despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Ratatouille la Vulcanii noroioși

scris de Sonia Ratatouille

La Vulcanii noroioși – Pâclele mari și Pâclele mici – cu două ore și jumătate-trei pe drum poți admira un peisaj de neuitat.

Când am ajuns la Pâclele mari și am coborât prin râpele de pe lângă vulcani am observat cât de jos eram și cât de sus erau ceilalți. Vulcanii erau mari și plini-ochi de noroi; m-au și stropit. Răi au fost – cred că s-au trezit cu fața la cearșaf ori au probleme de familie…

La Pâclele mici mi-a plăcut cel mai mult, erau mai puține râpe, dar mai lungi și mai întortocheate!

… la un mic râu m-am plimbat printre pietrele ascuțite și mici din apă. Erau așa de multe lucruri intersante; la fel și pe drum.

A fost senzațional.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

primăvară la Veliko Tîrnovo

Trebuia s-ajungem și-aici, odată și-odată. E-așa de aproape, încît e păcat să nu; și-am fugit de zeci de ori, poate, pe șoseaua ce trece pe sub oraș, tînjind la casele cocoțate pe creasta de munte. Dar mereu ne grăbeam; ba spre greci, ba spre turci…

Acum nu ne-am mai grăbit – și-am mers doar aici: primăvara, fiindcă Veliko Tîrnovo e încîntător acum, cînd totu-i verde și-nflorit. Și-o să fie la fel la toamnă, sigur că da, cînd culorile ei o să-mbrace munții; vara dogorește rău prin părțile astea.

Eram siguri c-o să ne placă; știam asta.

Nu-i un oraș mare, dar așa cum e el – înghesuit, cu case urcate una peste alta, e concentrat; comprimat; ca o esență bună de parfum…

Totu-i piatră și istorie-n Veliko Tîrnovo; și unde-i piatră și istorie, sînt istorii, povești și legende – și, fiindcă sîntem la un pas unii de alții, nici n-ar trebui să ne mirăm cît  seamănă-ntre ele toate astea. Te uiți la cîte-o casă două minute și-apoi citești despre ea două ore, purtîndu-te printre vieți de oameni mari și mici, încăpățînați ca însăși piatra pe care s-a ridicat orașul.

Întîi de toate, ceea ce-i sigur: e un oraș vechi; o Capitală – capitala Bulgariei mai îndelung decît Sofia de azi – loc de unde regi, țari și mici împărați au condus un stat ambițios și bătăios.

Așa că-i și-o Cetate: mare, cocoțată pe-un deal (și multe dealuri sînt pe-aici!) cu ziduri groase, cu turnuri, cu ruine și c-o biserică sus-sus de unde poți cuprinde toată firea: oamenii mici, meandrele nesfîrșite ale rîului Iantra, podurile vechi de piatră, ruinele: alte ruine, pe alt deal – Trapezița – văile și pădurile.

Petreci pe-aicea cîteva ceasuri fără să te-apuce plictisul; e Țarevețul – cetatea Asăneștilor, cei ce-au condus Bulgaria în cea de-a doua ei mare organizare statală după cea a lui Asparuh. Mai știm de la școală ceva de Petru și Asan, poate ne mai zice altceva și Ioniță Caloian – bulgarii-i țin la mare cinste pe toți.

         

E și turnul unde-a fost întemnițat Baldwin, împăratul Constantinopolului, plecat taman din Flandra-n fel de fel de cruciade; Caloian l-a înfrînt și mai apoi i-a luat și viața. I-o fi zis lui alde Ioniță „Caloian” fiindc-o fi fost frumos, da’ cică nevastă-sa l-ar fi găsit interesant și pe alde Baldwin: firește, astea-s fel de fel de legende; piatra nu mai ține minte ce-a fost cu opt veacuri în urmă.

… așa că, după ce te saturi de urcuș, coborîș și bolovani printre care se soresc șopîrlele, te-ntorci înapoi, în orașul-oraș.

Veliko e orașul vechi, cel cocoțat pe munte, cu case una peste alta; mai e și orașul nou, unde-s blocuri, parcuri, bulevarde – normal că ai treabă mai mult cu primul.

