„Ce bine” – îți vine să-ți spui – „în sfîrșit, trotuarul e numai al nostru, al oamenilor”. Nici n-ai greși: mașinile nu mai au voie să parcheze, să ne facă să ne frecăm de garduri și ziduri.

Trotuarul, deci, e numai al oamenilor. Cît a mai rămas din el. Căci, precum vedeți, pietrele astea de juma’ de metru sînt puse înăuntru, pe trotuar, la o distanță respectuoasă de carosabil.

Așa că nouă – oamenilor – ne-a mai rămas tot tradiționala fîșie pe care ne strecuram și pînă acum.

Uitîndu-ne mai bine la „buturugile” astea uriașe legate cu lanțuri, pricepem că nu puteau fi puse pe bordură, prea aproape de trafic, prea aproape de bicicliștii care trec pe lîngă ele. Dar de ce trebuie să înțelegem teoria acestor opritori artificiale? Ele, în realitate, n-au ce căuta în oraș, în centru, acolo unde trotuarele sînt înguste și spațiul e deja asfixiat de atîtea elemente urbane.

Și nu vă mințiți: Primăria Sectorului 4, cea care le-a montat (aici, pe Calea Șerban-Vodă veche) nu dă doi bani pe pieton și pe ideea de a-l ști în siguranță, ferit de trafic. A făcut-o doar ca să interzică șoferilor folosința gratuită a trotuarului, fiindcă a trasat parcaje contracost pe carosabil.