despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

o altă bucățică de Amsterdam

Tot așa, pe frînturi, și pe fugă – dar o bucățică la fel de gustoasă. Așa mi s-a părut, și cred că-i greu să pară altfel. Rămîne un oraș plăcut, vesel, deschis și prietenos – de zici că toți cei de pe-aicea prezintă Eurovisionul, nu altceva.

Îmi place ca de fiecare dată cînd revin undeva să fac ceva-n plus. Așa c-acuma mă suii într-un tramvai, s-ajung și un pic mai departe de centrul prin care deja mă tot învîrtisem. Mai apoi, fiindcă vremea era prielnică – prima zi cu Soare după o lungă perioadă ploioasă – m-am suit și pe-un barcaz, să văd orașul și de la nivelul apii. Frumos; foarte frumos; doar că, făcînd-o pe inima goală ca s-apuc și eu cît mai mult din lumina zilei, am sărit prînzul – și să te plimbi, flămînd, o oră și ceva pe lîngă restaurante din care te ademenesc mii de mirosuri de mîncare e greu de tot.

… nu că s-ar mînca cu adevărat extraordinar aici, deși se mănîncă bine; peste tot numai „argentiniene”, de parc-am uitat să mîncăm carne obișnuită. O fi și vina noastră; doar cînd te fîțîi destul prin afara Țării, te obișnuiești, cumva, cu hachițele omenești: cutare are nu’ș ce alergie, cutărică nu tolerează juma’ din meniu, așa că-n restaurante ori rumegi frunze, ori ciuguli boabe; dacă nu-ți place, n-ai decît să găsești un fast-food de modă veche și să-ți pui burta la cale!

Da – oamenii se schimbă; nu-nsemnează nici că-i rău, nici că-i bine: ci doar că-i cuminte să iei seama la ce se-ntîmplă cu ei, că din asta vine și sentimentul ăla ciudat de nepotriveală care ne-apasă, încă, în fața celorlalți.

P-aci – hai să ne-ntoarcem la oraș! – se face seară mai tîrziu ca acasă, prinzi mai mult timp să te plimbi și să faci poze. Firește, dacă te trezești dimineața la șapte – că ai și treabă! – îți vine să te bagi la loc între pături de cît de-ntuneric e… Și, să fim cinstiți, nu mereu senin și vesel: ba-i ceață, ba-i nor – așa că oamenii se-mbracă mai grosuț decît m-așteptam; la cît sînt de sportivi și grijulii cu forma lor fizică, m-aș fi gîndit să reziste mai mult la frig…

Deși-i lumină tot timpul: străzile și clădirile-s inundate în neoane și culori. Iar noaptea – cît de tîrziu o fi – oamenii merg, se plimbă, ba chiar și-aleargă. Nu prea doarme Amsterdamul.

Nu doarme și nu stă pe loc; deși centrul pare de muzeu, vezi că-i de asemenea împănat cu sute de clădiri noi, îndrăznețe – uneori ușchite, oleacă brutale – dar a căror funcționalitate e mai presus de orice-ndoială.

Felu-n care funcționează e – la fel cu atmosfera sa prietenoasă – o marcă a orașului.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – Iași – Brașov – Sibiu – Neamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam – Prejmer și Sfînta Ana – Stara Zagora

și la greci, și la bulgari

Fuse, iar, o vacanță frumoasă!

Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.

Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…

… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.

Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.

  

Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.

Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.

Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.

Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!

Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…

La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.

Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.

 

Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.

Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.

tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.

Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.

Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.

Grecii…

Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.

Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.

Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!

Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.

Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.

Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!

 

Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….

… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.

Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.

Și… ne-am întors.

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam Prejmer și Sfînta Ana

fugind la plimbare

Frumoasă-i vara.

E vremea aia care te-mbie s-o ștergi; să fugi; să te duci unde vezi cu ochii; să te-abați.

Să vezi locuri – alte locuri; să faci chestii – alte chestii; și, cumva, să le faci pe toate deodată, în același timp.

Să pleci la drum – dar să și te-oprești într-o poiană. Să vezi orașe noi – deși te-ai săturat de oraș și de orașe. Să urci dealuri doar ca să le cobori. Să stai la soare doar ca să te poți băga la umbră.

