despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Releul Fotoelectric pentru Comanda Iluminatului – Întâiul (RFCI-1) a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Făcea parte din familia onorabilă (de produse) a Fabricii de Elemente pentru Automatizare (FEA) şi era parte componentă a punctelor de aprindere a iluminatului public fabricate de Automatica pe care Romelectro le utiliza în lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.
    
Releul, pre numele său de export Dim photo relay RFCI-1, se alimentează la tensiunea de 230 V., 50 Hz., are prag fix de comutare la o iluminare de 40 lx. şi ca element de ieşire un contact normal deschis despre care nu ni se spune nimic. Altfel, construcţia este impresionantă: Carcasă masivă cu grad ridicat de protecţie la praf şi la stropire cu apă (IP54), vopsită cum se cade, presetupă performantă, cablu electric de racord cu izolaţie de cauciu, de tip naval (CNC85Cf), produs la I.C.M.E. (Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante).
    
Prin 1995, Romelectro a început să gâfâie şi avea în stoc o mulţime de echipamente pentru care perspectiva de a mai fi utilizate se îngustase periculos. A primit o mână de ajutor de la RENEL şi o parte dintre acestea a fost transferată către Filialele de Reţele Electrice.
Atunci a ajuns la mine, printre altele, un punct de aprindere a iluminatului, pentru export, zămislit de Automatica în halele fostei fabrici Ford din Floreasca.
Era grozav! Cutia metalică generoasă, în care se putea lucra lejer, bine etanşată şi protejată împotriva coroziunii, echipament de comutaţie ABB, accesorii de bună calitate… ce mai, treabă bună. Elementul de comandă era releul despre care făcurăm deja vorbire. Din capul locului, pragul fix de comutare şi frigul prelungit de pe la noi mă cam făceau să am îndoieli asupra bunei lui funcţionări.
Spre sfârşitul verii l-am montat, cu caracter experimental, într-un loc potrivit, ca să nu producă deranj prea mare şi la care să ajungem cu uşurinţă. După câteva săptămâni de chinuială am reuşit prin încercări să amplasăm releul fotoelectric şi să-l orientăm astfel încăt să reacţioneze corect în condiţiile specifice de la faţa locului.
Când ne pregăteam să zicem „Hop!” a venit iarna şi odată cu ea beleaua. Releul fotoelectric nu vroia nici de-al dracu să funcţioneze în aerul cam rece din Ilfov. La căldurică se simţea bine, dar acolo nu ne era de folos. Aşa că l-am înlocuit fuguţa cu clasicul ceas de comutare GANZ care deşi fabricat în Ungaria, funcţiona ca unul elveţian.
Poate că pe alte meleaguri, acolo unde râvna şi priceperea specialiştilor români l-au dus, releul RFCI-1 a spulberat întunericul nopţilor fără să zbârcească. Nu ştiu! Pe la noi n-a reuşit, a fost doar o încercare.
 scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Philips cel din titlu nu este Gerard Philips, fondatorul unei companii olandeze care îi poartă numele. S-a întâmplat în 1891. Un an mai târziu, finanţat de tatăl său, bancherul Frederik Philips, a pus în funcţiune la Eindhoven prima fabrică în care a început să producă becuri (lămpi) cu filament de carbon.
Povestea ce va să vină are ca personaj principal un bec fabricat pe la sfârşitul anilor ʼ40 ai secolului trecut chiar de Philips, devenit între timp un producător cunoscut, apreciat în toată lumea şi nu doar pentru sursele de lumină născocite de specialiştii săi.
„Beculetele” este unul clasic, cu filament din wolfram, are puterea de 1.000 W şi se alimentează la tensiunea de 220-230 V. Fotografiile fac inutile oricâte vorbe.
Să-l vedem!
     
Face pereche cu un Goliath adevărat, contemporan cu el, adică un fasung căruia azi îi zicem E40, construit din alamă şi izolant ceramic.
      
Astfel de becuri erau utilizate în anii ʼ50, de regulă, pentru realizarea unui iluminat exterior, ocazional – provizoriu la unele evenimente deosebite cum ar fi chefurile prelungite organizate de greii paridului la Snagov, pe pajiştea de lângă palatul Principelui Nicolae. De pe acolo provine şi cel aflat în colecţia mea de vechituri.
Împreună cu alte lucruşoare devenite urme ale trecutului şi amintiri dragi sufletului meu, l-am primit de la maistrul Andrei Klush, zis Neamţu, atunci când s-a despărţit definitiv de România şi urmându-şi fiii s-a stabilit în Germania. Trei ani am ucenicit cu bun folos pe lângă el punând temelie trainică devenirii mele profesionale. Ştia meserie, era riguros, ordonat, disciplinat, calm, haios, civilizat, ferm, drept şi omenos. Era neamţ! Pentru asta fusese deportat în Dombas. A crescut câteva generaţii de pramişti: electricieni, maiştri şi ingineri care ajunşi specialişti de nădejde nu l-au făcut niciodată de râs.
Becul este funcţional. Îl mai aprind uneori pentru a satisface curiozitatea câte unui vizitator mai insistent. Altfel, toţi cei care îmi trec pragul sunt atraşi de el. Au şi de ce!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Nea Vergilă, pe numele său adevărat şi oficial consemnat Virgil Dr., era maistru şi conducea o formaţie de electricieni cu pregătire specială care aveau în grijă instalaţiile de măsurare a energiei electrice absorbite de marii consumatori industriali, activitate complexă, cu implicaţii comercial-financiare foarte serioase. Nu doar consumatorii casnici „furau curent”. Prin echipamentele şi aparatele formaţiei „Grup măsură” treceau bani mulţi şi răspunderea asta le distorsiona băieţilor tihna. Lucrau pentru compartimentul FEE (Furnizarea Energiei Electrice) şi se subordonau tehnic-metodologic compartimentului PRAM (Protecţii-Automatizări-Masură).
Una peste alta, membrii echipei se completau reciproc şi rezultatele erau bune. Domnul Virgil Dr., ca şef, veghea şi semna hârtiile: documente de constatare, procese verbale, buletine de verificare, raportări, pontaje…. Fl., responsabilul cu logistica, nu avea avea nicio treabă profund profesională. Ducea o intensă activitate ca arbitru de box şi venea la serviciu pentru că se cam plictisea pe acasă. Nu avea iniţiative tehnice, era un bun executant. Căra trusa wattmetrică, contorul etalon, aparatele de măsură, sculele, echipamentul de protecţie… ca nimeni altul. Mintea limpede era Vasile (Sile) B., colegul meu de clasă din liceu, cel care ştia cum se face, ştia de ce se face aşa şi nu altfel, ştia să facă şi mai ales ştia să analizeze şi să interpreteze rezultatele măsurătorilor.
Între ei, nea Vergilă făcea o figură aparte. Era calm, agreabil şi haios. Se îmbrăca totdeauna foarte îngrijit, chiar elegant. Avea suficientă experienţă practică, dar nu stăpânea subtilităţile meseriei. Când lipsea Sile dădea din colţ în colţ. Nu se prea înghesuia la treabă. Dacă stătea pe scaun mai mult de zece minute trecea automat în regimul de economisire a vederii. Aţipea şi uneori torcea molcom ca un motan încolăcit pe cuptor.
Septembrie 1982. De câteva zile începuse un nou an şcolar. Instructajul lunar ajunsese la soroc. Era obligatoriu, dura opt ore (o zi de lucru) şi avea două componente: una care viza cunoaştrea normelor de protecţie a muncii şi una profesională. Conform atribuţiilor de serviciu aveam obligaţia să conduc ostilităţile. Trecuse de prânz şi analizam cu toţi lucrătorii de la PRAM un incident tehnic deosebit care de curând ne pusese pe jar. Discuţiile erau însufleţite şi interesante.
Ca de obicei nea Vergilă aţipise. Când dezbaterea era mai aprinsă a sărit în picioare şi pe un ton cam imperativ m-a informat că trebuie să plece imediat acasă. S-a făcut linişte. Locuia pe strada România Muncitoare şi creştea un număr mare de nutrii. Am crezut că e ceva în legătură cu acestea. Oricum ardea gazul. Nici nu dormea ca lumea, nici nu acumula ştiinţă, aşa că am încuviinţat şi a plecat ca din puşcă. N-am dat importanţă întâmplării, deşi tuturor ni s-a părut neobişnuită. Împreună cu unii dintre colegi trăisem altele mai dihai.
A doua zi a venit şi explicaţia.
– Dacă mai întârziam puţin îmi găseam casa în flăcări!
– Cum aşa? Cred că glumeşti!
Şi blândul domn Dr. ne-a povestit:
Fiica dumisale, elevă la un cunoscut liceu bucureştean, avea ore după amiază şi se pregătea să plece la şcoală. Cum sarafanul era cam mototolit s-a hotărât să-l netezească puţin cu fierul de călcat. Doar că furată de gânduri l-a aşezat cu talpa fierbinte pe masă. A plecat apoi uitând să-l scoată din priză. Blatul din lemn a ars mocnit până ce a fost străpuns, fierul de călcat a căzut pe covor şi acesta a început să ardă cu flacără. Chiar în acel moment nea Vergilă a intrat pe uşă. Cineva care a observat că se întâplă ceva la familia Dr. a chemat pompierii. Au venit, dar intervenţia lor nu a mai fost necesară. Cu ajutorul câtorva vecini colegul meu rezolvase cazul. Uşor maliţios l-am întrebat:
– Dar cum ţi-a venit aşa, dintr-o dată, să pleci acasă? Ai visat ceva?
A zâmbit fără să-şi exprime gândul.
– Nu! Ceva din interior mă îndemna s-o fac. Nu ştiu să explic.
– Probabil o rudă dâmboviţeană a greierelui Jiminy îi povăţuieşte neştiut pe oamenii buni.
Am avut imediat în minte imaginea unui fleac pe care îl ştiam de la vârsta de cinci-şase ani. Câteva sârme îndoite cu meşteşug şi câteva îmbinări cositorite alcătuiau un suport pentru fierul de călcat. Sunt convins că utilizându-l multe gospodine au evitat accidente care puteau avea consecinţe serioase.
În 1960 ne-am mutat în casa pe care părinţii mei o construiau. Primul aparat electrocasnic cumpărat de tata pentru dotarea gospodăriei a fost un fier de călcat împreună cu foarte folositorul suport. La vremea aceea se mai utiliza încă cel încălzit cu cărbuni. Călcatul diverselor obiecte vestimentare şi nu numai, era un calvar pentru bietele gospodine. Monoxidul de carbon producea deseori ameţeli şi dureri de cap.
Cel din fotografie a fost fabricat cu vreo cinci ani mai târziu, în 1965. Este prevăzul cu două tampoane ceramice care permit aşezarea acestuia în poziţie verticală direct pe suprafaţa mesei. Are puterea electrică de 450W şi se alimentează la tensiunea de 120V. Termostatul era un vis frumos. Veteranul a supravieţuit şi el. Momentan este demontat pentru că suportă o operaţiune de recondiţionare. Ambele sunt funcţionale.
Mesele moderne de călcat, a căror întrebuinţare este practic generalizată, a împins în istorie bătrânul şi atât de folositorul suport, model 1960. A rămas doar ca o urmă a trecutului.
 scris de C. D. Mocanu
De ce ar putea fi nişte cizme din cauciuc urme ale trecutului? Argumentul imediat este dat de vechimea lor. Aşa este! Au rotunjit în toamna anului trecut – 2020 – frumoasa vârstă de patruzeci de ani. Dar mai sunt şi altele:
• Făceau parte din ţinuta obligatorie menită să asigure protecţia celor pe care eu îi numesc cu dragoste, respect şi recunoştinţă oamenii reţelelor electrice. Le-am primit în septembrie 1980 atunci când am intrat cu drepturi depline în clubul select al reţeliştilor. În peste treizeci şi cinci de ani de activitate continuă am avut şi alte cizme din cauciuc, poate mai arătoase şi mai performante. Acelea nu mi s-au lipit de suflet. Nu purtau cu ele fiorul începutului.
• Sunt în stare bună, le folosesc şi acum, dar în alt scop decât cel pentru care au fost făcute, deşi întreprinderea care le-a fabricat, înfiinţată în 1969, a devenit istorie. Fabrica de Încălţăminte din Cauciuc – FINCA Drăgăşani, căci despre ea este vorba, producea tenişi, bascheţi, papuci de stradă şi de casă, cizme de protecţie pentru noroi şi apă, pentru acizi şi baze, cizme electroizolante, sportive şi pescăreşti. Exportul, cu precădere în U.R.S.S., acoperea o parte semnificativă din deverul întreprinderii.
Încălţămintea de protecţie, pe care şi noi o foloseam din greu, era de foarte bună calitate.
În copilăria mea, înainte de 1969, la putere erau tenişii chinezeşti, bleumarin cu talpă verde, ieftini şi rezistenţi. Apariţia produselor similare fabricate la Drăgăşani (în fotografie) i-a scos de pe piaţă prin interzicerea importului. Cel puţin în faza de început „fincaşii” nu se bucurau de aprecierea utilizatorilor. Tânjeau după performanţele încălţărilor chinezeşti.
Concurenţa nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Pantofii de sport tip Adidas, care se produceau şi în România, au devenit un rival de temut. În cele din urmă au câştigat competiţia.
În colecţia mea de urme, adică de vechituri, se găsesc două perechi de cizme produse de FINCA Drăgăşani, ambele din categoria celor de protecţie, dar cu utilizări diferite. Să le vedem:
Piesa grea, înfăţişată în fotografie, o constituie cizmele electroizolante de înaltă tensiune (> 1 kV). Există şi o variantă de joasă tensiune (≤ 1 kV). Pe acestea eu nu le-am avut niciodată în dotare. Ambele fac parte din categoria mijloacelor auxiliare de protecţie împotriva electrocutării.
Singure nu sunt capabile să-şi îndeplinească menirea. Din această pricină sunt doar „auxiliare”. Utilizate împreună cu alte mijloace de acelaşi fel (covoare, podeţe, platforme, panouri, plăci… electroizolante), într-un cadru organizatoric şi tehnic riguros, precis stabilit prin norme obligatorii, asigură un nivel foarte ridicat de protecţie.
Nesocotirea unei singure verigi din acest lanţ de siguranţă conduce la accidente grave, uneori soldate cu victime, dacă nu prin electrocutare, atunci din cauza arsurilor produse de arcul electric.
Mijloacele de protecţie electroizolante au un regim special de întreţinere şi de verificare periodică prin probe efectuate într-un laborator de înaltă tensiune.
Cizmele astea au fost încercate pentru prima oară la jumătatea lunii ianuarie 1981, atunci când, după ce am depăşit repede faza de lâncezeală prin birouri a stagiaturii şi am parcurs toate fazele autorizării ca bun cunoscător al normelor de protecţie a muncii, am primit liber la instalaţiile de care aveam să-mi leg tot restul vieţii. Erau alese prin încercare astfel încât să permită utilizarea unor branţuri din pâslă şi a unor ciorapi călduroşi din lână adevărată. Iarna făceau minuni.
După încercare, orice element electroizolant de protecţie primea cuvenitul document (buletin) care atesta verificarea şi se inscripţiona pe el, printre altele, numărul buletinului, data ultimei verificării şi data celei care urma după un interval de şase luni.
Ca şi colegii mei, le îngrijeam cu mare atenţie. Nu le foloseam decât atunci când lucram în instalaţii aflate sub tensiune, niciodată pentru a mă proteja de noroi sau de umezeală. Nu uitam să le spăl şi apoi să le usuc fără a le expune direct la o sursă de căldură. Le păstram împreună cu buletinul de încercare într-un săculeţ din pânză, la loc ferit de orice agresiune mecanică.
Cu toate astea, cizmele mele nu au mai trecut de verificarea sorocită pentru ziua de 15 iulie 1982. Pe ele se mai poate distinge încă: Număr buletin 1178, Data încercării 15.01.1982, Data următoarei încercări 15.07.1982. Au străpuns la tensiunea de încercare.
Cele ajunse în această situaţie, cel puţin teoretic, erau imediat casate. Uneori li se decupa la partea superioară a carâmbului un tringhi, ca semn că nu mai erau mijloace de protecţie împotriva electrocutării, şi puteau fi folosite cu succes în alte scopuri. Ale mele au ajuns întregi până azi pentru că erau ale luʼ şefu care a promis că le duce acasă şi după cum se vede în fotografii, s-a ţinut de cuvânt.
La puţin timp după ce am primit dreptul de a lucra în reţele electrice am fost martorul unei întâplări care m-a determinat să-mi completez repede trusoul cu o altă categorie de cizme a căror utilizare nu era obligatorie, dar prindeau bine.
Pentru asigurarea curentului operativ continuu (110 Vcc) necesar instalaţiilor de protecţie – automatizare aveam în exploatare şi în întreţinere mai multe baterii staţionare de acumulatori, de mare capacitate, cu elementele montate la sol în vase deschise din sticlă. Deşi prin construcţie se luaseră măsuri pentru evitarea scurgerilor şi a acumulărilor de electrolit, accidentele nu puteau fi evitate.
Într-o bună zi, la o astfel de baterie, unul dintre colegi, concentrat pe ce avea de făcut, ajutat de lumina sărăcăcioasă din încăpere, nu a văzut băltoacele adunate pe podeaua antiacidă şi a călcat apăsat în ele. La plecare, până să ajungă la maşină şi-a lăsat tălpile bocancilor pe aleea betonată care ducea la clădire.
A doua zi am luat pe inventarul personal o pereche de cizme rezistente la acizi şi baze, fabricate tot la FINCA Drăgăşani. După ce şi-au consumat durata normată de viaţă au fost casate şi în loc să fie aruncate le-am dus acasă pentru că erau ale luʼ şefu.
Aşa au ajuns în proprietatea mea, pentru uz gospodăresc, două perechi de cizme. Altminteri, ce le-aş mai fi arătat celor curioşi să ştie cum a fost odată?
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
A fost prima imagine pe care am văzut-o la televizor şi din această pricină nu o pot uita. Se întâmpla pe când aveam cinci-şase ani, cred că în vara anului 1959. În Vitanul acelor ani se auzise despre televiziune ca despre o năzdrăvănie care îi făcea pe toţi foarte curioşi. Oamenii locului, prinşi în efortul de a-şi construi case trainice, confortabile, îşi chiverniseau viaţa cu gândul de a le termina şi se mulţumeau cu difuzorul sistemului de radioficare sau cu un radioreceptor modest. Televiziunea mai putea aştepta. Familia mea nu făcea excepţie. Tata căpătase un radio folosit, marca Pionier, la care ascultam cu sfinţenie emisiunea de poveşti „Noapte bună copii” şi mai apoi „Teatru radiofonic”. Nu înţelegeam cum de vine cazul să-l vezi pe cel care vorbeşte din cutia aia cu butoane şi cu scală luminoasă. Nici nu mă frământa prea tare.
Într-o bună zi, vecinul nostru nea Constantin Dumitru (nea Mitică) – Vitan nr. 203, un foarte priceput maistru constructor, şi-a dotat familia cu un televizor nou-nouţ. Era un Rubin 102. Vestea s-a răspândit imediat şi toată suflarea a început să trepideze. Mulţi doreau să vadă minunea. Mai aveau puţin de aşteptat căci instalarea şi punerea în funcţiune a televizorului nu erau chiar simple.
Operaţiunea începea prin asamblarea antenei care apoi trebuia fixată şi ancorată în trei puncte pe acoperişul casei. Se livra într-un pachet care conţinea toate părţile componente (dipolul închis, reflectorul, directorul, braţe de fixare, cleme şi alte piese mărunte pentru montaj, pilonul, inclusiv sârma pentru ancorare). Pentru orientarea corectă a antenei erau necesare două persoane. Una cocoţată pe casă o rotea încetişor iar cealaltă urmărea pe ecran calitatea semnalului recepţionat. Uneori o a treia persoană era folosită pe post de releu pentru a transmite comenzile către cel aflat pe acoperiş.
Abia după aceea se pornea televizorul şi se făceau cuvenitele reglaje pentru ca imaginea să fie corectă, de calitate. În acest scop se utiliza o imagine de control emisă de postul de televiziune numită miră. Conţinea elemente folositoare atât specialiştilor cât şi telespectatorilor obişnuiţi.
Pentru mulţi dintre cei care la vremea aceea îşi cumpărau televizor, cuvinte ca focalizare, baleiaj, definiţie pe orizontală şi verticală… sunau rău de tot. Unii se scărpinau la ceafă numai când se gândeau că vor trebui să se descurce cu minunea. Cei mai pricepuţi îi învăţau pe ceilalţi şi cu toţii au început să înveţe din cărţi chiar dacă uneori o făceau cu ajutorul copiilor care, ca şi acum, erau foarte receptivi la nou.
Se publicau multe cărţi utile adresate amatorilor, atât celor avansaţi cât şi celor care încercau să afle ce este televiziunea şi ce face ea. Ieftine şi tipărite în tiraje îndestulătoare stăteau la îndemâna tuturor. La nevoie circulau de la unul la altul sau se luau cu împrumut de la biblioteca publică existentă în mahala.
A apărut apoi un ajutor nebănuit, nea Vasilescu, doctorul de televizoare, tehnicianul depanator de la cooperativa Radio Progres, un tip înalt, bine făcut, simpatic (chiar şmecheros), foarte priceput şi care târa după el o geantă cât o burtă de vacă. După ce trata bolnavul îi învăţa pe ai casei cum să se poarte cu el.
Nu după mult timp, în percepţia publică, televizorul a trecut din stadiul de minune a tehnicii în cel de aparat banal, nelipsit din multe, multe case.
După ce a reuşit, cu oarece ajutor, să-şi instaleze Rubinul, nea Mitică, omul cumsecade şi îngăduitor, i-a invitat pe curioşii de toate vârstele la o vizionare. A deschis larg fereastra dinspre grădină, a pus televizorul la vedere şi spectatorii, aşezaţi pe scăunelele aduse de acasă, s-au răsfirat prin curte cu grijă să nu-i strice gazdei florile sau zarzavaturile.
Eu nu puteam lipsi de la eveniment. Ardeam de nerăbdare să văd despre ce este vorba. Locuiam gard în gard cu familia Constantin, eram prieten cu cei doi băieţi ai acesteia şi fusesem invitat de ei. Cu ceva timp înaintea momentului sorocit m-am pregătit sub atenta supraveghere a mamei. M-am spălat la cişmea, mi-am pus haine curate şi am încălţat sandalele de oraş pe care le purtam doar când plecam pe undeva mai departe de casă. Şi goarna a sunat adunarea:
– Dănilăăă! Haide bă crăcănatule că începe! Erau cei doi fraţi, G. şi N., care mă invitaseră.
Am înşfăcat din zbor scăunelul, am dat deoparte cele două scânduri din gard ştiute numai de noi, pregătite pentru a se putea trece, la nevoie, dintr-o parte într-alta şi am ajuns în faţa televizorului.
Înfăţişa o imagine ciudată însoţită de muzică. Era mira. Vreo zece minute ne-am uitat la ea cum s-a uitat olteanul la cămilă, doar că noi n-am exclamat ca el: „Aşa ceva nu există!” Apoi ne-am lăsat prinşi pentru tot restul vieţii de mirajul televiziunii. Între timp, de ani buni, eu m-am lecuit!
Din neamul lui Anghimoft, eram primul care s-a aflat în faţa unui televizor.
Imaginea de control utilizată pe atunci de către Studioul de Televiziune Bucureşti venea şi ea, ca multe alte lucruri bune, numai din marea Uniune Sovietică. Au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au trecut numele postului nostru şi gata, aveam să vedem zilnic încă un dar otrăvit pe care eram obligaţi să-l primim de la dezinteresatul nostru prieten răsăritean.
După retragerea trupelor sovietice şi a consilierilor veniţi de la Moscova, odată cu mişcarea de emancipare care sădea speranţa şi mândria în inimile românilor, imaginea de control a televiziunii naţionale a fost înlocuită. Cea nouă avea un aer mai occidental şi reprezenta România.
La puţin timp după ce am făcut cunoştinţă cu televiziunea, în vecini a mai apărut un televizor, o altă familie a devenit posesoarea râvnitului aparat.
Pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 4 locuia tanti Lili, fata soţilor Victoria şi Mihalache Petroşanu (intr. Fusului/Fanteziei 2) în curtea cărora eu am deschis ochii spre lume. Am stat acolo cu chirie până ce ai mei au pregătit, atât cât au putut, casa pe care o ridicau alături pentru a ne putea muta.
Tanti Lili şi-a cumpărat un televizor românesc mai mare şi mai făţos decât Rubinul familiei Constantin. Se numea Cosmos.
Vara, când îl scotea afară, pentru că în casă era prea cald, capul familiei, măcelar dintr-o dinastie a breslei, care lucrase cu bunicu şi-l cunoştea, îmi îngăduia să mă zgâiesc la câte un spectacol sau la câte un film mai acătării.
E mult dʼatunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate! Televiziunea a atins azi performanţe la care nici măcar nu îndrăzneam să ne gândim. Televizorul alb-negru şi imaginea de control, adică mira, au devenit istorie.
Numai pentru cei interesaţi am făcut o completare cuprinzând câteva detalii tehnice puţin cunoscute. Ceilalţi se pot opri aici. Nu vor pierde nimic.
Addenda
1
2
„Indicii calitativi ai televizorului se stabilesc de obicei cu ajutorul imaginii de control numită miră. Verificarea trebuie făcută la o tensiune normală a reţelei (cu variaţii maxime între +5 şi –10%).
Cifrele şi literele de pe marginea mirei definesc poziţia fiecărui pătrat din miră. O parte din elementele mirei servesc specialiştilor, iar altă parte oricărui telespectator. Ordinea pentru reglajul televizorului este următoarea: se aşază comutatorul de canale pe poziţia 2 şi după conectarea aparatului la reţea se aranjează luminozitatea ecrenului în raport cu lumina din cameră. Se reglează apoi contrastul, pentru a distinge cel puţin 7 – 8 tonuri pe scara tonală (3); după aceea se acţionează butonul de acord fin pînă cînd se obţine audiţia maximă.
Se reglează apoi focalizarea pentru a putea distinge un număr maxim de linii (1). Se revine la contrast (3). Se potrivesc dimensiunile imaginii pe orizontală şi verticală, astfel ca cifrele şi literele de pe marginea imaginii să intre în masca ecranului tubului cinescop. Cercul mare din mijlocul ecranului, cercurile mici de la colţuri, precum şi pătratele servesc la obţinerea unei imagini nedeformate. O liniaritate necorespunzătoare deformează cercurile în formă de ou şi transformă pătrăţelele imaginii în dreptunghiuri.
Poziţia incorectă a butoanelor televizorului poate deforma atît imaginea cît şi sunetul. Exemplele care urmează au drept scop de a ilustra unele dereglări.
Cînd imaginea „fuge” în direcţie verticală, fenomenul se datoreşte fasciculului electronic, care la recepţie nu este sincronizat cu cel de la emisie. La reglarea contrastului între limite largi, sincronizarea în mod normal nu trebuie să fie deranjată.
Cînd tensiunea de baleiaj care deplasează fasciculul electronic pe verticală este prea mare, imaginea se alungeşte în direcţie verticală. Aceeaşi alungire apare pe verticală cînd tensiunea de baleiaj pe direcţia orizontală este prea mică (fig. 159a). Dacă tensiunea de baleiaj orizontal este prea mare sau tensiunea de baleiaj vertical este prea mică, alungirea imaginii se produce pe orizontală (fig. 159b). Defectul se corectează manevrînd butoanele „Dimensiune verticală” şi „Dimensiune orizontală” de pe panoul din spatele televizorului, pînă cînd elipsele devin cercuri.
Imaginea din fig. 159c este distorsionată din cauză că fasciculul electronic care reconstituie liniile fasciculul se mişcă mai repede în partea de sus a imaginii (fig. 159d). Pentru remediere se manevrează butoanele de liniaritate verticală şi orizontală.
Ruperea imaginii în fîşii orizontale (fig. 159e) se datoreşte faptului că o parte din linii nu sînt sincronizate, frecvenţa generatorului de baleiaj nefiind corectă. Se acţionează butonul „Frecvenţa liniilor”.
Semnalele de sunet pot influenţa imaginea; în acest caz pe ecran apar dungi orizontale care se deplasează în ritmul sunetului. De asemenea, cînd sunetul este perturbat de imagine, recepţia este însoţită de un brum de joasă frecvenţă şi de zgomote a căror intensitate este în funcţie de reglajul contrastului. Televizorul se controlează dacă lasă să treacă frecvenţele joase ale semnalului de imagine observînd benzile negrele (6) din partea de jos a imaginii (fig. 158). Dacă negrul benzilor este neuniform, iar la dreapta lor apar nişte cozi cenuşii (dîre), înseamnă că nu toate frecvenţele joase trec. Dacă imaginea are un relief nefiresc şi dacă benzile negre au la dreapta lor o dungă albă (plasticitate), înseamnă că frecvenţele înalte sînt prea amplificate.
Reamintim că cele de mai sus trebuie să se constate cu televizorul alimentat la o tensiune nominală a reţelei; altfel, imaginea este micşorată, insuficient luminată şi la variaţia strălucirii i se modifică dimensiunile”.
[Ing. Dumitru Codăuş, Ing. Ovidiu Olaru, Sfaturi pentru radioamatori, Editura Tehnică, Bucureşti, 1960]
scris de C. D. Mocanu
Ce mare lucru? Un ac de cusut! Așa este, dar când cămășii îi lipsește chiar nasturele de lângă buric sau când pantalonii s-au căscat prin părțile cele mai expuse și nu găsești un ac, abea atunci înțelegi cât de valoros este. Am aflat-o în armată. Gulerul de la veston și de la manta, nasturii, petlițele, tresele de militar T.R., pe toate le-am cusut cu mâna mea chiar în prima zi de militărie. Nu mai pun la socoteală repararea stricăciunilor vestimentare produse de nelipsitele accidente.
Știam din experiența altora că acul și ața sunt componente obligatorii ale trusei de supraviețuire sub arme. Mama, maistru blănar, avea acasă toate cele necesare. De când, la paisprezece ani, intrase ca ucenică la Kamerling, acul și ața îi erau prieteni credincioși. Le știa rostul și pentru a mă împiedica să presar acele de cusut prin valiză mi-a cumpărat de la Tase, fostul cinematograf Venus de pe Dudești, o trusă cu prețioasele instrumente înțepătoare. Aspectul îndoielnic nu mai conta. Necesitatea și utilitatea acesteia depășeau deranjul estetic.
 
Era „Made in Czechoslovakia” și conținea ace de diverse mărimi, pentru diverse utilizări, inclusiv o mașinică fără de care cei mai puțin îndemânatici se chinuiau rău să strecoare ața prin blestematul ăla de orificiu de-i zice urechea acului.
De atunci, din 1974, m-a însoțit peste tot în peregrinările mele prin țară și prin lume.
M-a scos de multe ori din încurcătură, a suferit pierderi majore, dar a răzbit prin timp. Azi e doar obiect de colecție.
Pe la începutul anilor ’90, când complexul comercial Delfinului începuse să se transforme în bazar orientalo–balcanic–dâmbovițean, am zărit la una dintre tarabe inconfundabila trusă. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri și fără să-i iau prea bine seama, doar pentru a păstra și o versiune integrală. Părea că este întocmai cu cea aflată atunci încă în serviciu.
Abea acasă am observat că noua achiziție venea, aparent, din China și că cei care au mirosit „gheșeftul” păstraseră coșul dar înlocuiseră aranjamentul floral cu unul, ce-i drept, compus tot din trandafiri. Conținutul era însă identic.
 
Nici măcar asta nu mă poate convinge că acele și ambalajul lor înflorat au venit din țara mătăsii. Mai degrabă din puzderia de mici ateliere ale Stambulului, căci urmașii lui Soliman Magnificul sunt la fel de „oți” (poate mai abitir!) ca îndrăzneții și ingenioșii asediatori cu ochii oblici ai piețelor comerciale de peste tot.
Oricum ar fi, au trecut peste noua trusă vreo treizeci de ani și a devenit astfel o urmă a trecutului păstrată de mine, printre altele așișderea, în sertarul „Obiecte mici – foloase mari”.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
„Când a fost să scriu frumos, Mi-a căzut condeiul jos.”
Am învățat să zgârii hârtia folosind ca unelte tocul, penița și călimara cu cerneală. Se întâmpla uneori chiar așa, ca în cântecul lui Ion Luican. Când îl scăpam din mână sau când se rostogolea elegant pe pupitru, blestematul ăla de toc se repezea totdeauna cu penița spre podeaua în care se înfigea fără greș. Acasă, unde pe jos erau așternute preșuri țesute din cârpe sau covoare ieftine, mai aveam o șansă. La școală însă, parchetul din clasă îi venea de hac peniței. Vârful ei ascuțit se îndoia și cele două jumătăți elastice (colți), separate printr-o despicătură (fantă), nu se mai adunau nici rugate într-un singur punct.
 
În astfel de situații „M-am jurat de mii de ori” să fiu mai atent sau să-l dau dracului de scris. N-am reușit nici una, nici alta. Nu era chip și penița trebuia înlocuită.
***
Lucrarea, simplă în esență, devenea complicată pentru că lăsa urme albastre pe mâini. În zadar ștergeam penița vătămată cu sugativă sau cu ce se mai nimerea. Cerneala, de bună calitate, se lăsa greu înlăturată de pe degetele ghinionistului.
Sugativa era o hârtie albă, mai grosuță, foarte poroasă, care avea o mare capacitate de absorbție a lichidelor. Cu ea înlăturam cerneala în exces ajunsă accidental, sau nu, pe caiete, pe cărți, pe bănci, pe unde vrei și pe unde nu vrei.
Se procura odată cu celelalte rechizite, sub forma unor coli împăturite cu dichis până ajungeau la dimensiunile unui caiet din care decupam bucăți cam cât o carte poștală. Mai târziu s-a renunțat la acest mod de prezentare și au apărut blocurile de sugativă cu foi detașabile mult mai lesne de fabricat și de utilizat.
***
Penița nr. 1 (inscripționată „Flamura Roșie Sibiu”) și cea cu numărul 3 (de producție străină, probabil „Claps nr. 23”) au fost întrebuințate de mine în chinuitoarea strădanie de a deprinde meșteșugul scrisului. Și nu oricum. Când am reușit să legăm între ele liniuțe, bastonașe, bucle și alte simboluri grafice am trecut la nivelul următor, la caligrafie. Acum, după un car de ani, uitându-mă la „eleganța” scrisului meu îmi dau seama că efortul a fost zadarnic. Cea cu numărul 2 (inscripționată „Flaro Inox”), ceva mai tinerică, este neutilizată.
La vremea primilor mei pași pe drumul lung și anevoios al școlii, în țara lui Petrache Poenaru, inginer, matematician, pedagog, membru titular al Academiei Române, cel care la 25 mai 1827 înregistra în capitala Franței Brevetul nr. 3208 Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală, elevii foloseau tocul și penița. Existau, cu siguranță, niște rațiuni potrivite acelor timpuri.
Iată instrumentul pe care eu l-am folosit până în clasa a patra. Atunci regulile au devenit mai permisive și am făcut saltul la condeiul portăreț, adică la stilou, al cărui inventator a fost recunoscut americanul Lewis Edson Waterman, nu valahul Poenaru.
Este confecționat din lemn și bine vopsit cu o vopsea foarte rezisentă. Parcă ar fi smălțuit.
Această variantă simplă și frumoasă a fost înlocuită de tocul din plastic dotat și cu un sistem mai elaborat de fixare a peniței. În sertarele mele s-au păstrat câteva tocuri pe care azi nu le mai utilizează nimeni, au doar valoare sentimentală.
  
Fără cerneală, tocul și penița nu erau bune la nimic, le lipsea valoarea de întrebuințare. Prețiosul lichid albastru și-l aducea fiecare de acasă într-o călimară „purtăreață” din sticlă. O căram zilnic la școală cu ajutorul unui săculeț croșetat, sau din pânză, agățat de încheietura mâinii. În clasă își avea locul ei într-unul din cele două locașuri circulare anume scobite pe fiecare pupitru.
 
Se spunea despre ea că e atât de dibace încât nu lasă niciun strop de cerneală să se strecoare afară, chiar dacă o răsturnai, o dădeai de-a dura sau doar o înclinai. În principiu așa stăteau lucrurile. Doar în principiu, căci călimara asta, zisă „ideală”, a fost pentru mine un coșmar. „Of… ce chin, ce jale!”
Făcută dintr-o bucată, fără părți demontabile, avea gura sub forma unei pâlnii prin care trecea tocul. Buna ei „funcționare” era condiționată de cantitatea de lichid din recipient astfel încât, oricare ar fi fost poziția călimării, răsturnată (pe o parte, cu gura în jos) sau doar înclinată, cerneala să nu depășească gâtul pâlniei și să rămână captivă acolo. Asta se întâmpla doar dacă schimbarea poziției se făcea lent. Când mișcarea era bruscă, cel puțin o picătură slobodă producea o pată persistentă pe mâini, pe haine, pe caiet , pe bancă, pe podea… Cum să ceri unor copii de șapte–opt ani, a căror asociere cu prevederea și cumințenia era cu totul întâmplătoare, să nu bruscheze călimara? Ba uneori, fără să-și dorească, o spărgeau. Atunci era belea mare.
Fiecare învățăcel în ale scrisului avea acasă câte o sticluță cu cerneală ca cea din fotografie. Era solidă și dopul prevăzut cu o garnitură de cauciuc o făcea sigură. Putea fi rostogolită fără nicio grijă.
Unii dintre colegii mei preferau să o folosească direct, înlocuind călimara. O plimbau zinic cu ei la școală. Avea și soluția asta neajunsurile ei, dar cel puțin îi ferea de tradiționalele pete albastre.
Și pentru a ilustra cele istorisite până acum iată un detaliu dintr-o fotografie făcută în toamna anului 1961. Îi înfățișează pe elevii clasei I C a Școlii generale de 8 ani nr. 84 Târca Vitan împreună cu diriginta lor Rozalia Gheorghe, clasă din care făceam și eu parte.
Pe lângă colegii mei Adrian Nicolae , nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă, Marin Neagoe, Laurențiu Ernest și Liviu Tănase, poza surprinde și personajele poveștii: tocul, călimara, sticluța cu cerneală.
Coșmarul s-a sfârșit prin 1963. A apărut călimara din plastic. Era o copie redesenată a suratei din sticlă. În plus avea și un capac care o închidea foarte bine evitând astfel necazurile care ne-au chinuit până atunci. Am conviețuit și cu ea încă vreo doi ani în bună înțelegere.
Tocul și cerneala n-au amărât doar viața elevilor. Erau o prezență generalizată în toate instituțiile. Doar călimara arăta altfel. Făcută din sticlă, era masivă și răspundea necesităților activității de birou.
Cele trei doamne de la secretariatul școlii aveau așa ceva pe mesele lor de lucru.
N-am aflat niciodată cum se descurcau dumnealor cu albăstrelele de pe degete, căci de evitat nu era chip.
Alte rechizite: riglele • hîrtia albastră și etichetele
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Toamna venea ca o izbăvire peste cartierul copilăriei mele. După moleșeala verii mahalaua lui Târcă se trezea la viață. Soarele își mai domolea vipia și se simțea în aer mireasma inconfundabilă a strugurilor ăia țărănești, fără peceți de noblețe, care atârnau voluptuos în bolțile gospodarilor. Ananas, terasă, o mie una, plușată sau cum s-or mai fi numind, erau buni. Îi mâncam fără fasoane. Când mustul stors din ei pișca la limbă, în cățuiele grătarelor începea să sfârâie pastrama de oaie. Fumul ei, plăcut mirositor, binecuvânta mahalaua îngânat discret de muzica lăutărească slobozită în surdină de pe discuri de vinil. Știam atunci că începutul unui nou an școlar e pe aproape.
Nu mă perpeleam de dorul școlii, așa cum nu se perpeleau nici prietenii mei. Noi nu aveam motive de plictiseală și din această pricină nu tânjeam după activitatea școlară. Când venea sorocul ne făceam datoria cu bucurie, fiecare după puteri și aptitudini, dar nu-i simțeam lipsa.
Exista totuși un eveniment pe care eu îl așteptam cu mare interes. Până prin clasa a patra l-am perceput ca pe un ritual: „Pregătirea copilului pentru școală”. Haine, inclusiv uniformă, încălțăminte, rechizite, toate trebuiau cumpărate și asta se întâmpla într-un anume fel.
Acțiunea avea loc îndată după marea sărbătoare de la 23 August atunci când părinții mei încasau avansul. În ziua sorocită trebuia să-l aștept pe tata la fabrică. Programul lui era de la 6:00 la 14:00. La 14:30 ieșea pe poartă. Eu veneam mai devreme și poposeam la cantină. Era un obicei împământenit în familiile celor care lucrau la „7 Noiembrie”. Procedam așa atunci când foamea nu ne dădea pace iar acasă meniul era cam subțire. La intrare administratorul ne întreba de sănătate, spuneam cine suntem, verifica într-un tabel, apoi primeam liber la mâncare. Dacă avea îndoieli cerea ajutorul bucătăresei care, ca și tovarășa directoare Stancu, îi cunoștea pe toți copiii salariaților:
– Ăsta-i al lu’ Mocanu, mecanicu’ ăla înalt, cu mustață, de la Filatură!
Mâncărica bună, îndestulătoare, se deconta la lichidare.
La ora trei ne întâlneam cu mama în stația de tramvai din fața Depoului Dudești și porneam spre oraș. Pe atunci tramvaiul 19 trecea pe la Universitate. Incursiunea noastră începea la Romarta Copiilor, vizavi de Cercul Militar, continua la Trei Ursuleți, pe Doamnei, lângă pasajul Blanduziei, vizavi de Banca Națională și își consuma etapa finală pe Lipscani. Primul popas îl făceam la Librăria George Coșbuc. De acolo cumpăram necesarele rechizite.
  
