Este unul din cele mai puțin cunoscute locuri bucureștene, să știți.
Îl găsim între marile artere 1 Mai (Mihalache, în zilele noastre) și Grivița, înainte ca ele să-nchidă triunghiul la Chibrit – nume care se-ncăpățînează să reziste-n conștiința noastră.
Cale de vreo lungă stație, imediat ce treci de strada Lainici – care unește bulevardele sus-menționate – lași în spate vechiul cartier ceferist, cu toate poveștile lui: Groapa, amintirea Pieței Grivița și mai ales parcelările ce se-ntind între Domenii și Ciupercă.
De-odată te găsești într-un labirint urban, un cotlon cu pseudo-fundături; toate, străzi care uneau, conștiincios Grivița cu 1 Maiul înainte de bordarea din anii ’60. Ele, azi – ca un pieptene știrb – se-nfundă ba-n spatele blocurilor dintr-un bulevard, ba din celălalt – ceea ce a creat un cvartal cuminte, uitat și liniștit: „faţă de numărul mare de străzi secundare care pătrundeau în calea Griviţei, în noua situaţie s-a studiat posibilitatea pătrunderii în magistrală numai a anumitor străzi, celelalte urmînd să fie colectate în spatele blocurilor prin alei carosabile pentru deservirea blocurilor şi prin realizarea unor legături continue de circulaţie locală”.
Firește, izolarea și ruperea asta de ritmul citadin a adus nestingherite intervenții și schimbări contemporane, imobile masive și neinteresante apărînd după Revoluție; puține-s casele ce aduc aminte de modestia inițială. Nu știm cît din locurile astea să fi fost și afectate de bombardamentele din Război: zona adiacentă – atît de aproape de complexul feroviar bucureștean – nu a scăpat ușor.
Nu-i un loc care oferă multe, dar scotocitorul urban nu pleacă nemulțumit de aici: contrastul între zona bine-cotată, prielnic amplasată și senzația de discret, de ascuns e – într-adevăr – neașteptat. Ce plăcut – se mai aude și goarna vreunui tren, fără să fie totodată deranjant. Umbros și verde, peste vară – cînd se mai fac pierdute și edificiile contemporane.
UAU!Clădirea din ultima fotografie (11) m-a lăsat fără cuvinte 🙁
E interesant – cel puțin!