despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

V V C XXXII

Cîteva lucrușoare cu mașini pe care nu mai le-ntîlnim aproape deloc.

O raritate: prelata din pînză groasă, model vechi, la care se aplicau triunghiurile cu „ochi de pisică”. Greu de pus pe mașină și croită pe mărime – că altfel nu se potrivea.

Lipsurile din vremea comunismului făceau ca atît procurarea unei mașini cît și deplasarea cu ea să fie un lux. Ți-o cumpărai greu dar și mai greu era să găsești benzină; să nu uităm cum se montau peste bușonul rezervorului capace improvizate din carcasele filtrelor de ulei pentru a zădărnici furtul de combustibul.

… așa că mașina stătea. Și-o mașină care stă e predispusă la rugină, mai ales dacă era făcută și prost, și cu materiale proaste.

În anii ’80 Dacia-1310 a fost legendară pentru calitatea execrabilă (de-aia, după Revoluție, oamenii își cumpărau din Ungaria Dacii la mîna a doua, fiindcă cele exportate fuseseră – cît de cît – mai bune) așa că pentru noul proprietar de mașină, operațiunea de terosonare era vitală.

Firește că – pentru a mai scuti un ban – oamenii o făceau și-acasă. Mașina se răsturna pe un soi de capră și un meșter se ocupa de partea de dedesubt. Mai lesne și mai empiric era să bagi ulei ars în praguri și-n portiere și dup-aia să te duci la țară ca să rulezi prin praf ca să se creeze înăuntru un strat protector „fără moarte”. Rezultatul? Imaginea Daciei cu mînjeli unsuroase la portiere și praguri care ne-a însoțit mulți ani: nu frumos, dar sănătos.

Pe vremuri, să știți, oamenii-și spălau mașina-n fața blocului, trăgînd un furtun de la subsol, ghenă ori spălătorie. Nu era neobișnuit ca posesorii de autoturism să fie puși să plătească o persoană-n plus la apă rece.

Enervant, cînd deschizi portiera și dai cu ea-n gard, zid ori lovești altă mașină. Șoferul grijuliu amplasează pe marginea portierei un mic accesoriu care să mai scutească zgîrieturile. Iată modelul standard din comerțul socialist:

Vedeți că are și o pereche de catadioptri mititei. Regăsim micuții „ochi de pisică” și la capetele șurubelelor ce fixau numerele de înmatriculare odinioară (albi în față, roșii-n spate – așa se purta):

Nu mai întîlnim nici farurile de ceață montate suplimentar și nici cele model „proiector”.

Și la mașinile de teren de azi cine mai are proiector care să se poată roti cu mîna, de pe geam? Poate vînătorii.

A dispărut de muult și moda oglinzilor retrovizoare exterioare puse pe aripi. Azi ni s-ar părea imposibil să conducem o mașină care să n-aibă oglindă pe partea dreaptă, dar acum juma’ de secol încă lucrul ăsta nu era un standard.

Ba mai mult – e de-ajuns să aruncăm o privire prin poze vechi ca să ne lămurim că nici măcar pe partea șoferului nu se purta neapărat oglindă. Mașinile plecau din fabrică fără oglinzi exterioare.

 

Mai ales la Dacia-1310 se purtau modele de oglinzi care se montau prin glisarea într-un șănțuleț – cînd jungeai acasă, le scoteai și le băgai înăuntru; de ce? Ca să nu se fure.

Ne oprim arătîndu-vă cîteva modele de portbagaje vechi. Cele de mai jos par a fi din comerțul vremii…

      

… restul – încropeli:

 

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”    lista episoadelor din seria „7 mașini vechi

V V C XXXI – pe lîngă care trecem

de Ando și HM

Trecem pe lîngă atîtea lucruri pe care nu le vedem; sînt urîte, nu ne interesează, nu le dăm atenție.

Din lista celor care au rol utilitar dar sînt o rușine – murdare, neîngrijite, făcute urît, sărăcăcios – am bifat deja punctele termice din spatele blocurilor și substațiile electrice ale transportului public.

Dar orașul e plin de felurite construcții și încropeli fără rușine care spurcă spațiul din jur. Uite o răsuflătoare de-a Metroului – ce să mai zici? – e ca păduchele pe frunte.

Adăugăm, ruginind la colțuri de stradă, casetele companiilor de utilități; ce-i drept, uneori le mai vedem și… camuflate.

    

Au o calitate, toate astea – la o adică, pot fi schimbate fără mare osteneală. Dar ce te faci cu cele care nu pot fi schimbate?

Să ne uităm, bunăoară, la posturile de transformare din jurul nostru: cuburi urîte din beton care – prin neîngrijire – atrag toată necurățenia. Ici-colo, desigur, remarcăm că au fost totuși construite cu oarece milă pentru aspectul exterior…

 

Să profităm de ocazie și să ne dumirim că, de-a lungul timpurilor, și aceste construcții au avut partea lor de eleganță.

În primele două imagini, punctul de transformare din scuarul de jos de la Romniceanu – odinioară și acum – urmat de o splendidă construcție de pe Aleea Privighetorilor (lămpile, mai mult ca sigur dispărute azi, ne aduc aminte de cele model Zürich), și de cele din șoseaua Tudor Vladimirescu, parcurile Kiseleff și Carol.

  

Încheiem cu o clădire pe lîngă care chiar trecem fără s-o apreciem, lîngă colțul Grădinii Botanice – cu mozaicul verde la modă acum 40-50 de ani și cu un joc inspirat al detaliilor.

Lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

din zbor

Ne plac gardurile – pot fi mici opere de artă. Le-am admirat monogramele, le-am admirat diversitatea, le-am admirat pînă și șabloanele constructive.

O rămășiță a timpurilor cînd încă gardul era privit ca un accesoriu neinvaziv, care să nu spurce nici strada și nici ce-i dincolo de el este frumusețea asta atît de simplă:

Gardul vechi – din ce-n ce mai decăzut – al Televiziunii Române e încîntător în simplitatea sa. Dublat în anii tulburi post-revoluționari de unul cu țepușe, din fericire acum oarecum năpădit de vegetație.

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXIX – substații electrice

Rețeaua de tramvai și troleibuz a Capitalei a avut o perioadă de aur în anii 50-60 din secolul trecut. Să trimiți în tot orașul mijloace de transport electrice înseamnă nu doar să înfigi stîlpi, să agăți sîrme de ei și să sapi șoseale ca să pui șine – înseamnă și punerea la punct a unui veritabil sistem de transport al energiei electrice. Ca atare, s-au construit și substații electrice de tracțiune; anul trecut am trecut pe lîngă clădirea uneia, aflată peste drum de Piața Dorobanților.

Nu-i deloc o clădire nereușită pentru una cu destinație utilitară și chiar se vede respectul pentru specificul zonei – o dovadă că arhitectura anilor ’60 nu-și bătea chiar așa de tare joc de oraș. În aceeași perioadă apar și alte clădiri asemănătoare, dar construite mai din topor; putem enumera din cele mai cunoscute pe cele din 13 Septembrie, Dristor și dosul Pieței Matache. Le unește – la nivel de detaliu – și modelul de gard-tip, pe care-l întîlnim și-n Dorobanți, și pe strada Atelierului; acolo unde clădirea dă-n stradă, modelul a fost replicat ca grilaj de geam, ca-n 13 Septembrie.

 

Din păcate, astăzi clădirile astea se află-ntr-o stare de neîngrijire foarte mare și fac parte din categoria aceea de imobile pe lîngă care trecem fără să le luăm în seamă. Societatea de Transport nu se-ngrijește de bunurile sale imobile, e de ajuns să treci pe lîngă orice depou ori autobază ca să-ntîlnești mizerie.

Revenind la substațiile electrice, merită pomenită și cea de lîngă Adesgo, care nu strică prea tare un colț de stradă:

Deslușim, cu acest drum, că aceasta a fost și destinația inițială a clădirii abandonate din zona Apolodor-Vînători; în plus, arhitectura ei este identică cu cea care funcționează azi pe strada Maximilian Popper.

Încheiem cu o listă a substațiilor, să fie acolo.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXVIII – punctul termic

Una dintre cele mai urîte feluri de clădiri cu rol utilitar din lumea noastră este porcăria aceea dintre blocuri numită „punctul termic”.

O hală mizeră, construită mătăhălos în dosul căreia se strîng gunoaie și golani și care, după renovarea și reabilitarea blocurilor, a rămas – alături de postul de transformare electrică – construcția cea mai murdară, împuțită, neîngrijită și urîtă din orice cartier.

Chiar dacă pe alocuri unele din aceste măgăoaie s-au „înveselit”, majoritatea-s o rușine.

Însă astăzi nu starea-n care se găsește punctul termic ne interesează, ci… arhitectura sa.

Căci, așa cum îl cunoaștem prea bine dintre blocuri, este – am zis! – doar o hală, o matahală, ceva inutil de mare și de urît.

Pierdut printre blocurile Berceniului construit în urmă cu juma’ de secol, găsim însă un model de „punct termic” care a fost de la bun început gîndit s-arate cît mai puțin hidos: îmbrăcat în cărămidă aparentă – în ton cu blocurile învecinate – și cu geamuri mari, care să nu-l transforme într-un siloz cretin.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Case căzute 207 – Bd. Schitu Măgureanu 13 – nu mai e

… în timp ce blocul din spate – care dă-n Pompiliu Eliade – capătă o oareșce față – casa asta a dispărut.

mai multe despre Case căzute

V V C XXVII

O dărăpănătură, într-adevăr – dar și o rămășiță de pe vremea cînd se amenajau ici-colo parcaje cu acoperiș. E la Pădurea Băneasa, vizavi de aleea pe care intri la ZOO. La doi pași fusese, demult, și-un soi de bufet.

Cui anume i-o fi folosit, nu-mi dau seama – nu se construia degeaba. În zona asta întorcea și linia de agrement duminicală 648 pe vremea comunismului; ca să vedeți cît de mult îi păsa de oameni regimului, la sfîrșit de săptămînă autobuzul ITB obișnuit nu funcționa și era înlocuit cu o linie specială, cu tarif mai mare.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

scris în piatră II

de Ando și HM

Am mai strîns de prin oraș cîteva alte „scrisuri” lăsate-n istoria zidurilor bucureștene: ligi, școale vechi, precum și frumoasa clădire de pe Berthelot a fostei case de pensii teatrelor și operelor…

  

Nu uităm încîntătoarea intrare a fostei clădiri a Băncii Albina de pe Edgar Quinet, cea… fără sîni:

Nici fireștile și frumoasele nume de vile risipite-n tot orașul…

Încheiem, venind mai încoace, cu literele simple și elegante ale sălii Dalles.

prima parte – aici

de pe case adunate

de Ando, Dragoş Bora și HM

Nici nu știm la ce să ne uităm mai întîi, da-i sigur că – între cel mai de sus și cel mai jos detaliu, îs tare multe de descoperit… la mijloc.

Completăm colecțiile noastre de plăcuțe de asigurări, tăblițe și felurite alte însemne cu ce-am mai găsit, pe și lîngă casa omului.