Stabilimentul aflat la numărul 26 era compus din două încăperi mari care comunicau între ele, dar care aveau și intrări separate, direct din stradă. În cea din dreapta funcționa librăria iar cea din stânga adăpostea un raion mare de papetărie, unul de jucării și unul de marochinărie specifică (ghiozdane, serviete, genți, mape, etc.) plus instrumente de scris (stilouri, pixuri), pentru toate buzunarele.
Nu zăboveam mult. Spre sfârșit de august lumea se gândea la belșugul apropiat al toamnei. Nu se bulucea la rechizite așa cum se întâmpla după 1 septembrie. Vânzătoarele îi rezolvau repede pe cei câțiva clienți care deschideau sezonul. Pentru fiecare clasă exista o listă orientativă cu cele necesare. O adaptam funcție de ce mai aveam pe acasă din anii trecuți sau de ce căpătasem de la rude și prieteni. Un singur lucru nu lipsea niciodată: Hârtia albastră făcută sul și purtată la subsuoară până acasă.
***
Se cumpăra totdeauna mai multă decât ar fi fost necesară pentru „îmbrăcarea” caietelor și a cărților deoarece mai avea o utilizare. Cu hârtie albastră camuflau gospodarii mahalalelor bucureștene ferestrele și nu pentru a se feri de bombardamentele nocturne, devenite între timp amintire, ci pentru a se apăra de arșița nemiloasă a soarelui de vară care transforma orice încăpere într-un cuptor.
Puține case de la periferie erau dotate cu rulouri, niște obloane flexibile fabricate din stinghii de lemn cu un profil special, manevrate din interior. Pe Vitan, între străzile Niță Elinescu și Crivățului existau doar trei.
Una cu etaj, la madam Țăranu (Vitan nr. 185), construită în perioada interbelică, a lui Ion – Oltenașu (Vitan nr. 195) și una pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 9, a familiei Petrescu. Ceilalți foloseau într-o veselie, cu rezultate foarte bune, hârtia albastră.
Fixarea acesteia pe cercevelele ferestrelor se făcea simplu și eficient cu ajutorul pionezelor. Cam primitive, prea puțin aspectuoase, mai și rugineau, dar își făceau treaba.
 
Așa plate, erau parcă special făcute pentru a fi puse pe scaunul celor mai „drăguțe” colege sau pe cel al unor prieteni cărora le venise rândul să o fure. Aveau succes!
***
Se încheia astfel o primă etapă din „pregătirea copilului pentru școală”. Cu sacoșele pline, luam Lipscaniul la picior spre Sfântu’ Gheorghe poposind ici și colo pentru a satisface alte nevoi. Achizițiile se terminau „la Dinischiotu”, magazinul alimentar de unde, pe lângă cele necesare casei, tata cumpăra o sticlă cu coniac Triumf. Nu era băutor de distilate. Pregătindu-se pentru o nouă săptămână de muncă, duminica seara se răsfăța cu un coniac mic.
Când soarele dădea semne că ar vrea să se retragă puneam cap-compas Sfânta Vineri. Ajunși acolo, frânți de oboseală, ne remontam la grădina restaurantului Unirea, calea Văcărești nr. 15, lângă cinematograful Alexandru Sahia. La vremea aceea avea program muzical susținut de câțiva lăutari cunoscuți în Vitan, era elegant, frumos și civilizat.
Etapa următoare se desfășura a doua zi. Începea la fel, cantina, poarta fabricii, doar că de această dată rămâneam în zonă fără să mai fie nevoie de ochiul vigilent al mamei. Străbăteam Dudeștiul, pe jos, în pas de voie, până la Nerva Traian. Acolo, chiar în stația de tramvai, se afla un magazin de încălțăminte, totdeauna foarte bine aprovizionat, de la care îmi completam zestrea școlară cu o pereche de teniși, musai d’ăia chinezești, foarte rezistenți, albaștri cu talpă verde. Îi foloseam la orele de sport și apoi îi hărtăneam pe acasă în următoarea vacanță de vară.
La întoarcere măsuram Vitanul cu pasul, de la Poștă până dincolo de Niță Elinescu și făceam o necesară oprire (obicei vechi) la bufetul Bujorul, vizavi de Lambe, lângă fabrica de carton și mucava Stăruința, cât de-o halbă și-un țap la botu’ calului.
Mai rămânea de săvârșit ceremonialul „îmbrăcării” caietelor și cărților, adică protejarea coperților cu hărtie albastră iscusit decupată și îndoită. Nu era urgent. Mai putea aștepta nițel. Înaintea clasei întâia l-a oficiat, cu mare pricepere, mama. După ce, la orele de lucru manual, am deprins tainele meșteșugului nu a mai fost nevoie. Am făcut-o singur până când am terminat cursurile liceului și am continuat apoi, peste ani, îngrijind cărțile și caietele fiului meu. Apăruseră între timp supracoperți din plastic, frumoase, ingenioase, comod de utlizat, dar artificiale. Nu le-am folosit niciodată pentru că nu au în spate o poveste dragă sufletului meu. Și azi îmi protejez cărțile pe care le folosesc frecvent învelindu-le în hârtie de care se nimerește, așa cum am învățat cu mulți, mulți ani în urmă.
  
Hîrtia albastră nu se mai fabrică. Principala ei utilizare este doar amintire. Era de o calitate modestă, în consecință ieftină și astfel accesibilă tuturor. Avea însă o valoare simbolică remarcabilă. Reprezenta ȘCOALA. Chiar și atunci când, întinsă țambal pe ferestrele caselor din mahala, ne ferea de răutatea soarelui.
Caietele și cărțile frumos îmbrăcate în hăinuțele lor albastre nu erau desăvârșite fără etichete, adică fără acte de identitate. Cum altfel să le deosebești între ele? Etichetele se vindeau în plicuri de câte o sută de bucăți. Ajungeau pentru câțiva ani. Zimțate și cu lipici pe spate, semănau cu mărcile poștale. Ca și acestea, pentru a fi fixate la locul cuvenit, stratul adeziv trebuia umezit. Instrumentul aflat totdeauna la îndemână era… limba. Mama, care se scandaliza văzându-mă cum ling la etichete, mi-a făcut rost de o buretieră, un fel de castronaș cu un burete îmbibat în apă peste care se presa ușor eticheta înainte de a fi lipită. Nu m-am prea împăcat cu ea. Tot purtătoarea de papile gustative mă scotea din necaz.
 
Așa se finaliza campania școlară de toamnă. Urmau câteva zile de care hoarda celor în pantaloni scurți profita din plin. Mai aveam de făcut … nefăcute. Și nu ne codeam. Ne bucuram fără opreliște de darurile toamnei: „Mere, Pere, În panere. Prune Bune Și alune, Și gutui amărui, Cu puf galben Ca de pui”. Se găseau din belșug prin curțile noastre. Acelea nu ne atrăgeau. Cele mai ochioase și gustoase erau cele furate de la alții.
Când în grădinile neamului lu’ Balaurea, ale lui Pătrunjel (Prahoveanu) sau ale lui Pandele apăreau munții de varză albă și roșie, de conopidă, de gogoșari și de capia, de țelină căpățânoasă, de gogonele și „… tot felul de legume, De nu le mai știi pe nume”, era clar că nu mai avem loc de întors. Începea școala.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Ne-am cunoscut pe când eram „student” la Grădinița nr. 41, Calea Vitan nr 135. Funcționa în același local cu Școala generală de 8 ani nr. 84 Târcă – Vitan. Asta se întâmpla în perioada 1960 – 1961. Acolo am folosit rigla pentru întâia oară sub blânda supraveghere a educatoarei Maria Carabela. De atunci suntem nedespărțiți.
De-a lungul timpului mi-au trecut prin mână fel de fel de rigle, unele mai pricopsite ca altele. În copilărie și în adolescență le-am folosit pe cele de uz școlar. Erau fabricate din lemn natur sau lăcuit, aveau trei lungimi: 20 cm., 40 cm. și 50 cm. și acestea mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. Pe la începutul anilor ’70 au apărut și riglele din material plastic devenite brusc de uz didactic. Nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici acum. Plasticul este inert, artificial, străin simțurilor noastre. Lemnul are viață și căldură. Nici măcar argumentul prețului nu putea fi invocat. Prețul unei rigle de 24 cm. din plastic (1,60 lei) era același cu cel al unei rigle de 40 cm. din lemn (1,55 lei).
 
În arsenalul meu de instrumente dedicate, în principal, desenului tehnic s-au mai păstrat două rigle din lemn. Una este lăcuită, are 50 cm. și face parte din categoria celor de uz școlar. Cealaltă, de 40 cm., cu o construcție specială, răspunde pretențiilor unor profesioniști. Prețul (22,00 lei), de paisprezece ori mai mare decât al celei de uz școlar/didactic, o făcea inaccesibilă elevului obișnuit. Și cred că nici nu i-ar fi fost de mare folos. Pe cea păstrată în colecția mea de vechituri am găsit-o în sertarul unui birou trimis la casare.
 
O altă riglă de uz școlar a fost cea triunghiulară. Era confecționată dintr-o baghetă de lemn tare cu profil triunghiular, frumos lăcuită și inscripționată. Cei cărora le fusese destinată nu o apreciau. Atunci când din întâmplare se găsea în câte o clasă, o foloseau unii profesori pentru a aplica corecții celor care mai săreau calul. „Linia în trei muchii” avea, cel puțin pentru un timp, efect sigur. După ce încasai una la palmă îți pierea cheful de năzdrăvănii și te gândeai de două ori înainte de a repeta experiența.
Cu excepția celei triunghiulare, toate celelalte rigle îmi aparțin. Le-am păstrat cu grijă, ca pe niște urme dragi ale trecutului și le-am folosit, deși colegii se uitau la ele cu un ușor dispreț, atunci când am clădit reușite profesionale cu care mă mândresc, dar și atunci când strădaniile mele s-au sfârșit cu eșecuri usturătoare. Așa, ca-n viață! Acum așteaptă o nouă generație de utilizatori. E pe-aproape!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
A mers cu mine zi de zi la grădiniță, în perioada 1960 – 1961. Nu l-am ținut niciodată în buzunar. Avea locul lui în ghiozdănel alături de nelipsitul sandviș cu ce se nimerea, de obicei cu magiun de prune făcut de mama și de șervetul din bumbac, musai alb.
Copiii, dar și adulții, utilizau cu mare folos paharul pliant. Mama a păstrat mulți ani, în geantă, unul galben. L-a uitat pe undeva și i-a părut tare rău.
 
Pentru noi era indispensabil. Știam să bem apă din pumn. O făceam cu mare pricepere. Mai ales vara, foloseam pentru a ne potoli setea cișmelele mahalalei. Adunam pumnul căuș și gata. Necazul era că la grădiniță, din cauza chiuvetei, nu ajungeam la țuțuroi. După ce am învățat să confecționăm pahare din hârtie n-am mai avut probleme. Dar paharul pliant intrase deja în dotarea standard și la nevoie îl aflam în ghiozdănel.
 
Capacul are un mic compartiment în care cei ce urmau tratament medicamentos își puteau păstra pilulele.
Putea fi procurat din comerțul acelor ani, dar cred că venea dintr-o țară europeană. Nu poartă nicio inscripție referitoare la producător sau la țara de origine și astfel mă duce gândul că aceasta făcea parte din alt „lagăr” decât cel socialist.
Industria românească de prelucrare a maselor plastice își căuta încă drumul. A început să producă bunuri de larg consum abea după Expoziția Realizărilor Economiei Naționale (E.R.E.N.) din 1964. Acolo au fost expuse primele mașini de injecție care funcționau și produceau niște medalioane din plastic roșu, inscripționate cu sigla expoziției, oferite apoi vizitatorilor.
Tot acolo au fost lansate și primele pixuri cu pastă „Made în Romania”.
Îndată după aceea a apărut și varianta autohtonă a paharului pliant. Mai mic, fără spațiul pentru păstrarea medicamentelor, era confecționat dintr-un material semitransparent, lipsit de rigiditate. Inelele se deformau la cea mai ușoară apăsare, apa se scurgea printre ele și te trezeai ud de la gât până la brăcinar.
Vecinii noștri bulgari produc un pahar pliant foarte asemănător cu cel folosit de mine în anii ’60. Încearcă să-l promoveze și în România. Când toată lumea soarbe diverse băuturi direct din sticla de plastic, cred că eforturile lor nu se vor finaliza cu rezultate semnificative.
Post Scriptum
Am constatat, cu surprindere, că mulți dintre copiii și adolescenții crescuți cu supertelefonul în buzunar nu știu să fabrice un pahar din hârtie, deprindere pe care eu și cei din generația mea am dodândit-o la grădiniță. Poate că nici nu trebuie să știe. Mângâie puțin ecranul dau în bumbi și află cum se face. În curând nici nu vom mai avea nevoie de pahare. Vom bea direct din telefon!
A osteninţei mele răsădire şi odrăslire.
Un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu,
C. D. Mocanu
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii