… cum noua autostradă ne duce deja pîn’ la Tișița, nu rămîne apoi decît să ținem, cuminte, drumul Vasluiului: în cinci ceasuri și-un pic gata – am ajuns.

Ne aștepta – ne-am dat cuvîntul că-l revedem și, chiar dacă i-am tot amînat promisiunea, nu s-a supărat. Știa c-o să ne-ntoarcem.

Ne aștepta cu Soare, cu frig dintr-ăla bun, cinstit și vesel, îmbietor; ne aștepta cu frumusețea lui, cu ritmul lui, cu bogăția lui: mîndru oraș.

Palatul, refăcut: o minune; o zi să stai prin el: atîtea săli, atîtea expoziții, atîtea muzee; iar la fix te poți urca-n ceas, să auzi Hora Unirii de sus.

Sfînta Treime, unde zace bunul nostru Cuza, de care ne-amintim iară, acum că se-apropie 24 Ianuarie.

Doi pași mai încolo, o lumînare aprinsă și-un gînd bun pus la Sfînta, acolo unde se strînge-n fiecare toamnă pelerinul.

Casa Muzeelor, unde înc-o zi-ți ia să scotocești prin ale literaturii, teatrului și poeziei – toate strînse cu har și migală sub același acoperiș.

Și istorie – parcă toți au fost aici, toți au pornit de-aici, toți au dat ce-i mai bun aici; dar și istorie rea, urîtă: Pogromul neomenesc, fuga de războaie și foame: încercat oraș!

Da! Aproape-Capitala asta rămîne mare.

… și nicăieri n-am mîncat mai bine ca-n Iași, asta-i sigur: restaurantul „Toujours” e o minune. Ținut de două familii – într-o zi se ocupă una de mersul lucrurilor, într-altă zi cealaltă – e cel mai bun loc în care-am fost vreodată.

Cum să nu ne placă?