despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

a cui e strada?

Clucerul Udricani cu Olteni…

O clădire readusă la viață. Coaja salvată, îndărătul ei ridicat borcanul.

E-n regulă!

Mă pregăteam să trec mai departe, dar m-a oprit gardul ăsta construit pe stradă.

Deci chiar n-arată a gard „de șantier”, ba pe dinăuntru are și-un șir de bănci.

Nu-nțeleg – a cui e strada?

noaptea minții!

Iată că, după o tărăgănare uriașă de trei ani de zile, compania de apă s-a urnit să refacă fîntînile de la Unirea, cele de pe marginea bulevardului Victoria Socialismului.

Ce mizerie era acolo! Ce cloacă!

Să refaci astfel de gunoaie nu-i o treabă ușoară; se cere, firesc, să se dea jos toate ornamentele coclite, toate mozaicurile știrbe – ce s-o mai lungim, trebuie demolate înainte.

Mi-a stat mintea-n loc cînd am aflat oameni care deplîng demolarea fîntînilor astea – că s-ar pierde „ceva”-ul acela care făcea din bulevardul ăsta… nu știu ce!

Refuz să pricep!

Adică demența ceaușistă ne-a procopsit cu hidoșeniile astea și noi zicem azi că… trebuie păstrate așa cum sînt!

Lua-le-ar naiba de porcării! Să nu le mai cîrpim!

Singura ieșire e să umanizăm cumva locul ăsta, nu să-l păstrăm!

De-aia partea de bulevard refăcută de Robert Negoiță s-a transformat deja într-o promenadă încîntătoare, care atrage Oameni!

prin fundături XXXVIII

de Ando și HM

Vedem două fundături care-ar mai avea uite-atîta și s-ar uni. Dar nu se unesc. E vorba de Arpaș (din Traian) și Vișinilor (din Vișinilor)… mare ciudățenie!

Să le și vedem; Arpaș:

  

– și Vișinilor:

   

Nu departe, din strada Popa Nan se face o intrare frumoasă.

    

De-aici, Calea Călărașilor-i la cîțiva pași; în preajma ei dăm de intrările Patrulei și Platon.

… pe care le luăm la fel – pe rînd.

      

… deși, la prima vedere, te-ai gîndi că-s rezultatele sistematizării ceaușiste, nu-i așa; sînt fundături vechi – așa au rămas dintotdeauna.

   

cică Calea Călărașilor.

Iute! Trebuie să ne speriem! Primăria Capitalei o să demoleze Calea Călărașilor!

Trebuie s-o salvăm! Trebuie – acum.

Bunînțeles, lucrurile șed oleacă altfel.

Primăria Capitalei, deocamdată, ar vrea să comande un studiu. Ce-o să scrie-n studiul ăla? nu știe nimeni. Așadar, toți oamenii ăia altminterea deștepți, informați și specialiști care-au speriat bucureștenii că apar buldozerele aici au mințit cu bună știință.

… vorbim de aceeași Primărie care de zece ani n-a fost în stare să puie-n lucru nici măcar un trotuar nou: aceeași primărie pe care aceiași oameni deștepți, informați și specialiști o acuză că nu face nimic; deci e la mintea cocoșului că o să fie-n stare să se-apuce de demolări chiar mîine!

Lăsînd asta la o parte, e cuminte să dăm fumul la o parte și să ne gîndim cu mintea noastră de ce se vorbește de nevoia de-a lărgi Calea Călărașilor.

… pentru că-i o dorință a Bucureștiului care trenează cam de-un secol, de exemplu?

… pentru că și-n planurile contemporane de dezvoltare este o idee ce revine constant?

… pentru că ceva trebuie să se facă, totuși, cu Calea Călărașilor?

Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos.

Ceva e nevoie să se-ntîmple. Ceva la intersecția de la Sfînta Vineri, complet neregularizată și absolut nepractică tramvaiului. Ceva la intersecția cu Mircea Vodă și Mîntuleasa, prea largă și prea aiurită.

Dar de-aici pînă la demolări e cale lungă. Și sînt ele necesare?

Da – mda. Nu știu. Se poate și fără ele? Cum e mai bine? Cum e mai bine pentru Bucureștiul de azi? Cum e mai bine pentru Bucureștiul de mîine?

Ce vrem noi de la Calea Călărașilor? Vrem să rămînă o axă pe care tramvaiul duce repede oameni din centru spre periferie? Atunci, mă tem, e nevoie de o sistematizare – și de ceva demolări.

Se poate și fără? Străzile adiacente pot prelua destul trafic auto – dacă ar fi asfaltate și lăsarea mașinilor aiurea oprită, pe segmentul gîtuit al Căii Călărașilor ar putea circula numai și numai tramvaiul.

Dar ce-ar fi să scoatem tramvaiul de-aici? Ia să-l băgăm pe bulevardul Unirii, unde-i loc căcălău!

Nimic nu-i simplu; cu atît mai mult cu cît amărîta asta de Cale a Călărașilor e o arteră organică a Capitalei, care – așa cum e ea! – aduce aproape la fel de mult folos precum un bulevard monumental fals, ce curge paralel!

… fiindcă trăim în București, problemele astea nu-s simple; și rezolvările lor nu se pot expedia așa, într-o propoziție-două.

Trebuie și să mergem pe Calea Călărașilor ca să le-nțelegem.

Mai mult decît gîtuirea ei istorică dintre Romulus și Traian, strada asta are păcatul mizeriei – păcat și ăsta istoric.

Nu-mi aduc aminte de ea altfel, decît neîngrijită, decît sătească, decît plină de gropi; fals-pitorească și rușinoasă pentru orice oraș civilizat.

Calea Călărașilor nu s-a schimbat deloc în ani. Ne putem uita peste pozele făcute de Dan Vartanian în ’76, din care vedem decădere, case nealiniate, trotuare înguste…

Mă feresc să ilustrez articolul cu poze de azi;  cît de bine-ar sări-n ochi cum s-a păstrat mizeria! Și disfuncționalitatea arterei – prea vădită, clădirile care-ar merita rase – prea multe.

Mă feresc să am sentimente pentru bucata asta de oraș. N-am. O sistematizare moderată și înțeleaptă ar face minuni. O sistematizare brutală la fel.

Bucureștiul e prea mare, prea plin de viață și prea puternic ca să moară; o să plîngă și dup-aia o să-i treacă.

pentru o înfrumusețare a axelor centrale

Să zicem că Bucureștiul – pe lîngă faptul că s-a mai și suit în trenul istoric greșit – a mai și pierdut alte trenuri bune.

Se vede cu ochiul liber! Distrugerea centrului, demolările nenorocite au schimbat ireversibil fața Capitalei. Și – în zilele noastre – lenea, ura și nepăsarea publică au stricat și mai mult.

E de-ajuns să te plimbi pe cele două mari axe centrale: de la nord la sud și de la est la vest (c-vem noroc, măcar, cu Calea Victoriei, a cărei amenajare a pus-o în valoare și i-a oferit o dimensiune omenească!)

Ce s-ar putea face – nu într-atît de costisitor și împovărător – ca să mai iasă ceva bun din șoselele astea centrale?

Să vedem, pas cu pas.

Axa nord-sud: Lascăr Catargiu

Avem norocul de-a avea, aici, un bulevard armonios, încîntător, cu scuar central care – deși îngust – e umbros, cu platani care încep să creasă frumos. Singurul ghinion e că trotuarele sînt folosite pentru parcarea riveranilor; dacă s-ar opri asta cu desăvîrșire, lățimea lor ar permite și circulația fără necaz a bicicliștilor.

Axa nord-sud: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu

Făcînd abstracție de toate cuvenitele plombe apărute în anii de după Război…

   

… frumusețea blocurilor interbelice este copleșitoare. La fel și decăderea lor, bine-nțeles! Cum pleci din Romană, treci pe lîngă trei-patru imobile părăsite, șubrede; mai departe te apasă urîțenia neîngrijirii clădirilor Aro și Ciclop. Este îmbucurătoare tendința recentă de-a reface o parte din blocurile părăginite, dar asta nu face aceste bulevarde cu mult mai prietenoase.

Ce supără omul aici este îngustimea trotuarelor și lărgimea carosabilului; supără lipsa arborilor pe margini. Avem, totuși, noroc că pe partea dreaptă – cum mergem spre Universitate – găsim bretea de parcare și trotuare duble, generoase. Nu putem să ne plîngem prea tare de reamenajarea lor din ultimii ani; dar ne putem plînge de felu-n care reamenajarea asta s-a păstrat…

Deoarece pe aici se circulă mult și cu viteză, zgomotul este uriaș, mersul pe trotuar este obositor, chinuitor. Cu siguranță n-ar fi un capăt de țară să renunțăm, cumva, la vreo două benzi de bulevard pentru a crea mai mult loc pietonului și biciclistului.

 

… ar fi de-ajuns? Le-ar face mai frumoase, mai prietenoase? Sau n-ar fi – poate – mai nimerit să se creeze pe mijloc un scuar pe care să fie plantați copaci, care să mai îndulcească brutalitatea inutilă a lărgimii bulevardului?

Știți? – se vorbește neîncetat de importanța descurajării tranzitului auto central; și dacă vrem asta chiar trebuie să îngustăm bulevardele Magheru și Bălcescu. Știm prea bine că ocolirea Centrului e o chestiune anevoioasă, întrucît așa-zisul „inel” nu e funcțional; dar Bucureștiul are încă o rețea de străzi secundare pe care s-ar putea circula mai bine dac-am începe să folosim cu cap spațiile risipite pentru parcarea și lăsarea mașinilor.

Axa nord-sud: Ion C. Brătianu

Nu cred că există vreo altă bucată de arteră mai pocită, mai neprietenoasă, mai proastă ca cea dintre Universitate și Unirii! Fiindcă acest bulevard s-a tăiat tîrziu, e neprietenos, nefericit, amestecat, nearmonios.

Iar între Colței și Lipscani trotuarul pentru oameni este o glumă proastă pe ambele părți!

Cele două lindicuri de scuaruri centrale sînt ridicole; chiar dacă s-au replantat copăcei, tot nu ajută defel la crearea unei aparențe omenești, prietenoase. Chiar nu știu de unde s-ar mai putea face loc pe-aici, dar e nevoie de loc pentru oameni; mai ales fiindcă ne aflăm în plină centru; mai ales fiindcă sîntem la intrarea-n zona de atracție turistică a Centrului vechi…

O reconfigurare curajoasă trebuie să îngusteze partea centrală a bulevardului de la două benzi pe sens la una singură; și spațiul cîștigat trebuie oferit bicicletei – fiindcă azi, practic, nu se poate merge pe două roți între piețele Unirii și Victoriei!

Axa est-vest: Carol I

O plimbare dinspre Calea Moșilor spre Universitate ar putea fi o încîntare… dacă n-ar frapa putoarea, zoaiele și gunoiul. Sînt de-acord că nu prea-i mare lucru de făcut pe-aici, din punct de vedere al infrastructurii. Bulevardul e deja potrivit de-ngust, trotuarele-s îndestulător de largi pentru pietoni; însă-i drept că nu știu cum e mai bine să facem ca să găsim loc bun și sigur pentru biciclete. În zona aceasta e mai importantă revitalizarea locuirii și curățarea imobilelor comerciale prăpădite și abandonate. Zona Pieței Rosetti ar putea oferi mai mult – în acest moment statuia din scuar este pur și simplu nimicită de stîlpii uriași ai rețelei de troleu. Clădirile ce mărginesc segmentul dinspre palatul Ministerului Agriculturii sînt uimitor de căzute, iar trotuarele prea mici față de lățimea bulevardului.

 

Axa est-vest: Elisabeta

Coborînd spre Cișmigiu, trecem pe lîngă clădiri spectaculoase, monumentale, intercalate de bucăți coclite de oraș. Cu oarece noroc, pare c-am avea trotuare mai late, dar ne supără lipsa copacilor frumoși și egali care-ar schimba aspectul știrb de azi. Dispariția scuarurilor din preajma celor patru statui de la Universitate e tristă, cumva – dar e foarte drept că s-a născut un spațiu liber, prielnic oamenilor care vor să șadă, să se adune, să piardă vremea; cu ceva mai multă stăruință s-ar putea păstra curat, elegant și folositor.

  

Să nu uităm, însă, că-n viitor metroul va trece pe-aici, pe dedesubt. Chiar dacă viitorul ăsta nu-i imediat, într-un fel, „n-are rost” să te-apuci de înfrumusețări, de investiții – dar partea proastă-i că în tot acest timp vom sta pe loc.

Și să nu uităm că ne aflăm în Centrul nostru unde se înfundă – ce rușine! – atîtea capete de tramvaie care nu-s nicidecum legate: Vasile Pârvan, Piața Unirii, Sfînta Vineri, Sfîntu Gheorghe. Și Sfîntu-așteaptă.

Clădiri şi… „cochilii”

scris de Ando

Fiind „zi cu soare în ianuarie”, m-am grăbit să trec pe la câteva dintre ţintele mele imobiliare mai vechi. Să începem cu clădirea de pe bulevardul Primăverii, colţ cu strada Heleşteului. Este, după cum se vede, încă în lucru:

… dar chiar şi aşa, ne putem face deja o idee despre cum va arăta. O construcţie mai ciudată. Se vrea a fi un fel de „remake” al vechii clădiri cocoţată, acum, pe un parter generos ca înălţime. In opinia mea, culoarea este total nefericită şi dă, aşa, un aer general de… hală industrială.

Mergem în Piaţa Charles de Gaulle, unde noul bloc de lângă clădirea Bazaltin a progresat binişor şi cred că nu va arăta rău la final.

Semn bun şi pe Calea Dorobanţilor la nr. 212. Cum arătam, în locul celor două vechi case, complet compromise, sunt şanse ca noua construcţie să se termine anul acesta.

Să zăbovim, acum, puţin mai mult asupra unui aspect care tinde să se extindă. Ca să evite cât mai mult posibil avalanşa de opinii şi păreri „contra” pe care o declanşează – în genere – demolarea unor clădiri vechi, nu neapărat clasate ca monumente, dar fiind din zone protejate, dezvoltatorii imobiliari recurg mai des la varianta, să-i zicem, „cochilie”. Concret: se păstreaza un zid sau două din vechea clădire, iar în spatele acestora se ridică noua construcţie – vezi cazul de pe Maria Rosetti 38.

De obicei, autorizaţia afişată cuprinde termeni destul de vagi, dar acoperitori: consolidări, modificări, amenajări interioare, tranformare, extinderi… Iată şi câteva exemple elocvente:

– pe Dumbrava Roşie la  nr. 18

 

– pe strada Londra la nr. 21

Un caz mai deosebit este cel din strada Thomas Masaryk nr. 11. S-a plecat de la această situaţie:

… şi, practic, s-a lucrat (şi se lucrează) pe două fronturi :

– modificarea totală a vechii clădiri

– în paralel, se ridică un masiv bloc pe spaţiul din spate, spre Maria Rosetti:

Aici, aşa cum se vede şi în această captură, rămâne în suspans soarta clădirii de pe Maria Rosetti 2 despre care am scris noi.

cărțile erau făcute

… ne plîngem și-o să ne tot plîngem că viețuirea noastră bucureșteană e cumplită, că orașul ni-i dușman.

Așa a fost…  așa o să rămînă!

Da’ știți de ce? Pen’că așa l-am făcut dintotdeauna: un oraș îmbîrligat, întortocheat, crescut chinuit – în care monumentalitatea epocilor de aur de dinainte de Război a lăsat funcționalitatea mai deoparte…

Era minunat orașul acela de care nouă ne place să credem că era „Micul Paris”… dar nu era un model de urbanism și de sistematizare; iar limitele sale ar fi fost oricum atinse, pe măsură ce-ar fi crescut.

Văzînd încrengătura de străzi și de trasee de tramvai din epoca interbelică, desigur că jinduim… dar de pe-atunci încrengătura asta poate-ar fi trebuit cumva îndreptată!

Ideea-i c-am ales să fim așa de la-nceput!

De la-nceput am rămas c-o gară periferică, nu centrală; și mai ales c-o gară-n care liniile se-nfundă, n-o traversează. Deși Capitala ne era străbătută de o groază de linii ferate, ele erau folosite în scopuri industriale, nu pentru mișcarea pasagerilor.

De la-nceput am neglijat legăturile inelare dintre cartiere! Bucureștiul a fost mereu orașu-n care, ca s-ajungi dintr-o parte-ntr-alta, mai degrabă trebuia s-o iei prin centru…

N-ajungem să credem că vina sistematizării de după Război ar fi mai mică! Cartierele apărute pe măsură ce nevoile locative se-nmulțeau erau deja gîndite cu un deficit de spațiu necesar traficului și parcării, ajungînd azi să nu se poată preta defel nevoilor legitime de deplasare nici a transportului public, nici a bicicletei și nici a mașinii.

Este neîndoios că demolarea inimii orașului pentru a se construi Centrul Civic a distrus pe vecie legăturile firești dintre Estul și Vestul Capitalei!

… deci am ales – am ales demult.

Îndreptarea tuturor astea-i o muncă uriașă. Și să vrei s-o faci, și să crezi că trebuie făcută, și tot e ceva la care-i înspăimîntător să te gîndești. Trebuie să tai – și cine să lase să-i fie tăiat măcar un deget? Trebuie s-arunci ce-i putred și vechi – și cine din orașul ăsta se-ndură să dea de-o parte vreo gioarsă?

Din fugă: o demolare

scris de Ando

Până pe la începutul primăverii ăsteia, pe colţul format de bifurcaţia străzii Eminescu cu bulevardul Dacia, fiinţau încă o grămadă de magazinaşe, covrigării, patiserii etc.

Zilele astea, au fost deja demolate aproape toate.

Nu este niciun fel de panou afişat şi nici nu ştiu ce regim de proprietate (privată, publică) poartă acel colţ, aşa că nu ne rămâne decât să aşteptăm evoluţia zonei.

Bucureștiul modern în presa vremii

… zice la ziar – „Scînteia” din 11 Decembrie ’67. Ideea de-a rade dealul Uranusului apărea și-atunci; și apăruse și-nainte de Război:

cum se pot efectua lucrările de construcții – în presa vremii

… taman ce-am văzut cum haosul ne-a fost ceva obișnuit, și-n vremurile pe care le-am crezut ferice. Haos e și azi. Dar ce haos trebuie să fi fost după Război, cînd toate se-ntorceau și se răsturnau! Iată un mic articol din „România Liberă”. Se petrecea-n ’49.