… mai ales că, după atîta istorie, sigur ți s-a făcut foame.

Cel mai bine e să te duci la „Ștastliveța”, restaurantul din centru care-ți oferă o panoramă de neuitat asupra caselor de pe munte, a rîului care-nconjoară ca o peninsulă dealul Athosului pe care s-a ridicat monumentul Asăneștilor și-a podului Stambolov.

  

Să zicem de mîncare: excelentă. Să zicem de servire: perfectă. Să zicem de atmosferă: încîntătoare. Nu glumesc de loc cînd socot „Ștastliveța” unul din cele mai bune restaurante-n care-am fost. Lîngă el, „Ego”, care de-asemenea merită laude și cică-i un pic mai ieftin; nu că „Ștastliveța” ar fi scump – nu e!

Cu burta plină, te-ntorci la priveliștea văii. Iantra curge-ncet și-i plină de verdeață pe maluri și nu vezi un gunoi, o pungă, o sticlă aruncată; casele-s cît de cît dichisite, deși nu lipsesc nici dărăpănăturile, nici zidurile năruite; e tristă clădirea vechii poște, azi abandonată, „stricînd” acum aproape un veac aerul tradițional al orășelului cu modernismul ei: dar și Bulgaria avea atunci nevoie și de avînt, și de progres. Și orașul însuși își revenea cu greu după ce multe clădiri căzuseră la marele cutremur din 1913…

… o plimbare-n jos, sărind ca o mîță de pe-un acoperiș pe altul, trebuie să faci. Din ulița din față te afli la parter; cum te uiți spre ulița dindărăt, te nimerești la etajul trei… Ca un brîu, trece pe-aici strada și Gurko, unde-s fel de fel de magazinașe și ateliere pe unde face să-ți bagi nasul.

 

Cînd te saturi de partea de jos, te cocoți la loc și-ți duci picioarele-nspre partea bazarului Samovodene: nu-i decît o străduță și-o piețișoară, dar îți ia mult să vezi tot ce-i de oferit. Și cin’ te-oprește să-ți tragi sufletul la o cafea, la o bere, la o-nghețată?

 

Dacă te țin picioarele, mai e de urcat: de-acum, pe cărărui în trepte printre case, te sui deasupra tuturor: cine mai e ca tine? Mai dai și peste vreo bisericuță veche: joasă și banală pe dinafară – fiindcă nu trebuia să sară-n ochi pe vremea cînd mahomedanul stăpînea partea asta de lume – dar cu un interior de-ți taie răsuflarea…

 

Veliko Tîrnovo-i – desigur – o lecție vie de arhitectură bulgărească; ici-colo-ți sare-n ochi cîte-o plăcuță sau o referire la Koliu Ficeto, care-a construit case, biserici și poduri fără s-aibă cine știe ce știință de carte. A fost și prin părțile noastre, da’ nu prea ne pricepem să-i găsim urmele.

Fiindcă-i așa de chinuit pe munte, Veliko a fost silit să facă fel de fel de giumbușlucuri. Calea ferată-l străbate pe dedesubt, prin tunel; șoseaua s-a construit mai tîrziu, dar casele de deasupra n-au pățit nimic-nimicuța. Gara-i și ea mai de-o parte, unde-a fost loc; ca să-ajungă oamenii mai lesne la ea, s-a construit și podul metalic pe care azi nu mai circulă mașini. Asta se-ntîmpla la-nceput de secol XX; podu-i și azi în picioare și-i un loc tare plăcut de promenadă. L-a proiectat un italian ajuns prin părțile astea și l-au construit prin Austria; cînd să-l monteze, le-a picat ultima piesă-n rîu și-a fost nevoie s-aștepte să construiască și să trimeată austriecii alta. Pe sub el s-a dat în spectacol, printre Războaie, și aviatorul Petco Popgancev, cu-n avionaș bulgăresc. Popgancev chiar era ceea ce s-ar putea numi un „as al aerului” și cu siguranță-i unul dintre cei care-a apucat să ducă o viață lungă, fiindc-a murit prin anii ’80. Podul se cheamă Stambolov: un fiu al orașului și primul ministru-n vremurile moderne-n care Bulgaria-și cîștiga și ea neatîrnarea. Stambolov a pierit asasinat; dacă te uiți mai îndeaproape la viața lor politică de-atuncea, o să vezi că bulgarii nu prea glumeau – să nu zicem mai multe.

