despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

din zbor

… primim pe adresa redacției:

Nu se satură, popimea, nu-i așa? Pînă nu-și face „vaticanul” pocit și încărcat nu se lasă.

pas cu pas din Bucureștiul „rămas”

… sînt, în București, demolări celebre; unele – puține! – oprite-n ultima clipă chiar.

Dar să nu ne amăgim; după ce pleacă acasă și reporterul, și activistul civic, noaptea se poate-ntîmpla să dea pe-acolo dacă nu un buldozer, măcar cineva c-o sticlă de benzină – și, cu voie ori fără voie, clădirea istorică a doua zi nici nu mai e clădire…

Dar nu despre demolări celebre, nu despre exproprieri cu cîntec e vorba acum – ci de sutele de clădiri amărîte, necuprinse-n nicio listă de monumente, negăsite nici în cine știe ce zonă protejată.

Se demolează la greu, intensiv, sistematic; și, de la un an la altul, te pomenești că nu mai recunoști locul pe unde-ai trecut.

De-odată se ridică ditai „rezidențialul” – cu blocuri la fel de înghesuite precum cele ale lui Ceaușescu!

Ce n-a apucat nebunul să termine, se rezolvă azi, în timp ce vorbim; în spatele canionului de blocuri ridicate la bulevard acum juma’ de secol, cartierul de case e înlocuit, pas cu pas, de blocuri, bloculețe, ansambluri de blocuri și bloculețe!

„Se curăță zona!” ai zice, cînd vezi cum își iau tălpășița familii sărace, murdare, ce ocupau case dărăpănate, insalubre, periculoase; grozav ce se curăță!

Mergeți, așadar, curioși prin Bucureștiul „rămas”; căci n-a mai rămas chiar așa mare lucru din el.

o duzină de piețe

Mare procopseală n-are Capitala de pe urma locurilor sale largi, publice.

Piața Unirii de azi e – culmea! – mai interesantă și mai prielnică adăstării decît în istorie: o fi distrus Ceaușescu tot centrul și l-a impregnat cu arhitectură greoaie, dar nici una din fețele pieței de dinainte n-avea vreo cine știe ce frumusețe. Părculețul actual e destul de agreabil iar zona de fîntîni, după refacerea de anul trecut, începe să se transforme într-un punct de interes citadin nu numai pentru turiști și să poată fi folosită ca punct de întîlnire.

Din fericire, zona de promenadă a bulevardului Unirii a-nceput să capete o splendidă dimensiune omenească în ultimii ani, mai ales pe partea cu malul Dîmboviței!

Piața Constituției – artificială creație ceaușistă, pe calapodul măreției megalomane – nu are nici măcar un punct prietenos, turistic și nici o continuare directă spre Casa Republicii. Tîrgurile sezoniere, concertele ocazionale o mai umanizează prea rar: în restul vremii e folosită ca parcare peste zi și punct de întîlnire al feluritor automobiliști seara. La capătul uriașului bulevard ce taie Centrul, găsim Piața Alba Iulia, care nu este decît un giratoriu-parcare nevalorificat, deși vecinătatea abundă de restaurante și terase.

Piața Universității – zona aia cu statuile – deși o prelungire neartificială a Centrului Vechi, n-a reușit încă să devină o piață publică, veselă, unde oamenii să se-adune și să se-aștepte. Organizarea de mici evenimente, expoziții temporare, tîrgulețe și alte-alea ar ajuta mult; din păcate, toate astea se-ntîmplă prea rar.

Piața Victoriei e doar un pustiu împărțit între o parcare și o stupidă zonă asfaltată, care nu folosește nimănui. N-ar fi nici o pierdere să se aștearnă un gazon strașnic peste drum de Palatul Victoria.

Piața Aviatorilor a ajuns o junglă idioată, cu copaci ușchiți, cărora șoferul nu poate decît să le dea roată gîndindu-se la ce-au fost puși acolo. Ce să zici? Gogoloiul central a fost umplut cu ceva; vechea configurație interbelică era pe măsura vremii – deșert uriaș, prielnic pentru parade… și atît.

