Mult își mai urăște bucureșteanul Gîrla.
Decît s-o facă curată și frumoasă, între Războaie s-a bucurat s-o ascundă, s-o acopere cu beton – ce mai treabă românească! Mai apoi, în vremea ceaușismului, a transformat-o într-un canivou cumplit, arid, pustiu, neomenesc.
Infamul planșeu – de pe urma căruia, azi, o să-ncepem chinul punerii în siguranță – a fost o ambiție proastă.
Firește, presa nu l-a iertat – și nici cetățeanul care-și iubea pitorescul peisaj.
… nici lucrarea în sine nu era lăudată; articolul prezentat mai jos – deși cumplit și tendențios – umbrește realizarea.
Să nu uităm că la mijlocul anilor ’60 se efectuează reparații!
Planșeul devine și adăpost pentru pegra societății.
… dar asta nu oprește Primăria să viseze-n contiuare la o Dîmboviță centrală ascunsă complet; primul proiect se concretizează, în spiritul monumental-păgubos al vremii, la Elefterie.
După Război, Gîrla duce o viață liniștită. E lăsată-n pace, deși periodic rolul ei arhitectonic, urbanistic și utilitar este analizat.
Scapă – ăsta-i cuvîntul – și după construcția primei magistrale de metrou; dar nu mai scapă de prefacerile socialiste din anii ’80, cînd devine un rîu fals, stătut, pe sub care se scurge cloaca canalizării; deloc surprinzător, ideea casetării fusese vehiculată deja cu decenii înainte.
… amenajarea lasă Bucureștiul fără cîteva dintre poduri – Cotroceni și Hasdeu. Iar la Unirii, după desființarea planșeului din fața Tribunalului, Dîmbovița rămîne ascunsă.
Lucrările merg repede – prea repede pentru a fi trainice și cum se cade – dar Revoluția le oprește; nici măcar azi nu s-a finisat podul dinspre Manuc. Lacul Văcărești a devenit o junglă iar cel de la Ciurel de-abia-n zilele noastre începe să se amenajeze mulțumitor.
Istoric, au fost două planșeuri: primul, cel din dreptul Tribunalului, a dispărut în anii ’80. Cel de-al doilea, ce a fost construit imediat după primul, există și azi pe sub Piața Unirii.
surse: Digiteca Arcanum
comentarii