Deci, podul; podul te duce la monumentul călăreților – Asăneștii, carevasăzică; aici mai e o clădire unde-i muzeul de artă și cel mai frumos parc; unul din locurile alea de care te-ndrăgostești și-ți rămîn pentru totdeauna-n inimă. Liliacul miroase-mbătător, castanii-s și ei în floare; în stînga și-n dreapta curge Iantra și… nu te mai dai dus.

   

Vedeți, în vacanță-s două chestii: pe de-o parte, vrei să vezi și să faci cît mai multe… pe de alta-ți dai seama că ai nevoie să te pui jos și să stai, să lenevești, să te bucuri mult de puțin.

Și ce frumos se vede orașul de-aici!

 

În oraș – firește – case și muzee de vizitat. Am lăsat multe – destule! – pentru altcîndva. Să nu le-ngrămădim; să nu ne lăcomim!

În oraș o să și stai, că nu-ți ajunge o zi – nici măcar două. Am găsit o pensiune care face toți banii; trebuie s-o căutați ca „Guest House The House”: are doar vreo trei camere, dar una-i ditai mansarda uriașă cît un apartament. E chiar la un pas de restaurantul cela grozav, „Ștastliveța”, într-o piațetă – frumoasă și ea! – care se cheamă Pencio Slaveicov (mare poet și fiul scriitorului și revoluționarului Petco Slaveicov). Piețișoare-s multe, cu ronduri, statui și locuri de parcare-ngrămădite: românul se teme să parcheze pe-aici, că nu se pricepe unde și cui să plătească și-apoi se plînge ba că i-au luat mașina, ba că i-au blocat roata. Sînt și-o droaie de mici magazinașe și buticuri cu haine și încălțăminte; au chiar marfă drăguță și la preț bun și – mai presus de toate – se pricep s-amenajeze vitrinele în așa fel încît să-ți ia ochii cu marfa, nu cu afișe mari pe care să scrie reducerile: dar nu-i prima dată cînd ne mirăm că bulgarii știu să facă altfel de comerț și s-aibă altfel de servicii.

Strada ce străbate orașul vechi e animată, fără să sufere de nebunia de trafic a stațiunilor noastre prahovene; e doar o stradă principală, nu o șosea. În sus și-n jos trec autobuze; la o adică, chiar te-ai putea sui într-unul dac-ai obosit, da’ nu prea-ți dai seama încotro mai merg; că de ajuns, cam toate ajung la Cetate.

Sînt patiserii; e – mai înspre orașul nou – și-o cofetărie „Nedelia”; ai tot ce-ți trebuie ca să-ți placă.

Și – la cîțiva kilometri – și satul-muzeu Arbanasi, pe care trebuie să-l vezi. Case vechi – unele pensiuni, altele muzeu, altele doar de locuit – înșirate pe dealuri, coborîte-n văi; ulițe pietruite și garduri zdravene din bolovani, bolovani și alți bolovani; miroase a iarbă, lemn vechi și liniște. Sigur că-s pensiuni, restaurante și turiști o droaie; dar de-acolo tot înapoi în oraș, în Veliko, am ajuns.

Vorbind de ajuns, aici ajungi repede: două ore jumate-trei, în funcție de unde din București pleci și de cine se nimerește-n fața ta-n vamă; șoseaua bulgărească se menține destul de bine, deși-i tot mai multă nevoie de-o autostradă-n părțile astea; poate cîndva o fi și asta.

Nu știu ce-o mai fi de spus. Vin foarte mulți oameni aici; și din ei mulți și revin – și-o fac pentru că merită: e un loc frumos. Un loc minunat.

