despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Ratatouille la Prejmer

scris de Sonia Ratatouille

Ei, să văd cum explic. La Prejmer e cam așa: stai acolo, ești liniștit.

În Prejmer este o biserică fortificată. Biserica are în jurul ei un zid. În zid erau multe cămăruțe unde, pe vremuri, oamenii își puneau proviziile pentru cînd atacau turcii. Fiecare familie avea o cămară.

     

Zidul avea un pod din care ei se luptau cu turcii. Podul poate fi vizitat. Am uitat ceva: în câteva cămăruțe poți intra. Acolo e și școală și câteva camere care ne arată cum trăiau oamenii pe vremuri.

Am fost și în alte locuri, pornind din Prejmer: lacul Sfânta Ana, Balvanyos, Băile Tușnad.

În lacul Sfânta Ana poți să te bălăcești.

    

Apa e bună, dar nu de băut, bineînțeles. Oamenii se simțeau bine. Cânta o fanfară. Era frumos. În apă erau mulți oameni, care aveau multe activități: făceau surf, se dădeau cu barca, mergeau cu caiacul, stăteau pe saltele gonflabile. Totul era un mare joc. Erau mulți copii.

Eram foarte fericită când am ajuns în Brașov. Îmi fusese dor de Brașov.

 

Am apucat să văd o ploaie de meteoriți. De fapt, am văzut doar doi: ploaia de meteoriți a fost pe 12 august…

Școala la salină

scris de Sonia Ratatouille

În excursie cu școala. Mergem la salină. Noi am fost la salina Slănic Prahova. E uimitoare salina. Totul e din sare. Pe ascuns, copiii au lins pereții. Acolo este o piscină care conține apă sărata și te ține la suprafață.

Bun! Deci, ne-am lămurit! Am avut dreptate când am spus cuvântul „uimitoare”. Din păcate, vor lua piscina pentru că nu vine lume.

Au și loc de joacă. Au busturile lui Traian și al lui Decebal. Au și un magazin cu dulciuri. Noi am coborât cu un miniautobuz.

Salutul minerilor este „Noroc bun!”.

o bucățică de Amsterdam

… iată-mă și pe-aici…

Am smuls cîteva ore de plimbări de seară și dimineață orașului ăsta – frumos oraș.

Cin’ te-aude că vii de-acolo, musai te-ntreabă dac-ai tras ceva-n piept, ori dac-ai fost pe-acolo, prin cartieru-cela celebru; dar nu asta-i Amsterdamul. Ci mai mult; un oraș ferice, mulțumit, bun, deschis. Nu m-așteptam să-mi placă atît.

Întîi de toate… chiar, cum s-o iei? – o iei încetișor. Aterizezi, nu? Aterizezi. Nu m-omor defel după aeroporturi, da’ Schiphol mi-a plăcut; mi s-a părut prietenos. Și mai prietenos decît aeroportul e felu-n care ajungi de la el în oraș. Fuge trenu’ care te duce-n Gara Centrală, ceva de speriat; și te lasă-mai în buricul tîrgului ca nicăieri altundeva în nici dooj de minute. Și dac-ai ajuns la Gară, ai ajuns unde trebuie – de-acolo, la pas ori cu tramvaiul, ești în mijlocul lucrurilor.

Cu toată fuga trenului, apuci deja să te prinzi de ce-i așa frumos pe-aici. Olandezul care s-așează lîngă tine te salută, cel pe care-l oprești pentru deslușiri îți zîmbește; deși-i vezi pe oamenii ăștia mergînd în treaba lor, pedalînd eficient chiar și cînd nu-s pe bicicletă, au bogăția de-a-ți arăta un gest mic de omenie.

Atmosfera asta te pătrunde imediat; și, repet, asta face Amsterdamul așa plăcut.

Cum zisăi, n-apucai să văd prea multe; nu m-am depărtat prea tare, dar m-am îmbîrligat pe străzi, străduțe, treceri, cheiuri, podețe – fiindcă-i o risipă de asemenea chestii. Treci o apă, mai treci una, și-ncă una, apoi alta; dar nimic din asta nu-i monoton, deși peisajul nu diferă: case, căsuțe – toate vesele și curate, unele mai cîș, altele mai drepte. Multă apă, deci; dar și loc, spațiu – oamenii nu-s siliți să se-nghesuie: au cum și să se-odihnească, și să facă poze, și să caște gura, și să umble-n ritmul lor.

E tare drăguț!

Și, da – biciclete. Bicicleta nu-i un „cult” aici, ci mai degrabă un lucru făr’ de care omul nu poate să se descurce. Nu-i ca la noi, cu bicle scumpe care s-arate că biciclistul nu-i vreun amărît; cei mai mulți au niște fierătanii de factor poștal de la sat – dar gonesc cu ele fără să le pese de ce-au sub fund. Mașini, îs puține, sigur că da – dar nu le privește nimeni cu ură, înțelegeți.

