despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la Parcul Tudorică

Mult timp m-a sîcîit reclama veche ascunsă sub tencuiala unei clădiri de pe Panduri.

Parcul Tudorică… Parcul Tudorică… ce naiba era parcul ăsta? Păi, dacă ne gîndim că-n vremea interbelică, prin parc se mai înțelegea și grădină de vară, poate totul se deslușește mai lesne.

Chiar așa! Din reclamele anului 1947, găsim vestea inaugurării grădinii-restaurant pe 16 (sau 17?) ale lui mai; ba chiar, ca să-ntregim tabloul zonei, vedem că și-n imediata vecinătate mai era încă una. Peste cîteva zile vine și-un articolaș laudativ despre plăcuta atmosferă de la Parcul Tudorică. Lumea voia să se distreze din nou – Războiul se sfîrșise și viața părea că se-așează, cumva.

 

Din anunțuri aflăm și că „drăgălașa diseusă” Jeny Ionescu e înlocuită cu Jenny Jelea:

 

… iar din sezonul viitor cap de afiș va fi Maria Lătărețu.

 

Viața, după cum știți, n-a fost prielnică cu atîta distracție; urmau vremuri din ce-n ce mai grele – gata cu petrecerile pînă la zi; s-a pierdut și urma grădinii…

Cît despre anume unde a funcționat „Parcul Tudorică”, dacă e să ne-ncredem în anunțurile care-l localizau la numărul 26, atunci ar fi la intersecția cu Dr. Ghiulamila.

 

Toate imobilele erau deja construite (străzile care leagă Pandurii de cornișa dinspre Romniceanu se definitivează așa cum le știm și azi în anii ’30), dar – la o adică – îndărăt se găsea ceva loc pentru a strecura grădina de vară.

Clădirea cu reclama, însă, e un pic mai încolo, la numărul 30. Ținînd seama că terenul adiacent a rămas ne-edificat dintotdeauna și că – uneori – se mai bramburesc și adresele de-a lungul timpului, poate „Parcul Tudorică” să fi fost chiar la ea, între Dr. Athanasiu și Severeanu.

Ne-au rămas și două fotografii ale regretatului Iliaș Duțescu din anii ’80, de pe cînd partea de vizavi a șoselei se demola pentru noul cartier de blocuri.

Matty: una pe zi

din zbor (510)

… joac-o p-asta, cum se zice.

Case căzute 919 – Str. Justinian 7

Străduța asta unește Polonă de Aurel Vlaicu; aici, în dosul gardului și vegetației crescute alandala, se pierde un frumos imobil.

 

Matty: una pe zi

Roma!

Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.

Hei, asta nu-nseamnă că nu e lume – e plin – ci doar că e plăcut, mai ales că atunci cînd te-ndepărtezi o țîră de atracțiile bine-cunoscute te bucuri de un oraș în sinea lui, în care respiri, ale cărui cotloane splendide-ți rămîn la-ndemînă. Și parcă totu-i splendid: mai ales lumina Romei.

Conștiincios – nu se poate altfel – te lași prins întîi de locurile emblematice. Le găsești ușor; și dacă n-ai chef să stai la atîtea cozi ca să și intri, nu-i bai; îți rămîne mai multă vreme de hălăduit.

… fiindcă orașul – partea turistică a orașului, mai precis – e mare. Plus că, fir-ar să fie, e totuși un oraș vechi, ceea ce-nseamnă că nu-i chiar la-ndemînă să locuiești în centru: e scump și de multe ori te nimerești în cine știe ce chițimii nepotrivite odihnei. Așa că alegerea unui cartier liniștit, pe una din liniile metroului, e cîștigătoare: doar mergi cîteva stații și ajungi oriunde-i nevoie.

Aici trebuie să-ți pui nădejdea în transportul public. E metrou, firește; dar una-două se lucrează pe undeva la el și nu te miri cînd rămîi pe dinafară, să te-ntorci seara cu autobuzul. Autobuzul, în Roma, e cam ca pe la noi – adică poate să vină… poate să nu. Ce să mai zici că aceleași lucrări – care, tot cam pe la noi, se mișcă încet sau foarte încet – îl pot trimite pe cine știe unde. Dar nu-i necaz; pentru că pe oriunde-ai lua-o, orașul rămîne prietenos, o încîntare.

Roma-i și un bun punct de plecare dacă-ți dă prin cap să vezi și altceva. Așa am și ajuns la Napoli: trenul face o oră și-un pic; mai mult pierzi coborînd și urcînd prin metrouri, căutînd peroane, plătind bilete de autobuz, decît în tren. Drept e și că merge cu 300 la oră: strașnică infrastructură.

Dar să redevenim turiști! Găsim, deci, pe toate cele știute din filme, din fotografii, din reclame. Nici nu ne mai necăjim că, lîngă noi, sînt alții și alții care le caută și le găsesc: știm – nu se poate altfel!

         

Vaticanul, Coloseul, Piața Spaniei, Panteonul, Fontana di Trevi… doar atît? O, firește că nu doar atît: palate, coline, piețe, fîntîni, columne, poduri – ce-i drept, Tibrul e cel mai puțin interesant obiectiv turistic al Romei – și-apoi biserici, catedrale, galerii, muzee.

Dar Roma e-n sine, în întregul ei, un obiectiv: te lași purtat pe străduțe-mbîrligate, pe scări întunecate, pe sub porți – fugi de lume un pic și, cînd îți dai seama c-ai obosit, te așezi undeva. Unde? Aproape oriunde; fiindcă nicăieri nu-i rău. Nenumărate-s locurile pietonale, ferite și de traficul năucitor pe două roți din alte orașe italiene.

Cît îți recapeți răsuflarea, lași să se-așeze-n cap senzațiile orașului. Măreția, de care-ți dai seama că poate-aici a fost inventată. Istoria lumii-n care trăim, care tot de aici s-a născut. Greu să fii turist simplu, cînd ești copleșit de toate astea!

… o iei mai ușor. Autobuze turistice trec la tot pasul, parcuri odihnitoare-n care papagali verzi zboară liberi, grădini ascunse cu lămîi, pini înalți deaupra ta… o înghețată, o cafea – trece o zi și-ți dai seama că vrei – nimic altceva – ca și-n celelalte s-o iei doar de la capăt.

     

Odată ce ieși din Roma turistică, intri-n cea omenească. Serile și diminețile-s casnice; care-i viața-n cartierele unde locuiește lumea? E o viață plăcută; străzile principale-s pline cu magazine de tot felul – haine frumoase, încălțăminte bună, chilipiruri, pizzerii – uite că-n Italia pizza nu-i doar pentru turiști! – și cafenele, veritabile instituții cetățenești.

… și-ncepi să te simți de-al casei. Dimineața cobori să bei un espresso și să mai schimbi cîteva vorbe – găsești vreun român aici, și dacă nu, sigur pe cineva care să te facă să te simți în largul tău. Seara, restaurantele cartierului se deschid încet; toate par goale-n primul sfert de ceas, dar pînă cauți tu prin meniu deja mesele din jur s-au și umplut.

Lucrurile simple de la magazin îs bune: mezelurile-s gustoase, dulciurile… dulci, la aprozar găsești hribi – hai să le zicem și noi „funghi porcini” – iar patiseriile au un sortiment încîntător.

Dar Roma-Roma, cea pentru care-ai venit aici, te-așteaptă. Ziceai c-o lași mai încet, dar cînd se face seară și-ți numeri pașii, în fiecare zi vezi c-ai făcut din ce-n ce mai mulți. Ei, și? O să te-odihnești acasă, cînd te-ntorci de tot. De ce nu aici? Pentru că frumusețea Romei te năpădește, te răscolește: ce bine-i să nu poți să dormi de atîta frumusețe.

Mai ales dacă seara ajungi sus, pe terasa Pincio, cea deasupra pieței del Popolo. Doamne, nu e asfințit mai frumos pe lume; ce lumină, deasupra Romei; ce umbre – mîini care se-ntind, cu telefoanele strînse, să prindă clipele fermecate!

 

Lumină – și ce mai lumină iar – găsești într-unul din locurile mai puțin turistice: un ceas de dup-amiază la palatul familiei Doria-Pamphilj, printre tablouri scăldate de razele soarelui, e de neuitat.

Cînd sînt atîtea de zis – of! – mai bine te-oprești, taci; le lași să se-așeze, cuminte, încet.

toate vacanțele noastre

Matty: una pe zi

un colțișor LXX

La mica piațetă dintre străzile Costache Negri, Lister și Pasteur – toți în afară de primul doctori de vază, întrucît ne aflăm cartierul lor, în Cotroceni – a funcționat un restaurant despre care puteai zice că parcă nu-i niciodată nici deschis, nici închis. Se chema „Stadion” – de ceva vreme a intrat în renovare.

Acum putem vedea și ce se va deschide după: un nou local din lanțul cunoscut de restaurante vietnameze „Li-Wu”.

Pîn-atunci, să ne aducem aminte că este și unul din cele mai vechi localuri bucureștene: bodega și magazinul fraților Bera.

Activitatea e cunoscută dintre Războaie; familia proprietară a continuat să locuiască aici și după Naționalizare.

Matty: una pe zi

un colțișor LXIX

scris de Ando

Greu, foarte greu să prinzi ca să pozezi clădirea asta deosebită, fără maşini parcate în faţa ei! Se află pe strada Olari nr. 9, adică în capătul imediat apropiat de rondul de la Parcul Pache. Tare mult îmi plac arcadele de la parter care înconjoară uşa, poarta şi mai ales, cea cu fereastra alcătuită din mai multe „ochiuri” protejată de o reuşită feronerie!