Ăsta-i Veliko Tîrnovo.

vacanțele noastre – lista episoadelor

RV

RV vine de la „recreational vehicle” – ceea ce vrea să-nsemneze… ceva-n care să stai și să te plimbi; o adevărată casă de vacanță pe roate. Americanii construiesc ditai vagoanele, cu tot confortul; noi – europenii – ne mulțumim cu rulote mai mici, cu care să ne strecurăm pe străzile orășenești sau să le putem trage cu mașinile noastre.

Să știți că se poartă și la noi.

Rulotele tractate-s bune la pescuit și la felurite ieșiri de-un weekend la iarbă verde (las-că-s și pline șantierele de ele, cu muncitori). Se găsesc de cumpărat la mîna a doua, dar nu-i chiar așa de lesne să le găsim loc de parcare printre blocuri, nu?

Mai mișto pare, cred, autorulota – adică ceea ce se-apropie cel mai mult de ideea de RV.

E un business înfloritor, închirierea de autorulote – dacă vrei să-ți iei una pentru vacanța de vară, în care să faci un tur european fără grijă de hoteluri, e bine să te hotărăști din vreme; e bătaie pe ele.

Pentru un neavenit, sînt multe de luat în seamă – nu doar să-ți dai seama de ce rulotă ai nevoie, dar și să te descurci pe șosele, să nimerești locurile de campare și așa mai departe. E – fără doar și poate – și-un stil de viață.

Mi-a plăcut site-ul „Your RV Lifestyle” – nu-i stilul meu, da’ nu m-a oprit să citesc despre ce-nsemnează „rulota” și vacanța – și mai ales – drumul într-una.

Sînt sfaturi pentru toți și toate: pentru începători, pentru orice turist, pentru cei ce au copii; chiar dacă este un site american, sînt sfaturi și pentru cei ce vor să facă Europa – din categoria „100 de lucruri de făcut în Franța” – e interesant.

o altă bucățică de Amsterdam

Tot așa, pe frînturi, și pe fugă – dar o bucățică la fel de gustoasă. Așa mi s-a părut, și cred că-i greu să pară altfel. Rămîne un oraș plăcut, vesel, deschis și prietenos – de zici că toți cei de pe-aicea prezintă Eurovisionul, nu altceva.

Îmi place ca de fiecare dată cînd revin undeva să fac ceva-n plus. Așa c-acuma mă suii într-un tramvai, s-ajung și un pic mai departe de centrul prin care deja mă tot învîrtisem. Mai apoi, fiindcă vremea era prielnică – prima zi cu Soare după o lungă perioadă ploioasă – m-am suit și pe-un barcaz, să văd orașul și de la nivelul apii. Frumos; foarte frumos; doar că, făcînd-o pe inima goală ca s-apuc și eu cît mai mult din lumina zilei, am sărit prînzul – și să te plimbi, flămînd, o oră și ceva pe lîngă restaurante din care te ademenesc mii de mirosuri de mîncare e greu de tot.

… nu că s-ar mînca cu adevărat extraordinar aici, deși se mănîncă bine; peste tot numai „argentiniene”, de parc-am uitat să mîncăm carne obișnuită. O fi și vina noastră; doar cînd te fîțîi destul prin afara Țării, te obișnuiești, cumva, cu hachițele omenești: cutare are nu’ș ce alergie, cutărică nu tolerează juma’ din meniu, așa că-n restaurante ori rumegi frunze, ori ciuguli boabe; dacă nu-ți place, n-ai decît să găsești un fast-food de modă veche și să-ți pui burta la cale!

Da – oamenii se schimbă; nu-nsemnează nici că-i rău, nici că-i bine: ci doar că-i cuminte să iei seama la ce se-ntîmplă cu ei, că din asta vine și sentimentul ăla ciudat de nepotriveală care ne-apasă, încă, în fața celorlalți.

P-aci – hai să ne-ntoarcem la oraș! – se face seară mai tîrziu ca acasă, prinzi mai mult timp să te plimbi și să faci poze. Firește, dacă te trezești dimineața la șapte – că ai și treabă! – îți vine să te bagi la loc între pături de cît de-ntuneric e… Și, să fim cinstiți, nu mereu senin și vesel: ba-i ceață, ba-i nor – așa că oamenii se-mbracă mai grosuț decît m-așteptam; la cît sînt de sportivi și grijulii cu forma lor fizică, m-aș fi gîndit să reziste mai mult la frig…

Deși-i lumină tot timpul: străzile și clădirile-s inundate în neoane și culori. Iar noaptea – cît de tîrziu o fi – oamenii merg, se plimbă, ba chiar și-aleargă. Nu prea doarme Amsterdamul.