Firește, sînt grămezi – la propriu grămezi – de biciclete parcate; unele par lăsate de ani de zile; și nu m-am prins dacă și ei s-or îmbuba, dimineața, cînd nu găsesc un loc prielnic să-și lege țoacla-n parcare…

Olandezul care, însă, n-are chef să dea la pedale ia tramvaiul și trenul. Mamă, ce mai fug astea! Unele iute și celelalte și mai iute. N-aș zice, însă, că tramvaiul lor e un model de confort interior – nu e! – dar la eficiență nu-l întrece nimeni. Și călătorii, cuminți, dau cu cardul și cînd urcă – și cînd se scoboară.

Cu atîta apă, firește că-s și vapoare, vaporașe și feriboturi. Vase uriașe de croazieră – matahale ce se ițesc peste acoperișurile blocurilor; vaporașe cu care turistul se plimbă; și feriboturi ce duc oamenii de pe-un mal pe altul – și multe maluri sînt! – pe gratis.

E frumos; da – e foarte frumos.

… și plăcut – iar asta îți sare-n față mereu. Ce deosebire față de alte orașe turistice – aici sînt magazine de unde-ți poți lua apă, lucruri, fără să fii tîlhărit; Amsteram nu-i chiar scump, așa cum te-ai speria. Poți mînca; poți mînca chiar mîncare, ca să zic așa: lucruri gustoase, bine făcute. Și dulciuri – multe dulciuri și multe locuri cu multe dulciuri; și mai ales, dulciuri care-s dulci, grele – nu sărăcii sfoiegite, pline cu aer… Și berea aia răcoritoare și gustoasă care mult bine-i face turistului!

Și brînză, cașcaval – lactate grase, gustoase, grele; oamenii ăștia care aleargă, pedalează și transpiră cu zîmbetul pe buze se hrănesc – nu-s ca alți vestici zgîrciți, drămuiți și vani care trăiesc pentru aparențe.

Frumos e, cînd te-ntorci dintr-un loc frumos, să aduci acasă ceva de-acolo – și util e ca lucrul ăla s-ajute cu adevărat acasă. E o lecție olandeză, firește – și nu-i aia că olandezul merge cu bicicleta. Lecția e bunăstarea, mulțumirea, eficiența care merge mînă-n mînă cu omenia; lecția e adecvarea, găsirea locului; și vă rog să mă credeți că nu mă supără cocălărismul celor ce „ne fac de rîs” pe-afară, ci felu-n care cei care ar putea învăța – deștepți, plătiți bine, umblați – rămîn vite; vite nefolositoare nimănui, triste și fără să-și găsească niciodată, nicăieri, nici locul, nici mulțumirea.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

vine vacanța!

… ce bucurie mai mare pe-o loază, decît venirea Vacanței… vacanța mare!

Trei luni de zile fără griji, fără școală – poate pîn-la toamnă o unge careva cu slănină, s-o mînce cîinii…

Cine zice că odată ce-ai terminat cu bacu’, cu facultatea – cu ce-o mai fi -, ai și încheiat socotelile cu școala, amar greșește: n-ai terminat!

Ba chiar, mai abitir, ai de-a face cu ea: fiindcă-s acolo ăi mici.

Și-o iei de la cap. Lecții, Întîi Martie, serbări, lecții, proiecte, bîzdîcii lu’ tovarășa doamna, lecții…

Și tu tot ce mai ții minte din școală-i cum săreai gardu’ și-o tăiai la film

Vacanță frumoasă!

cîteva zile stăpînii nu-s pe-acasă

Barcelona

Cine-a făcut orașul ăsta de azi o fi luat o foaie de matematică și-a-mpărțit străzile; și după aia, în joacă, o mai fi tras vreo două-trei linii dintr-un colț într-altul: și gata. Dar a ieșit; nene, a ieșit bine. Pare monoton – colț de stradă după colț de stradă, cvartale identice, fiecare a treia-a patra stradă ditai bulevardul – dar nu-i deloc monoton. Chiar și fără Sagrada Familia și Gaudí, Barcelona-i o frumusețe.

… cu ce mai poți tu veni în plus, povestind despre orașul ăsta minunat?

Înțelegînd

Poți să-ți faci de-acasă planuri multe fără să greșești, da’ nu-i deloc bine să aglomerezi agenda. Se poate și s-alergi de colo-colo, de la un obiectiv la altul; se poate să-ți aloci un timp anume ca să petreci undeva – dar forfota orașului te dă peste cap. Nu că te-ntîrzie, ci că-ți creează nevoia de-a face cîte-o pauză destul de des – cînd nimerești într-un colț mai tihnit, simți nevoia să-ți regăsești un pic de intimitate. Ne-am zis să n-ajungem ca cei care uită să privească, pierzînd vremea făcînd mii și mii de poze la care n-o să se uite nimeni; păi, cu atîta iureș în care te găsești, nici răgaz de poze n-ai. Da’ te descurci; oho, te descurci – e prea frumos locul ăsta ca să merite vreo supărare.

… și cît amar de lume-i aici! Numărul turiștilor e uriaș, copleșitor; om lîngă om, de la găliganul blonziu înroșit de soare la micul asiatic. Toți zumzăie ca musca prinsă-ntre două geamuri; oameni care acasă-s așezați și merg agale, pe partea lor de trotuar, îs aici buimăciți, împleticiți, speriați, mirați – copleșiți. Ce diferență între Barcelona și turismul rural ce se petrece aici, în Capitala noastră, unde omul are răgaz să meargă agale.

Luînd-o la picior

Ședem pe Diagonal, la cîteva minute de Sagrada; primul lucru fu s-o vedem: accesul fără programare online prealabilă, însă, aproape că nu-i posibil. Am lăsat-o baltă și-am ocolit-o pe dinafară. Uriașă, uriaș și numărul uriaș al turiștilor; și – spre deosebire de alte obiective spectaculoase de vizitat din lumea asta – Sagrada nu-i despărțită de oraș de vreo piață, de vreun loc de adunare; doar un părculeț în față și altu-n spate. Plecăm – Piața Cataloniei cu porumbeii care vin în palma ta să ciugule boabe, Rambla unde omul merge umăr la umăr cu cel’lalt om – și asta-n orice zi normală, nu-n cele turistice. Cartierul cel vechi – întortocheat, cu intrări înguste și piațete surprinzătoare – te face să te rătăcești cu folos. Nu-i de mers pe-aici în weekend, fiindcă-i pur și simplu omor – dar în zilele celelalte apuci să caști gura-n tihnă. Peste drum este, firește, Boqueria – un cotlon plin de bunătăți de unde se cade să-ți umpli burta și sacul cu șunci, salamuri, dulciuri și alte, alte nebuneli făcute pe loc; și mai ales un cotlon unde vei mai reveni. Sigur.

Rambla o ține-n jos, spre țărm, unde șade Columb sus pe-o coloană uriașă, privind spre marea care l-a adus acasă, mare pe care-a deschis un drum spre un loc care nu-i poartă numele…

     

Pare mai ușor de făcut decît îmi ia mie să povestesc, dar dup-atîta mers n-ai altceva în cap decît să te-ntorci să-ți faci siesta.

Călătorul modern, însă, nu pierde prea mult timp tolănit – își face programul; cumpără bilete, face rezervări – site-urile obiectivelor sînt prietenoase și răspunsurile la întrebările trimise pe mail vin pe loc: bun turism se face aici.

Fii-mea ne-ndeamnă să revenim în centru, undeva unde-i și muzeul Picasso: se-nfățișează aici drumul artistului și toate cele care l-au influențat în operă. Copleșitor.

… și-a trecut o zi, vă vine-a crede?

Cîte mai sînt de făcut și de văzut: și unele-s mai odihnitoare. Iată Sant Pau, spitalul imens unde ai ceva răgaz și să te depărtezi de iureș, printre portocali infloriți și flori de iasomie.

Ai nevoie de răgazul ăsta: fiindcă mai sus e parcul Güell

Nebunia lumii venită aici o-ntrece pe cea a arhitectului… Îți faci loc printre ceilalți, căutînd să vezi cît mai multe. Unele-s ținute sub cheie și ți ce cere bilet să le vezi; grozav ce s-au șmecherit băștinașii. Ai plăti, poate, fără supărare să vezi cît mai mult, dar biletul trebuia luat de dinainte; asta e!

   

Năucit de loc, te-ntorci înapoi, jos, în oraș. Doar ca s-o iei iar la picior.

Montjuïc… deal, parc, un loc uriaș: urci aici cu ce vrei tu, autobuz, teleferic, funicular – sau cu bătrînele picioare. Într-o parte, orașul ți se-așterne la picioare; marea clipește veselă-n cealată parte. Sus, și-o cetate, înnegrită de vremi și bătaia vîntului. Scîrbele fasciste l-au împușcat aici pe președintele catalan Companys în timpul Războiului; mereu zidurile de piatră au amintiri urîte, oriunde-ai fi.

 

Treburile interne

… pe-unii îi superi dacă-i socoți întîi spanioli, și-apoi de-abia, catalani – dar uite că țara asta o duce la fel de bine unită sau nu, regat sau nu – oamenii-ș văd de treabă, întîi de orice: și asta-i ceva de luat-aminte! Călător în partea asta de lume, găsești limbi și inscripții diferite; mi-e din ce în ce mai silă cînd noi ne pocim limba și vorba, din lene și cu gîndul că le-o fi mai ușor străinilor să se descurce fără virgulițe, căciulițe și alte semne ciudate…

Coborînd

Orașul e jos, așa că – șerpuind pe coasta dealului – te-ntorci la el. Piața Spaniei, uriașă, vuietul lumii! … și Palatul Național în fața căruia, seara, fîntînile au jocuri de lumini și cîntă muzica: și lume, lume, iarăși lume.

Vine momentul în care îți dai seama că trebuie să te-oprești nițel.

Bobocul nostru – turist deja, cetățean al lumii – ne-a ajutat tare mult: cuminte, a stat să vizităm, să admirăm, să circulăm; în plus, cu el în căruț, am scutit o groază de cozi, ba de bilete, ba de verificări de bagaje – așa că i-am dat și lui o pauză. Fetele au plecat spre alte minunății – portul, acvariul – și el s-a dus la joacă… a fugărit porumbei, a tras șuturi în mingea roș-albastră cuvenită și a molfăit cîte-o bucată dulce de prăjitură.