Piața Romană nici măcar nu merită pomenită, e doar un culoar de trecere neîmbogățit de nimica – atît.

Piața Arcului de Triumf – echilibrată și agreabilă vizual – este aproape inaccesibilă pietonului dornic să viziteze monumentul central.

Piața dintre Ateneu și fostul C. C. al P. C. R. – exceptînd parcarea care, din cînd în cînd, face loc unor evenimente drăguțe – este destul de umană, deși e împărțită, neinspirat, în zone cu ritmuri diferite. Măcar oamenii pot sta-n liniște sub burta calului care-l poartă-n spinare pe regele Carol I și se pot distra în jurul monumentului ca o țepușă dedicat Revoluției. Bineînțeles, cînd Ministerul de Interne va catadicsi să desființeze uriașa sa parcare care a ocupat un spațiu imens, zona va deveni cu adevărat plăcută!

Un locșor drăguț pentru oameni este – mai ales cînd funcționează fîntîna arteziană – piațeta din fața C. C. A., oferind o perspectivă cuminte Bulevardului și Căii Victoriei de pe treptele ce duc spre restaurant.

Piața de la intrarea-n Parcul Carol, cea care adăposteșe fîntîna Zodiacului, este parcare și nimic altceva; pe o trotuar se mai ține-n weekend un tîrg al anticarilor și-n timpul săptămînii se adună elevii școlilor de șoferi care trebuie să dea examenul auto.

Esplanada din fața Academiei Militare rămîne un punct de belvedere interesant, dar nu îndeajuns de valoificat ca spațiu public. Jos, în stradă, se ține o piață volantă care nu contribuie nicidecum la umanizarea zonei.

Cea mai recentă adăugare a unui spațiu larg din Capitală este cea de pe artera Buzești-Berzei: la intersecția cu Mircea Vulcănescu s-a născut o piață rotundă supradimensionată inutil de greu de străbătut de către pieton și înfiorător de plictisitoare, din care – măcar atît! – s-a tăiat o arteră nouă spre Gară.

Listă de articole selecționate despre urbanism și infrastructură – aici

Platforma Pipera – repere 2019

scris de Ando

Din când în când, fiind realmente un subiect interesant pentru Bucureşti, deci şi pentru noi, trebuie să revenim pe platforma Pipera pentru că, la urma urmei, vorbim despre un alt oraş… din oraş. Asta a fost şi asta este platforma – efectiv, un oraş al Bucureştiului. Detaliile înşirate, mai demult, rămân valabile, dar acum, atenţia s-a focalizat în special pe exteriorul perimetrului.

Pornim, aşadar, la drum şi, pentru înlesnirea parcursului virtual, am marcat cu litere diversele locuri unde am reţinut în imagini, modificări majore.

Spre vest, pe strada Gara Herăstrău, s-au cristalizat două noi zone de mare interes: A1 şi A2. După cum se vede, frontul stradal de pe tronsonul A1, este definitivat.

In tronsonul A2 , lucrul este în toi. Pe colţul cu Dimitrie Pompei (l-am marcat cu C pe harta mare) vom avea un ansamblu clădiri “pentru spaţii comerciale, conferinţe de birouri şi hotel”, un fel de… buricul pământului – dacă ne luăm după sloganul afişat: „In the center of everything that matters”!

 

Mai jos, spre şoseaua Fabrica de Glucoză, a fost „rasă” fosta clădire a ICPIL şi, în loc, se ridică „Ansamblul de birouri Equilibrium”.

Şi, uite aşa, am ajuns la şantierul lucrărilor de lărgire a şoselei Fabrica de Glucoză – pe harta mare, tronsoanele B1 si B2.

Paranteză: îmi aduc bine aminte că, prin iarna lui 1977, se discuta insistent despre această ajustare a şoselei, „la pachet” cu propunerea de realizare a unui micro cartier de-a lungul şoselei Petricani, cea de pe malul lacului Tei. Blocuri mici, cu maxim trei etaje. Văzusem şi o schiţă. A venit însă cutremurul din martie şi priorităţile oraşului au fost redirecţionate spre refacerea pagubelor… Revenim: abia acum, suntem, efectiv, la faza de redimensionare a arterei sus pomenite.

Ambele tronsoane au fost atacate. Aici sunt imagini de pe tronsonul scurt, B2, cel care leagă Barbu Văcărescu de Calea Floreasca.

Iar aici, sunt  fotografii de pe celălalt tronson – B1 – cel dintre Barbu Văcărescu şi şos. Petricani.

Călătorului îi şade bine cu drumul, zice proverbul, dar – adaugă unii – şi drumului îi şade bine… cu nişte blocuri pe margine! In consecinţă, paralel cu noul traseu al şoselei, s-a „ciupit” şi o halcă zdravănă din pepiniera Tei-Toboc (X roşu) pe care s-a ridicat, deja, un complex de blocuri. După aspect, bănuiesc că e vorba de blocuri destinate locuinţelor.

Apropo de regimul terenurilor din pepinieră, iar o dau pe… amintiri. Se întâmpla prin 1982. Intrarea principală la Aerofina, întreprinderea la care am lucrat, era amplasată pe Fabrica de Glucoză. Exact vizavi, la marginea pepinierei, era un teren viran, plin de moloz, bolovani, fiare, gunoaie. Nu ştiu ce-o fi fost acolo înainte, probabil vreo clădire administrativă, dar acum, era numai bun pentru amenajarea unei parcări suficiente pentru cca. 40 de maşini. Aproape un an şi jumătate au durat tratativele dintre conducerea întreprinderii şi cei de la „spaţii verzi”, de care ţinea pepiniera, pentru a ne ceda, atenţie! doar în folosinţă, acest teren. Problema s-a rezolvat abia după ce s-a intervenit de la „nivel superior” (asta pentru că la Aerofina lucrau şi o mulţime de… piloşi). Bineînţeles că amenajarea ulterioară s-a facut în regie proprie, prin munca după program a salariaţilor întreprinderii.

Tot ceea ce se întâmplă acum cu şos. Fabrica de Glucoză are o importanţă sporită pentru că la capăt de drum, adică la intersecţia cu şoseaua Petricani, avem deja finalizat nodul de legătură cu autostrada A3 – Bucureşti-Ploieşti.

Apropo de acest nod, nu comentez soluţia temporară aplicată pentru rezolvarea traficului dar, pentru că tot am ajuns aici, e momentul să mă întreb cum vor  fi rezolvate, din punct de vedere al circulaţiei auto, celelalte două intersecţii importante, adică: Fabrica de Glucoză cu Barbu Văcărescu, în primul rând, apoi Fabrica de Glucoză cu Calea Floreasca. Pentru că lărgirea de care am vorbit până acum, e doar o parte a soluţiei. O intersecţie prost gândită şi prost organizată anulează tot efortul de redimensionare a arterei, iar ambuteiajele vor persista.

Revenim la platforma propriu zisă, care îşi urmează, oarecum, nestingherită, viaţa trepidantă. De fiecare dată când ajung aici, senzaţia este că, urbanistic vorbind, totul pare scăpat de sub control. Greu de crezut, dar între clădirile existente – nici ele prea vechi, tot se mai găseşte câte un petec de teren ca să se ridice o nouă cutie din beton şi sticlă. Aşa s-a umplut, de exemplu, şi „golul” de pe Dimitrie Pompei, adică terenul „D”- cum l-am marcat pe harta veche.

Blocuri aduse până la buza trotuarului, eventual garnisite cu câte o platformă mai făţoasă, „de întâmpinare”, placată cu gresie. Albastrul rece şi cenuşiul auster domină paleta de culori. Ici, colo, câte o încercare timidă de gazon sau câte o terasă cu câţiva arbuşti ornamentali nu reuşesc să ostoiască senzaţia de şantier perpetuu provocată de siluetele macaralelor şi schelelor iţite printre blocuri.