Nu doarme și nu stă pe loc; deși centrul pare de muzeu, vezi că-i de asemenea împănat cu sute de clădiri noi, îndrăznețe – uneori ușchite, oleacă brutale – dar a căror funcționalitate e mai presus de orice-ndoială.

Felu-n care funcționează e – la fel cu atmosfera sa prietenoasă – o marcă a orașului.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – Iași – Brașov – Sibiu – Neamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam – Prejmer și Sfînta Ana – Stara Zagora

și la greci, și la bulgari

Fuse, iar, o vacanță frumoasă!

Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.

Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…

… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.

Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.

  

Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.

Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.

Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.

Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!

Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…

La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.

Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.

 

Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.

Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.

tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.

Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.

Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.

Grecii…

Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.

Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.

Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!

Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.

Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.

Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!

 

Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….

… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.

Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.

Și… ne-am întors.

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam Prejmer și Sfînta Ana

fugind la plimbare

Frumoasă-i vara.

E vremea aia care te-mbie s-o ștergi; să fugi; să te duci unde vezi cu ochii; să te-abați.

Să vezi locuri – alte locuri; să faci chestii – alte chestii; și, cumva, să le faci pe toate deodată, în același timp.

Să pleci la drum – dar să și te-oprești într-o poiană. Să vezi orașe noi – deși te-ai săturat de oraș și de orașe. Să urci dealuri doar ca să le cobori. Să stai la soare doar ca să te poți băga la umbră.

Te cheamă Țara asta frumoasă, s-o vezi, s-o înțelegi…

Așa c-am fugit; de București, de lume – dar fiindcă în preajma vacanței de Sîntămărie tot bucureșteanul face fix același lucru, deși fugi… nu prea ai unde să te-ascunzi!

Da’ zic c-am izbutit.

Întîi de toate, am luat drumul muntelui și-am lăsat de la noi, odată-n plus, mergînd pe blestemata aia de Vale a Prahovei. Cît de ciudă mi-e că nu mai cum să te bucuri de nimica pe-aici! E aglomerat – cumplit! – și totul parcă a încremenit în rău și-n urîțenie. Îmi aduc aminte de vremurile frumoase cînd – dac-aveai chef – te puteai plimba între Bușteni și Sinaia; cînd Cumpătu era o oază liniștită; cînd drumul dintre Azuga și Predeal era o poezie! Azi nu mai știi cum să fugi de locurile astea: și-i așa păcat.

Am fugit; pîn-la Prejmer.

Prejmer îi o localitate micuță, așternută-n cîmpia depresiunii Brașovului. N-ai ce face pe-aicea, decît să-ți găsești o pensiune dichisită și să tîndălești serile-n grădină, lăsînd timpul să se scurgă leneș și să se facă noapte – cînd, stînd în iarba-nrourată, vezi toate stelele cerului și le poți număra pe cele căzătoare. Deși se simte paragină, deși-i destulă decădere, e loc cu oameni harnici, așezați, unde cei mici încă-ți mai dau bunăziua pe stradă.

Și loc de văzut cetatea.

Să fim cinstiți, nu-i o cetate dintr-aia cocoțată pe-un cleanț trufaș, care păzește, sumbră și amenințătoare, vreo vale. E altceva – e o întăritură încăpățînată, încovrigată, pe care n-ai cum s-o iei însă la șuturi! E construită-n jurul unei biserici frumoase și, după ce te bagi matale înăuntru… nu mai vrei să ieși.

Știți ce-i acolo? … sute de chilii micuțe, numerotate frumos, unde fiecare familie din sat se putea adăposti cînd era – Doamne-ferește! – un pericol; oamenii își duceau fain-frumos familia și slănina la loc sigur și – de sus – dădeau cu pușca-n dușmani.

Zici că ești într-un stup!

Fiece cămăruță-i numerotată și turistul obișnuiește să-și facă poză-n fața camerei care are numărul vîrstei sale.

Și te cocoți – trepte-nguste, treceri șubrezite, poduri; urci printr-un loc și cobori prin trei.

      

Zău dacă ne-a mai venit să plecăm de-aici; dar trebuia, că la șase seara se-nchide.

După ce lași în urmă Prejmerul – cît să stai? în februarie se laudă cu un festival al clătitelor, dar în restul anului nu găsești nici măcar una, s-o ungi de poftă cu gem – mai faci un pic și intri-n Covasna. N-am vizitat orașele – deși m-aș fi băgat pe la Sfîntu să văd ce pîine mai coace Dioszegi – pentru că, în zare, se vedeau culmi verzi pe unde-s risipite atîtea comori.

Aici e o zonă balneară de poveste. Felurite izvoare minerale, grote puturoase, tăuri fără fund, aer bun, liniște – ai zice că-n fiecare locșor mai răsărit e cîte-o fürdő – o oază de-mbăiere și de sănătate.

Din Bixad, lăsînd șoseaua pe care te-ai plictisit să numeri stîlpii cu berze (sînt peste 300 de cuiburi în secuime), iei drumul spre Sfînta Ana – lacul ca un vailing născut într-un crater de vulcan stins. Drumul – ce să zic eu? – e pocit rău; n-are, săracul, nici o groapă, ci numai petece; dar știți cum? petec lîngă petec și petec peste petec. Da’ să nu vorbesc cu păcat; măcar așa, mergînd cătinel, ai timp berechet să te uiți în jur – și e minunat. Poate l-or ține așa ca s-arate cît de rău o duc, naiba știe; că-n fiecare vară maghiarii se strîng cu mare fală la Balvanyos – cătun care-i la doi pași, într-o vale încîntătoare.

La un moment dat, însă, drumul devine impecabil – semn c-ai trecut granița de județ în Harghita – și te apropii de Sfînta Ana.

Zic că n-are haz să vii pe-aici la sfîrșit de săptămînă – e lume ca la balamuc – da’n zilele obișnuite e tare drăguț. E de-ajuns pentru toți; și toți, mari și mici, se bălăcesc, se simt bine și-s mulțumiți. Ferice loc! Cît am stat pe-acolo – scăldîndu-ne – se-auzea și-o fanfară care cînta vesel, deși Soarele dogorea; era o fanfară inimoasă! Te prinzi că o fanfară dintr-asta se pricepe cînd vezi cît de bine-i ies bucăți precum „Louie, Louie” – nu pot să explic cît de bine se-auzea printre brazi.
Cre’că și urșii s-opriseră s-asculte; îs urși pe-aici, da’ cică te lasă-n pace dacă nu vorbești românește.

Grozav de bine a fost la Sfînta Ana. Surprinzător pentru turistul pățit, lipsesc tarabele cu „suveniruri”; e o dugheană cu kürtős și-o chestie ce pare terasă – dar pentru nevoile fiziologice, bănuiesc că pădurea are destule tufe. De-aici, peste munte ajungi numaidecît la Tușnad la băi, da’ asta pe-o potecă; lîngă lac se găsește și-o mlaștină; și – prin păduri, spre Balvanyos – izvoare, peșteri; vreme s-ai să le vezi pe toate!

La Tușnad trece Oltul – încă mic și tînăr – și lîngă el miroase-a mentă și-a iarbă crudă. Apa ce vine din fel de fel de izvoare-i rece și te-nviorează după ce mergi prin arșiță. Zici că ai ajuns în alte timpuri, mai liniștite; dacă n-ar fi șoseaua pe care-aleargă sutele de mașini, ai uita de tot.

… șoseaua, însă, te poartă și-napoi…

          

Ne trăgea ața la Brașov: nu-l mai văzusem de prea mult timp! L-am regăsit cu mare bucurie. Neschimbat: nu neapărat un lucru bun, fiindcă lăsînd la o parte spoiala și scliviseala investițiilor, vezi că locuitorul n-are nici un cîștig în plus; doar că orașul și-a păstrat aceeași cumințenie – și aceeași… nu știu cum să zic!… ușurătate de-a face trecătorul să se simtă bine.

Mai apoi, spre casă. Socotind că-i mai lesne să nu ne mai înfundăm prin „stațiuni”, o luarăm pe la Cheia, ceea ce-a fost un mare cîștig. Drumul se nimeri liber, plăcut; ca întotdeauna, atît de potrivit să mergi cu Radio România; și pretutindeni se vedeau oameni prăjind carne, sorindu-se lîngă corturi și rulote – toată lumea fugise de-acasă, într-adevăr.

Și cum Bucureștiul era liber am făcut-o, mai apoi, și-aici, pe turiștii…

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam

Ratatouille la Prejmer

scris de Sonia Ratatouille

Ei, să văd cum explic. La Prejmer e cam așa: stai acolo, ești liniștit.

În Prejmer este o biserică fortificată. Biserica are în jurul ei un zid. În zid erau multe cămăruțe unde, pe vremuri, oamenii își puneau proviziile pentru cînd atacau turcii. Fiecare familie avea o cămară.

     

Zidul avea un pod din care ei se luptau cu turcii. Podul poate fi vizitat. Am uitat ceva: în câteva cămăruțe poți intra. Acolo e și școală și câteva camere care ne arată cum trăiau oamenii pe vremuri.

Am fost și în alte locuri, pornind din Prejmer: lacul Sfânta Ana, Balvanyos, Băile Tușnad.

În lacul Sfânta Ana poți să te bălăcești.

    

Apa e bună, dar nu de băut, bineînțeles. Oamenii se simțeau bine. Cânta o fanfară. Era frumos. În apă erau mulți oameni, care aveau multe activități: făceau surf, se dădeau cu barca, mergeau cu caiacul, stăteau pe saltele gonflabile. Totul era un mare joc. Erau mulți copii.

Eram foarte fericită când am ajuns în Brașov. Îmi fusese dor de Brașov.

 

Am apucat să văd o ploaie de meteoriți. De fapt, am văzut doar doi: ploaia de meteoriți a fost pe 12 august…

Școala la salină

scris de Sonia Ratatouille

În excursie cu școala. Mergem la salină. Noi am fost la salina Slănic Prahova. E uimitoare salina. Totul e din sare. Pe ascuns, copiii au lins pereții. Acolo este o piscină care conține apă sărata și te ține la suprafață.

Bun! Deci, ne-am lămurit! Am avut dreptate când am spus cuvântul „uimitoare”. Din păcate, vor lua piscina pentru că nu vine lume.

Au și loc de joacă. Au busturile lui Traian și al lui Decebal. Au și un magazin cu dulciuri. Noi am coborât cu un miniautobuz.

Salutul minerilor este „Noroc bun!”.

o bucățică de Amsterdam

… iată-mă și pe-aici…

Am smuls cîteva ore de plimbări de seară și dimineață orașului ăsta – frumos oraș.

Cin’ te-aude că vii de-acolo, musai te-ntreabă dac-ai tras ceva-n piept, ori dac-ai fost pe-acolo, prin cartieru-cela celebru; dar nu asta-i Amsterdamul. Ci mai mult; un oraș ferice, mulțumit, bun, deschis. Nu m-așteptam să-mi placă atît.

Întîi de toate… chiar, cum s-o iei? – o iei încetișor. Aterizezi, nu? Aterizezi. Nu m-omor defel după aeroporturi, da’ Schiphol mi-a plăcut; mi s-a părut prietenos. Și mai prietenos decît aeroportul e felu-n care ajungi de la el în oraș. Fuge trenu’ care te duce-n Gara Centrală, ceva de speriat; și te lasă-mai în buricul tîrgului ca nicăieri altundeva în nici dooj de minute. Și dac-ai ajuns la Gară, ai ajuns unde trebuie – de-acolo, la pas ori cu tramvaiul, ești în mijlocul lucrurilor.

Cu toată fuga trenului, apuci deja să te prinzi de ce-i așa frumos pe-aici. Olandezul care s-așează lîngă tine te salută, cel pe care-l oprești pentru deslușiri îți zîmbește; deși-i vezi pe oamenii ăștia mergînd în treaba lor, pedalînd eficient chiar și cînd nu-s pe bicicletă, au bogăția de-a-ți arăta un gest mic de omenie.

Atmosfera asta te pătrunde imediat; și, repet, asta face Amsterdamul așa plăcut.

Cum zisăi, n-apucai să văd prea multe; nu m-am depărtat prea tare, dar m-am îmbîrligat pe străzi, străduțe, treceri, cheiuri, podețe – fiindcă-i o risipă de asemenea chestii. Treci o apă, mai treci una, și-ncă una, apoi alta; dar nimic din asta nu-i monoton, deși peisajul nu diferă: case, căsuțe – toate vesele și curate, unele mai cîș, altele mai drepte. Multă apă, deci; dar și loc, spațiu – oamenii nu-s siliți să se-nghesuie: au cum și să se-odihnească, și să facă poze, și să caște gura, și să umble-n ritmul lor.

E tare drăguț!

Și, da – biciclete. Bicicleta nu-i un „cult” aici, ci mai degrabă un lucru făr’ de care omul nu poate să se descurce. Nu-i ca la noi, cu bicle scumpe care s-arate că biciclistul nu-i vreun amărît; cei mai mulți au niște fierătanii de factor poștal de la sat – dar gonesc cu ele fără să le pese de ce-au sub fund. Mașini, îs puține, sigur că da – dar nu le privește nimeni cu ură, înțelegeți.

Firește, sînt grămezi – la propriu grămezi – de biciclete parcate; unele par lăsate de ani de zile; și nu m-am prins dacă și ei s-or îmbuba, dimineața, cînd nu găsesc un loc prielnic să-și lege țoacla-n parcare…

Olandezul care, însă, n-are chef să dea la pedale ia tramvaiul și trenul. Mamă, ce mai fug astea! Unele iute și celelalte și mai iute. N-aș zice, însă, că tramvaiul lor e un model de confort interior – nu e! – dar la eficiență nu-l întrece nimeni. Și călătorii, cuminți, dau cu cardul și cînd urcă – și cînd se scoboară.

Cu atîta apă, firește că-s și vapoare, vaporașe și feriboturi. Vase uriașe de croazieră – matahale ce se ițesc peste acoperișurile blocurilor; vaporașe cu care turistul se plimbă; și feriboturi ce duc oamenii de pe-un mal pe altul – și multe maluri sînt! – pe gratis.

E frumos; da – e foarte frumos.

… și plăcut – iar asta îți sare-n față mereu. Ce deosebire față de alte orașe turistice – aici sînt magazine de unde-ți poți lua apă, lucruri, fără să fii tîlhărit; Amsteram nu-i chiar scump, așa cum te-ai speria. Poți mînca; poți mînca chiar mîncare, ca să zic așa: lucruri gustoase, bine făcute. Și dulciuri – multe dulciuri și multe locuri cu multe dulciuri; și mai ales, dulciuri care-s dulci, grele – nu sărăcii sfoiegite, pline cu aer… Și berea aia răcoritoare și gustoasă care mult bine-i face turistului!

Și brînză, cașcaval – lactate grase, gustoase, grele; oamenii ăștia care aleargă, pedalează și transpiră cu zîmbetul pe buze se hrănesc – nu-s ca alți vestici zgîrciți, drămuiți și vani care trăiesc pentru aparențe.

Frumos e, cînd te-ntorci dintr-un loc frumos, să aduci acasă ceva de-acolo – și util e ca lucrul ăla s-ajute cu adevărat acasă. E o lecție olandeză, firește – și nu-i aia că olandezul merge cu bicicleta. Lecția e bunăstarea, mulțumirea, eficiența care merge mînă-n mînă cu omenia; lecția e adecvarea, găsirea locului; și vă rog să mă credeți că nu mă supără cocălărismul celor ce „ne fac de rîs” pe-afară, ci felu-n care cei care ar putea învăța – deștepți, plătiți bine, umblați – rămîn vite; vite nefolositoare nimănui, triste și fără să-și găsească niciodată, nicăieri, nici locul, nici mulțumirea.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!