despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Vacanțe și veri…

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Cu nostalgia anilor care se scurg mult prea repede, cel puțin de câțiva ani și în prezent, trecutul nu este trecut sau uitat, ba este chiar foarte, foarte prezent, atât în memoria cerebrală, cât și cea scrisă pe agende, fotografii, scrisori sau ilustrate. Memoria mea cred că este fixată destul de bine în cutia craniană, pe care nu o las să ruginească, motiv pentru care mă bucur că pot să le fac cunoscute celor interesați, de felul cum copiii, pâna la vârsta de majorat, care în acei ani era la vârsta de 21 ani, petreceau vacanțele cu părinții, alții în colonii de vacanță organizate de stat sau de școli. Vacanța școlară începea de la 1 Iulie și ținea pâna la 1 Septembrie.

Personal, atât eu cât și fratele meu, cu doi ani mai mare, nu am devenit independenți decât după 21 ani, când terminasem studiile superioare și devenisem autonomi din punct de vedere material sau căsătoriți.

Îmi amintesc de zilele frumoase de vară petrecute la Timișul de Sus (vezi imagine), aproape de Brașov, imaginea din bazinul aflat în terenul ce aparținea Primăriei Sectorului 3 Albastru, iar pentru a avea acces trebuia acordul primarului. Tatăl meu a obținut acordul, iar marele avantaj a fost că se includea și accesul la pensiunea unde puteam sa servim cele 3 repas-uri.

În concluzie, afirm cu convingere că anii cei mai frumoși ai copilariei au fost cei petrecuți cu părinții și fratele meu.

Provincia Québec

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Provincia Québec este situata în America de Nord-Estul Canadei, fiind considerata provincia cea mai întinsa din cele 10 provincii canadiene. Se pare ca multi locuitori ai Tarii Bascilor (Pays Basque), locuitorii celor doi versanti ai Muntilor Pirinei occidentali, de partea Frantei si a Spaniei, vorbesc limba „basca”, limba non-indoeuropeana. Se pare ca multi „basci” cunosc aceasta provincie Québec.

Primele contacte ale pescarilor basci cu America de Nord, peripetiile limbii nationale a Québec-ului, care este limba franceza, demersurile acestei provincii canadiene pentru obtinerea independentei, sunt caracteristicile care unesc aceste doua tari.

În anul 2001, prov. Québec numara 7.410.000 locuitori ceea ce reprezenta 24% din populatia federala a Canadei. 80% dintre locuitori traind de-al lungul Fluviului Saint Laurent în marile orase, precum Montréal si Québec, cu porturi importante care poarta aceeasi denumire. Marea majoritate a societatii (80%) este francofona.

6 milioane francofoni din Québec sunt descendenti din pionierii veniti din Franta în secolele XVI si XVII. Locuitorii din Québec au dorit si doresc sa aiba mijloacele de a trai într-o societate francofona într-un continent Nord American, înconjurat de alte 24 milioane canadieni si 182 milioane americani anglofoni. Anglofonii din Québec sunt descendentii imigrantilor de origini diferite, dar principal britanici. Sunt câteva secole de când britanicii erau în cautarea unei situatii mai bune în America, sau altii la sfârsitul Razboiului de Independenta al Statelor Unite s-au deplasat catre Nord din dragoste pentru patria de origine. În zilele de astazi ei reprezinta mai mult de 600.000 locuitori, traind în Montréal si împrejurimi, ei constituind o retea de educatie de la gradinita la universitate, o retea de spitale si mijloace de comunicatie, precum jurnale, radio, televiziune etc., exclusiv în limba engleza.

Natiunile indigene, primele natiuni Amerindiene, traiesc în teritoriile Québec-ului de mii de ani. Atunci când primii europeni începusera sa se instaleze de-a lungul St. Laurent în secolul XVI, ei au intrat rapid în relatii cu amerindienii. În acelasi timp, numai în urma cu 20 de ani relatiile cu amerindienii s-au dezvoltat în domeniul culturii, educatiei, politicii si social. În prezent, Québec cuprinde 54 comunitati autohtonecare reprezinta în total 71.400 locuitori. Ei sunt aproximativ 63.000 amerindieni si 8.000 inuiti, originari din teritoriul Arctic. În total, aceste 11 natiuni autohtone nureprezinta în mod oficial decât 1% din populatia Québec. În 1985, guvernul Québec, a fost primul din toata Canada, care a recunoscut oficial natiunile autohtone. De atunci, Guvernul a recunoscut acestor natiuni, dreptul la autonomie în sânul Québec, drepturile culturale, lingvistice, traditiile si participarea lor în dezvoltarea economica a Québec, precum si dreptul de a se bucura de toate beneficiile si progresele regiunii.

Din punct de vedere geografic, Québec se situeaza în America de Nord, chiar daca originile sunt franceze si ca organizatia parlamentare este britanica. Limba oficiala folosita în departamentele de stat si private este lb.franceza, dar din ce în ce mai mult regiunea Montréal a devenit cosmopolita multumita imigrantilor. Astfel, Québec se prezinta în lume ca o societate pluralista, moderna si vie. Provincia Québec este singura provincie canadiana, unde bilingvismul, respectiv limbile franceza si engleza, sunt limbi oficiale.