Dar să nu confundăm realităţile cu nostalgia tinereţii. Platforma Pipera a fost concepută ca zonă industrială, creată şi dezvoltată pentru a produce, unde estetica şi mediul înconjurător erau şi atunci în suferinţă. Vremurile au adus doar schimbările inerente, industriile actuale sunt de cu totul şi cu totul alt profil. A trecut timpul halelor orizontale pline cu maşini-unelte, a atelierelor de turnătorie, de vulcanizare, de vopsitorie sau de confecţii metalice. De fapt, marea problemă este, acum, diferenţa abruptă dintre dinamismul investitorilor şi amorţeala cronică a administraţiei, fie ea centrală sau locală.

Persistă, de exemplu, un contrast izbitor între clădirile noi sau transformate şi infrastructura înconjurătoare. E încă mult praf, chiar noroi pe marginile drumurilor. Vechiul bulevard Dimitrie Pompei, cu şinele şubrede pe care tramvaiul, efectiv, se târăşte scârţâind şi bălăngănid din toate încheieturile, arată de groază, fiind copleşit de vâltoarea fluxurilor de maşini.

Este exact cum spuneam cu altă ocazie: „Un loc care s-a întins în sus, ca să nu privească-n jos, să vadă murdăria”.

Nu ştiu când o să revenim pe platformă, de aceea am zis să lăsăm finalul acestui periplu sub deviza optimistă din fotografie:

un oraș de capul lui

Orizontul Capitalei s-a schimbat pentru totdeauna.

… unde privești – de oriunde privești – zarea-i străpunsă de clădiri noi, lucitoare.

Chit că nu le mai bagi în seamă – c-așa sîntem noi, cine se mai uită-n jur! – ele-s acolo.

Cînd stai într-un parc și vezi cum, peste linia copacilor, se ițesc clădiri, blocuri!

Cînd te urci pe-un delușor și privești Centrul, nu-ți mai sare-n ochi „Intercontinentalul”, ca odinioară, ci zeci de alte cutii zvelte!

Cînd te avînți pe-un pasaj rutier și vezi că nu mai e aruncat peste-un peisaj rural, ci că șerpuiește printr-un canion compact de sticlă și aluminiu!

Este Capitala noastră, noua noastră Capitală: așa cum ne-o dorim, așa cum a crescut singură… de capul ei!

Vremea marilor lucrări urbane planificate – ele însele adăugiri perspectivei vechi ale orașului – s-a oprit acum 10-15 ani; de-atunci încoace totul s-a petrecut de la sine, fără control, fără stavilă, cu lăcomia unui copilandru scăpat de părinți.

Priviți poza aleasă: le are pe toate. Are comerț – comerț mare în inima orașului, cu parcări, cu reclame -; are clădiri noi de birouri; are rămășițele vechii industrii; are apăsătoarea mărturie a umilirii orașului, care-i Casa Republicii; și mai are și silueta aurie și semeață a ambiției noastre de-a ne construi din nou ceva măreț.

Așa-i orizontul Capitalei noastre azi: să ridicăm ochii și să-l înțelegem, ca să-nțelegem viitorul.

Din fugă: se face „lumină” pe strada Filibiliu

scris de Ando

S-a scris şi s-a comentat mult despre această clădire de la intersecţia străzilor Romulus cu Ion Filibiliu, clădire care, după retrocedare, intrase într-un abandon total şi se prăpădea într-un ritm accelerat, existând temerea (deloc exagerată) că, la un moment dat, vandalizată la greu şi golită de „conţinut”, zidurile ei exterioare vor ceda şi se vor prăbuşi în stradă.

Iată că, de prin luna iulie 2018, situaţia clădirii a intrat pe alt făgaş.

