despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Poșta!

de Ando și HM

Transporturile și comunicațiile-s șira spinării unui stat care funcționează. Cefereul și Poșta au fost, zeci și zeci de ani, o adevărată armată care a ținut țara mare laolaltă.

Cîte de puține lucruri vechi ne-au mai rămas din gloria Poștei Române!

Întîi de toate, fără palatul de pe Calea Victoriei; apoi, în zilele noastre i s-au împuținat localurile, ba pierdute în urma retrocedărilor, ba schimbate cu altele, mai mici și mai dosnice, din cauza chiriilor prea mari.

Din lista vechilor oficii poștale închise din Capitală, putem număra pe cel din Filaret, cel de pe Viitorului, de la doi pași de Piața Galați și pe cel de lîngă Hala Traian, de pe Calea Călărașilor: clădiri lăsate-n voia paraginii.

   

Mai rămăsese pe cîte-un zid vreun suport de veche cutie poștală și – cu ceva noroc – chiar găsim și azi urma uneia, păstrată într-o formă destul de bună la Gara de Nord; bîntuind internetul, dibuirăm altele. Muzeul poștei păstrează și o cutie de cînd hăul. Semnele indicatoare ale telefoanelor publice au fost mai norocoase… și foarte trainice.

 

Cutiile poștale din București – cel puțin – aveau două compartimente, pentru ușurarea sortării trimiterilor. În stînga se punea corespondența „loco” și-n dreapta cea pentru alte localități. Cutiile erau galbene, după aceea au fost roșii.

Ca și cum ar fi ceva de rușine, nici vechea emblemă a Poștei nu se mai găsește amintită pe nicăieri. Odată de P.T.T. a devenit P.T.T.R prin adăugarea serviciilor de radioficare și radiodifuziune (factorul poștal vindea și abonamentele radio-tv), s-a ajuns la modelul care a fost folosit îndelung.

Deși nu-s inedite, reclamele serviciilor poștale din cărțile de telefon ne arată atît aspecte interesante din activitatea P.T.T.R. cît și evoluția societății în sine de după Război, așa că le urmărim, împreună cu o serie de imagini găsite în arhiva Agerpres:

1950:

               

1958:

         

1965-1966:

       

1970:

               

Citiți și despre:

V V C XXXVII

de Ando și HM

… alte rămășițe bucureștene despre care – ce să facem? – așternem și noi cîteva vorbe.

Rămase uitării prin parcuri, mese de șah – dar și o improvizație din tuburi de canalizare pe care-o găsim la postul de pompieri de pe Ferdinand:

 

Un vestigiu cu valoare – suportul firmei luminoase a fostului magazin „1001 articole”, care după Revoluție a devenit „București-Berlin”

Mai pe la periferie acuma, nimeni n-o să-nțeleagă vreodată rostul chinului de a bricola asemenea însemne decorative pentru gardurile și porțile întreprinderilor; de cele mai multe ori se făceau doar că să-i țină ocupați pe elevii ce făceau practică la liceele industriale.

Iacă și-un stîlp, parte a unui aliniament dezafectat, găsit îndărătul blocurilor din 13 Septembrie, pe partea cu Pandurii – stîlpii ăștia fac umbră pămîntului degeaba de zeci de ani.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXXVI

de Ando și HM

Nu plecăm chiar așa de repede de la „pompierii” de pe Ferdinand. Un detaliu adiacent clădirii ne-ncîntă și azi vederea:

Un frumos model de gard, ridicat pe vremea cînd cu tot avîntul ridicării de blocuri și de cartiere tipizate arhitecții reușeau să se mai joace, îmbogățind vizual monotonia. Ce ne place și mai mult, însă, e că modelul se regăsește replicat în întregul cvartal construit atunci: la intrările de bloc, la ghenele de gunoi ba chiar și ca element decorativ al blocurilor însele!

 

Credem că microraionul Dimitrov e una din reușitele vremii, adăugîndu-se cu succes la o listă întreagă de realizări ce cuprinde frontul cu jocurile balcoanelor de pe Giulești, turnurile de sus de la Mărțișor, blocul emblematic ce străjuiește intrarea-n stadionul 23 August și o serie de ansambluri mai mici și mai mari de pe Maior Coravu, Vatra Luminoasă, Colentina ori Mihai Bravu. Genul acesta de modele-grilaj apare – în alte variante – la multe blocuri construite-n anii ’60: cele mai la îndemînă exemple le găsim pe Griviței și la Gara de Nord.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXXV

de Ando

O copertină de zile mari, chiar așa părăginită cum e!

Pe Vergului, la intrarea-n fosta Filatură de lînă pieptănată.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

cînd zidurile vorbesc

Rar, te mai alegi și cu un folos tot căscînd gura după urîțeniile orașului…

Iată-ne pe Sfînta Vineri, la numărul 7, unde casa asta tot căzută a rămas.

Dar cînd te uiți mai bine la ea deslușești, sub firma de „GEAMURI” – la rîndu-i un vestigiu onorabil – că scrie… FARMACIE!

… iar oleacă mai la stînga – revelate de spălarea vopselei cu care-au fost acoperite cine știe cînd – literele altei firme:

N-am izbutit să-i luăm urma, ce să facem! Înainte de Război am găsit, ființînd aici, magazinul „Placajul Românesc” și pielăria lui Solomon Ludmer; mai apoi, odată cu schimbarea vremurilor și a numerotării clădirilor (fostul număr fusese 11), un laborator de prăjituri, o unitate a cooperativei „Igiena” – doar atîta.

O altă frumoasă surpriză de așteaptă pe strada Maltopol, la numărul 18.

Ia, un calcan urît, coșcovit – dar cine oare și-o fi lăsat, pentru totdeauna, iscălitura de meșter în tencuiala crudă? Ai băga mîna-n foc că un Dimitrie-nu-știu-cum… „dis Piciul”? – cel puțin mie așa-mi pare.

Atîtea alte istorii zac sus pe ziduri în orașul nostru! Ne reamintim, cu drag, de toate…

V V C XXXIV

O găzărie uitată de vreme într-un scuar pe calea Șerban Vodă veche (cît mai e ea veche, că deja-ncepe să fie cam… nouă)

despre Șerban Vodă, amintiri de la Venera și de la Nick.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXXIII

… din categoria construcțiilor pe lîngă care trecem fără să le dăm atenție, stația de tratare a apelor uzate Herăstrău de pe la Bordei: o mică bijuterie arhitectonică uitată-n mizerie.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXXII

Cîteva lucrușoare cu mașini pe care nu mai le-ntîlnim aproape deloc.

O raritate: prelata din pînză groasă, model vechi, la care se aplicau triunghiurile cu „ochi de pisică”. Greu de pus pe mașină și croită pe mărime – că altfel nu se potrivea.

Lipsurile din vremea comunismului făceau ca atît procurarea unei mașini cît și deplasarea cu ea să fie un lux. Ți-o cumpărai greu dar și mai greu era să găsești benzină; să nu uităm cum se montau peste bușonul rezervorului capace improvizate din carcasele filtrelor de ulei pentru a zădărnici furtul de combustibul.

… așa că mașina stătea. Și-o mașină care stă e predispusă la rugină, mai ales dacă era făcută și prost, și cu materiale proaste.

În anii ’80 Dacia-1310 a fost legendară pentru calitatea execrabilă (de-aia, după Revoluție, oamenii își cumpărau din Ungaria Dacii la mîna a doua, fiindcă cele exportate fuseseră – cît de cît – mai bune) așa că pentru noul proprietar de mașină, operațiunea de terosonare era vitală.

Firește că – pentru a mai scuti un ban – oamenii o făceau și-acasă. Mașina se răsturna pe un soi de capră și un meșter se ocupa de partea de dedesubt. Mai lesne și mai empiric era să bagi ulei ars în praguri și-n portiere și dup-aia să te duci la țară ca să rulezi prin praf ca să se creeze înăuntru un strat protector „fără moarte”. Rezultatul? Imaginea Daciei cu mînjeli unsuroase la portiere și praguri care ne-a însoțit mulți ani: nu frumos, dar sănătos.

Pe vremuri, să știți, oamenii-și spălau mașina-n fața blocului, trăgînd un furtun de la subsol, ghenă ori spălătorie. Nu era neobișnuit ca posesorii de autoturism să fie puși să plătească o persoană-n plus la apă rece.

Enervant, cînd deschizi portiera și dai cu ea-n gard, zid ori lovești altă mașină. Șoferul grijuliu amplasează pe marginea portierei un mic accesoriu care să mai scutească zgîrieturile. Iată modelul standard din comerțul socialist:

Vedeți că are și o pereche de catadioptri mititei. Regăsim micuții „ochi de pisică” și la capetele șurubelelor ce fixau numerele de înmatriculare odinioară (albi în față, roșii-n spate – așa se purta):

Nu mai întîlnim nici farurile de ceață montate suplimentar și nici cele model „proiector”.

Și la mașinile de teren de azi cine mai are proiector care să se poată roti cu mîna, de pe geam? Poate vînătorii.

A dispărut de muult și moda oglinzilor retrovizoare exterioare puse pe aripi. Azi ni s-ar părea imposibil să conducem o mașină care să n-aibă oglindă pe partea dreaptă, dar acum juma’ de secol încă lucrul ăsta nu era un standard.

Ba mai mult – e de-ajuns să aruncăm o privire prin poze vechi ca să ne lămurim că nici măcar pe partea șoferului nu se purta neapărat oglindă. Mașinile plecau din fabrică fără oglinzi exterioare.

 

Mai ales la Dacia-1310 se purtau modele de oglinzi care se montau prin glisarea într-un șănțuleț – cînd jungeai acasă, le scoteai și le băgai înăuntru; de ce? Ca să nu se fure.

Ne oprim arătîndu-vă cîteva modele de portbagaje vechi. Cele de mai jos par a fi din comerțul vremii…

      

… restul – încropeli:

 

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”    lista episoadelor din seria „7 mașini vechi

V V C XXXI – pe lîngă care trecem

de Ando și HM

Trecem pe lîngă atîtea lucruri pe care nu le vedem; sînt urîte, nu ne interesează, nu le dăm atenție.

Din lista celor care au rol utilitar dar sînt o rușine – murdare, neîngrijite, făcute urît, sărăcăcios – am bifat deja punctele termice din spatele blocurilor și substațiile electrice ale transportului public.

Dar orașul e plin de felurite construcții și încropeli fără rușine care spurcă spațiul din jur. Uite o răsuflătoare de-a Metroului – ce să mai zici? – e ca păduchele pe frunte.

Adăugăm, ruginind la colțuri de stradă, casetele companiilor de utilități; ce-i drept, uneori le mai vedem și… camuflate.

    

Au o calitate, toate astea – la o adică, pot fi schimbate fără mare osteneală. Dar ce te faci cu cele care nu pot fi schimbate?

Să ne uităm, bunăoară, la posturile de transformare din jurul nostru: cuburi urîte din beton care – prin neîngrijire – atrag toată necurățenia. Ici-colo, desigur, remarcăm că au fost totuși construite cu oarece milă pentru aspectul exterior…

 

Să profităm de ocazie și să ne dumirim că, de-a lungul timpurilor, și aceste construcții au avut partea lor de eleganță.

În primele două imagini, punctul de transformare din scuarul de jos de la Romniceanu – odinioară și acum – urmat de o splendidă construcție de pe Aleea Privighetorilor (lămpile, mai mult ca sigur dispărute azi, ne aduc aminte de cele model Zürich), și de cele din șoseaua Tudor Vladimirescu, parcurile Kiseleff și Carol.

  

Încheiem cu o clădire pe lîngă care chiar trecem fără s-o apreciem, lîngă colțul Grădinii Botanice – cu mozaicul verde la modă acum 40-50 de ani și cu un joc inspirat al detaliilor.

Lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”