despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de Sonia Ratatouille
Am dispărut pentru ceva timp și sincer, nu am nicio scuză pentru asta!
Vin totuși în forță, cu un articol scurt!
Opriți aplauzele, vă rog!
Ați fost vreodată la Sinaia? Dacă nu, merită!
Micuța prezentare a orașului pe care o să v-o fac acum nu este un ghid turistic despre locuri de vizitat, ca, nu știu…? Peștera Ialomiței?
E foarte mare și e ceva ce nu am mai văzut!
Pentru că e prima peșteră pe care am văzut-o care avea un pârâu subteran!
Peștera nu e îngustă și e foarte înaltă, are multe încăperi și merită vizitată.
                           
Acum hai să ne întoarcem la oile noastre.
Dacă mă gândesc bine, am fost la Sinaia pentru a treia oară și până și de data asta mă uimește orașul.
N-am ce zice, dacă ar fi Crăciunul și eram într-un film american, orașul ar fi mai ceva ca New York. Nu e mare, dar e destul pentru a-l lua pentru vreo 4-5 zile la puricat. Plus, simți că ești la munte, cum și trebuie!
Te-ai înfofolit în trei geci și ai și fular și căciulă? Io-te la domnul de pe partea cealaltă a străzii! Ce poartă, te intrebi? Îți zic eu! Poartă pantaloni scurți și tricou! Da, da, nu ești surd. (exagerez, bineînțeles)
Ce e Sinaia? Sinaia este locul perfect pentru a fugi de serviciu, copii gălăgioși, muncă în general și mai ales, chinul de a sta în trafic!
Nu că aș ști eu cum e cu probleme din astea, dar fac reclama, n-am ce face!
Vă mulțumesc pentru atenția acordată, sper că v-am ajutat și acum îmi permit să zic: Au revoir!
… și mîndră, și pocită mai poate fi toamna! Dar vacanța-i-nainte de toate vacanță și – știi tu mai bine! – vremea ține cu tine, pînă la urmă.
E frumoasă vacanța și-acum, în afara momentelor turistice, cînd ziua se face tot mai mică și cînd trebuie să te-ngrijești de haine groase. Pentru că-ți dă numai ție frumusețile pe care altminterea tre’ să le-mparți cu mii și mii de alți oameni.
Ia, de pildă, ajungi la munte numaidecît, fără să te-ncurce nimenea pe deneu; restaurantele-s mai tot timpul goale și bucuroase de oaspeți; și nu rareori te nimerești singur-singurel pe cine știe ce potecă ori în vreun muzeu.
Mde, dar și cînd seara cea mohorîtă se lasă peste orășel și-ți dai seama că-i tot mai frig și pentru că nu mai e aproape nimeni altcineva pe stradă, parcă nu-ți vine s-o treci la cîștiguri; însă – din fericire – Sinaia-i un orășel luminos, vesel și prietenos și lași de la tine!
Mai ales că cine-i venit acum, aici, sigur e venit de plăcere, de drag pentru locul ăsta.
Și dacă-i nor la Sinaia, dincolo de Bușteni e chiar soare – nu strică să te repezi să te convingi, dacă tot ești pe-aici. Te-ntorci cu oasele-ncălzite și gata să te-nfrunți cu bură, pîclă și ceață – că dai cu nasul de ele negreșit, dacă-i s-o iei spre Babe. Dar dacă-i prea neademenitor, mai degrabă te lași în jos, prin păduri, pe lîngă Bolboci, spre peștera cea minunată a Ialomiței; găsești, dup-aia, și unde să te hodinești lîng-o sobă, punîndu-ți burta la cale.
E o încîntare să te plimbi pe șoselele astea ce se-nnoadă și se unduiesc prin locurile astea și să le ai numai pentru tine, fără trafic, gîtuiri și mașini parcate-n toate părțile!
… nimeni în față, nimeni în spate – doar tu și cîte-o vulpe șmecheră ce-ți ține calea să ceară mîncare: una hăpăia chiar și gogoși.
Nu-i așa că-i bine toamna la Sinaia, cînd o ai doar pentru tine?
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Cînd ni se ia de Capitală, unde să fugim? La Giurgiu, la Buzău, la Ploiești? Haida-de! – tot la Brașov ajungem.
Contăm pe el – e un fapt – dar și el contează pe noi – neîdoielnic. Știm și noi, știe și el: știe prea bine!
Ne-nțelegem, deci, noi cu Brașovul. Ne-așteaptă mereu, ba chiar de fiecare dată cu ceva-n plus; și nu știu cum îi iese, dar cînd ne pomenim pe-aici, face el ceva și-și ascunde norii după al doilea rînd de vîrfuri, lăsîndu-ne cu Soare și vreme bună.
Ce-i drept, începe să se cam simtă toamna de-acuma, dar peste zi încă te mai păcălește dogoarea și seninul; și tot locul e cuminte și cald.
Dar cînd și ce nu-i frumos pe la Brașov?
Orașul, turnurile, Piața, Cetatea, Poiana, Rîșnovul și Branul, ba chiar și nenorocitele alea de drumuri care par tot mai lungi, indiferent că-s pe Valea Prahovei ori prin Cheia.
Despre oraș, n-ai ce să mai zici: l-ai tot văzut, îl știi, tot ce te face să-l cauți din nou și din nou e la locul său; o duce atît de mulțumitor, încît nu-i nevoit să facă niciodată pași mari înspre cine știe ce îmbunătățiri. Da, peisaje; da, istorie; da, turismul: da, noroc cu toate astea, dar nu-i doar noroc în Brașov. Fără să fie neapărat excelența autohtonă nici în civilizație, nici în civism, nici în arhitectură, nici în atracții, uite că rămîne un etalon al căii de mijloc, cea pe care are loc fiecare.
Puține orașe-s alea care nu se sinchisesc de faptul că nu-s buricul țării; Brașovul e unul din ele – pe de-o parte ferit de păcatul meschinăriilor provinciale și pe de alta avînd înțelepciunea să nu caute să dea lecții. Și uite că-i iese.
alte articole de pe-aici: Braşov după sufletul omului • spre Brașov • prin depresiune • Fundata • Prejmer
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
scris de Sonia Ratatouille
Cu toții am fost la munte, nu?
Ei, dar nu toți puteți spune că ați urcat pe unul.
Dar eu pot.
Deși trezitul la 5:30 nu mă atrage, nu puteam să nu fiu entuziasmată.
La început mi s-a părut extrem de ușor. Apoi a trecut juma de oră.
Aveam impresia că nu se termină. Ceea ce era parțial adevărat, deoarece asta era doar o zecime din drum. După o oră jumătate de chin, mă obișnuisem deja cu mersul și mă simțeam mai bine.
Și fix când mă descurcam mai bine, Cabana Ciucaș se zărește în depărtare (prin depărtare mă refer la 50 de metri).
După o pauză pe iarbă, am pornit iar la drum. Am avut drum domol, dar apoi a început partea grea – stâncile.
Traseu ușor, au zis ei, traseu ușor.
Am ajuns, în sfârșit, sus, de unde am ajuns în vârf. M-am gândit tot drumul că partea cea mai grea e să ajungi în vârf. Nuuuuuu! Se pare că nu știam ce e aia „coborât”. Nu doar că era abrupt, dar era și alunecos.
După alte două ore de coborât, timp în care am compus și un cântec minunat despre munte, am ajuns înapoi la cabana. O oră ne-a luat să ne revenim și nici atunci nu eram „fully charged”.
Am continuat să mergem prin altă parte, în speranța că ajungem înainte de a se întuneca. Am reușit, dar deși partea asta era cea mai ușoară, eram deja obosiți, așa că a fost foarte greu.
Cea mai mare bucurie e că am văzut lumea de sus, de mai sus decât am văzut-o vreodată.
         