S-a deschis şantierul şi au început lucrările la proiectul imobiliar Carmen Sylva Royal Class Apartments, cu termen de finalizare: iulie 2021.

Dispare, aşadar, din vechiul cartier evreiesc, un controversat imobil, devenit însă – prin cumul de interese şi… dezinterese – un real şi nedorit focar de mizerie.

 

un leu de doi bani

Veștile proaste din zona închisă a străzii Clucerul Udricani nu se opresc.

A apărut aici… un leu!

… un leu de doi bani.

pozele, de la Ando

Din fugă: una caldă, una rece

scris de Ando

Pe strada Dianei, la nr. 9, se lucrează, zilele astea, la frumoasa vilă (arhitect Ernest Doneaud) despre care vorbeam şi noi aici.

Sper să nu fie doar un foc de paie, adică vila să-şi fi găsit, efectiv, un proprietar care să aibe grijă de ea pe viitor.

La Foişorul de Foc, în schimb, şantierul început acum câţiva ani la spitalul de ortopedie pare fără sfârşit. Mai întâi, s-a renovat vechiul corp de clădire. Apoi, în spatele acestuia, s-a construit un masiv pavilion nou.

Părea că s-a terminat, dar nu! In jurul lui 1 septembrie, au început alte lucrări, chiar în curtea din faţa vechiului pavilion (ăsta e şi motivul pentru care staţia STB a fost mutată mai încolo, pe strada Traian).

Nu ştiu ce o să iasă, dar poate că, până la urmă, era mai bine să radă total vechiul spital şi să facă unul nou, cap-coadă!

am ales deja

În timp ce pe alocuri s-o mai găsi cîte unul, cîte altul, să verse o lacrimă după ce-a fost și nu mai e – după ceea ce ne place să zicem „micul Paris”…

În timp ce ne-am obișnuit deja cu intervențiile arhitecturale cotropitoare care-au nimicit centrul Capitalei, lăsînd în urma lor hectarele de beton urît ale Centrului Civic…

În tot acest timp, dragii mei, noi – bucureștenii – am ales deja cum vrem să arate orașul nostru.

Și o s-arate așa cum am ales.

O s-arate cu sticlă, aluminiu, plastic, inox: strălucitor, cu coada sus!

Așa-i în Pipera, așa-i în Regie, așa-i în orice locșor nou unde s-au ridicat office-uri și rezidențiale scumpe.

O să prindem vremea cînd pe la Unirii o să vedem tot mai puțin din ambiția ceaușistă dementă – și tot mai mult din ceea ce, mai pe față, mai pe la spate, ridicăm anii ăștia.

E cazul să-nțelegem: așa o să fie orașul București în viitor.

Și – în tot acest timp; același timp – să-nțelegem că, pe măsură ce ne îndreptăm spre periferie, orașul București o să fie tot mai modest, mai mediocru, mai înghesuit, mai neprietenos: sufocat de cartiere noi cu o arhitectură cît mai puțin ambițioasă.

… am ales!

strada Clucerul Udricani, închisă

Străzile și trotuarele Capitalei sînt confiscate de primării, de biserici, de ministere, de ambasade: chiar de autorități.

Dar și de particulari!

Se lămuri și nelămurirea legată de blocarea străzii Olteni: o clădire renovată care a pus stăpânire pe juma’ din stradă!

Explicația e simplă, cînd vedem ce-i în clădire! De aici și atmosfera încărcată, și stîlpii care au ocupat strada:

Dar închiderea străzilor nu se oprește aici. Noua școală – școală e, și încă una scumpă! – a închis și toată strada Clucerul Udricani între Olteni și Iuliu Barasch.

Nu; nu se mai circulă pe aici: bucata asta de stradă devine pietonală; și nu doar pietonală, ci și particulară. Așadar, ce nu s-a mai apucat să se distrugă aici acum 30 de ani, de Ceaușescu, se distruge azi.  În rest, voie bună și blocuri cît mai înalte și mai dese: