miroase a mîncare?

Bucureștiul miroase – hai, că o știm. Ăi dintre noi care-s mai cîrcotași o să zică altfel: că pute – dar nu-i mereu așa.

Bucureștiul, deci, e o împletire de mirosuri. Dimineața – cafenele peste tot, boabe prăjite, abur ademenitor; mai încolo, restaurante, cantine și mîncătorii zvîrlă-n stradă izuri grele; adăugăm – cum altfel? – șaormerii, patiserii, brutării și, mai ales în weekenduri, insidiosul fum și parfum de grătar…

Dar astea – le-aș zice – îs mirosuri industriale, manufacturate; orașul nostru miroase și casnic, ghiduș, de la mîncarea pe care-o facem noi, acasă.

Doamne: cîte seri nesfîrșite-n părculețuri și locuri de joacă, în care-mi venea să mă ridic de pe bancă și să bat la vreo ușă, de unde simțeam că se fac minunate chiftele, grăbite tocane, cinstite fripturi, sau chiar banale șnițele!

… sau nemaipomenite pauze de prînz, în care, trecînd pe lîngă case, trăzneau zacuști, vinete coapte, ardei lăsați pe tabla aragazului…

Și, într-o zi, hălăduind prin toate locurile astea atît de cunoscute, mi-am dat seama că… că le caut: mirosurile.

Ele există… dar parcă mai slabe, mai puține… naiba știe!

Ne-om mai fi schimbat din obiceiuri? N-om mai avea timp, ca altcîndva? Om găti mai sănătos? S-or fi rărit și cei care știau și puteau? N-aș ști să zic; nu mi-e căderea să-mi dau la toate cu părerea.

Doar simt din nou – și atît, simt – că-s mai puține mirosurile astea, ale noastre, că parcă-parcă le uităm, le pierdem.