anii ’90 (25) / din presa vremii (131) – „Șarpele roșu”

de Ando și HM

„În București există o sută de restaurante și Șarpele roșu” – așa scria, prin 1991 în cunoscuta rubrică săptămînală „Topul restaurantelor” a ziarului de dup-amiază „Libertatea”.

Și cam așa a și fost; ca restaurant în sine, „Șarpele” n-a fost decît o bombă, ceva mai mult decît o mică crîșmă de cartier – minusculă, cu nouă mese înăuntru – dar, ca rost, ca însemnătate pentru Bucureștiul anilor ’90… ehe! A fost ceva – un fenomen.

S-a deschis după Revoluție, pe colțul străzilor Eminescu și Galați (Vasile Lascăr) – dacă, azi, ați vrea să-l găsiți, nu se mai poate: clădirea s-a demolat la sfîrșitul anilor 2000 și a terenul a rămas pîrloagă. Avem doar o pasageră măturie foto a locului din vremea anterioară, cînd funcționase aici o librărie.

Surpinzător, „Șarpele” a funcționat puțin – un deceniu – dar a lăsat o amprentă fabuloasă. Localul a atras boema Capitalei și, pe lîngă nelipsitele chefuri și beții a devenit casă pentru artiști, politicieni, vedete, ziariști, oameni influenți.

Se putea chiar și mînca aici; dar mai degrabă ca să eviți o cumplită mahmureală nocturnă. Primele impresii culese din ziar nu-s deloc favorabile: „Pe o arteră din inima vechiului Bucureşti, ziua în amiaza mare, trotuarele, curţile şi gangurile colcăie, bolnave de ţigănie, de la puradei murdari care aleargă cerşind in diverse limbi, pină la cetele de beţivi de ambele sexe, de la puşti de 14-15 ani pînă la epave prăbuşite, în semicomă, pe lîngă ziduri şi rigole. Am curiozitatea să intru şi într-un sorb din această stradă infectată – se numeşte Şarpele Roşu, deschisă într-o fostă locuinţă, din cîte îmi dau seama. Mobilier improvizat din casări de pe la cantine muncitoreşti, probabil, feţe de masă soioase, parchet raşchetat doar pînă la jumătatea jegului multisecular. Chelneriţele se vede că au sărit direct în meserie de pe platforme profesionale extrem de îndepărtate de breaslă. Murdăria oribilă şi lipsa oricăror utilităţi comerciale nu îi fac pe proprietari mai îngăduitori la preţ. Băuturile sînt evident un set de edecuri ale Occidentului şi Orientului. Nu vă recomand să vă aventuraţi pentru a vă convinge. Nu riscaţi.”

… dar locul crește, își face loc rapid în lume: „Șarpele roșu nu este un local pentru clientul mediu, pentru clientul snob sau îndobitocit da prefabricate. Șarpele roșu e o cîrciumă a extremelor unite de refuzul înstrăinării, ideal pentru care cîrciuma a fost întotdeauna iarba verde de acasă. Cum însă 80 la sută din cîrciumile bucureștene au devenit într-o cavalcadă grotescă niște cantine perfect identice, în care nimeni nu se poate regăsi, Șarpele roșu e un fel de rezervație naturală, un ținut încă virgin în patria comerțului, care nu seamănă cu nimic din ceea ce a impus prostituția comercială de pînă mai ieri. Șarpele roșu e o nadă a Bucureștiului de ieri, care farmecă și sfărîmă barierele conformismului cu o inocentă și involuntară, probabil, imagine retro, a cărei principală virtute este aceea da a fi necontrafăcută. Bodega aceasta ponosită și sărăcăcioasă atrage, de cîtva timp, oameni simpli și oameni care nu uită că sînt pînă la urmă simpli, prin cîteva farmece, din care cel mai puternic este, fără îndoială, taraful de țigani.”

Mereu se-ntîmpla ceva la „Șarpele roșu” – asta-i clar!

Un prezentator de radio – Bogdan Popescu – care a înregistrat la-nceputul anilor ’90 bine-cunoscutele reclamele ale restaurantului, chiar și-a însușit porecla „Șarpele”.

Ștefan Bănică, Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Dumitru Rucăreanu, Nelu Ploieșteanu, Marius Mihalache sînt numele de care destinul localului rămîne legat pentru totdeauna.

Doar că frumusețea momentului se năruie, se stinge. Cumva, și vremurile se schimbă – consumatorul vrea mai mult și mai multe. Formidabilul patron – Dan Niculescu – pierde în 2001 uzul imobilului în urma unei retrocedări și nu mai deschide „Șarpele” altundeva. Unul după altul, Iordache, Dinică, Rucăreanu se duc dintre noi; nea Dan îi urmează-n 2016 și cercul se închide, rămînînd doar aminitiri ale unei vieți pline.

Sigur, e trist cum presa oglindește, mai degrabă, performanțele bahice și cîteva vorbe de duh care s-au păstrat; dar noi reușim să-nțelegem mai-multul din spatele lor.

Da: „Șarpele roșu” a fost mai mult decît o cîrciumă: a fost cîrciuma – poate ultima cîrciumă bucureșteană.

surse: Digiteca Arcanum • lista articolelor din seria anilor ’90