Ca multe alte orașe pe care le-am văzut, și Barcelona are parcuri cu aleile neasfaltate. Pe jos îi un soi de pietriș fin sau o țărînă bătătorită – deși-i praf, nu-i pic de mizerie. Peste tot, copii, tineri, turiști odihnindu-se; cînd apucă să-și mai tragă sufletul, turiștii redevin prietenoși și oameni, așa că e o plăcere să nu faci nimic pe-aici.

Ca orice turist bun, revii prin locurile care ți-au plăcut, te lași purtat de pași, îți permiți luxul să te rătăcești – dă-le naibii de hărți Google! – pentru că-ți ies în cale alte și alte frumuseți…

Ajungi iar spre port, spre plaja fierbinte, spre restaurantele unde găsești toată bogăția mării…

 

Sagrada

… nu te lasă sufletul să pleci fără să vezi, pe-ndelete, Sagrada Familia. Dumineca dup-amiaza, cînd mulți turiști au părăsit orașul deja, e-o vreme bună. Lumina caldă a Soarelui intră galbenă, portocalie, roșie, înăuntru. N-ai cuvinte. Șantierul e-nchis azi; nu-i zgomot. Cît o mai fi de muncă? Peste aproape zece ani cic-ar trebui să fie gata; atunci se vor face o sută de ani de cînd cel care-a visat catedrala și i-a-nchinat mai bine de jumătate din viață a murit.

  

Trebuie s-o vezi. Sigur că Barcelona poate fi văzută – și merită cu prisosință să fie văzută – chiar și fără Sagrada, fiindcă-i un loc încîntător; dar… degeaba!… degeaba: trebuie s-o vezi.

Sfîntu’ Gheorghe

… papistași ori pravoslavnici, cu toții-l ținem pe 23 ale lui Aprilie. Da-n Barcelona… ehei, ziua asta-i cu totul și cu totul altfel, fiindcă Sant Jordi al lor îi un soi de Dragobete; fetele primesc un trandafir roșu și băieții o carte. Frumos! Și mai frumos decît datina asta-n sine, e-ntreg orașul, căci peste tot poți cumpăra ba trandafiri, ba carți – și banii se duc la cine știe ce faptă bună. O droaie de adolescenți șed la tarabe peste tot și și n-au deloc fețele obosite și plictisite – chiar și spre sfîrșit de zi au puterea să te-mbie să contribui. Cum să nu-ți placă?

… la naiba: trebuie să pleci

Deși sastisiți de turiști, locuitorii găsesc vreme să se poarte și frumos, și cu zîmbetul pe față cu tine. Pe bulevardele mari e loc pentru toată lumea și cam la fiecare a treia intersecție mai mare dai ba peste un obelisc, ba peste cine știe ce altă statuie-nconjurată de un scuar umbros. Pisici nu vezi pe nicăieri, dar nu m-am prins de ce. Serile-s lungi – și oleacă vîntoase, dată fiind apropierea de mare. Ce senin și ce limpede se vede orașul, de sus! Se vede bine și de jos, fiindc-am mers cu metroul cale de destule stații ca să-nțelegem că atît turistului încărcat, cît și locuitorului cu nevoie-i e ușor să meargă pe-aici. Escalatoare, lifturi și ieșiri indicate bine te-ajută chiar dacă-mpingi un cărucior. Aidoma transportul de deasupra, unde autobuzul trage la cinci centimentri de bordură și nu-i nevoie să faci acrobații ca să urci. La Aeroport se-ajunge lesne și – mai ales – știi cît faci pîn-acolo; de altfel cam orice călătorie-n interiorul orașului e predictibilă, ca timp și cost. E plin de biciclete, sistemul lor de închiriat nu e un moft, ci un sistem autentic de transport public. Transportul – deși impecabil și la-ndemînă – nu-i ieftin: Barcelona-i un oraș puternic, un oraș bogat! Turism, întîlniri de afaceri, congrese, fotbal – toate îl fac, neîndoios, scump. Nici mîncarea nu-i ieftină; nimic nu-i ieftin aici, dar orice face toți banii.

faci Barcelona-ntr-un city break clasic e o barbarie, fraților. Ai nevoie de zile, cîteva zile; și să lași zile și pentru data viitoare!

… și pentru că turismul s-a schimbat. Nu mai merge să te duci undeva și să te lași purtat de stradă, să te-abați pe dup-un colț, unde să descoperi cine știe ce loc drăguț unde să intri. Pen’că s-ar putea ca-n locul ăla să nu poți intra fără să fi avut programare online dinainte. Fără telefon călătorul de azi e-n pom! Așa că – plecînd la drum – trebuie să-ți faci foarte atent planul; la ora 10 mergi acolo, la 11 jumate dincoace; nu mai ai vreme să caști gura, să te preumbli, să te lași atras de cine știe ce frumusețe ce se ghicește doar după colț…

E trist, pe undeva. E sigur, bun-nțeles: știi că nu mai stai la cozi, știi ce și cînd o să vezi; dar nu mai ai șansa aia să te hotărăști pe loc să intri unde-ți place.

Dar așa trăim și-n restul timpului, așa că-i firesc să trăim la fel și-n vacanță: și asta n-o să se schimbe, mă tem.

Barcelona – și ea – e tot mai eficientă. Teribil de turistică, pesemne că n-o mai fi avut de ales altminterea. Uneori, pare că s-a și plictisit să fie așa de vizitată, cu toate că n-o arată pe față – dar celor de-acolo trebuie că nu li-i ușor, cu atîta lume mereu, mereu pe capul lor…

Ziceam, deci, că-i nevoie de cîteva zile bune ca să vezi orașul ăsta. Oricît de multe-ar fi, la plecare o să tragi linia și-o să-ți dai seama c-ai lăsat multe pe dinafară; nu se poate altminterea. Așa că nu cred că-i cineva, pe lumea asta, care să poată da rețeta perfectă pentru o vacanță-n Barcelona – vacanța aici e perfectă oricum.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

Ratatouille la Constanța

logo-Sonia

scris de Sonia Ratatouille

Când am fost în excursie la Constanța, cu școala, toți copiii aveau telefoane. Nu-i mai bine să te uiți pe geam? Așa cred eu. Nu-mi place că vor neapărat să se uite pe telefon. Nu este bine! Mai bine te uiți la peisaj: dealuri, nori care parcă zâmbesc, flori, sate, case o grămadă și animale, cum ar fi: câini, pisici și vaci – cai nu am văzut.

Drumul la dus a durat două ore, iar la întors trei ore.

Când am ajuns eram cu gura căscată. Vroiam să rămân acolo!! De ceeeeeeeeee? De ce trebuie să plecăm? De ce? De ce? De ce?

Am văzut Delfinariul, Planetariul, Grădina Zoologică și un atelier de ciocolată.

De la delfinariu am ieșit udă leoarcă. La planetariu am învățat despre planete.

Nu vreau să plec de la Constanța!! Dar ca mă înveselesc am scris o rimă. Înainte să o spun, Novaci este strada de pe care am plecat:

Din Novaci până-n Constanța,
Vine Gică cu vacanța!!!

Toamnă pe Valea Doftanei

doftana

Toamnă! O zi-două cald, trei-patru zile-ntunecat: vremea frumoasă se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi…

Dar am prins-o!

Săptămîna trecută, într-o fereastră de frumusețe, am tulit-o un pic. M-am iscălit în josul unei foi pe care scria concediu și am urcat pe toată lumea-n mașină. Era dimineață, tîrzior, lumea deja se gospodărise la treburile obișnuite: și noi ieșeam din Oraș, luînd drumul Ploieștiului.

Era cald, bine, și-n zare se vedeau Munții: deja vîrfurile le erau pudrate cu nea proaspătă – însă mai jos, pe-unde-am mers noi, Toamna era încă-n toată puterea și minunăția ei.

La Cîmpina am cotit.

Era frumoasă, Cîmpina, în ziua aia însorită. Partea ei veche, cu case, vile și pălățele, zici că era dintr-un film liniștit. Castelul sărmanei Iulia doar, la fel de trist ca-ntotdeauna: rece, parcă ocolit de razele vesele.

… drumul duce mai departe, pe dealuri…

Și, numaidecît, Valea Doftanei. Rîul susura vioi, limpede, curat. Aerul – cum să zici? – strălucea. Și pădurile… Doamne, pădurile!… aveau cele mai frumoase culori ale lumii. Galben bogat, portocaliu de foc, ruginiu, arămiu – dar și verde, încă verde.

Și bogăția! Căpițe de fîn strînse de oameni harnici, vaci cuminți pe dealuri, livezi bătrîne cu mere încă dulci. Nu poți cuprinde, nici în vorbe, nici în poze, minunăția Toamnei.

Drumul, gol, te-mbie la popas din ce-n ce mai des. Stînci ciudate, drumuri șerpuitoare care se cocoață prin păduri, mesteceni încă foșnitori, frunze căzute pe care pasul se-afundă mai moale decît în cel mai bogat covor persan. Ferigi, ciuperci ițindu-se pe dup-o buturugă, flori mici…

Barajul – beton tăcut și curat – în spatele căruia-i adunată apă, apă, apă. Nu știi unde să te mai oprești, nu știi ce să mai privești, nu știi de ce să te mai umpli.

Sate, oameni la treabă – Țara noastră: gospodării cocoțate pe margini de păduri, răsfirate pe culmi de deal, fînețe, grădini – și bătrîni, mulți bătrîni.

Vine cîte-un zălud care se-ntreabă ce-i de făcut cu Satul nostru; de ce oamenii nu se trag mai spre vetrele localităților; de ce-s așa înapoiați.

Satul e Pămînt; și săteanu-și apără Pămîntul, căci greu l-a dobîndit!

… s-o mai găsi, uitată printre foile unei cărți nedeschise cu anii, poza vreunui flăcău tuns chilug, îmbrăcat într-o uniformă caraghioasă, c-o flintă cu șpangă-n mînă. Acum un veac, din sat, au plecat mai mulți ca el chemați de oameni mari să apere pămîntul Țării. Numele li-s cioplite pe-o piatră plină de mușchi, c-o acvila de bronz deasupra, pusă-n fața Primăriei… Unii s-au întors de la măcel și Țara, drept răsplată, le-a dat o palmă din pămîntul apărat – luat de la grofi, de la chiaburi. Ani mai încolo, Țara a chemat alți flăcăi… Și lor le-a mai dat apoi pămînt, dar, imediat după asta, l-a cerut înapoi, cu pistolul la brîu și cu steagul roșu-n mînă…

… și voi, nebunilor, cățelandri risipiți după stăpîni mai omenoși, șunci mai fragede și haite mai vesele, vreți să-i spuneți omului ăsta să nu-și mai păzească Pămîntul? Într-un timp chinuit, el s-a obișnuit să-l apere și de dușmanul de-afară, dar – mai ales – de cel de dinăuntru…

Mult tîlc zace-n satul nostru – apărat, azi, de-un moșneag știrb cu picioarele tremurătoare și de vreo băbuță gîrbovită! Unde vi-s copiii? Au îmbătrînit și ei, parcă-s mai bătrîni chiar decît voi! Dar unde vi-s nepoții, care mai ieri fugăreau iezi peste pîrleazuri? Un’ să fie, s-au făcut mari și poate-o să se facă și oameni; ultima dată au dat telefon înainte de alegeri, să vă zică să nu votați cu nu știu cine.

Dar drumul te poartă mai departe… Cîte-un cotei vine să te latre că-i tulburi moșia, vreo mîță se sperie de tine. Și iar te izbește frumusețea. Pădurile zici c-au luat foc! Cerul e uriaș și albastru! Lacul e verde și mut; de departe – peste el – se aude vreo talangă: dacă te uiți bine-n zare, vezi și văcuțele.

Și ziua trece. Soarele, ghiduș, se joacă cu tine; cînd conduci, îți bate-n ochi; cînd te-oprești, se-ascunde dup-un nor; da’ las-că-l păcălești tu!

Știi că se-apropie și clipa-n care-ți vei lua rămas-bun de la locurile astea. Te-napoiezi spre Cîmpina, la ceas în care oamenii locului încep și ei să se tragă spre case. Deodată, se lasă frig – îi vezi pe cei mai bătrîni cum încep să-și strîngă și lucruri, și pisici de prin curți; acuș-acuș o să facă cald înăuntru și-or să dea drumul la televizor: lungi-s serile, de-acuma.

Îți faci loc, iar, pe șosea. Cîți nu se grăbesc, de-acum, spre Ploiești! Aerul e mai rece, amurgul tot mai adînc. Oameni se duc acasă pe biciclete. N-au nici costume termice, nici haine de vînt și ploaie; în gecile lor groase, cu șepcile lor grele, dau din pedale. Tu poți s-alegi să te duci cu bicla la muncă, dar ei n-au de ales. Soarele, bun cu ei, încearcă să-i mai încălzească cu cîte-o rază piezișă, lungă cît tot pămîntul.

Și lași Ploieștiul, și știi că-ncepe să se-apropie locurile tale. Crovurile largi, pădurile bătrîne, satele aruncate de-a stînga și de-a dreapta deneului… Oamenii dau drumul la televizor ca să vadă că și cei frumoși au murdărie sub unghii. Miroase a fum; fumul cela de toamnă, rămas de la buruiene arse-n grădini; fumul cela ieșit din coșuri acum, cînd încă nu se ard lemnele puse de-o parte pentru iarnă, ci așchii ce-au mai rămas prin magazii.

Ici-colo, cîte-un grup de babe – nu se-ndură să lase vorbele. Cîte una se sprijină-n coarnele bicicletei: n-o duc picioarele să se mai suie sus pe șa de mult, ci doar folosește fierătania ca pe-un baston cu roți.

Bucureștiul se-apropie cu lumini de faruri milioane…

Și, de după norii lungi ai înserării, Soarele mai clipește înc-o dată, ca și cum e și el bucuros c-a făcut treabă bună azi, încălzind niște oameni care n-au avut ce altceva mai bun de făcut decît să se plimbe prin frumusețea Toamnei.

valea-doftanei-56 valea-doftanei-55 valea-doftanei-54 valea-doftanei-53 valea-doftanei-52 valea-doftanei-51 valea-doftanei-50 valea-doftanei-49 valea-doftanei-48 valea-doftanei-47 valea-doftanei-46 valea-doftanei-45 valea-doftanei-44 valea-doftanei-43 valea-doftanei-63 valea-doftanei-42 valea-doftanei-41 valea-doftanei-40 valea-doftanei-39 valea-doftanei-38 valea-doftanei-37 valea-doftanei-36 valea-doftanei-35 valea-doftanei-34 valea-doftanei-33 valea-doftanei-32 valea-doftanei-31 valea-doftanei-30 valea-doftanei-29 valea-doftanei-28 valea-doftanei-27 valea-doftanei-26 valea-doftanei-25 ? valea-doftanei-1 valea-doftanei-23 valea-doftanei-22 valea-doftanei-21 valea-doftanei-20 valea-doftanei-19 valea-doftanei-18 valea-doftanei-17 valea-doftanei-16 valea-doftanei-15 valea-doftanei-14 ? ? valea-doftanei-10 valea-doftanei-9 valea-doftanei-8 valea-doftanei-6 valea-doftanei-5 valea-doftanei-4 valea-doftanei-3 valea-doftanei-2 valea-doftanei-62 valea-doftanei-61 valea-doftanei-60 valea-doftanei-59 valea-doftanei-58

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov

Ratatouille la greci

la-greci

scris de Sonia Ratatouille

În Grecia sunt grămezi peste grămezi de pisici.

Ca oraș, Palio a fost foarte frumos, dar ceva mă apasă. Eu, ca nume, sunt șoarece, nu-i așa? Ei, acolo sunt multe mâțe. Și mi-e frică să nu vină vreo mâță-scârță care să mă facă mic dejun cu cereale de șoarece și ceai cu codița șoricelului, cu coadă de șoricel adevărat.

În Kavala te întâmpină un apeduct și o cetate.  Kavala – orașul Mâțelor. Ori e invadat de mâțe, ori e plin de pește.

?

Într-o seară, o mâță, pe nume Misi, care a cerut lapte și șuncă, a venit la noi la hotel.

Deși am mai fost o dată în Grecia, nu țin minte nimic. Dar, cu siguranță, o să vreau să mai merg acolo. Cele mai frumoase locuri sunt apeductul, cetatea, portul – în general, totul mi-a plăcut.

Dintre toate vacanțele mele, vă recomand să mergeți în Grecia. Bine, dacă căutați un loc în care să mergeți. Mie îmi plac bărcile. Iar eu vă spun să mergeți acolo din două motive:

E frumos.

Dacă vă plac pisicile e cel mai potrivit loc.

Prima oară credeam că încă dorm, și în acea noapte mi-am spus: Dacă mă trezesc tot aici, înseamnă că nu dorm și nu visez! Grecia este un loc frumos. Mai frumos ca toate locurile în care am fost. Pot să-i spun „Locul minunat”.

kavala-portul-10 kavala-portul-8 kavala-portul-6 kavala-portul-5 kavala-portul-4 kavala-portul-3 kavala-orasul-14 ? ? ? kavala-orasul-8 kavala-orasul-7 kavala-orasul-6 kavala-orasul-5 kavala-orasul-2? kavala-orasul-12 ?

la greci

la-greci

… ciudat mai e să-ți lași vacanța-nspre sfîrșitul verii, mai ales cînd ești obișnuit să pleci undeva prin iunie-iulie. Te uiți la toți cei ce pleacă și vin-napoi; și-aștepți… și aștepți…

S-ar putea zice, desigur, c-ai avea mai multă vreme de plănuit și-organizat; așa că, pe măsură ce se-apropie vacanța, mai faci în fieștecare zi cîte ceva, ca să simți că ești cu-n pas mai aproape: mai cumperi o cremă de plajă, mai cotrobăi după niște haine, mai ticluiești un mesaj automat de out of office, mai duci mașina să se uite careva pe dedesubt – treburi de-astea.

Și-apoi, firește, vine: ca toate lucrurile de pe-acest pămînt, vine și ea, pîn-la urmă: vacanța.

Ea vine: și tu pleci!

Ne-aștepta Grecia; ne era dor de ea.

… am luat-o din loc, fără grabă: drumul spre Kavala nu-l mai fac dintr-o bucată, fiindcă n-alerg cu toată familia după mine; adaug și timpul tot mai mare pe care-l poți pierde trecînd granițele (să stai vreo două ore-n Rodopi cu soarele-n cap e nasol) și – mai ales – faptul că bobocul nostru are doar opt luni și nu se cade să-l chinuim doișpe ore-n mașină. Lași Bucureștiul în urmă, cobori Burnasul, staaai pe Podul Prieteniei – și dup-aia ești prin vecini.

… la Stara Zagora – loc de înnoptat – mașina s-a hotărît să nu mai meargă-n Grecia cu noi. Așa c-am lăsat-o acolo, să fie reparată; și-am luat un taxi a doua zi de dimineață. Dacă v-o face trebuință, vreodată-pe-acolo, un service auto prietenos ori un șofer bun, să mă-ntrebați.

img_4955

Aveam nevoie s-ajungem la greci: și-am ajuns.

Ca și-altă dată, n-am trecut marea; am rămas prin Kavala; la doi pași, într-un sătuc tare dulce. Și cuminte. Și liniștit. Și care avea următoarele:

  • două restaurante, unul mai… foarte bun decît altul
  • două fast-food-uri, la care găseai, seara, pînă și kokoreci d-ăla grecesc
  • o brutărie-patiserie, care știa să fie și cofetărie
  • o măcelărie
  • un supermaket și-o farmacie

Ba… mint! Îi lipsea ceva, ceva foarte important: n-avea români. Erau toți, la cîteva mile distanță peste mare, în Thasos:

palio-plaja-7

… ce-altceva-ți mai trebuie? Nimic. Nici bancomat; că n-aveau – doar înapoi în Kavala găseai. Da’ de ce să te necăjești?

Plaja, la doi pași; grecii vin la ea pe la prînz, cînd începe Soarele să bată și merită să te bronzezi: ei n-au auzit nici pînă azi că trebuie să te chinui pe nisipul rece la ora cînd oamenii cinstiți încă dorm. Cam pe-atunci se deschid și terasele, că nimeni n-are nevoie de nimic la prima oră.

palio-plaja-1 palio-plaja-2 palio-plaja-3 palio-plaja-4 palio-plaja-5 palio-plaja-6 palio-plaja-9 palio-plaja-10 palio-plaja-11 palio-plaja-12

Bulgarii – cuminți, dar nu fraieri – au prins drag de mers pe-aici; unii și-au cumpărat case de vacanță; alții și-au amenajat chiar proprietăți luxoase; iar grecii – de voie, de nevoie – au început să-nvețe limba bulgară. Mi-a plăcut.

Cît de bine putea să fie: liniște, nisip fierbinte, apă lină și albastră. Și-o căsuță de stat, cu tot ce vrei – chiar și c-o sumedenie de țestoase-n curte, printre măslini.

palio-liniste-1 palio-liniste-2 palio-liniste-3 palio-liniste-4 palio-liniste-5 palio-liniste-6

Zilele treceau frumos, așa cum e bine-n vacanță. Bălăceală, joacă-n nisip, somn, frappe, pește, dovlecei pane, pîine proaspătă, soare bun. Poate, în vîrf de sezon, să fie mai multă lume și să pară mai animat; nouă ni s-a părut doar perfect. Era și-o bisericuță albă la care se țineau evenimente frumoase, cu multă lume venită să ia parte la ele.

Localitatea se chema Palio. N-am mai dat mai departe, spre Iraklitsa și Peramos, fiindc-aveam tot ce ne trebuia aici – v-am zis mai sus.

Orașul, așa cum v-am zis, era la doi pași – un  sfert de oră; pentru cine s-o-ntreba ce ne-am făcut fără mașină pe-acolo, autocare legau toate localitățile din zonă, veneau des de tot și-ți puteai lua orice bagaj fără probleme.

? kavala-orasul-2 kavala-orasul-3 kavala-orasul-4 kavala-orasul-5 kavala-orasul-6 kavala-orasul-7 kavala-orasul-8 ? ? ? ? ? kavala-orasul-14

… orașul, neschimbat – cald și prietenos, ca și omul de pe-aici… Mă simt bine cu grecii; oameni vii, oameni care se bucură de ce-i în jur și nu se feresc nici de Soare, nici de aer, nici apă, și nici de cei din jur; oameni care vorbesc și cer în gura mare ce li se cuvine.

Am luat iar drumul Cetății, după ce ne-am pus burta la cale-n centru, în cel mai grozav local grecesc pe care l-am găsit, fiindcă dumineca la prînz, cel mai aglomerat loc însemnează că-i și cel mai bun: atunci grecu-și scoate familia la masă și se simte tare, tare bine. Fără greș e criteriul ăsta. Chelnerii – aicea – cărau în fugă tăvi după tăvi, cu piramide de farfurii pline; ba cu salate, ba cu cartofi fripți – dar mai ales, cu creveți și alte bunătăți aduse din mare.

Prin București, din cît îți servesc grecii ăștia-ntr-o farfurie, restaurantele fac trei-patru porții…

kavala-portul-1 kavala-portul-2 kavala-portul-3 kavala-portul-4 kavala-portul-5 kavala-portul-6 kavala-portul-7 kavala-portul-8 kavala-portul-9 kavala-portul-10

Bobocul s-a uitat și el, curios, la lume: la marea zgomotoasă, la ziduri, trepte și pisici; și fii-mea, care fusese mai mică ultima dată cînd vizitasem orașul, l-a văzut cu alți ochi și cu altă minte. Făr-să se simtă ciudat, s-a-nprietenit cu oameni mari și cu copii, înțelegîndu-se prin semne atunci cînd engleza nu mergea, învățînd cuvinte-n greacă și-aducîndu-și aminte de cuvinte-n bulgară. Cît de simplu e atunci cînd încă știi că sîntem doar oameni, la fel cu toții!

Era cald, cerul era limpede, marea la fel: totul mirosea a vacanță, oameni buni.

S-a pus pe ploaie după ce-am plecat noi acasă: pîn-la urmă fusese o vacanță bună.

Să faci jumate de drum stînd în dreapta șoferului nu-i deloc rău, fiindcă ai ocazia să caști gura la locuri, viețuire și peisaje. Grecia a cam stat pe loc în ultimii ani – priponită de criză – dar trecerea prin munți cea nouă, dintre Nimfea și Makaza, e o realizare. Îi lipsește spectacolul sălbatic al celei de la Zlatograd, dar e mai comod de parcurs – și oleac’ mai scurtă; doar că vama-i mai aglomerată. Naiba știe, deci, pe unde ieși mai cîștigat s-o iei.

Bulgaria ne-aștepta înapoi, toropită de un weekend prelungit c-o punte de sărbătoare națională; nu prea aveai ce face, decît s-asculți la radio cîntece vechi și să te distrezi încercînd să vezi dacă Shazam le ghicește. Stara Zagora, în care-am mas iară, nu-i deloc urîtă, da’ n-am prea avut chef de ea-n vacanța asta. Partea turistică a zonei, ascunsă sus, pe dealuri, prin păduri e liniștită și răcoroasă…

… n-am mai trecut Balcanii prin Pasul Șipka, ca la dus (naiba să-l ia, că frumos mai e, dar tare te plictisești de curbe după curbe). Ne-am întors mai pe lîngă, prin minunatul oraș Gurkovo, cel cu gropi, coclauri și muzeul măgarului.

Muzeu pe care nu l-am vizitat; măgari avem și de la Giurgiu-ncoace.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov