Grecia, acasă

După niște ani-încolo, nu te mai duci în vacanță, ci te-ntorci acasă-n Grecia; semn că – deși știi prea bine că n-o să fii niciodată de-al locului – te-ai apropiat îndeajuns încît să-i înțelegi legenda, jinduiala… odiseea.

Iată-ne, deci, înapoi. Căsuța dintre măslini, Soarele bun, albastrul fără sfîrșit: toate, toate regăsite, așteptîndu-ne; doar pe noi? – nu; dar noi așa le simțim.

Toate-s acolo unde le știam, așa cum le știam: senzația asta, de tot-acolo, e uluitoare.

Era caniculă; nu ca pe-aici, dar cald – și cu tot caldul ăsta, ne-am dat seama de ce ei vin la plajă pe la prînz, pe la unu, pe la două… Or dormi pînă tîrziu… atunci or închide magazinul… sau – ce minune! – atunci plaja e numai și numai a lor: fără turiști, fără colace, fără lopățele. Ne-am ținut pliscul și ne-am lăsat plutind pe apa cuminte; și ne-am dat seama că putem uita de noi cîtu-i ziua de lungă.

… mereu lăsasem „pe data viitoare” Salonicul: devenea un soi de tradiție de vacanță. De data asta chiar ne-am dus să-l vedem. Neah, nu ne-am trezit devreme, așa c-am ajuns mult după prînzișor, la ceasul în care bunii oameni de-aici sînt cam la a doua cafea a zilei. Orașul are ceva – e aerul, locul, golful, istoria; nu știu – și te-ndeamnă nu să-l scotocești, ci să-l citești pe îndelete, mai degrabă de pe-o margine de trotuar c-o plăcintă-n față.

… odată ce-am terminat cu nenorocirea vămilor, am cîștigat timp, dar am pierdut altceva: dus e ocolișul prin Zlatograd, dus e coborîșul sălbatec spre Xanthi; acum Bulgaria-i mai mult ca oricînd doar un coridor de fugă. Dar cine ne-oprește să oprim măcar două ceasuri – alea pe care odinioară oricum le pierdeam pe la gheretele pașapoartelor – la așteptat popas, la un restaurant „Ștastliveța”?

Drumul – drumul îl știți: e lung, cunoscut, cu încercările sale; dar ni-i drag de el, e un drum bun, care-n ambele sensuri ne duce acasă.