, nu unul ideal – doar unul care a învins vremea; unul care nu ținea să nimicească, să taie, ci să intervină. Nu într-atît vizionar, cît chibzuit.

Devierile de la plan au apărut mai repede decît credem; monumentalismul găunos al carlismului tîrziu, costurile ridicate ale primelor intervenții urbane, nenorocirile Războiului au adus schimbări, întîrzieri, renunțări; dar e așa de ironic cum s-a revenit – mai mult sau mai puțin tacit – la ideile interbelice în vremea comunismului. Pentru că, vedeți voi, sistematizarea gîndită inițial nu era ideologică; ținea doar ca Bucureștiul să progreseze sănătos, frumos, bogat și funcțional – de-aceea a și supraviețuit!

Ne uităm la ideea celor patru inele – „ringuri” – gîndite pentru circulația din București. Un secol mai tîrziu, de-abia dacă ne putem lăuda c-avem unul, cît de cît funcțional – e cel pe care circulă astăzi liniile de tramvai 1 și 10. Al doilea, firește, e neîndestulătoarea șosea de Centură.

Alături de ele, firește, puzderie de artere de legătură – pe cîteva din ele am reușit, cu chin, să le încropim între Război și Revoluție.

Ce să mai zici? – chiar și înspăimîntătoarea distrugere cauzată de construirea Centrului Civic are cîteva reminiscențe interbelice.

   

Să parcurgem o seamă din planșele de detaliu ce prezentau, amănunțit, ceea ce urma presupună construirea noilor străzi: demolări, alinieri, străpungeri.

Iată începutul legăturii directe dintre Parcul Carol și Dîmbovița, care urma mai apoi să se continue, ciuntind Cișmigiul. O altă legătură ce pornea din părțile Filaretului ducea spre Gară; strada Hasdeu de azi face parte din ea iar impactul asupra zonei Uranus putea fi bănuit.

   

Iată și valorificarea străzilor Dr. Felix – Dr. Sergiu, în ideea conectării cu artera de lîngă Cișmigiu. Firește, piețele monumentale-s prevăzute, recunoscîndu-i-se orașului nostru lipsa acestor elemente urbanistice.

  

Nu departe, adiacent Griviței, interesantă e străpungerea dorită între Banu Manta și actuala stradă Turda.

     

În partea de jos a orașului, noua legătură Pieptănari-Drumul Sării, cu ramificația care azi duce la Filaret și o interesantă viziune asupra Chirigiului, mult mai reușită ca cea propusă patru decenii mai tîrziu!

    

Tăieri, lărgiri și îndreptări: Mihai Bravul, Traian, Mărășești:

     

Magistrala, înainte de-a fi mîndria anilor ’60…

  

… interesanta legătură directă lipsă dintre Dorobanți și Tei:

 

Și preschimbările dorite pe Vasile Lascăr, împlinite-n parte de-abia-n anii ’80.

  

Angajarea Capitalei în proiectele astea a-ntîrziat: terminarea bulevardului între Colțea și Unirii a fost o întreprindere mai anevoioasă decît s-a crezut; micile ajustări de pe Hasdeu ori Știrbey Vodă au cerut osteneală și resurse; iar instabilitatea politico-socială și regimurile dictatoriale n-au mai îmbiat pe nimeni să viseze la viitorul promis.

Surse – colecția „Gazeta Municipală” și Planul Director de Sistematizare 1935

# 106 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

din zbor (268)

Se lucrează la „Cina”. Poate s-o face ceva cu corpul stradal – cel adăugit vizavi de Ateneu – ca să nu mai arate atît de nefericit.