Când primii europeni au descoperit Québec, amerindienii traiau deja în aceasta regiuni. Pentru documentare, redau câteva date istorice importante, cu referire la situatia istorica:

  • În 1534, Jacques Cartier a debarcat în Golful Gaspésie si în numele regelui Frantei François I s-au instalat în acele locuri, navigând pe fluviul St.Laurent.
  • În 1608, în ziua de 3 Iulie, Samuel de Champlain a debarcat pe malurile aceluias fluviu St.Laurent în partea de Nord, într-un loc pe care indienii îl numisera Québec, respectiv orasul Québec, numele orasului si al provinciei datând de atunci.
  • În 1642, Paul de Chomedy de Maisonneuve a creat o mica colonie denumita Ville-Marie, ce numara cca.70 persoane, cu o mica cetatuie, un spital, si o capela, astfel luând nastere orasul Montréal, care în limba irocoaza se numeste HOCHELAGA.
  • În 1759, orasul Québec a fost invadat de armata britanica.
  • În 1763, prin Tratatul de laParis, regele Frantei a cedat regatului britanic Canada.
  • În 1774, prin Tratatul din Québec se recunostea canadienilor francezi folosirea Dreptului civil francez si libertatea de a-si alege religia.
  • În 1791, ca urmare a Actului constitutional, Canada s-a împartit în doua: Canada de Sus în majoritate anglofona si Canada de Jos, respectiv prov. Québec, majoritar francofona. În acest fel canadienii francezi au obtinut parlamentul lor.
  • În 1840, Canada de Sus si Canada de Jos, s-au reunit.
  • În 1867, provinciile de la Nouvelle-Ecosse, Nouveau Brunswick, Québec si Ontario au fost federalizate prin Actul Americii de Nord britanic.
  • În 1960, a avut loc ”Révolution tranquille” din Québec. Începutul modernizarii societatii si a economiei.
  • În 1976, Partidul Québecois independent, a preluat puterea parlamentara.
  • În 1980, populatia Québec-ului s-a pronuntat pentru un referendum contra proiectului de ”Suveranitate-Solidaritate” al Partidului Québec.
  • În 1995, cu o diferenta de 1,16%. rezultatele referendum-ului mentine Statu Quo constitutional.

Numele toponimice din Québec de origine basca, au dovedit legaturile existente între pamânt si locuitorii din Québec, astfel fiind clar ca toponimiadin Québec are trei origini: amerindiana, franceza si engleza. Numele de origine indigena fac parte din cultura în Québec si au o mare importanta. Cu ocazia recensamântului din 1993, 9,6% din toponimie era indigena. Înainte de sosirea europenilor în Québec, Amerindienii si Inuitii foloseau mii de nume în tinuturile pe care le ocupau. De exemplu, pe harta se pot gasi cu usurinta numele oraselor: Québec, Rimouski,Matane, Chisasibi, Kuuijuaq, Kangirsuk etc., etc.

Numele de origine franceza sunt de ordinul a 80.000 si reprezinta cca. 72% din numele locurilor. Primele nume au fost fixate în secolul XVI, cu ocazia sosirii exploratorilor si a pescarilor. Pionierii secolului XVII, guvernatorii civili sau religiosi si nobilii, au marit numele franceze. În final, numai în secolul XVIII numele locurilor de origine engleza au aparut, astazi ele reprezentând 11,8% din numele locurilor.

Trebuie subliniat ca cercetarile toponimice din Québec lasa un important loc numelor de origine basca. În prezent o suta de nume recunoscute ca fiind de origine basca au fost recensate. De exemplu, în Gaspésie „Barachois”, „Ile aux Basques”, în fata orasului Trois-Pistoles. În golful Sept Iles se gaseste insula „IIe Grande Basque”,”Ile Petite Basque,aproapede Escoumins „L’anse aux Basque”, lânga Charlevoix „Lac du Basque” si „L’anse du Chafaud aux Basques”. Numele de GASPÉ este de origine Basc: gerizpe/kerizpet, care înseamna „sub adapost”.

În final, împrejurul orasului Trois Pistoles, se gasesc urmele relatiilor istorice cele mai importante între Québec si Pays Basque. Aceasta regiune reprezinta 11 orase cu cca. 10.000locuitori. În Muzeul orasului Trois Pistoles se afla Centrul de cercetare privitor la aceste origini. Aceasta regiune a dezvoltat si mentine cel mai mult relatiile cu Pays Basque, care atrage în fiecare an numerosi turisti francezi, cercetatori, grupuri de muzicieni si dansatori din Pays Basque.

Articol publicat în revista „Acum”

CRISTOS A ÎNVIAT!

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Mă aflu departe de țara mea de origine, dar nu voi uita niciodată minunatele meleaguri ale României cu bogățiile naturale, precum nici oamenii de bună-credință care m-au înconjurat și continui sa comunic cu ei, motiv pentru care doresc tuturor ca Învierea Domnului nostru Iisus Christos sa va aduca multă sănătate, reușită în viața de toate zilele, Pace în lume, spre binele urmașilor noștri.

“Christos a înviat, din morti, cu moartea pre moarte calcând, Si celor din morminte, viata daruindu-le…”

8 și 9 martie 2019

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Dragi cititori, astazi sunt 2 zile importante pentru credinta si traditia populara. Prima este Ziua de 8 martie intitulata ZIUA FEMEILOR, despre care am mai scris pe acest blog, încât nu este cazul sa repet, deci voi aminti numai de traditia zilei de 9 Martie, ZIUA SFINTILOR MUCENICI.

Sfintii Mucenici, la numar de 40, este începutul Primaverii, marcat de ziua Mucenicilor.
Sunt multe obiceiuri în România, credinte si practici magice cu aceasta ocazie, toate acestea în functie de zona unde locuiti.

Credinta spune ca în noaptea de Mucenici se deschid mormintele si Portille Raiului, în asteptarea spiritelor mortilor, cu focuri aprinse, mese întinse cu bunatatile pregatite de gazde, toate acestea pentru purificarea oamenilor, animalelor, constructiilor,  prin afumarea cu tamâie, care este protectia magica a caselor.

Îmi amintesc si acum, de parca ar fi fost ieri, când împreuna cu scumpa mea mama, ore întregi stateam la masa, pe care era întinsa o fata de masa alba imaculata, deasupra cu o planșe de lemn, capitonata cu faina, unde coca pregatita simplu, din faina, apa si f. putina sare, fara mirodenii în interior o framântam cu putere, dupa care începea formarea mucenicilor, conform traditiei în Muntenia, care erau ca niste inele mici din coca, iar durata executarii… ore întregi. Se lasau pâna a doua zi pe masa, acoperiti cu alta fata de masa imaculata, inelusele se uscau si se puneau în apa clocotita si îndulcita dupa gust, iar în final se adaugau nucile pisate, câteva picaturi cu apa de flori, eventual si putin Rom, tot dupa gust.

În ziua de 9 Martie dimineata, mergeam cu mama si fratele meu la Biserica Slobozia, de care apartineam,acum tot pe Magistrala, colt cu Bd. Mrasesti, cu Acatistul ce cuprindea numele celor din familie care trecusera în Eternitate. Toata lumea împartea Mucenici, cozonac, chiar si mici pachete cu de-ale gurii, ca toate sa fie sfintite si primite de Cel care ne-a dat viata si lumina.
În Moldova era acelas ritual, cu diferenta ca acolo Mucenicii nu se faceau ca cei din Muntenia si alte regiuni alte României, ci numai din aluat de cozonac, în forma de cifra opt, apoi opariti cu zahar fierbinte si putin rom.
Amintirile din copilarie si tinerete, nu le pot uita.

LA MULTI ANI PENTRU TOATE FEMEILE! SI POFTA BUNA LA MUCENICI!

1 Martie 1934

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

O zi importanta deoarece asteptam Primavara si iata ca sosise, ca întotdeauna pomii erau înfloriti, ghioceii se zbateau si ei sa iasa la lumina Soarelui, iar prietenii parintilor mei care aveau mijlocul de deplasare pe 4 roti, destul de rar în acele vremuri, ne invitau întotdeauna la o plimbare sa vizitam împrejurimile minunate ale Bucurestiului, în natura minunata a zilelor de Primavara – care nu se lasa mult asteptata ca în zilele noastre ale anului 2019, aici la Polul Nord, unde fulgii de zapada înca ne viziteaza…

În imagine, ne aflam în Parcul Snagov cu scumpii mei parinti si frate, care ne instalasem precum niste „vedete” ale anului 2019.

Era o imagine „avangardista” la acele vremuri, totusi parintii s-au pretat dorintei noastre, îndrazneata în acei ani.

Atât fratele meu, cât si subsemnata, nu am avut niciodata veleitati de „vedete”. Amintirile, ramân amintiri tot restul vietii, precum Tara, frumusetile naturii României si… prima iubire.

NOROC SI LA MULTI ANI CU SANATATE!

„Vine, vine Primavara/ Se asterne în toata tara/Floricele pe câmpii/Hai, sa le-adunam copii/ Creste, creste, iarba creste/Iar frunzisul se mareste…”

Despre istoria Mărțișorului, puteți citi aici.

Despre trezire, somn și ceasul biologic

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Traim în prezent într-o lume din ce în ce mai artificiala. Electricitatea si sistemele moderne de iluminat ne permit a continua activitatile noastre atât ziua, cât si noaptea, fara a fi „sclavii” luminii solare, putând a calatori pâna la antipozi în câteva ore, ceea ce era imposibil si de negândit la începutul secolul trecut. Or, fiinta umana (ca si majoritatea animalelor) are un „ceas intern, un ceas biologic” ajustat ritmului zilei si noptii, creierul uman având capacitatea îndurarii alternantei celor trei stari de veghe principale anume: trezirea, somnul si visul. Daca functiunile somnului si trezirii sunt cunoscute, dimpotriva, functiunile celei de a treia stari a creierului, care este visul, ramâne una din enigmele cele mai iritante ale biologiei umane.

Din curiozitatea aflarii acestei ENIGME, care priveste tot OMUL, am pornit spre cercetarea unor materiale publicate (carti, reviste, internet), aflând cele ce urmeaza. Citind cartea „Paradoxe du sommeil”, autor Michel JOUVET, neurobiolog francez (n. 1925) la Lons de Saunier, considerat ca unul din pionierii „Hipnologiei”, Membru al Acadeiei de Stiinte franceze în 1977, distins cu Medalia de aur CNRS în 1989 (Centrul national de cercetari stiintifice, cel mai important organism de stat din Franta, fondat în 19 Octombrie 1939). Printre altele, M. JOUVET, propune teoria speculativa, precum ca „functiunea visului ar fi o reprogramare neurologica iterativa pentru prezervarea la indivizi ereditatea psihologica la baza personalitatii sale”.

Din cele scrise de M. Jouvet, precum si din cercetarile echipei de biologi de la Spitalul Sacré-Coeur din Montréal, condusa de M-me Marie DUMONT, biolog, rezulta ca „Somnul este o pierdere a cunostintei, fara a pierde însa receptiile senzitive cu lumea exterioara, acompaniat de o diminuare progresiva a tonusului muscular, care survine la intervale regulate”. S-a mai stabilit ca „Alternanta trezire/somn” corespunde unuia din ciclurile fundamentale la animale – ritmul circadian. La specia umana, somnul ocupând aproape o treime din viata sa.

Acest „ceas biologic” (l’horloge biologique), este ascuns în circumvolutiunile creierului, cele care controleaza somnul, apetitul, temperatura corpului, secretiile hormonale etc. Dupa cercetarile celor enuntati, ar fi posibil sa se „modifice ora ceasului biologic, modificând iluminarea”. Dupa Marie Dumont, reajustarea ceasului intern trece prin ochi, motivând aceasta, afirmând ca, „pe retina ochiului, celulele ale caror singura functiune este de a ajusta ceasul intern, care este situat în hipotalamus, glanda care se gaseste la baza creierului”. Dar, se atrage atentia ca „semnalul luminos trebuie sa parvina la creier la un moment precis al ciclului sau circadian”.

Se mai stie ca la sfârsitul fiecarei zi, temperatura corpului scade putin câte putin sub efectul melatoninei, care nu este altceva decât hormonul somnului. Ori, la sfârsitul noptii, este un punct-pivot unde temperatura începe sa urce din cauza unui alt hormon, mai stimulant, anume CORTISOLUL. Reteta D-nei M. Dumont este simpla, dupa teoria sa si anume ca, fiecare dintre noi trebuie sa-si identifice punctul-pivot personal, adica doua ore înaintea momentului obisnuit de trezire, adaugând ca „nu este suficient sa transpozam acest punct-pivot în fusul orar al unei destinatii unde vrem sa ne deplasam”. Pentru o calatorie catre Est, trebuie avansat „ceasul intern biologic” si a se expune la lumina DUPA ora fatidica. Dar pentru o calatorie spre Vest, este contrariul, trebuie sa ne expunem la lumina ÎNAINTEA punctului-pivot pentru a da înapoi „l’horloge biologique”. O alta solutie experimentata: „de ce sa nu ne ajustam ceasul intern înainte de a pleca într-o calatorie, în functie de diferentele orare?” În acest fel se pot evita decalajele orare, care ne pot împiedica sa activam dupa cum ne-am propus, fiind obligati „sa dormim ziua si sa fim treji noaptea” sau invers.

Michel Jouvet, mai confirma ca ciclul trezire-somn, la majoritatea speciilor, este sub dependenta ritmului numit „nycthéméral”, nictemeral, (cuv. gr. nuktos=noapte, hemera=zi), acest ritm actionând ca sincronizator sau timp dat asupra unui ceas biologic intern situat în hipotalamus, care primeste informatia luminoasa pe cai venind de la retina. Acest ceas biologic intern, în lipsa sincronizatorului extern, de exemplu o zi prelungita într-un adapost întunecat sau într-o pestera etc., functioneaza cu o mica întârziere sau un avans asupra ritmului de 24 ore, deci aproape 24 ore (circadiene), de unde si termenul de ritm circadian. Or, acest ceas biologic tine sub dependenta sa numeroase alte „ceasuri” care controleaza sinteza enzimelor si a hormonilor, temperatura centrala a corpului uman si indirect ritmul de trezire si de somn.

Constatarile celor autorizati si enumerate mai sus foarte succint, nu au avut importanta altadata, dar civilizatia industriala cu ritmul de lucru cunoscut în prezent, aparitia Jet-urilor si a calatoriilor intercontinentale, au plasat creierul uman în conditii pe care evolutia umanitatii nu le-a prevazut. Astfel, daca un calator pleaca din Lyon pentru a ajunge la Los Angeles pastreaza un ritm circadian endogen al ceasului sau biologic intern, pâna când va primi informatiile zi-noapte decalate cu 8 sau 9 ore, rezultând o desincronizare între necesitatea lui de somn sau de trezire si timpul legal, de unde apare trezirea în mijlocul noptii si adormirea în timpul zilei. Aceste desincronizari între orologiul circadian endogen si timpul real poate antrena, mai cu seama daca ele se repeta deseori, o dereglare a ciclului trezire-somn, deseori depresiuni. Daca ritmul circadian comanda alternanta trezire-somn, este un ritm ultradian de ordinul a 90 minute care regleaza periodicitatea somnului paradoxal. La om, este posibil ca acest ritm ultradian sa fie expresia unui ritm fundamental (Basic Rest Activity „BRAC”). Acest ritm va fi atunci predominant la nou-nascuti, dar va fi apoi mascat în cursul trezirii la adult.

Fata de toate aceste analize si constatari de catre cei în drept, se întelege astfel cât este de important, în ergonomie si în clinica, de a se urmari posibilitatea asincroniei antrenate de orarele alternante sau repetarea calatoriilor intercontinentale.

Articol publicat în revista „Acum”

Istoria cravatei

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Originile cuvântului “cravata” se spune ca deriva din “limba croata” de la mercenarii croati ajunsi în Franta spre anul 1635, care se distingeau datorita fularului pe care-l purtau în jurul gâtului. Mai exista si alte atestari anterioare razboiului de “Treizeci de ani” si chiar din anul 1590, când un autor italian desena sub termenul de “cravata” o esharfa purtata de legionari, printre altele, pentru a se proteja de frig.

Introducerea cravatei de fapt a aparut în timpul razboiului de Treizeci de Ani, când ofiterii francezi s-au molipsit rapid de fularele croate, mai practice la tara si de asemenea elegante, atunci când cravata era ornamentata de dantele sau de ciucuri.

Primele cravate din secolul XVIII au fost deseori alcatuite din tesaturi fine, matase sau bumbac, numite “batiste sau mousseline”, deseori bordate cu dantele la extremitati, uneori în întregime din dantela pentru cele mai luxoase ocazii. Aceasta esharfa se înfasura în jurul gâtului, odata sau de doua ori, apoi se înnoda în fata lasând sa atârne ciucurii sau dantelele, ornamente care atrageau o mai mare atentie. Sub Ludovic al XIV-lea aceasta esharfa era compusa din panglici multicolore care se înnodau.

În 1692 a aparut o noua forma de cravata, cu ocazia bataliei de la Steinkerque (Belgia) între Belgia si Olanda, împotriva trupelor lui Guillaume III d’Orange contra armatei condusa de maresalului de Luxemburg. Voltaire, în cartea intitulata “Le siècle de Louis XIV”, scria: Barbatii purtau atunci cravate din dantela, pentru care îsi acordau destul timp si grija ca sa fie perfecte. Printii, se îmbracau destul de grabiti pentru lupta, punându-si cravatele cu neglijenta în jurul gâtului, iar femeile purtau ornamente cu aceleasi ornamente ca ale barbatilor, numindu-le „steinkerques”.

Principiul „steinkerque” consta din mai multe fâsii, care se adunau într-un nod simplu, apoi una din fâsii se trecea în butoniera de la vesta – de obicei a sasea butoniera – aceasta depinzând de numarul butonierelor vestei. Folosirea steinkerque s-a extins pâna la sfârsitul domniei lui Ludovic XIV, aparând apoi sistemul”stock”, format de dreptunghiuri din musseline alb care se înfasurau strâns în jurul gâtului, lasând sa atârne o portiune pe piept, care cu o agrafa se prindea de camase. Moda Stock, nu avea franjuri – si nu cadea pe camase mai jos de piept, impunându-se în acelasi timp cu „jabot”-ul, care era împodobit cu dantelarie. Stock-ul avea un defect major si anume faptul ca era asa de strâns în jurul gâtului, încât incomoda miscarea capului cu usurinta, precum si respiratia. Pe de alta parte, stock obliga persoana sa tina capul sus si drept, motiv pentru care a fost adoptat de majoritatea armatelor europene, dar de culoare neagra (vezi foto).

În mijlocul secolului XVIII, odata ce peruca cu par lung a fost înlocuita de “cadogan” (conf. numelui generalului englez CADOGAN) în lb .franceza “catogan”, ce consista într-un nod la ceafa în jurul parului. Englezii au inventat “solitarul” o panglica de culoare neagra care era trecuta sub jabou, dupa ce înconjura gâtul pe dedesubtul stock-ului, cu scopul de a mentine parul la ceafa. Cravata cea mai cunoscuta în secolul XVII, considerata ornament indispensabil al „smecherilor”, „destrabalatilor”, adusa la moda de ducele De Fronsac si printul De Ligne, cravata purtata de Valmont în filmul “Liaisons dangereuses” al lui Stefan Frears.

În secolul XIX, sub Revolutia franceza, cravata a facut obiectul unor judecati contradictorii. Pe de o parte, unii ca Jean-Paul Marat, om politic francez, considera cravata ca simbol al aristocratiei, la fel ca si pantalonii si ciorapii de matase, asa cum purta Robespierre si Danton, întotdeauna impecabil îmbracati. Dupa 28 Iulie 1794, ziua revolutionarilor care a condus la caderea lui Robespierre, se raspândeste moda “chou” (forma de varza), zisa de asemenea “cravate à la Garat” dupa numele celebrului comedian al epocii. Cravatele în acest gen erau imense, foarte voluminoase, multicolore si în dungi, înnodate sub barbie.

Englezii în schimb, au urmat panta inversa, cravata ramânând alba. George Brummel, considerat „dandy” englez (1778-1840), supranumit si „Regele modei”, a inventat cravata de culoare alba, scrobita cu amidon, lansând în moda nodul complicat, dar niciodata extravagant, necesitând o adresa si un calm infinit. Totusi, când a murit în 1840, o controversa a declansat revolta între partizanii “cravatei albe si a celor cu cravata neagra”. Aceasta din urma, cravata neagra, s-a impus, iar Alfred d’Orsay a lansat moda cu cravata neagra în Franta. A fost considerata „vârsta de aur a cravatei”. S-au publicat manuale asupra artei cravatei si H.Balzac nu a dispretuit deloc genul, dimpotriva. S-au repertoriat mai mult de 100 de tipuri de noduri de cravate, calculate fiind însa numai cele vândute. Odata cu aparitia cravatei au aparut si accesorile, gen „ace de cravata”, unele alcatuite din metale pretioase, incrustate cu pietre pretioase, monograme, care se purtau (si se poarta, revenind la moda), implantate în nodul cravatei, altele sub forma de „clama”, din diferite materiale, pretioase sau nu, cu diverse incrustatii, care se aplica la mijlocul cravatei clasice, de tip modern.

În secolul precedent si actual, dupa aparitia portului cravatei în mod obligatoriu în unele departamente de stat sau particulare, dat fiind dificultatile nodului si a diferitor accesorii, a aparut cravata tip ”Régate” adevaratul stramos al cravatei actuale, aparuta de altfel în acelasi moment cu nodul tip “papillon” (fluture) modern si astazi, în special la ocazii de gala, ceremonii, cu costum-jacheta tip frac (haina neagra de ceremonii, partea din fata scurta pâna la talie, iar spatele despartit în doua, cu prelungire pâna la nivelul genunchilor). LANGDORF, fabricant de cravate-papillon din New York, a avut ideea în 1924 ca tipul “papillon” materialul, sa fie taiat în diagonala pentru a simplifica înnodarea, de altfel o inventie care a dat cravatei aspectul actual.

Cravata obisnuita din zilele noastre, va fi considerata în 1980 dupa unii, respectiv Statele Unite, ca un exemplu anacronic, simbol al conformismului traditiilor în birouri si în mijlocul oamenilor de afaceri, constituind un simbol de profesionalism „afectat”, „snob”, motiv pentru care în Statele Unite s’a autorizat ca aceste cadre sa nu mai poarte cravata în ziua de Vineri, ajunul week-end-ului – FRIDAY WEAR.

Articol publicat în revista „Acum”

24 Ianuarie 2019 – Amintiri din școală

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

O zi foarte importanta pentru România…

Istoria, în perioada învatamântului urmat de subsemnata începând cu clasa I-a de liceu, era una din materiile principale si se spunea: “Tinere, cunoaste-ti TARA, POPORUL SI CONDUCATORII EI”. Nu era un slogan oarecare, deoarece învatamântul în perioada scolarizarii mele, începând cu cele 4 clase primare în anul 1932 pâna în 1945 la Bacalaureat, Istoria si Geografia erau materii principale obligatorii si nu la “optiune”, cum exista în zilele noastre în toate scolile, fie în România, Canada s.a.m.d. De ce erau obligatorii? Era normal ca de când copiii erau scolarizati, sa cunoasca locul unde au venit pe lume, cine sunt conducatorii ei, asezarea pe Globul Pamântesc, materii de baza obligatorii, (precum toate materiile, am publicat anterior unele programe analitice pe acest blog, obiceiuri etc., etc.)

Am avut fericirea sa am profesoare eminente în perioada mea de scolarizare, începând cu clasele primare la Institutul Pompilian si sfârsind cu Liceul “Domnita Ileana”, despre care am mai scris pe acest blog minunat, unele mai simpatice, altele… oarecum.

În perioada liceului am avut 2 profesoare de Istorie si anume pe Doamna Georgian, fiica unui general, casatorita, în vârsta de aprox. 40 ani si pe D-soara Ioan, destul de vârstnica, dar care nu fusese casatorita niciodata, f. severa, mereu îmbracata în negru, fara ca sa fi avut pe cineva decedat, rochii pâna la glezna, întotdeauna cu mâneca lunga si pe care nu o vazusem niciodata zâmbind. În afara de severitatea cu care ne chema sa raspundem la întrebari, nu din banca, ci pe estrada unde se afla si catedra cu catalogul. Personal, aveam o frica nespusa de prezenta ei, mai cu seama ca stateam în banca întâi, fiind destul de mica de statura, aveam senzatia ca am uitat tot ce învatasem…  D-na Georgian era o persoana cocheta, dar sobru îmbracata (pe atunci nu exista ca profesoarele sa poarte pantaloni sau o costumatie “la moda”… minijoupe etc., etc.), uneori glumea cu noi, iar noi îi admiram garderobele, pe care le schimba întotdeauna. Va rog sa ma credeti, ca si în prezent, la vârsta pe care o am, D-ra Ioan a ramas în memoria mea, ca un fel de spaima, întrucât continua sa “existe” atât pe ordinator si IPad, atunci când trebuie sa raspund la anumite întrebari… deci, numele D-soarei Ioan, este imortal.

O alta profesoara care m-a marcat, a fost profesoara de Lb. româna, D-na Aurelia Steflea, necasatorita, dar pretindea sa i se spuna Doamna, era sora unui general cu acelas patronim. Fobia care o aveam fata de D-na Steflea era ca, dat fiind locul meu în prima banca, întotdeauna când pleca din clasa îmi dadea sa port catalogul cartonat, f. mare si greu pt. statura mea, conditia fiind sa nu merg în rând cu ea, ci în urma ei… Va rog sa ma credeti, ca nu eram deloc mândra de statutul meu, fara sa ma simt înjosita, dimpotriva, aveam ìnsa un fel de teama.

Ca atare, va rog sa ma credeti ca Istoria si Geografia României si nu numai, nu le-am uitat, motiv pentru care aceasta MARE ZI DE 24 IANUARIE, ar trebui accentuata cu precadere în învatamântul românesc. Adaug participarea mea alaturi de mama si fratele meu, la Defilarea militarilor activi, printre care se afla si tatal meu.

TRAIASCA ROMÂNIA MARE, PACE SI LINISTE ÎNTRE POPOARE!

Anul nou 2019

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

„Sorcova, vesela, sa traiti, sa îmbatrîniti, ca un mar, ca un par, ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca sageata, tare ca fierul, iute ca otelul… LA ANU’ ȘI LA MULȚI ANI!”

Din îndepartata Canada, dar cu gândul mereu la România, țara mea de origine din moși-strămoși, doresc sa felicit și să mulțumesc conducerii acestui BLOG, precum colaboratorilor și cititorilor, pentru reușita si popularitatea acestui minunat sistem de aflarea trecutului și prezentului României.

A cunoaște România din punct de vedere fizic ca așezare pe harta Europei, cu bogățiile naturale, Istoria trecutului ei glorios, obiceiurile de toate zilele și cele ale sarbatorilor, costumele naționale unice, Mânastirile, teatrul, opera, muzica clasică și populară cu cântareți si instrumentiști recunoscuți și peste hotare, actori, pictori, scriitori, artă culinară… ce putem pretinde mai mult unui popor harnic??!!

Important este ca acest popor din România sa ramâna mândru și falnic pe pamântul ROMÂNIEI.

Trei nonagenare în anul 2018

scris de Venera E. Dumitrescu-Staia

Se spune ca: „Ochii care nu se vad, se uita” – VETO!

Am început sa scriem de la vârsta de 7 ani pe „tablita de ebonita”, cu un burete atârnat, în caz de greseli, sa stergem, cu caietul de Caligrafie… iar acum Traim Epoca WIKIPEDIA, GOOGLE, SKYPE… deci, „Cogito ergo sum” (Gândesc, deci exist).

Cuvântul BATRÎN = betranus sau veteranus = înaintat în vârsta. Socrate, scriind despre SENECTUTE (batrânete), mentiona ca „Trebuie sa îmbatrânesti frumos si sa te îndepartezi natural de lucrurile pe care nu le mai poti face”. Persoanele în vârsta, au avut si trebuie sa aiba în continuare o importanta deosebita, deoarece ei sunt ca o „biblioteca” care daca dispare, dispare si o viata traita din plin, precum noi, cele 3 existente si active, care am trait al Doilea razboi mondial, cu bombardamente, ocupatii nedorite, cutremure, etc., tocmai la vârsta adolescentei, considerata VÂRSTA FRUMOASA A TINERETII.

A exista, deci a fi în viata, înseamna sa te simti iubit de copii, familie si prieteni, sa fi înconjurat întotdeauna de persoane demne de încredere si pozitivi, sa visezi înca la viitor, toate acestea, indiferent de vârsta. A fi în viata, este un cadou de la Dumnezeu, de la Natura, deci, printre altele, trebuie sa fim Prudenti, care se spune ca este MAMA ÎNTELEPCIUNII.

Când iubim viata, iubim trecutul, precum noi, cele 3 NONAGENARE din imagini, care de câte ori ne revedem pe skype sau mesagerie, ne consideram norocoase ca AMINTIRILE TRECUTULUI, CU PRIMA DRAGOSTE, ROMÂNIA, UNDE AM VAZUT PRIMA DATA LUMINA ZILELOR SI NOUA VIATA, DAR ACUM, LA SENECTUTE, DATORITA ÎMPREJURARILOR… CELE „TREI GRATII” NE AFLAM LA NORDUL SI SUDUL GLOBULUI PAMÂNTESC, avem întotdeauna noi subiecte la ordinea zilei!

Deci: COGITO ERGO SUM!

Soprana visurilor împlinite – LUCIA STĂNESCU la 90 de ani

… A fost o viaţă sau un vis? – aceasta trebuie să fi fost şi întrebarea pe care şi-o punea Lucia Stănescu în seara de 17 iun ie, în loja centrală a Operei Române, asistând la spectacolul cu Aida, prezentat în onoarea sa, la împlinirea vârstei de 90 de ani. Eram în imediata sa vecinătate şi vedeam cum fiecare cuvânt al eroinei titulare era dublat de rostirea sa murmurată. Da, Lucia Stănescu era din nou pe scenă.

Timp de trei ore, cât a durat spectacolul, visa poate, la anii săi de glorie, la momentul de acum şase decenii când debuta în acest rol, la partenerii de suflet, la perioada anilor 1970-1975, când a condus destinele Operei Române din Cluj-Napoca, la drumul parcurs pe scenă (de la rolurile micuţe, la Cherubino, Michaela, Ana Lugojana, Mimi, Margareta, Elvira, Tatiana, Madama Butterfly, Tosca, Lohengrin, Manon Lescaut), la neuitatele turnee în China, Japonia, Cuba, Ungaria, Cehia, Egipt, Sicilia, Irlanda, Italia, dar, mai ales, visa la publicul de atunci, cald, entuziast, cu respect pentru valoare şi frumos. Era un film cu imagini luminoase, dintr-o poveste cu o femeie cu voce de înger, fascinant de frumoasă, iubită, admirată, aplaudată. A fost o viaţă sau un vis?…

Destinul a continuat la fel în Italia, după 1979 (anul stabilirii definitive). În ţara belcanto-ului a îmbinat cariera cu profesoratul (la Conservatorul Pietro Mascagni din Livorno). După ultimul debut în Cavalleria rusticana de Mascagni şi câteva spectacole glorioase de Manon Lescaut de Puccini, în  seara de 2 mai 1981, Lucia Stănescu  a pus punct carierei, printr-un recital, intitulat Addio alle scene, susţinut la Opera din Livorno. Un alt public, dar la fel de respectuos, omagia în picioare, pe distinsa  La Stanescu, această voce somptuoasă, tulburătoare prin frumuseţea şi consistenţa armonicelor, considerată o demnă urmaşă a Renatei Tebaldi.

Împlinirea celor nouă decenii de viaţă şi-a dorit tare mult să se petreacă la Someşul Rece, locul în care a văzut lumina zilei şi la Cluj-Napoca, oraşul de care o leagă atâtea şi atâtea amintiri. Realitatea, faptele concrete prin care autorităţile au sărbătorit-o au întrecut însă cu mult visul său.

Excepţionalitatea performanţei: Maestra LUCIA STĂNESCU la 90 de ani

A făcut din spectacolele de operă, atît ca interpretă pe scenă, cît şi în perioada directoratului la Opera clujeană, evenimente memorabile, unice, de neuitat. A făcut să se vorbească despre această instituţie – veritabilă „cariatidă a cetăţii”, cum o numea Acad. Nicolae Hâncu, într-o anume împrejurare – cu admiraţie supremă, cuvenită doar marilor valori. Maestra Lucia Stănescu (n. 16 iunie 1926, Someşul Rece, jud. Cluj) a urmat studii de Drept, la Bucureşti, concomitent cu cursuri de canto la Academia Regală de Muzică, la clasa tenorului şi profesorului Constantin Stroescu; laureată a numeroase concursuri naţionale şi internaţionale. Din anul IV a fost angajată ca solistă a Operei clujene, unde a debutat în Cherubino din Nunta lui Figaro de Mozart, urmînd zeci de roluri, cu aplecare specială spre cele pucciniene – Tosca, Mimi, Manon Lescaut, Butterfly, Liu, Suor Angelica –, fără a le ocoli nici pe cele din mari opere de Verdi, Leoncavallo, Wagner, Mascagni, Bizet ş.a. Ordine ale Statului Român, medalii, titlurile de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi de Cetăţean de onoare al Clujului, precum şi Diploma de Excelenţă a Consiliului Judeţean Cluj îi aureolează activitatea. Între 1970-1975 a fost directoare a Operei Române din Cluj, cu care a întreprins turnee peste hotare, despre care se mai vorbeşte şi astăzi.

La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Puccini, a fost aleasă să o întruchipeze pe Tosca într-un spectacol la Lucca, în oraşul natal al compozitorului. De asemenea, la comemorarea a 30 de ani de la moartea lui Mascagni, a debutat în rolul Santuzza din Cavaleria Rusticana la Livorno. În 1977 s-a stabilit în Italia, unde a continuat să încînte cu vocea sa tebaldiană şi ap ariţia fascinantă, tulburătoare. După concertul din 1981, intitulat „Addio alle scene”, şi-a continuat activitatea, timp de 15 ani, ca profesoară de canto la Conservatorul „Pietro Mascagni” din Livorno. În anul 1981, Academia Internaţională „Le Muse” i-a conferit premiul „Simbolul Euterpei” (acordat, în anii anteriori, Mariei Callas, Ginei Cigna, Giulietei Simionato, lui Mario del Monaco, Boris Christoff ş.a.), iar în 2010 a fost încoronată cu titlul de „Eroină pucciniană”, oferit de Fundaţia Festival Giacomo Puccini – Torre del Lago.

În anul 2012, la Editura Eikon îi apărea cartea intitulată „A fost o viaţă sau un vis?”, impresionantă mărturie a unui drum desenat de destin, a unei cariere strălucite, cum puţine mai pot fi întîlnite în zilele noastre Acum, în iunie 2016, din nou la Cluj, pe meleagurile natale, cu ocazia unor evenimente aniversare începute la Someşul Rece şi continuate vineri seară (17 iunie 2016), la Opera Naţională (ora 18.30), cînd, în prezenţa marii artiste, va fi reprezentată capodopera veridană AIDA, în care celebra soprană Lucia Stănescu a triumfat de atîtea şi atîtea ori.

„Să ai ocazia de a te întoarce, venind «de departe», în satul unde te-ai născut, la împlinirea vîrstei de 90 de ani, este într-adevăr un deosebit Dar de la Bunul Dumnezeu. Şi nu numai atît: tot Dînsul «a construit» un motiv în plus al prezenţei mele, subliniind strădania profesională cu care am dus peste mări şi ţări, numele României şi al Someşului Rece, oriunde mi s-a dat ocazia să vorbesc despre originea mea. În cartea «A fost o viaţă sau un vis?», scrisă de mine la împlinirea vîrstei de 85 de ani, satul meu de la poalele Apusenilor apare ca un fir roşu, de la început la sfîrşit…