despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

7 mașini vechi CXLIV

de Ando, Bobocul și HM

… proaspăt în oraș, un La Salle 1939 – demn să deschidă episodul 144:

Ne re-ntîlnim cu-n Dauphine crăcănat și – mai ales – funcțional.

 

… iar într-unul din grupajele de rable ce urmează, mai dibuim încă unul – cu ajutorul lui Dragoș Alexandru

Avem și-un IMS… sau cel puțin o bună bucată dintr-unul. Oricum arată mai bine decît bîzdîgania de Aro Dragon pe care-o revedem și de data asta; chiar dacă e, într-adevăr, bine întreținută, zău că-i obositoare.

Nici azi nu scăpăm de Trabanturi! Unul vesel – varianta în trei volume, că „berlină” parcă nu ne vine să-i zicem  – altul combi, mai năcăjit; și ultimul tot combi, care-n realitate e un model 1.1: ultimul fabricat, cu motor în patru timpi.

O mașinuță care-a reușit să se fofileze, pînă acum, din serialul nostru e Opel Corsa din generația a treia.

Tot o mașinuță e și asta. Deși-i Piaggio, nu v-așteptați să aibă motor de scuter. Modelul Porter e, de fapt, ceva ce se trage din Daihatsu – cam cum a făcut și Daewoo Damas din Suzuki.

Încheiem cu altă utilitară, dar… nu chiar mașină. Ce contează: e veselă, e luminoasă și ne vestește apropierea sărbătorilor!

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Matty

Urme ale trecutului (XXIX) – „Ciripitorul”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Aşa îi spunea Ecaterina Tănăsescu, bunica mea, difuzorului atârnat deasupra uşii. Începând de dimineaţă de la 5:00 până seara la 22:00 acesta aducea în casă programul postului naţional de radio Bucureşti 1, fără să fie aparat de radio.

Era doar elementul final al unui sistem de radiodistribuţie prin fir căruia i se spunea radioficare, o alternativă accesibilă pentru toţi cei care nu-şi puteau permite un radioreceptor. După Al Doilea Război Mondial a înregistrat o extindere rapidă stimulată benefic de noul regim politic şi social. Nu exista mahala bucureşteană fără reţea de radioficare. Chiar şi cei mai necăjiţi aveau „difuzor”.

Instalaţiile se aflau în gestiunea şi în administrarea P.T.T.R. (Poştă-Telefon-Telegraf-Radio), taxa  modestă se plătea lunar, la domiciliu, poştaşii fiind aceia care o încasau şi reţeaua se instala uşor, fără cheltuieli importante, speculând  deseori, în mod ingenios, condiţiile locale.

Staţia de radioficare stătea la baza întregului sistem. Pe Vitan existau două: una la Bujavercă, între Grădinarilor şi Biblioteca populară Maxim Gorki (fosta cârciumă Topliceanu), cealaltă la Albanezu (intersecţia Răcari cu Dristorului) între centrul de „Pâine” şi „Punctul farmaceutic”. Acolo semnalul radio era convertit într-un semnal electric specific, apt pentru a fi transmis prin fire conductoare suspendate pe izolatori din sticlă către difuzoarele care, instalate în casele beneficiarilor, îl transformau în sunete. Acestea se conectau la reţea printr-o priză rotundă, mititică, aparentă, din ebonită şi un ştecher pe măsură.

După foarte mulţi ani am revăzut  într-o fotografie din 1956 un „ciripitor” ca cel care înveselea viaţa bunicilor mei.

Imaginea înfăţişează interiorul unui „Debit special pentru desfacerea produselor din tutun”, aşa cum, oficial, se numea în epocă „Tutungeria” şi a fost imortalizată cu ocazia prospecţiunilor pentru filmul „Viaţa nu iartă” regizat de Iulian Mihu şi Manole Marcus având în distribuţie, printre alţii, pe Emil Bota, Lazăr Vrabie, Vasile Niţulescu, Dana Comnea şi Nicolae Praida.

Obiectul în sine era modest. Caseta din lemn, o cutie cam primitivă, vopsită doar cu un baiţ mat, închis la culoare, aproape negru, nu înnobila interiorul camerei. Cred că posibilităţile tehnice ale vremii nu permiteau mai mult.

Producţia de difuzoare pentru radioficare a început în 1949 la fabrica „Radio Popular” înfiinţată prin punerea laolată a atelierelor Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală, naţionalizate cu un an înainte, care asamblau radioreceptoare sau produceau componente specifice.

Câţiva ani mai târziu „Radio Popular” a pus pe piaţă un alt model, cu o casetă frumoasă, mai îngrijit şi mai atent finisată.

Este difuzorul care mi-a fascinat copilăria şi m-a făcut pentru totdeauna ascultător fidel al radioului. Nu a fost niciodată redus la tăcere. Când dormea copilul, adică eu, mama îl dădea mai încet. Altfel, cât timp staţia de radioficare funcţiona, „ciripitorul” nostru era pe recepţie. La el am început să ascult „Noapte bună copii!”, emisiunea care seară de seară, înainte de culcare, le spunea celor mici o poveste.

Prin 1957-1958 i-a luat locul un aparat de radio Pionier – model Electromagnetica (S541A), produs tot de „Radio Popular” şi s-a mutat pe strada Livada cu Duzi în căsuţa bunicii Lucreţia Mocanu.

Vremurile erau mai îngăduitoare. Oamenii munceau, câştigau din ce în ce mai bine şi îşi chiverniseau gospodăreşte viaţa. Aparatele de radio aveau căutare, vânzarea creştea şi odată cu ea creştea şi fabrica „Radio Popular”. În 1960, după investiţii importante, comasări, exproprieri, aceasta devine „Uzinele Electronica” şi începe o campanie sistematică de modernizare şi diversificare a producţiei.

Deşi sistemele publice de radioficare pierdeau teren, difuzorul a trecut la rându-i  printr-un proces de înnoire căpătând o altă înfăţişare.

Acest model a avut viaţă lungă, îl utilizau multe instituţii. Birourile întreprinderii în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii profesionale erau dotate cu astfel de difuzoare. Prin ele, colegii de la „Telecomunicaţii” ne asigurau un fundal muzical agreabil care mai risipea încordarea unor activităţi solicitante. Au trecut în amintire spre sfârşitul secolului XX odată cu reabilitarea clădirii. Le ştiam din 1973.

Matty

din zbor (311)

Mă obișnuisem să fie acolo, de cînd lumea și pămîntul, deși au trecut mulți ani de cînd chiar am mai cumpărat ceva de la „Tip Top” din 13 Septembrie cu Trafic Greu.

S-a-nchis – atît.

Și pentru nostalgicii anilor ’90, să revedem și cum arăta la-nceputuri sigla cofetăriei.

semne bune 86

Pe Paleologu: o renovare pur și simplu corectă.

„Semne bune” – toate articolele

Matty

trei ani de „Otokar”

… ne-am țăpit? Asta-i întrebarea.

S-au făcut trei ani de cînd am început să folosim controversatele autobuze turcești în Capitală: e un prilej bun să ne dumirim.

Zic că nu – nu ne-am țăpit.

Autobuzele „Otokar” funcționează, una peste alta, în parametri. Și o să funcționeze bine-mersi și de-acu-nainte dac-o să ținem de ele.

Experiența călătorului bucureștean nu ține de culoarea autobuzului în care se suie, ci de toate celelalte detalii care-o strică ori o-mbunătățesc.

Istoria mijloacelor de transport bucureștene din ultimii 40 de ani – aici.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Case căzute 458 – Bd. Alexandru Ioan Cuza 32

Pe colț cu Veronica Micle – nici n-o bagi bine-n seamă:

mai multe despre Case căzute

Matty