Te cheamă Țara asta frumoasă, s-o vezi, s-o înțelegi…

Așa c-am fugit; de București, de lume – dar fiindcă în preajma vacanței de Sîntămărie tot bucureșteanul face fix același lucru, deși fugi… nu prea ai unde să te-ascunzi!

Da’ zic c-am izbutit.

Întîi de toate, am luat drumul muntelui și-am lăsat de la noi, odată-n plus, mergînd pe blestemata aia de Vale a Prahovei. Cît de ciudă mi-e că nu mai cum să te bucuri de nimica pe-aici! E aglomerat – cumplit! – și totul parcă a încremenit în rău și-n urîțenie. Îmi aduc aminte de vremurile frumoase cînd – dac-aveai chef – te puteai plimba între Bușteni și Sinaia; cînd Cumpătu era o oază liniștită; cînd drumul dintre Azuga și Predeal era o poezie! Azi nu mai știi cum să fugi de locurile astea: și-i așa păcat.

Am fugit; pîn-la Prejmer.

Prejmer îi o localitate micuță, așternută-n cîmpia depresiunii Brașovului. N-ai ce face pe-aicea, decît să-ți găsești o pensiune dichisită și să tîndălești serile-n grădină, lăsînd timpul să se scurgă leneș și să se facă noapte – cînd, stînd în iarba-nrourată, vezi toate stelele cerului și le poți număra pe cele căzătoare. Deși se simte paragină, deși-i destulă decădere, e loc cu oameni harnici, așezați, unde cei mici încă-ți mai dau bunăziua pe stradă.

Și loc de văzut cetatea.

Să fim cinstiți, nu-i o cetate dintr-aia cocoțată pe-un cleanț trufaș, care păzește, sumbră și amenințătoare, vreo vale. E altceva – e o întăritură încăpățînată, încovrigată, pe care n-ai cum s-o iei însă la șuturi! E construită-n jurul unei biserici frumoase și, după ce te bagi matale înăuntru… nu mai vrei să ieși.

Știți ce-i acolo? … sute de chilii micuțe, numerotate frumos, unde fiecare familie din sat se putea adăposti cînd era – Doamne-ferește! – un pericol; oamenii își duceau fain-frumos familia și slănina la loc sigur și – de sus – dădeau cu pușca-n dușmani.

Zici că ești într-un stup!

Fiece cămăruță-i numerotată și turistul obișnuiește să-și facă poză-n fața camerei care are numărul vîrstei sale.

Și te cocoți – trepte-nguste, treceri șubrezite, poduri; urci printr-un loc și cobori prin trei.

      

Zău dacă ne-a mai venit să plecăm de-aici; dar trebuia, că la șase seara se-nchide.

După ce lași în urmă Prejmerul – cît să stai? în februarie se laudă cu un festival al clătitelor, dar în restul anului nu găsești nici măcar una, s-o ungi de poftă cu gem – mai faci un pic și intri-n Covasna. N-am vizitat orașele – deși m-aș fi băgat pe la Sfîntu să văd ce pîine mai coace Dioszegi – pentru că, în zare, se vedeau culmi verzi pe unde-s risipite atîtea comori.

Aici e o zonă balneară de poveste. Felurite izvoare minerale, grote puturoase, tăuri fără fund, aer bun, liniște – ai zice că-n fiecare locșor mai răsărit e cîte-o fürdő – o oază de-mbăiere și de sănătate.

Din Bixad, lăsînd șoseaua pe care te-ai plictisit să numeri stîlpii cu berze (sînt peste 300 de cuiburi în secuime), iei drumul spre Sfînta Ana – lacul ca un vailing născut într-un crater de vulcan stins. Drumul – ce să zic eu? – e pocit rău; n-are, săracul, nici o groapă, ci numai petece; dar știți cum? petec lîngă petec și petec peste petec. Da’ să nu vorbesc cu păcat; măcar așa, mergînd cătinel, ai timp berechet să te uiți în jur – și e minunat. Poate l-or ține așa ca s-arate cît de rău o duc, naiba știe; că-n fiecare vară maghiarii se strîng cu mare fală la Balvanyos – cătun care-i la doi pași, într-o vale încîntătoare.