În concluzie: Mi-a plăcut? DA
Plănuiesc să mai încerc asta curând? Nu
E o experiență super, dar e și foarte obositor.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
E la noi, da’ zici că nu-i ca la noi!
… și-am putea încheia aici, întrucît ce să zici despre Oradea, cînd te lasă cu gura căscată?
Un oraș de văzut, de simțit, de admirat – un oraș norocos.
Norocos, fiindcă-n ultimul deceniu a trecut prin refaceri și prefaceri, înflorind de-a dreptul.
Norocos, fiindcă n-a plătit același tribut ca alte orașe-n vremea cînd comunismul rădea cartiere-ntregi și le distrugea sufletul.
Norocos, mai ales, fiindcă… fiindcă gospodarul de azi are ce renova, ce repara și ce readuce la viață!
Și uite-așa, Oradea – Oradia! – e, poate, cel mai frumos oraș din Țară. Ce mai contează că-i așa departe? Te duci la el cu inima caldă și-așa.
Ce să faci aici? În afară de faptul că poți să boierești fără să faci nimic, le poți face pe toate. Să te plimbi toată ziulica printre palate, să te hodinești la o bere rece oriunde-ai chef, să te plimbi iară – și după toate astea, să vezi ce mai e: nenumărate moduri de distracție, toate pe bază de bălăceală.
Să-ți pui burta la cale – bucătăria maghiară se simte-n meniuri! – să mînci plăcinte, prăjituri și… hai, înc-o bere rece!
                                                                               
Văzurăți, da? Fain oraș! Și-i încă mult, mult de muncă la el. Destule case-și așteaptă vremea renovării! Însă-i nedrept să ne uităm numai la centrul cel colorat și strălucitor; străzile ce se depărtează de el sînt și ele încîntătoare; găsim scuaruri și parcuri umbroase peste tot; ne putem plimba-n pofta inimii pe malul Crișului; dăm tîrcoale bisericilor; căscăm gura la sumedenia de detalii frumoase și – peste toate astea – ne binedispune atmosfera plăcută. Chiar și zilele caniculare-s respirabile iar serile-s lungi, mai lungi ca acasă.
Terase, v-ați prins, sînt; locuri pietonale unde să te strîngi și de unde să pleci mai departe, aidoma; și peste tot case vechi, în care să poți locui cîteva zile avînd tot confortul.
Amestec de civilizație și năzuințe – se simte la fiece pas, de la palatele ridicate-n celelalte vremuri, despre care rușinos de puțin vrem să știm, pîn-la forfota de azi a orădenilor, pentru care statul degeaba-i mare rușine – locul te atrage și te pune pe gînduri totodată: grozavă-i Oradea așa cum e, dar și cum vrea să fie.
Și are tot dreptul să vrea să fie, dacă ne gîndim la ce-a fost și de cînd a fost: oraș vechi, viu, important, de pe vremea cînd în partea asta de lume se cam termina lumea.
                                    
Ce să mai zici dacă te abați nițeluș spre Complexul baroc, unde pe lîngă palat și surprinzătoarea biserică (interiorul te dă pe spate) mai ai și-o colonadă podită cu lemn de-un sfert de kilometru? Și-n cea mai călduroasă zi e răcoare pe Șirul canonicilor. Păcat că-s locuri care mai degrabă pot fi admirate pe dinafară, intrarea oamenilor în palat – și nu numai în palatul ăsta, ci și-n altele din oraș! – nefiind încurajată.
                
A – reiese din poze lipsa mașinilor, nu? Nu-i o păcăleală: traficul în Oradea e lejer de tot; dar poate și pentru că poți să te duci de colo-colo cu tramvaiul ori cu taxiul.
Ce-ar mai fi? Bunăoară, merită cu vîrf și-ndesat să te abați pîn-la Grădina zoologică! Nu-i mai mare decît cea din Pădurea Băneasa; n-are mai multe animale; dar poți sta-n ea cîteva ore bune, simțindu-te bine, nu s-alergi un ceas printre țarcuri, la fel de chinuit precum animalele dinăuntru. Aici ai un parc veritabil, cu umbră și aer bun; poți da de mîncare animalelor – de la găini la capre și de la porcușorii de Guineea la cămile. Orădenii vor să mute grădina mai în afara orașului, într-un loc și mai mare, și mai aerisit; să vedem cînd o fi gata.
Mai e și cetate, și-un deal pe care să te sui și să cuprinzi cu privirea toată zarea; mai sînt și bucuriile din apropiere de la Băile Felix…
Fără să țipe asta, Oradea-i plăcut și bun cu turistul. Ce fel de turist vrea aici, nici Oradea nu știe deocamdată. Poate veni amatorul de-un city break splendid; poate veni familia cu chef de joacă și distracție – pentru care s-a construit ditai parcul acvatic la care chiar poți ajunge și pe jos – oricine poate veni aici.
Cum vii aici, firește, e mai complicat. Capitala-i departe rău, așa că cel mai cuminte-i să iei avionul, deoarece chiar nu-s puține zboruri zilnice – ba chiar pare că mai e loc și pentru altele. Aeroportul local e mare, plăcut, apropiat de oraș și taxiurile-s de încredere. Singura belea cu zburatul este că bagajele de cală întîrzie îngrozitor de mult, din ce în ce mai mult, pe aeroportul Otopeni. E trist și că a cam dispărut obiceiul nostru de a aplauda pilotul la aterizare; parcă nu mai are nici un haz acum.
… ei, și uite-așa, ne-am mai făcut o vacanță: una bună. Hai la Oradea!
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
M-aș duce și pe jos.
Doar știți că-mi place Bulgaria; poate și pentru că-s printre norocoșii care-o văd ca o țară și-o destinație în sine, nu locul unde te duci de nevoie cînd n-ai bani de greci și nici alternativa mai sclivisită a litoralului autohton.
Nu: în Bulgaria mergi pentru Bulgaria – așa trebuie și așa merită.
Ce poate fi mai Vacanță decît să simți cum cobori Podul Prieteniei, te-nvîrți de două ori în vamă și să te pui cuminte pe șosea?
Din Ruse drumul te poartă spre Razgrad și mai apoi Șumen. De-acolo se poate practica autostrada pîn-la Varna ori mai acana, pe șosele obișnuite, în direcția Burgasului: pe măsură ce te apropii de Mare, peisajul începe s-aducă cu cel grecesc: dealuri pîrjolite de Soare, copăcei piperniciți, capre buimace la umbră; doar că-n loc de măslini îs corocoduși – atît.
Rămîne o plăcere să conduci pe la bulgari. Deși parcul lor auto s-a modernizat considerabil, rămîn în funcțiune îndeajuns de multe rable încît să-ți potrivești viteza și ambițiile după putirința lor; se poate să traversezi un pas montan întreg în spatele unei furgonete încărcate cu lubenițe, fără să poți și – mai ales! – fără să te necăjești că nu poți s-o depășești.
Nesebar nu-i Nesebar: bulgarii-i cam zic Nesebăr, dar să lăsăm lucrurile cum le-am găsit; de altfel, nu știu pe nimeni într-atît de scrupulos care să zică c-a fost la Zlatni piasăți și Slîncev briag, deși Nisipurile de aur și Sunny Beach sînt stațiuni celebre.
Marea Neagră e de-a dreptul splendidă aici, și are atîtea culori și nuanțe de nici nu-ți vine să crezi. Plaja-i bună, apa limpede și curată și-i loc pentru fiecare.
Nesebar e drăguț chiar și fără orașul cel vechi, care-i atracția turistică principală. E cuminte, cochet, curat, organizat și îngrijit.
                   
Înspre Ravda s-a întins cu un cartier nou, în care blocurile-s construite aerisit, oamenii avînd trotuare, terenuri de sport și locuri unde să-și ție mașinile. Firește că-s și zone unde casele, vilele și bloculețele-s mai îngrămădite, dar sînt mai vechi: ideea îmbucurătoare e că în zilele noastre au învățat să construiască mai cumsecade. Aceeași senzație și-n direcția cealaltă, înspre Sunny Beach, unde cartierul Fregata, de asemenea mai nou, lasă pentru oameni surprinzător de mult loc liber: bravo lor.
Firește, puhoiul de lume vine aici să viziteze Orașul vechi. Sînt fel de fel de titicare, autobuze turistice și vaporașe cu care – la alegere – te poți duce-n celelealte stațiuni învecinate. Casele vechi, străduțele-ntortocheate, restaurantele cu nenumărate terase etajate înspre Mare, puzderia de magazinașe cu dulciuri și suveniruri te farmecă.
                                                                  
Cu cît locul e mai turistic, cu atît o să te tragă cineva de mînecă-năuntru; firește, într-un mod vesel și plăcut. Aproape toți vînzătorii și chelnerii din orașul vechi rup cîteva vorbe-n română; dacă e nevoie cheamă iute pe cineva care știe să vorbească mai bine, ca să nu te piardă de client.
Se mănîncă bine – foarte bine – în Nesebar. N-am întîlnit vreun restaurant să-și bată joc de ingrediente și de cantități, nici măcar la „împinge-tava”. Au mai introdus și cîteve lucruri noi – mai sofisticate – în meniuri, dar felurile de bază-s ireproșabile. Și, oriunde-ai merge, berea și apa ți se dau cu adevărat de la rece.
Pescărușii – nenumărați – îs obraznici: una-două te pomenești cu unul venit să-ți fure din farfurie.
Deși e într-adevăr aglomerație mare seara, e destul loc și pentru plimbări liniștite; sînt locuri de recreere, biserici de văzut și muzee bogate.
                  
Rămîne atît de plăcut stilul de-a servi clientul, de a-l ține minte cînd revine și de a-l ajuta fără să se facă preș în fața lui; impresionantă, ca întotdeauna, puterea de muncă a personalului bulgar: peste vară se lucrează zi de zi, zi după zi. Nu rar vezi, într-un colțișor de terasă, cîțiva copii de-ai chelnerilor jucîndu-se la o măsuță fiindcă n-au cum să fie lăsați singuri acasă.
Nu fugiți de familiile bulgărești cu copii mulți; se poartă frumos, se înțeleg bine, sînt veseli și foarte, foarte rar găsești printre ei echivalentul cocalarilor noștri.
Sînt și români, firește; nu lipsesc ucrainieni, sîrbi, ruși și polonezi: te uiți în jur – pe stradă, pe plajă, prin restaurante și magazine – și-ți dai seama de ce se simt așa de bine cu toții-n Bulgaria și de ce nu-i întîlnești pe litoralul nostru.
E așa de bine-n Nesebar că nici n-am mai plecat prin alte locuri, nici prin Varna, nici prin Burgas.
Bulgarii încă citesc și cumpără ziare. O ediție de weekend se tipărește-n peste 300 de mii de exemplare și are o sută de pagini; se vinde cu aproape cinci lei.
Fac pateuri de toată isprava. Reușesc și prăjiturile foarte bine. Înghețata-i bună peste tot. Preferă plata cu bani gheață, e adevărat; peste tot îți dau restul pîn-la ultima stotincă și bon.
La-napoiere ne-am oprit în Ruse; oraș tipic bulgăresc: aceleași blocuri la periferie, aceleași bulevarde largi, aceleași parcuri nesfîrșite, același centru pietonal. Stînd un pic să ne tragem sufletul la umbră, ne-am dat seama de ceva-ul ăla care ne-nsoțise peste tot la plecarea din Țară: fiecare petec de iarbă era tuns, îngrijit, curat.
Am fost în Bulgaria de drag.
vacanțe în Bulgaria: zile frumoase prin Bulgaria – 2010 • după Balcic III • după Balcic II • după Balcic – 2013 • Balcic: a doua venire – 2014 • tot Balcicul de sub Soare – 2015 • Stara Zagora – 2017 • Veliko Tîrnovo – 2018 • Sofia – 2019
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Ce-i pe-aici, știm de pe etichetele sticlelor de vin. Dealul Mare, Valea Călugărească, Ceptura, Tohani, Cricov, Pietroasele – și, firește, Urlați: podgorii, una și una. Dealuri însorite, domoale, de pe care vezi întinzîndu-se-n zare bogăția Bărăganului.
Merită să te-abați un pic, fără îndoială.
Urlați e un orășel dichisit – se simte că-i la juma’ de ceas de Ploiești – și are, ascuns într-un pădurice răcoroasă, conacul unei familii de strașnici oameni, care-au dat destule și Bucureștiului: pe la 1850 baronul Bellu scotea viile de pe pămînturile sale și lăsa locurile pentru amenajarea cimitirului….
Dar aici, la Urlați, conacul Bellu e o încîntare veselă. Nu-i vreun palat, nici vreo vilă, ci doar o frumusețe de casă înconjurată de sute de mii de flori; și-un foișor de pază care-ți face cu ochiul din stradă, să știi unde să te-oprești.
Un ceas, două de liniște și de gînduri frumoase, asta te-așteaptă.
Și cînd o iei pe potecile ce se pierd prin pădurice parcă dup-un colț te-aștepți să dai nas în nas cu vreun boier ieșit la plimbare și n-o să știi ce să-i spui.
                                          
Odinioară erau mai multe clădiri; ce vedeți e doar ce-a rămas.
Drumul, lesnicios: lumea-l face pe autostradă și mai apoi abătîndu-se oarecum spre Mizil – traseu folosit din ce-n ce mai des și de cei ce merg spre Moldova, pentru a scuti segmentul Urziceni-Buzău.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Pîn’la urmă, chiar avem o țară minunată. Deși ne plîngem de legăturile greoaie între provincii, ne dăm seama și că… e drum lung de făcut; deci, la drum!
N-ai ce face decît să iei calea Piteștiului, pe care-l lași în urmă cu ușurință; de-abia dup-aceea devine mai complicat și mai obositor: o șosea aglomerată mereu, pe care n-ai cum să nu fii atent în toate părțile. Uneori mai ai și noroc, găsind-o goală – atunci mai apuci să tragi cu ochiul și la peisaj: Valea Oltului e frumoasă-ntotdeauna. De la Sibiu încolo se schimă calimera: rețeaua de autostrăzi și șosele transilvănene e de mare ajutor și nici nu-ți dai seama cînd te pomenești la Alba.
Alba… cealaltă capitală, cum se zice; oraș însemnat – te-ai aștepta, parcă, să fie mai mare, mai întins, mai aglomerat: cînd colo-i o urbe mititică, din care nici nu-ți dai seama cînd ai ieșit.
Și-atunci, ce are orașul ăsta? Ce te face să te simți atît de bine, cu ce te-mbie, cu ce te ține pe loc?
Alba-i unul din orașele ce au – cum să zic? – un ritm, o atmosferă, un… ceva inefabil: ceva-ul ăla te face să petreci aici zile fără să te ia plictisul, fără să ți se urască de lipsa perspectivelor.
Păi, cum! Doar are ditai Cetatea!
Ca să fim cinstiți, e o cetate… mai degrabă civilă – nu dintr-aia semeață, rece, cocoțată pe-un pinten de stîncă – bastion de conțopiști, nu de strașnici soldați. Pînă și istoria a cruțat-o: tunurile nu i-au năruit zidurile – ia, dac-a trecut prin vreo cîteva răscoboale…
Ce-are a face! Despre istorie citești mai încolo, cînd te-așezi o țîră să-ți hodinești picioarele – că ai ceva de mers!
Mie-mi place cum a fost renovată și pusă-n valoare cetatea. Oamenii din oraș o au pentru ei: se-ntîlnesc, se plimbă, aleargă, se strîng, pierd vremea; iar turiștii – lăsîndu-se molipsiți de felu-n care-i văd pe ceilalți simțindu-se bine – încetinesc pasul, se opresc, se așează și rămîn aici pînă-n seară.
Așadar, cetatea: e-n miljocul orașului și oricum ai lua-o – dinspre centrul nou, dinspre centrul vechi – e la fel de încîntătoare. Dinspre centrul nou, de care-i despărțită printr-un spațiu public aerisit, în care poți găsi fără ceartă atît oameni cît și mașini, ți se arată partea cu Catedrala încoronării. Dacă vii de dincolo, atunci – după ce urci un deal ce pune cetatea strașnic în valoare – găsești porțile emblematice și obeliscul.
Dar înainte de Cetate mai e ceva: zidurile și șanțul de apărare; veritabile atracții-n sine. Pasaje, podețe, trecători, scări și alte scări – plus ocazia să te plimbi, pur și simplu să te plimbi, dînd roată fără să te plictisești deloc. Ici-colo, cîte-un restaurant cu terasă ademenitoare. Deloc monoton parcursul, deși nu-i altminterea decît printr-un canion de cărămidă! Din cînd în cînd, te mai urci să admiri panorama orașului; face de asemenea să-ți închiriezi o bicicletă și să te dai cu ea!
Dar Cetatea, înăuntru – ce e înăuntru? Păi e biserica catolică, cea veche: rece, mare, piatră gri, piatră rece. Lîngă ea, firește, luîndu-i fața, surata ei ortodoxă, ridicată pentru încoronarea urecheatului; fără să poți zice că-i vreo frumusețe, impresionează prin lumină și prin pridvoarele deschise ce-i mărginesc curticica – reușit efect! Mai apoi, fireștile clădiri publice de oraș transilvănean și-o mică enclavă de locuit. Se poate circula cu mașina, dar nu se face abuz – așa că te simți bine și-n largul tău!
Totu-i un muzeu aici, parcă.
De-o dată te pomenești pe partea ailaltă, trecînd pe sub poarta unde-a stat Horea închis, așteptîndu-și osînda; de altfel, după ce te vezi afară din cetate, te oprești la obeliscul ridicat în amintirea lui și-a celor doi tovarăși. Copii se joacă nepăsători, turiștii caută să iasă bine-n poze, dar tu pui un gînd bun celor ce n-au stat locului în istorie.
                                
Atît?
Păi… atît; dar atîtul ăsta e… atît de frumos, de nemonoton, de plăcut, de agreabil, încît nu te dai dus din Alba. Grozav ce te prinde, orașul ăsta.
Plăcut, pe-aici, e și felul oamenilor. Cine-i în grabă n-are cum să-i vadă, și-i păcat. Totu-ți merge la suflet. Magazine, patiserii, terase, restaurante; gogoși, langoși, plăcinte; la cofetărie găsești ciocolată de casă așa cum o faci acasă; curățenie; și-n plus, un trafic auto liniștit: loc pentru toată lumea!
Se zice că o zi-i de ajuns pentru Alba Iulia; dar uite că după vreo trei, încă nu ne plictisisem. Însă mai aveam și altele de văzut.
Înapoi la Sibiu, trei sferturi de ceas – cît ne ia nouă să străbatem Capitala, la o adică. Regăsim un oraș care s-a păstrat bine, cu centrul mai plăcut și mai dichisit ca oricînd. Toate – biserici, bastioane, turnuri, muzee – îs la locul lor, așa cum le știam și le îndrăgisem. Aceleași terase și restaurante unde poți să stai fără să-ți bubuie muzica-n cap, aceeași tihnă, aceeași atmosferă de vacanță, cu oameni care se bucură că au la-ndemînă o comoară. Ce să mai zici? – zici că-i Duminecă tot timpul la Sibiu.
                        
Iar la drum, da-n direcția cealaltă. Mintenaș la Hunedoara, unde-i cel mai frumos castel din țara noastră, cel al Corvinilor: ne cocoțăm, ne băgăm nasu-n cotloane, găsim celebra fîntînă săpată-n piatră, ne umplem de bucurie văzînd pîrîiașul ce susură-n josul zidurilor. Miroase a istorie și-a măreție și, fiindcă-i o zi mai puțin aglomerată, avem castelul parcă numai pentru noi: strașnică senzație!
                          
… bine, trebuie și de-aici să plecăm; da-n juma’ de ceas ne suim din nou la alte ziduri!
Deva-i la doi pași și Deva are o cetate veritabilă: dintr-aia pe care, ca turist, poți s-o cucerești. Asta, dacă nu tragem chiulul și luăm telecabina, ceea ce-i mult mai odihnitor mai ales după ce ne-am pus burta la cale, jos în oraș.
Cetatea, simplă, ce să zici: pietre – toate pietrele-s la fel – dar priveliștea-i de milioane. Toată țara se așterne-n față! Dealuri, păduri, sate de oameni harnici, șosele, plus Murășul ce clipește-n Soare: parcă nicăieri nu se vede mai frumos ca de-aicea; nicăieri.
            
Faine locuri, nu-i așa? Și cîte mai sînt de văzut: dăm o șansă și Sebeșului: are un centru vechi tare drăguț, cochet și animat; în apropiere-i Rîpa roșie, Cîlnicul; și nu ne lasă inima să lăsăm plaiurile astea fără înc-o juma’ de zi-n Alba, fiindcă tot nu te-am săturat de ea.
        
Drumu-napoi nu-i trist: nu, pentru c-a fost cu adevărat o vacanță bună.
Și-am încălecat… ăăă… nu.
Și-am luat cîțiva langoși pentru acasă; da’ deja la primul popas i-am terminat.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
scris de Sonia Ratatouille
Salutare, oameni buni! Vin cu vești importante.
Unde credeți că a fost șoricelul ăsta în vacanță? Ați ghicit, probabil, din titlu.
Alba Iulia este un oraș istoric cu o frumusețe îngrozitor de misterioasă.
Cetatea este mare și plină de secrete. Este un loc perfect pentru o plimbare liniștită sau o aventură distractivă.
Catedrala romano-catolică, unde este mormântul lui Iancu de Hundeoara, este așa de impunătoare că ți se face pielea de găină când o vezi. Este în stilul gotic, având arcurile alea frânte pe tavan.
Am mai văzut și Catedrala Încoronării. De o culoare galbenă, locul parcă strălucește în lumina soarelui. Are o grădiniță mica și mulți bolovani antici de mormânt.
Un alt loc de vizitat este Muzeul Unirii, care este de fapt un muzeu despre toată istoria de la daci până la Unire. Se întinde pe 3 etaje, incluzând parterul.
Alba Iulia se poate mândri cu vremea schimbătoare. La 13:35 crăpi de frig, înfofolit în două geci, iar peste cinci minute vezi juma’ de populație în pantaloni scurți.
După părerea mea, care întotdeauna contează, este un loc care trebuie vizitat.
Acum vă las și ne vedem data viitoare cu alte locuri interesante!
         
Cetatea:
                                   
Porțile și Obeliscul:
                            
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Oricît de mică, o plimbare la Sinaia rămîne o bucurie; o plăcere: nu știu de ce nu-mi iese din cap vorba rămasă de la Caragiale despre trenul ce-i ducea pe vilegiaturiști aici – „trenul de plăcere”.
Azi mergem cu mașina și ne plîngem că ședem în coloană; și cînd ajungem la munte ne plîngem iar că n-avem unde să parcăm.
Dar pentru cine nu se plînge – că-n realitate n-are de ce – Sinaia e un loc minunat, pe orice anotimp.
Ajunși la ceas tîrziu în orășel, mult după ce bucureșteanul eliberase deneul, am intrat într-o poveste: zăpadă albă, curată, mii de lumini frumoase; Bobocul s-a frecat bine la ochi: „aici chiar ar putea sta Moș Crăciun!”
Da, e lume – și jos, și sus – dar e loc pentru toată lumea: și vedem, pentru a nu știu cîta oară, că acolo unde atmosfera e plăcută, deschisă, relaxată și civilizată chiar și oamenii își aduc aminte că-n sinea lor așa-s și ei.
Ce plăcere să te plimbi printre brazi, să deschizi potecă prin zăpada ne-ncepută, să tragi aer tare-n piept și să uiți – un pic! – de mască… iar mai apoi să-ți întinzi oasele la căldură și să știi că și mîine tot asta o să faci!
Că tot îl ținem pe Eminescu azi, i-am făcut o poză-n parc, cu cușmă de zăpadă.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii