despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Vesele, colorate și… periculoase

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe o experiență profesională care în curând rotunjește patruzeci de ani și pe reglementările legale în vigoare. Este o necesară completare a articolului „Vesele și frumoase”, menită să asigure corecta informare a cititorilor.

În primăvara anului 1993, administratorul unei cunoscute și căutate zone de agrement din coasta Bucureștiului se pregătea pentru deschiderea sezonului. Ca tot gospodarul care știe ce-l așteaptă și-a pus oamenii să deretice. S-au apucat voinicește să curețe, să repare, să adune, să măture, să vopsească.

Pe drumul de acces către complex, în apropierea șoselei se afla (se află și azi) un post de transformare în cabină de zid. Celui pus pe fapte mari i s-a părut că tâmplăria metalică a acestuia nu arată prea bine și că asta ar putea sminti impresia vizitatorilor, adică a clienților. Cum omul era foarte hotărât, fără să stea prea mult pe gânduri într-o bună zi a pus un muncitor necalificat să o vopsească în verde.

Vopsitorul de nevoie și-a luat cele necesare și s-a prezentat la locul de muncă. Doar că acolo a constatat că pe toate ușile erau inscripționate cu galben și roșu mesaje de genul „Stai! Pericol de electrocutare”, „Accesul interzis” care după părerea lui (de necalificat) nu ar fi trebuit acoperite. Și s-a întors să-l întrebe pe șefu’. Acesta (mai școlit) nu le-a considerat importante și i-a dat liber să le ascundă sub noul strat de vopsea.

După câteva săptămâni, în timpul unei ploi, linia electrică aeriană de 20 kV care alimenta acel post de transformare a fost deconectată prin protecție  și apoi reconectată de automatizarea specifică defectelor trecătoare. Nimic deosebit. La câteva ore de la producerea evenimentului am fost anunțat prin radio că ușa postului de la complexul de agrement este deschisă și că în interior zace un bărbat mort. Informația venea de la personalul de pază al ștrandului. Cineva sunase la „Deranjamente”.

Am ajuns primul la fața locului. Mă găseam doar la patru-cinci kilometri distanță. Lacătul care asigura intrarea în camera de conexiuni de 20 kV era spart și pus cu grijă jos lângă un pietroi folosit pentru a-i veni de hac. În interior, în fața ușii deschise a celulei de măsură, zăcea cu fața în jos un bărbat de circa patruzeci de ani. Avea arsuri groaznice la ambele brațe și la cap. Nu mai era nimic de făcut. Echipa de deservire operativă, sosită între timp, a scos de sub tensiune postul și l-a izolat pentru a permite accesul autorităților: Poliția, Procuratura, Inspectoratul de Protecția Muncii, I.M.L…. Tamjă mare!

Și a urmat, așa cum era firesc, o anchetă. Expertiza efectuată a dovedit că ușile postului de transformare erau asigurate și inscripționate ca la carte. Doar că toate mesajele de avertizare și de interzicere au fost acoperite cu vopsea de către angajații complexului de agrement. Șeful a recunoscut că a dat acea dispoziție dar, a refuzat până la capăt să accepte că angajatul lui îl înștiințase despre existența indicatoarelor de securitate. Cei doi au fost trimiși în judecată.

Când fierbințeala nedoritului eveniment s-a mai potolit ne-am întrebat serios ce nu am făcut noi bine și ce ar trebui schimbat pentru a evita pe viitor astfel de experiențe care, în mintea și sufletul oamenilor normali la cap, lasă urme adânci. S-a luat atunci decizia de a înlocui lacătele clasice cu unele foarte, foarte greu de vandalizat (dar nu imposibil!). Nu am inventat nimic. Erau folosite de companiile de electricitate din lumea largă. Relațiile personale ne-au ajutat să căpătăm câteva ca model. Am găsit apoi un producător în țară. Lacătele se fabrică și se utilizează și azi cu bune rezultate.

 ***

Energia electrică este o componentă esențială a vieții moderne. Confortul pe care aceasta ni-l oferă a devenit un drog.  Dacă din motive tehnice, justificate, ne lipsește, chiar și pentru o perioadă limitată, intrăm în sevraj, sărim până în tavan și facem numaidecât lăcrămație la Bruxelles (ăia d’acolo rezolvă orice!). Instalațiile tehnologice dedicate distribuției și furnizării electricității ne-au invadat străzile, cartierele, orașele. Suntem condamnați să conviețuim cu ele. Pentru că acestea sunt potențial periculoase (Curentul electric nu se vede. Dar dacă bagi degetele în priză, dai de el!), specialiștii au stabilit reguli obligatorii, clare și precise pentru inscripționarea posturilor de transformare, a cutiilor și tablourilor de ditribuție, a cutiilor de măsură… astfel încât tot omul să fie informat și avertizat. Regulile astea se aplică peste tot în lume, acolo unde au pătruns binefacerile energiei electrice. Deci, și la noi!

Sunt astfel reglementate trei categorii de inscripții (indicatoare de securitate):

• De identificare. Oferă personalului de exploatare elemente suplimentare pentru identificarea–localizarea corectă a instalației. Deseori, confuziile au condus la accidente grave. Pot fi, de exemplu: PT 555 (T 555)  – postul de transformare numărul 555 sau CD 1001 – cutia de distribuție numărul 1001….

• De avertizare. Informează–atenționează asupra unui pericol iminent.

• De interzicere. Interzic efectuarea unei acțiuni: intrarea (accesul), atingerea, închiderea, deschiderea…

Am ales la întâmplare câteva modalități, mai vechi sau mai noi, de inscripționare a posturilor de transformare. Să le vedem!

Cu certitudine, aspectul industrial al posturilor de transformare nu bucură ochiul, mai ales atunci când sunt puse cu furca în centrele urbane, în parcuri și grădini sau în zonele de agrement. Problema nu este nouă și nu suntem singurii care se confruntă cu ea. A apărut odată cu prima rețea electrică. Doar că alții au găsit de multă vreme soluții pe care le aplică fără ezitare.

Înainte de Zaveră, la noi au existat preocupări sporadice și timide pentru a integra instalațiile electrice în mediul înconjurător. Nu au lăsat urme. Grija de dată recentă, manifestată mai mult public decât practic, nu a identificat nici ea reguli, procedee, modalități pentru a le face suportabile.

Zugrăvirea posturilor de transformare la liber, fără control, după fantezia, priceperea (adică talentul) celor care produc acest gen de artă urbană este una dintre multele soluții aplicabile. Acceptabilă și aceasta dacă nu ar păcătui grav prin eliminarea indicatoarelor de securitate, altfel obligatorii.

Și doar pentru a schița câteva soluții care ne-ar putea face viața mai frumoasă, să analizăm la repezeală două exemple.

1. Postul de transformare nr. 126 (PT 126/T 126) din piața Sf. Anton

Este amplasat în buricul târgului, vizavi de Cafeneaua Veche, în gura Străzii Covaci, la câteva zeci de metri de Hanul lui Manuc, de Biserica Sf. Antonie și de Curtea Veche, într-o zonă istorică importantă. După multe ezitări, piața a fost reamenajată, ocazie cu care într-un colț a fost așezat moț un post de transformare. Cine, cum și de ce a avizat favorabil năzdrăvănia asta, nu vom ști poate niciodată.

Construirea unuia subteran ar fi împăcat toate interesele. Mai puțin pe ale investitorului! Este o soluție tehnică posibilă, chiar banală, dar mai scumpă!

Ce a ieșit, vedeți și vă minunați!

Cu ocazia festivităților dedicate „Anului Caragiale” care au avut loc prin preajmă, organizatorii au simțit nevoia (pe bună dreptate) să facă mai uman aspectul construcției. Ca urmare zugravii s-au apucat de lucru.

Numai că stăpâniți de febra creației, nesupravegheați de un specialist, fără să știe ce fac acolo, au pitit sub straturile de vopsea proaspătă toate indicatoarele de securitate, nesocotind reguli elementare gândite să îi informeze, să îi avertizeze, să îi protejeze pe cei care se perindă pe acolo. Au scăpat două inscripții de identificare, fără utilitate publică.

2. Postul de transformare nr. … (PT …/T …) din Parcul Izvor

Este amplasat în parcul din fața Parlamentului. Contrasta evident cu verdeața din jur și deranja.

Compania de electricitate care are în gestiune postul cu pricina a desfășurat o campanie de imagine, de prezentare, de promovare, coordonată de specialiștii săi în comunicare și relații publice. „Cu scopul de a transforma orașul în care trăim într-un loc plin de culoare și energie” aceștia au inventat proiectul „City of Energy” prin care au promovat „opere inovatoare ale tinerilor artiști folosind ca suport posturile de transformare”.

Cadrul oficial fiind astfel creat, „tinerii artiști” au spoit în fel și chip mai multe posturi, toate amplasate în „zone cu circulație frecventă”. Profitând de un turneu de tenis care se desfășura pe Arenele  BNR, aflate în apropiere, în aprilie 2015 l-au înfrumusețat și pe cel din Parcul Izvor. Inaugurarea s-a făcut cu tam-tam. Televiziune, presă, foste glorii ale tenisului, autografe pe pereți… (dacă și-ar fi pus valoroasele semnături pe indicatoarele de securitate obligatorii, n-aș mai fi zis nimic!) Probabil, spectacolul și-a atins scopul comercial. În schimb a pus trainică temelie unei stări de pericol.

Ce s-ar fi întâmplat dacă postul de transformare ar fi fost ascuns de o perdea vegetală, realizată de un grădinar priceput, secondat de un rețelist experimentat, dintr-o combinație de arbuști cu frunze verzi tot anul?

Nu știu ce s-ar fi întâmplat! Știu sigur ce nu s-ar fi întâmplat:

  • Nu ar fi fost înlăturate indicatoarele de securitate prevăzute de lege. În consecință, tot omul aflat în preajma unei instalații tehnologice periculoase ar fi fost informat, avertizat și protejat.
  • N-ar fi existat reprezentația mediatică. Cum să inviți mari sportivi, presă, televiziuni, la inaugurarea unor tufișuri?

***

Povestea posturilor de transformare spoite, zugrăvite sau pictate (după preferințe, gust, educație estetică)  face parte din categoria „Unde dai și unde crapă”. Accept că înveselesc, colorează viața cam cenușie a bucureștenilor. Am însă datoria să subliniez apăsat: Așa cum sunt acum, le-a adus pericolul mai aproape. Pândește din spatele ușilor. Foarte mulți nu știu pentru că nimic nu-i mai avertizează.

După juma’ de an

scris de Ando

Atât a trecut de la articolul acesta şi am zis că e timpul să vedem, la faţa locului, ce se mai întâmplă.

Clădirea de pe bulevardul Primăverii, colţ cu strada Heleşteului. Aici încă se lucrează: s-a mai degajat terenul din jur, au dispărut şi ultimele rămăşiţe ale vechiului gard şi, după cum este închis parterul cu panouri, e limpede că se acţionează în special pe interior. Sus, pe unul din pereţii clădirii, este deja montată o mică firmă compusă din 3, maxim 4 litere, ascunsă, deocamdată, cu o folie de plastic negru. Intre timp, am aflat „pe surse” destul de credibile, că aici va fi o galerie de artă. Rămâne de văzut.

In schimb, ansamblul celor două blocuri – unul cu intrarea direct din Piaţa Charles de Gaulle, celălalt din spate, prin strada Pictor Rosenthal – chiar se apropie de final.

Surprinzător, deşi era începută cel mai devreme, clădirea de pe Dorobanţi nr. 212 este înţepenită la stadiul lunii ianuarie. Aici am zbârcit-o cu previziunile dar, sper, în continuare, să nu ne pomenim cu un nou „schelet” imobiliar!

Mergem la categoria… „struţo-cămile” adică la acele clădiri „căpuşate”, folosite drept paravan, într-un fel sau altul, pentru edificarea de construcţii noi.

Mai întâi, pe strada Dumbrava Roşie, colţ cu Aurel Vlaicu. Aşa cum ne aşteptam, vechea clădire (sau mai bine zis, ce a mai rămas din ea) este deja „cocoşată” de masivitatea celei noi.

Pe strada Londra 21, deşi la o scară mai mică, avem cam aceeaşi situaţie, mai bine zis: „Consolidare. Extindere. Supraînălţare”, cum scrie în autorizaţia de construcţie.

Terminăm în strada Masaryk nr. 11, unde lucrurile sunt destul de avansate. Aici avem cele două aspecte: reamenajarea şi consolidarea clădirii vechi, cea de la stradă, şi construirea, în spatele ei, a blocului nou de locuinţe – care se vede cel mai bine din strada laterală: I. L. Caragiale.

 

Planează în continuare semnul întrebării asupra clădirii din capătul opus şantierului (pe Maria Rosetti nr. 4) care, deocamdată, e în picioare dar nu arată prea grozav.

vesele și colorate

pregătit de Ando și HM

Să vedem cum s-a mai „veselit” orașul nostru în ultimii ani. Acolo unde-l știam gri-murdar, cu blocuri scorojite, a fost curățat prin reabilitarea termică din ultimul deceniu. Uneori reabilitarea a uniformizat nefericit unele zone, e drept; și deja vedem multe din blocurile primenite că-s luate-n colimatorul celor care spurcă, noapte după noapte, orașul.

Prin Centru găsim deja locuri unde, în mod tradițional, ne-am obișnuit ca „muralele” să acopere calcanele urîte. În fiecare an ne uităm curioși la ce mai apare pe strada Verona. Mai găsim și alte exemple de picturi publice de mari dimensiuni – pe strada Eremia Grigorescu, mai jos pe Berzei, pe Calea Griviței… Uneori inițiativele astea aduc controverse, precum s-a-ntîmplat acum cîțiva ani la Sfîntu Gheorghe.

Să nu lăsăm deoparte nici inițiativele particulare ale unor localuri, unde artiști vizuali au acoperit zidurile murdare cu fel de fel de chestii. Unele interesante, altele nu – dar, cu siguranță, de luat în seamă.

Ideea-i că s-a pornit, cumva, o modă: și nu-i un lucru rău.

Și – din ce vom vedea mai jos – nu-i rău nici că aceste picturi au apărut și prin dosuri; dosuri murdare și urîte. Și nu-i deloc rău că le găsim în cartierele de locuit, fiindcă acestora cu siguranță le lipsește varietatea și veselia.

De curînd avem astfel de opere pe „Magistrală”:

E o idee bună, colorarea calcanelor oarbe a blocurilor – iată ce folos s-a adus zonei, acum ceva timp, în Drumul Taberei:

Intrînd și printre blocuri, dăm peste cîteva puncte termice care au fost îmbogățite vizual – în Floreasca, pe Banu Andronache…

… și o noutate în zona intrării Galați din apropiere de Ștefan Cel Mare:

O altă inițiativă pe care-o trecem în revistă a fost cea de transformare vizuală a unor posturi de transformare electrică. Aici s-a vădit și-o oarece dorință de-a respecta locul, ca să zicem așa. În Kiseleff e vorba de aviație, în parcul Izvor și-n Cotroceni de tenis, în Pipera de invenții…

 

Toate astea aduc un mic cîștig vizual, deși ne dăm seama că n-au, ele, cine știe ce valoare artistică – dar nici nu le-o cerem; pentru că știm bine că și arta are limitele sale.

a cui e strada?

Clucerul Udricani cu Olteni…

O clădire readusă la viață. Coaja salvată, îndărătul ei ridicat borcanul.

E-n regulă!

Mă pregăteam să trec mai departe, dar m-a oprit gardul ăsta construit pe stradă.

Deci chiar n-arată a gard „de șantier”, ba pe dinăuntru are și-un șir de bănci.

Nu-nțeleg – a cui e strada?

noaptea minții!

Iată că, după o tărăgănare uriașă de trei ani de zile, compania de apă s-a urnit să refacă fîntînile de la Unirea, cele de pe marginea bulevardului Victoria Socialismului.

Ce mizerie era acolo! Ce cloacă!

Să refaci astfel de gunoaie nu-i o treabă ușoară; se cere, firesc, să se dea jos toate ornamentele coclite, toate mozaicurile știrbe – ce s-o mai lungim, trebuie demolate înainte.

Mi-a stat mintea-n loc cînd am aflat oameni care deplîng demolarea fîntînilor astea – că s-ar pierde „ceva”-ul acela care făcea din bulevardul ăsta… nu știu ce!

Refuz să pricep!

Adică demența ceaușistă ne-a procopsit cu hidoșeniile astea și noi zicem azi că… trebuie păstrate așa cum sînt!

Lua-le-ar naiba de porcării! Să nu le mai cîrpim!

Singura ieșire e să umanizăm cumva locul ăsta, nu să-l păstrăm!

De-aia partea de bulevard refăcută de Robert Negoiță s-a transformat deja într-o promenadă încîntătoare, care atrage Oameni!

prin fundături XXXVIII

de Ando și HM

Vedem două fundături care-ar mai avea uite-atîta și s-ar uni. Dar nu se unesc. E vorba de Arpaș (din Traian) și Vișinilor (din Vișinilor)… mare ciudățenie!

Să le și vedem; Arpaș:

  

– și Vișinilor:

   

Nu departe, din strada Popa Nan se face o intrare frumoasă.

    

De-aici, Calea Călărașilor-i la cîțiva pași; în preajma ei dăm de intrările Patrulei și Platon.

… pe care le luăm la fel – pe rînd.

      

… deși, la prima vedere, te-ai gîndi că-s rezultatele sistematizării ceaușiste, nu-i așa; sînt fundături vechi – așa au rămas dintotdeauna.

   

cică Calea Călărașilor.

Iute! Trebuie să ne speriem! Primăria Capitalei o să demoleze Calea Călărașilor!

Trebuie s-o salvăm! Trebuie – acum.

Bunînțeles, lucrurile șed oleacă altfel.

Primăria Capitalei, deocamdată, ar vrea să comande un studiu. Ce-o să scrie-n studiul ăla? nu știe nimeni. Așadar, toți oamenii ăia altminterea deștepți, informați și specialiști care-au speriat bucureștenii că apar buldozerele aici au mințit cu bună știință.

… vorbim de aceeași Primărie care de zece ani n-a fost în stare să puie-n lucru nici măcar un trotuar nou: aceeași primărie pe care aceiași oameni deștepți, informați și specialiști o acuză că nu face nimic; deci e la mintea cocoșului că o să fie-n stare să se-apuce de demolări chiar mîine!

Lăsînd asta la o parte, e cuminte să dăm fumul la o parte și să ne gîndim cu mintea noastră de ce se vorbește de nevoia de-a lărgi Calea Călărașilor.

… pentru că-i o dorință a Bucureștiului care trenează cam de-un secol, de exemplu?

… pentru că și-n planurile contemporane de dezvoltare este o idee ce revine constant?

… pentru că ceva trebuie să se facă, totuși, cu Calea Călărașilor?

Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos.

Ceva e nevoie să se-ntîmple. Ceva la intersecția de la Sfînta Vineri, complet neregularizată și absolut nepractică tramvaiului. Ceva la intersecția cu Mircea Vodă și Mîntuleasa, prea largă și prea aiurită.

Dar de-aici pînă la demolări e cale lungă. Și sînt ele necesare?

Da – mda. Nu știu. Se poate și fără ele? Cum e mai bine? Cum e mai bine pentru Bucureștiul de azi? Cum e mai bine pentru Bucureștiul de mîine?

Ce vrem noi de la Calea Călărașilor? Vrem să rămînă o axă pe care tramvaiul duce repede oameni din centru spre periferie? Atunci, mă tem, e nevoie de o sistematizare – și de ceva demolări.

Se poate și fără? Străzile adiacente pot prelua destul trafic auto – dacă ar fi asfaltate și lăsarea mașinilor aiurea oprită, pe segmentul gîtuit al Căii Călărașilor ar putea circula numai și numai tramvaiul.

Dar ce-ar fi să scoatem tramvaiul de-aici? Ia să-l băgăm pe bulevardul Unirii, unde-i loc căcălău!

Nimic nu-i simplu; cu atît mai mult cu cît amărîta asta de Cale a Călărașilor e o arteră organică a Capitalei, care – așa cum e ea! – aduce aproape la fel de mult folos precum un bulevard monumental fals, ce curge paralel!

… fiindcă trăim în București, problemele astea nu-s simple; și rezolvările lor nu se pot expedia așa, într-o propoziție-două.

Trebuie și să mergem pe Calea Călărașilor ca să le-nțelegem.

Mai mult decît gîtuirea ei istorică dintre Romulus și Traian, strada asta are păcatul mizeriei – păcat și ăsta istoric.

Nu-mi aduc aminte de ea altfel, decît neîngrijită, decît sătească, decît plină de gropi; fals-pitorească și rușinoasă pentru orice oraș civilizat.

Calea Călărașilor nu s-a schimbat deloc în ani. Ne putem uita peste pozele făcute de Dan Vartanian în ’76, din care vedem decădere, case nealiniate, trotuare înguste…

Mă feresc să ilustrez articolul cu poze de azi;  cît de bine-ar sări-n ochi cum s-a păstrat mizeria! Și disfuncționalitatea arterei – prea vădită, clădirile care-ar merita rase – prea multe.

Mă feresc să am sentimente pentru bucata asta de oraș. N-am. O sistematizare moderată și înțeleaptă ar face minuni. O sistematizare brutală la fel.

Bucureștiul e prea mare, prea plin de viață și prea puternic ca să moară; o să plîngă și dup-aia o să-i treacă.

pentru o înfrumusețare a axelor centrale

Să zicem că Bucureștiul – pe lîngă faptul că s-a mai și suit în trenul istoric greșit – a mai și pierdut alte trenuri bune.

Se vede cu ochiul liber! Distrugerea centrului, demolările nenorocite au schimbat ireversibil fața Capitalei. Și – în zilele noastre – lenea, ura și nepăsarea publică au stricat și mai mult.

E de-ajuns să te plimbi pe cele două mari axe centrale: de la nord la sud și de la est la vest (c-vem noroc, măcar, cu Calea Victoriei, a cărei amenajare a pus-o în valoare și i-a oferit o dimensiune omenească!)

Ce s-ar putea face – nu într-atît de costisitor și împovărător – ca să mai iasă ceva bun din șoselele astea centrale?

Să vedem, pas cu pas.

Axa nord-sud: Lascăr Catargiu

Avem norocul de-a avea, aici, un bulevard armonios, încîntător, cu scuar central care – deși îngust – e umbros, cu platani care încep să creasă frumos. Singurul ghinion e că trotuarele sînt folosite pentru parcarea riveranilor; dacă s-ar opri asta cu desăvîrșire, lățimea lor ar permite și circulația fără necaz a bicicliștilor.

Axa nord-sud: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu

Făcînd abstracție de toate cuvenitele plombe apărute în anii de după Război…

   

… frumusețea blocurilor interbelice este copleșitoare. La fel și decăderea lor, bine-nțeles! Cum pleci din Romană, treci pe lîngă trei-patru imobile părăsite, șubrede; mai departe te apasă urîțenia neîngrijirii clădirilor Aro și Ciclop. Este îmbucurătoare tendința recentă de-a reface o parte din blocurile părăginite, dar asta nu face aceste bulevarde cu mult mai prietenoase.

Ce supără omul aici este îngustimea trotuarelor și lărgimea carosabilului; supără lipsa arborilor pe margini. Avem, totuși, noroc că pe partea dreaptă – cum mergem spre Universitate – găsim bretea de parcare și trotuare duble, generoase. Nu putem să ne plîngem prea tare de reamenajarea lor din ultimii ani; dar ne putem plînge de felu-n care reamenajarea asta s-a păstrat…

Deoarece pe aici se circulă mult și cu viteză, zgomotul este uriaș, mersul pe trotuar este obositor, chinuitor. Cu siguranță n-ar fi un capăt de țară să renunțăm, cumva, la vreo două benzi de bulevard pentru a crea mai mult loc pietonului și biciclistului.

 

… ar fi de-ajuns? Le-ar face mai frumoase, mai prietenoase? Sau n-ar fi – poate – mai nimerit să se creeze pe mijloc un scuar pe care să fie plantați copaci, care să mai îndulcească brutalitatea inutilă a lărgimii bulevardului?

Știți? – se vorbește neîncetat de importanța descurajării tranzitului auto central; și dacă vrem asta chiar trebuie să îngustăm bulevardele Magheru și Bălcescu. Știm prea bine că ocolirea Centrului e o chestiune anevoioasă, întrucît așa-zisul „inel” nu e funcțional; dar Bucureștiul are încă o rețea de străzi secundare pe care s-ar putea circula mai bine dac-am începe să folosim cu cap spațiile risipite pentru parcarea și lăsarea mașinilor.

Axa nord-sud: Ion C. Brătianu

Nu cred că există vreo altă bucată de arteră mai pocită, mai neprietenoasă, mai proastă ca cea dintre Universitate și Unirii! Fiindcă acest bulevard s-a tăiat tîrziu, e neprietenos, nefericit, amestecat, nearmonios.

Iar între Colței și Lipscani trotuarul pentru oameni este o glumă proastă pe ambele părți!

Cele două lindicuri de scuaruri centrale sînt ridicole; chiar dacă s-au replantat copăcei, tot nu ajută defel la crearea unei aparențe omenești, prietenoase. Chiar nu știu de unde s-ar mai putea face loc pe-aici, dar e nevoie de loc pentru oameni; mai ales fiindcă ne aflăm în plină centru; mai ales fiindcă sîntem la intrarea-n zona de atracție turistică a Centrului vechi…

O reconfigurare curajoasă trebuie să îngusteze partea centrală a bulevardului de la două benzi pe sens la una singură; și spațiul cîștigat trebuie oferit bicicletei – fiindcă azi, practic, nu se poate merge pe două roți între piețele Unirii și Victoriei!

Axa est-vest: Carol I

O plimbare dinspre Calea Moșilor spre Universitate ar putea fi o încîntare… dacă n-ar frapa putoarea, zoaiele și gunoiul. Sînt de-acord că nu prea-i mare lucru de făcut pe-aici, din punct de vedere al infrastructurii. Bulevardul e deja potrivit de-ngust, trotuarele-s îndestulător de largi pentru pietoni; însă-i drept că nu știu cum e mai bine să facem ca să găsim loc bun și sigur pentru biciclete. În zona aceasta e mai importantă revitalizarea locuirii și curățarea imobilelor comerciale prăpădite și abandonate. Zona Pieței Rosetti ar putea oferi mai mult – în acest moment statuia din scuar este pur și simplu nimicită de stîlpii uriași ai rețelei de troleu. Clădirile ce mărginesc segmentul dinspre palatul Ministerului Agriculturii sînt uimitor de căzute, iar trotuarele prea mici față de lățimea bulevardului.

 

Axa est-vest: Elisabeta

Coborînd spre Cișmigiu, trecem pe lîngă clădiri spectaculoase, monumentale, intercalate de bucăți coclite de oraș. Cu oarece noroc, pare c-am avea trotuare mai late, dar ne supără lipsa copacilor frumoși și egali care-ar schimba aspectul știrb de azi. Dispariția scuarurilor din preajma celor patru statui de la Universitate e tristă, cumva – dar e foarte drept că s-a născut un spațiu liber, prielnic oamenilor care vor să șadă, să se adune, să piardă vremea; cu ceva mai multă stăruință s-ar putea păstra curat, elegant și folositor.

  

Să nu uităm, însă, că-n viitor metroul va trece pe-aici, pe dedesubt. Chiar dacă viitorul ăsta nu-i imediat, într-un fel, „n-are rost” să te-apuci de înfrumusețări, de investiții – dar partea proastă-i că în tot acest timp vom sta pe loc.

Și să nu uităm că ne aflăm în Centrul nostru unde se înfundă – ce rușine! – atîtea capete de tramvaie care nu-s nicidecum legate: Vasile Pârvan, Piața Unirii, Sfînta Vineri, Sfîntu Gheorghe. Și Sfîntu-așteaptă.

Clădiri şi… „cochilii”

scris de Ando

Fiind „zi cu soare în ianuarie”, m-am grăbit să trec pe la câteva dintre ţintele mele imobiliare mai vechi. Să începem cu clădirea de pe bulevardul Primăverii, colţ cu strada Heleşteului. Este, după cum se vede, încă în lucru:

… dar chiar şi aşa, ne putem face deja o idee despre cum va arăta. O construcţie mai ciudată. Se vrea a fi un fel de „remake” al vechii clădiri cocoţată, acum, pe un parter generos ca înălţime. In opinia mea, culoarea este total nefericită şi dă, aşa, un aer general de… hală industrială.

Mergem în Piaţa Charles de Gaulle, unde noul bloc de lângă clădirea Bazaltin a progresat binişor şi cred că nu va arăta rău la final.

Semn bun şi pe Calea Dorobanţilor la nr. 212. Cum arătam, în locul celor două vechi case, complet compromise, sunt şanse ca noua construcţie să se termine anul acesta.

Să zăbovim, acum, puţin mai mult asupra unui aspect care tinde să se extindă. Ca să evite cât mai mult posibil avalanşa de opinii şi păreri „contra” pe care o declanşează – în genere – demolarea unor clădiri vechi, nu neapărat clasate ca monumente, dar fiind din zone protejate, dezvoltatorii imobiliari recurg mai des la varianta, să-i zicem, „cochilie”. Concret: se păstreaza un zid sau două din vechea clădire, iar în spatele acestora se ridică noua construcţie – vezi cazul de pe Maria Rosetti 38.

De obicei, autorizaţia afişată cuprinde termeni destul de vagi, dar acoperitori: consolidări, modificări, amenajări interioare, tranformare, extinderi… Iată şi câteva exemple elocvente:

– pe Dumbrava Roşie la  nr. 18

 

– pe strada Londra la nr. 21

Un caz mai deosebit este cel din strada Thomas Masaryk nr. 11. S-a plecat de la această situaţie:

… şi, practic, s-a lucrat (şi se lucrează) pe două fronturi :

– modificarea totală a vechii clădiri

– în paralel, se ridică un masiv bloc pe spaţiul din spate, spre Maria Rosetti:

Aici, aşa cum se vede şi în această captură, rămâne în suspans soarta clădirii de pe Maria Rosetti 2 despre care am scris noi.

cărțile erau făcute

… ne plîngem și-o să ne tot plîngem că viețuirea noastră bucureșteană e cumplită, că orașul ni-i dușman.

Așa a fost…  așa o să rămînă!

Da’ știți de ce? Pen’că așa l-am făcut dintotdeauna: un oraș îmbîrligat, întortocheat, crescut chinuit – în care monumentalitatea epocilor de aur de dinainte de Război a lăsat funcționalitatea mai deoparte…

Era minunat orașul acela de care nouă ne place să credem că era „Micul Paris”… dar nu era un model de urbanism și de sistematizare; iar limitele sale ar fi fost oricum atinse, pe măsură ce-ar fi crescut.

Văzînd încrengătura de străzi și de trasee de tramvai din epoca interbelică, desigur că jinduim… dar de pe-atunci încrengătura asta poate-ar fi trebuit cumva îndreptată!

Ideea-i c-am ales să fim așa de la-nceput!

De la-nceput am rămas c-o gară periferică, nu centrală; și mai ales c-o gară-n care liniile se-nfundă, n-o traversează. Deși Capitala ne era străbătută de o groază de linii ferate, ele erau folosite în scopuri industriale, nu pentru mișcarea pasagerilor.

De la-nceput am neglijat legăturile inelare dintre cartiere! Bucureștiul a fost mereu orașu-n care, ca s-ajungi dintr-o parte-ntr-alta, mai degrabă trebuia s-o iei prin centru…

N-ajungem să credem că vina sistematizării de după Război ar fi mai mică! Cartierele apărute pe măsură ce nevoile locative se-nmulțeau erau deja gîndite cu un deficit de spațiu necesar traficului și parcării, ajungînd azi să nu se poată preta defel nevoilor legitime de deplasare nici a transportului public, nici a bicicletei și nici a mașinii.

Este neîndoios că demolarea inimii orașului pentru a se construi Centrul Civic a distrus pe vecie legăturile firești dintre Estul și Vestul Capitalei!

… deci am ales – am ales demult.

Îndreptarea tuturor astea-i o muncă uriașă. Și să vrei s-o faci, și să crezi că trebuie făcută, și tot e ceva la care-i înspăimîntător să te gîndești. Trebuie să tai – și cine să lase să-i fie tăiat măcar un deget? Trebuie s-arunci ce-i putred și vechi – și cine din orașul ăsta se-ndură să dea de-o parte vreo gioarsă?