La un moment dat, însă, drumul devine impecabil – semn c-ai trecut granița de județ în Harghita – și te apropii de Sfînta Ana.

Zic că n-are haz să vii pe-aici la sfîrșit de săptămînă – e lume ca la balamuc – da’n zilele obișnuite e tare drăguț. E de-ajuns pentru toți; și toți, mari și mici, se bălăcesc, se simt bine și-s mulțumiți. Ferice loc! Cît am stat pe-acolo – scăldîndu-ne – se-auzea și-o fanfară care cînta vesel, deși Soarele dogorea; era o fanfară inimoasă! Te prinzi că o fanfară dintr-asta se pricepe cînd vezi cît de bine-i ies bucăți precum „Louie, Louie” – nu pot să explic cît de bine se-auzea printre brazi.
Cre’că și urșii s-opriseră s-asculte; îs urși pe-aici, da’ cică te lasă-n pace dacă nu vorbești românește.

Grozav de bine a fost la Sfînta Ana. Surprinzător pentru turistul pățit, lipsesc tarabele cu „suveniruri”; e o dugheană cu kürtős și-o chestie ce pare terasă – dar pentru nevoile fiziologice, bănuiesc că pădurea are destule tufe. De-aici, peste munte ajungi numaidecît la Tușnad la băi, da’ asta pe-o potecă; lîngă lac se găsește și-o mlaștină; și – prin păduri, spre Balvanyos – izvoare, peșteri; vreme s-ai să le vezi pe toate!

La Tușnad trece Oltul – încă mic și tînăr – și lîngă el miroase-a mentă și-a iarbă crudă. Apa ce vine din fel de fel de izvoare-i rece și te-nviorează după ce mergi prin arșiță. Zici că ai ajuns în alte timpuri, mai liniștite; dacă n-ar fi șoseaua pe care-aleargă sutele de mașini, ai uita de tot.

… șoseaua, însă, te poartă și-napoi…

          

Ne trăgea ața la Brașov: nu-l mai văzusem de prea mult timp! L-am regăsit cu mare bucurie. Neschimbat: nu neapărat un lucru bun, fiindcă lăsînd la o parte spoiala și scliviseala investițiilor, vezi că locuitorul n-are nici un cîștig în plus; doar că orașul și-a păstrat aceeași cumințenie – și aceeași… nu știu cum să zic!… ușurătate de-a face trecătorul să se simtă bine.

Mai apoi, spre casă. Socotind că-i mai lesne să nu ne mai înfundăm prin „stațiuni”, o luarăm pe la Cheia, ceea ce-a fost un mare cîștig. Drumul se nimeri liber, plăcut; ca întotdeauna, atît de potrivit să mergi cu Radio România; și pretutindeni se vedeau oameni prăjind carne, sorindu-se lîngă corturi și rulote – toată lumea fugise de-acasă, într-adevăr.

Și cum Bucureștiul era liber am făcut-o, mai apoi, și-aici, pe turiștii…

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam

Ratatouille la Prejmer

scris de Sonia Ratatouille

Ei, să văd cum explic. La Prejmer e cam așa: stai acolo, ești liniștit.

În Prejmer este o biserică fortificată. Biserica are în jurul ei un zid. În zid erau multe cămăruțe unde, pe vremuri, oamenii își puneau proviziile pentru cînd atacau turcii. Fiecare familie avea o cămară.

     

Zidul avea un pod din care ei se luptau cu turcii. Podul poate fi vizitat. Am uitat ceva: în câteva cămăruțe poți intra. Acolo e și școală și câteva camere care ne arată cum trăiau oamenii pe vremuri.

Am fost și în alte locuri, pornind din Prejmer: lacul Sfânta Ana, Balvanyos, Băile Tușnad.

În lacul Sfânta Ana poți să te bălăcești.

    

Apa e bună, dar nu de băut, bineînțeles. Oamenii se simțeau bine. Cânta o fanfară. Era frumos. În apă erau mulți oameni, care aveau multe activități: făceau surf, se dădeau cu barca, mergeau cu caiacul, stăteau pe saltele gonflabile. Totul era un mare joc. Erau mulți copii.

Eram foarte fericită când am ajuns în Brașov. Îmi fusese dor de Brașov.

 

Am apucat să văd o ploaie de meteoriți. De fapt, am văzut doar doi: ploaia de meteoriți a fost pe 12 august…

Școala la salină

scris de Sonia Ratatouille

În excursie cu școala. Mergem la salină. Noi am fost la salina Slănic Prahova. E uimitoare salina. Totul e din sare. Pe ascuns, copiii au lins pereții. Acolo este o piscină care conține apă sărata și te ține la suprafață.

Bun! Deci, ne-am lămurit! Am avut dreptate când am spus cuvântul „uimitoare”. Din păcate, vor lua piscina pentru că nu vine lume.

Au și loc de joacă. Au busturile lui Traian și al lui Decebal. Au și un magazin cu dulciuri. Noi am coborât cu un miniautobuz.

Salutul minerilor este „Noroc bun!”.

o bucățică de Amsterdam

… iată-mă și pe-aici…

Am smuls cîteva ore de plimbări de seară și dimineață orașului ăsta – frumos oraș.

Cin’ te-aude că vii de-acolo, musai te-ntreabă dac-ai tras ceva-n piept, ori dac-ai fost pe-acolo, prin cartieru-cela celebru; dar nu asta-i Amsterdamul. Ci mai mult; un oraș ferice, mulțumit, bun, deschis. Nu m-așteptam să-mi placă atît.

Întîi de toate… chiar, cum s-o iei? – o iei încetișor. Aterizezi, nu? Aterizezi. Nu m-omor defel după aeroporturi, da’ Schiphol mi-a plăcut; mi s-a părut prietenos. Și mai prietenos decît aeroportul e felu-n care ajungi de la el în oraș. Fuge trenu’ care te duce-n Gara Centrală, ceva de speriat; și te lasă-mai în buricul tîrgului ca nicăieri altundeva în nici dooj de minute. Și dac-ai ajuns la Gară, ai ajuns unde trebuie – de-acolo, la pas ori cu tramvaiul, ești în mijlocul lucrurilor.

Cu toată fuga trenului, apuci deja să te prinzi de ce-i așa frumos pe-aici. Olandezul care s-așează lîngă tine te salută, cel pe care-l oprești pentru deslușiri îți zîmbește; deși-i vezi pe oamenii ăștia mergînd în treaba lor, pedalînd eficient chiar și cînd nu-s pe bicicletă, au bogăția de-a-ți arăta un gest mic de omenie.

Atmosfera asta te pătrunde imediat; și, repet, asta face Amsterdamul așa plăcut.

Cum zisăi, n-apucai să văd prea multe; nu m-am depărtat prea tare, dar m-am îmbîrligat pe străzi, străduțe, treceri, cheiuri, podețe – fiindcă-i o risipă de asemenea chestii. Treci o apă, mai treci una, și-ncă una, apoi alta; dar nimic din asta nu-i monoton, deși peisajul nu diferă: case, căsuțe – toate vesele și curate, unele mai cîș, altele mai drepte. Multă apă, deci; dar și loc, spațiu – oamenii nu-s siliți să se-nghesuie: au cum și să se-odihnească, și să facă poze, și să caște gura, și să umble-n ritmul lor.

E tare drăguț!

Și, da – biciclete. Bicicleta nu-i un „cult” aici, ci mai degrabă un lucru făr’ de care omul nu poate să se descurce. Nu-i ca la noi, cu bicle scumpe care s-arate că biciclistul nu-i vreun amărît; cei mai mulți au niște fierătanii de factor poștal de la sat – dar gonesc cu ele fără să le pese de ce-au sub fund. Mașini, îs puține, sigur că da – dar nu le privește nimeni cu ură, înțelegeți.

Firește, sînt grămezi – la propriu grămezi – de biciclete parcate; unele par lăsate de ani de zile; și nu m-am prins dacă și ei s-or îmbuba, dimineața, cînd nu găsesc un loc prielnic să-și lege țoacla-n parcare…

Olandezul care, însă, n-are chef să dea la pedale ia tramvaiul și trenul. Mamă, ce mai fug astea! Unele iute și celelalte și mai iute. N-aș zice, însă, că tramvaiul lor e un model de confort interior – nu e! – dar la eficiență nu-l întrece nimeni. Și călătorii, cuminți, dau cu cardul și cînd urcă – și cînd se scoboară.

Cu atîta apă, firește că-s și vapoare, vaporașe și feriboturi. Vase uriașe de croazieră – matahale ce se ițesc peste acoperișurile blocurilor; vaporașe cu care turistul se plimbă; și feriboturi ce duc oamenii de pe-un mal pe altul – și multe maluri sînt! – pe gratis.

E frumos; da – e foarte frumos.

… și plăcut – iar asta îți sare-n față mereu. Ce deosebire față de alte orașe turistice – aici sînt magazine de unde-ți poți lua apă, lucruri, fără să fii tîlhărit; Amsteram nu-i chiar scump, așa cum te-ai speria. Poți mînca; poți mînca chiar mîncare, ca să zic așa: lucruri gustoase, bine făcute. Și dulciuri – multe dulciuri și multe locuri cu multe dulciuri; și mai ales, dulciuri care-s dulci, grele – nu sărăcii sfoiegite, pline cu aer… Și berea aia răcoritoare și gustoasă care mult bine-i face turistului!

Și brînză, cașcaval – lactate grase, gustoase, grele; oamenii ăștia care aleargă, pedalează și transpiră cu zîmbetul pe buze se hrănesc – nu-s ca alți vestici zgîrciți, drămuiți și vani care trăiesc pentru aparențe.

Frumos e, cînd te-ntorci dintr-un loc frumos, să aduci acasă ceva de-acolo – și util e ca lucrul ăla s-ajute cu adevărat acasă. E o lecție olandeză, firește – și nu-i aia că olandezul merge cu bicicleta. Lecția e bunăstarea, mulțumirea, eficiența care merge mînă-n mînă cu omenia; lecția e adecvarea, găsirea locului; și vă rog să mă credeți că nu mă supără cocălărismul celor ce „ne fac de rîs” pe-afară, ci felu-n care cei care ar putea învăța – deștepți, plătiți bine, umblați – rămîn vite; vite nefolositoare nimănui, triste și fără să-și găsească niciodată, nicăieri, nici locul, nici mulțumirea.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!

cîteva zile stăpînii nu-s pe-acasă

Barcelona

Cine-a făcut orașul ăsta de azi o fi luat o foaie de matematică și-a-mpărțit străzile; și după aia, în joacă, o mai fi tras vreo două-trei linii dintr-un colț într-altul: și gata. Dar a ieșit; nene, a ieșit bine. Pare monoton – colț de stradă după colț de stradă, cvartale identice, fiecare a treia-a patra stradă ditai bulevardul – dar nu-i deloc monoton. Chiar și fără Sagrada Familia și Gaudí, Barcelona-i o frumusețe.

… cu ce mai poți tu veni în plus, povestind despre orașul ăsta minunat?

Înțelegînd

Poți să-ți faci de-acasă planuri multe fără să greșești, da’ nu-i deloc bine să aglomerezi agenda. Se poate și s-alergi de colo-colo, de la un obiectiv la altul; se poate să-ți aloci un timp anume ca să petreci undeva – dar forfota orașului te dă peste cap. Nu că te-ntîrzie, ci că-ți creează nevoia de-a face cîte-o pauză destul de des – cînd nimerești într-un colț mai tihnit, simți nevoia să-ți regăsești un pic de intimitate. Ne-am zis să n-ajungem ca cei care uită să privească, pierzînd vremea făcînd mii și mii de poze la care n-o să se uite nimeni; păi, cu atîta iureș în care te găsești, nici răgaz de poze n-ai. Da’ te descurci; oho, te descurci – e prea frumos locul ăsta ca să merite vreo supărare.

… și cît amar de lume-i aici! Numărul turiștilor e uriaș, copleșitor; om lîngă om, de la găliganul blonziu înroșit de soare la micul asiatic. Toți zumzăie ca musca prinsă-ntre două geamuri; oameni care acasă-s așezați și merg agale, pe partea lor de trotuar, îs aici buimăciți, împleticiți, speriați, mirați – copleșiți. Ce diferență între Barcelona și turismul rural ce se petrece aici, în Capitala noastră, unde omul are răgaz să meargă agale.

Luînd-o la picior

Ședem pe Diagonal, la cîteva minute de Sagrada; primul lucru fu s-o vedem: accesul fără programare online prealabilă, însă, aproape că nu-i posibil. Am lăsat-o baltă și-am ocolit-o pe dinafară. Uriașă, uriaș și numărul uriaș al turiștilor; și – spre deosebire de alte obiective spectaculoase de vizitat din lumea asta – Sagrada nu-i despărțită de oraș de vreo piață, de vreun loc de adunare; doar un părculeț în față și altu-n spate. Plecăm – Piața Cataloniei cu porumbeii care vin în palma ta să ciugule boabe, Rambla unde omul merge umăr la umăr cu cel’lalt om – și asta-n orice zi normală, nu-n cele turistice. Cartierul cel vechi – întortocheat, cu intrări înguste și piațete surprinzătoare – te face să te rătăcești cu folos. Nu-i de mers pe-aici în weekend, fiindcă-i pur și simplu omor – dar în zilele celelalte apuci să caști gura-n tihnă. Peste drum este, firește, Boqueria – un cotlon plin de bunătăți de unde se cade să-ți umpli burta și sacul cu șunci, salamuri, dulciuri și alte, alte nebuneli făcute pe loc; și mai ales un cotlon unde vei mai reveni. Sigur.

Rambla o ține-n jos, spre țărm, unde șade Columb sus pe-o coloană uriașă, privind spre marea care l-a adus acasă, mare pe care-a deschis un drum spre un loc care nu-i poartă numele…

     

Pare mai ușor de făcut decît îmi ia mie să povestesc, dar dup-atîta mers n-ai altceva în cap decît să te-ntorci să-ți faci siesta.

Călătorul modern, însă, nu pierde prea mult timp tolănit – își face programul; cumpără bilete, face rezervări – site-urile obiectivelor sînt prietenoase și răspunsurile la întrebările trimise pe mail vin pe loc: bun turism se face aici.

Fii-mea ne-ndeamnă să revenim în centru, undeva unde-i și muzeul Picasso: se-nfățișează aici drumul artistului și toate cele care l-au influențat în operă. Copleșitor.

… și-a trecut o zi, vă vine-a crede?

Cîte mai sînt de făcut și de văzut: și unele-s mai odihnitoare. Iată Sant Pau, spitalul imens unde ai ceva răgaz și să te depărtezi de iureș, printre portocali infloriți și flori de iasomie.

Ai nevoie de răgazul ăsta: fiindcă mai sus e parcul Güell

Nebunia lumii venită aici o-ntrece pe cea a arhitectului… Îți faci loc printre ceilalți, căutînd să vezi cît mai multe. Unele-s ținute sub cheie și ți ce cere bilet să le vezi; grozav ce s-au șmecherit băștinașii. Ai plăti, poate, fără supărare să vezi cît mai mult, dar biletul trebuia luat de dinainte; asta e!

   

Năucit de loc, te-ntorci înapoi, jos, în oraș. Doar ca s-o iei iar la picior.

Montjuïc… deal, parc, un loc uriaș: urci aici cu ce vrei tu, autobuz, teleferic, funicular – sau cu bătrînele picioare. Într-o parte, orașul ți se-așterne la picioare; marea clipește veselă-n cealată parte. Sus, și-o cetate, înnegrită de vremi și bătaia vîntului. Scîrbele fasciste l-au împușcat aici pe președintele catalan Companys în timpul Războiului; mereu zidurile de piatră au amintiri urîte, oriunde-ai fi.

 

Treburile interne

… pe-unii îi superi dacă-i socoți întîi spanioli, și-apoi de-abia, catalani – dar uite că țara asta o duce la fel de bine unită sau nu, regat sau nu – oamenii-ș văd de treabă, întîi de orice: și asta-i ceva de luat-aminte! Călător în partea asta de lume, găsești limbi și inscripții diferite; mi-e din ce în ce mai silă cînd noi ne pocim limba și vorba, din lene și cu gîndul că le-o fi mai ușor străinilor să se descurce fără virgulițe, căciulițe și alte semne ciudate…

Coborînd

Orașul e jos, așa că – șerpuind pe coasta dealului – te-ntorci la el. Piața Spaniei, uriașă, vuietul lumii! … și Palatul Național în fața căruia, seara, fîntînile au jocuri de lumini și cîntă muzica: și lume, lume, iarăși lume.

Vine momentul în care îți dai seama că trebuie să te-oprești nițel.

Bobocul nostru – turist deja, cetățean al lumii – ne-a ajutat tare mult: cuminte, a stat să vizităm, să admirăm, să circulăm; în plus, cu el în căruț, am scutit o groază de cozi, ba de bilete, ba de verificări de bagaje – așa că i-am dat și lui o pauză. Fetele au plecat spre alte minunății – portul, acvariul – și el s-a dus la joacă… a fugărit porumbei, a tras șuturi în mingea roș-albastră cuvenită și a molfăit cîte-o bucată dulce de prăjitură.

Ca multe alte orașe pe care le-am văzut, și Barcelona are parcuri cu aleile neasfaltate. Pe jos îi un soi de pietriș fin sau o țărînă bătătorită – deși-i praf, nu-i pic de mizerie. Peste tot, copii, tineri, turiști odihnindu-se; cînd apucă să-și mai tragă sufletul, turiștii redevin prietenoși și oameni, așa că e o plăcere să nu faci nimic pe-aici.

Ca orice turist bun, revii prin locurile care ți-au plăcut, te lași purtat de pași, îți permiți luxul să te rătăcești – dă-le naibii de hărți Google! – pentru că-ți ies în cale alte și alte frumuseți…

Ajungi iar spre port, spre plaja fierbinte, spre restaurantele unde găsești toată bogăția mării…

 

Sagrada

… nu te lasă sufletul să pleci fără să vezi, pe-ndelete, Sagrada Familia. Dumineca dup-amiaza, cînd mulți turiști au părăsit orașul deja, e-o vreme bună. Lumina caldă a Soarelui intră galbenă, portocalie, roșie, înăuntru. N-ai cuvinte. Șantierul e-nchis azi; nu-i zgomot. Cît o mai fi de muncă? Peste aproape zece ani cic-ar trebui să fie gata; atunci se vor face o sută de ani de cînd cel care-a visat catedrala și i-a-nchinat mai bine de jumătate din viață a murit.

  

Trebuie s-o vezi. Sigur că Barcelona poate fi văzută – și merită cu prisosință să fie văzută – chiar și fără Sagrada, fiindcă-i un loc încîntător; dar… degeaba!… degeaba: trebuie s-o vezi.

Sfîntu’ Gheorghe

… papistași ori pravoslavnici, cu toții-l ținem pe 23 ale lui Aprilie. Da-n Barcelona… ehei, ziua asta-i cu totul și cu totul altfel, fiindcă Sant Jordi al lor îi un soi de Dragobete; fetele primesc un trandafir roșu și băieții o carte. Frumos! Și mai frumos decît datina asta-n sine, e-ntreg orașul, căci peste tot poți cumpăra ba trandafiri, ba carți – și banii se duc la cine știe ce faptă bună. O droaie de adolescenți șed la tarabe peste tot și și n-au deloc fețele obosite și plictisite – chiar și spre sfîrșit de zi au puterea să te-mbie să contribui. Cum să nu-ți placă?

… la naiba: trebuie să pleci

Deși sastisiți de turiști, locuitorii găsesc vreme să se poarte și frumos, și cu zîmbetul pe față cu tine. Pe bulevardele mari e loc pentru toată lumea și cam la fiecare a treia intersecție mai mare dai ba peste un obelisc, ba peste cine știe ce altă statuie-nconjurată de un scuar umbros. Pisici nu vezi pe nicăieri, dar nu m-am prins de ce. Serile-s lungi – și oleacă vîntoase, dată fiind apropierea de mare. Ce senin și ce limpede se vede orașul, de sus! Se vede bine și de jos, fiindc-am mers cu metroul cale de destule stații ca să-nțelegem că atît turistului încărcat, cît și locuitorului cu nevoie-i e ușor să meargă pe-aici. Escalatoare, lifturi și ieșiri indicate bine te-ajută chiar dacă-mpingi un cărucior. Aidoma transportul de deasupra, unde autobuzul trage la cinci centimentri de bordură și nu-i nevoie să faci acrobații ca să urci. La Aeroport se-ajunge lesne și – mai ales – știi cît faci pîn-acolo; de altfel cam orice călătorie-n interiorul orașului e predictibilă, ca timp și cost. E plin de biciclete, sistemul lor de închiriat nu e un moft, ci un sistem autentic de transport public. Transportul – deși impecabil și la-ndemînă – nu-i ieftin: Barcelona-i un oraș puternic, un oraș bogat! Turism, întîlniri de afaceri, congrese, fotbal – toate îl fac, neîndoios, scump. Nici mîncarea nu-i ieftină; nimic nu-i ieftin aici, dar orice face toți banii.

faci Barcelona-ntr-un city break clasic e o barbarie, fraților. Ai nevoie de zile, cîteva zile; și să lași zile și pentru data viitoare!

… și pentru că turismul s-a schimbat. Nu mai merge să te duci undeva și să te lași purtat de stradă, să te-abați pe dup-un colț, unde să descoperi cine știe ce loc drăguț unde să intri. Pen’că s-ar putea ca-n locul ăla să nu poți intra fără să fi avut programare online dinainte. Fără telefon călătorul de azi e-n pom! Așa că – plecînd la drum – trebuie să-ți faci foarte atent planul; la ora 10 mergi acolo, la 11 jumate dincoace; nu mai ai vreme să caști gura, să te preumbli, să te lași atras de cine știe ce frumusețe ce se ghicește doar după colț…

E trist, pe undeva. E sigur, bun-nțeles: știi că nu mai stai la cozi, știi ce și cînd o să vezi; dar nu mai ai șansa aia să te hotărăști pe loc să intri unde-ți place.

Dar așa trăim și-n restul timpului, așa că-i firesc să trăim la fel și-n vacanță: și asta n-o să se schimbe, mă tem.

Barcelona – și ea – e tot mai eficientă. Teribil de turistică, pesemne că n-o mai fi avut de ales altminterea. Uneori, pare că s-a și plictisit să fie așa de vizitată, cu toate că n-o arată pe față – dar celor de-acolo trebuie că nu li-i ușor, cu atîta lume mereu, mereu pe capul lor…

Ziceam, deci, că-i nevoie de cîteva zile bune ca să vezi orașul ăsta. Oricît de multe-ar fi, la plecare o să tragi linia și-o să-ți dai seama c-ai lăsat multe pe dinafară; nu se poate altminterea. Așa că nu cred că-i cineva, pe lumea asta, care să poată da rețeta perfectă pentru o vacanță-n Barcelona – vacanța aici e perfectă oricum.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

Ratatouille la Constanța

logo-Sonia

scris de Sonia Ratatouille

Când am fost în excursie la Constanța, cu școala, toți copiii aveau telefoane. Nu-i mai bine să te uiți pe geam? Așa cred eu. Nu-mi place că vor neapărat să se uite pe telefon. Nu este bine! Mai bine te uiți la peisaj: dealuri, nori care parcă zâmbesc, flori, sate, case o grămadă și animale, cum ar fi: câini, pisici și vaci – cai nu am văzut.

Drumul la dus a durat două ore, iar la întors trei ore.

Când am ajuns eram cu gura căscată. Vroiam să rămân acolo!! De ceeeeeeeeee? De ce trebuie să plecăm? De ce? De ce? De ce?

Am văzut Delfinariul, Planetariul, Grădina Zoologică și un atelier de ciocolată.

De la delfinariu am ieșit udă leoarcă. La planetariu am învățat despre planete.

Nu vreau să plec de la Constanța!! Dar ca mă înveselesc am scris o rimă. Înainte să o spun, Novaci este strada de pe care am plecat:

Din Novaci până-n Constanța,
Vine Gică cu vacanța!!!