Pieptănari!
Un loc aproape necunoscut, neinteresant: un bulevard – așa-i zice pe plăcuțele agățate de garduri – care duce spre Ferentari, cu bunele și relele subînțelese.
Cum lași în spate marea piață unde se găsește metroul, ai pe mîna dreaptă cartierul ceferist, cu bloculețe reușite (avînd gîndite „curţi de serviciu, împrejmuite şi prevăzute cu coteţ pentru păsări și adăpost pentru porc”), cu străzi verzi, generoase, tăiate cu cap și mărginite de vile tipizate simple dar comode; pe stînga, printre case și prăvălii mai degrabă modeste, se desface un cvartal ce se-nfundă-n spatele cimitirelor – primul evreiesc, al doilea luteran.
Mergînd cale de-o stație, cam așa – nu c-ar fi pînă la piață, la Ferentari, mai mult de-un kilometru! – totul devine aproape provincial, uitat de D-zeu: unul din locurile unde nu se-ntîmplă nimic.
Și asta e bine; a fost bine – nu s-a mai ajuns, la sfîrșitul anilor ’80, cu prelungirea arterei Trafic Greu; nu s-au demolat case, nu s-au ridicat blocuri.
Estimp, vreun șofer care caută să scurteze drumul dintre Viilor și Giurgiului se mai încurcă pe-aci; în rest liniște, cumințenie…
Dintre străzile care duc spre spitalul TBC, dăm peste una numită Matei Constantin (nomenclatorul stradal ni-l înfățișează, succint, ca „primul industriaș român în tăbăcărie”) și… și ne domolim pașii.
Căci, la colțurile cu Pieptănarii, găsim case care ne-atrag, ne aduc aminte de Bucureștiul cela chibzuit, vechi, așezat.
Pornind mai departe pe strada asta, găsim destule altele interesante, cochete, frumoase; în restul împrejurimilor e un aer plăcut, ferit de stricăciunile zilelor noastre.
Și un motan ce lăsa impresia că știe multe despre locurile pe unde ne-am plimbat azi s-a făcut folositor – chiar dacă nu ca ghid.
Cred (poate mă înşel) că – vorbesc de poza 16 – casa aia avea, de fapt, prispă şi proprietarul a închis-o?
Uite că nu îmi dau seama!
E drept că nu am prea putut să îmi bag nasul prea mult la ea.
Oricum mi-a plăcut, e o raritate.