Un vestigiu interbelic ce se-ncăpățînează se reziste: Grajdul de trap „Aurel”. E pe strada Manolache Vornicul, care se desface din Calea Floreasca înainte de podul peste lacuri. Clădirea – care prin cine știe ce-ntîmplare a rămas în picioare, sub ce funcțiune habar n-avem – a păstrat mult timp pe zid doar urma în vopsea ștearsă de vreme; firma a fost împrospătată stîngaci acum vreo zece ani.
«Imaginaţi-vă un câmp, cu piste circulare, presărat de stâlpi indicatori de distanţă, un câmp destul de mare pe care, la scurte intervale, caii, spre marea satisfacţie a jucătorilor, aleargă, cu toată vioiciunea şi iuţeala de care sunt capabili. Un cal aleargă într-o singură cursă, cel mult în două; jucătorul aleargă în toate cursele, de la „potou“ la „start“, de la „start“ la „potou“, la casa de bilete, la tribune sus, apoi iarăşi jos „la sosire“ – într-un cuvânt jucătorul aleargă tot timpul şi întreg câmpul.»
Da: locurile sînt una cu istoria curselor de cai!
… la Floreasca funcționau, acum un secol, două hipodromuri. Primul a devenit velodrom și apoi a fost înghițit de complexul „Dinamo”; al doilea – în avîntul imobiliar dintre Războaie – s-a transformat, după nici 15 ani de la construcție, într-o parcelare nevalorificată; pe-aici, un pic mai jos de locul lui, ne și găsim acuma.
Fotografia din 1937 care circulă pe internet – o vedeți mai jos – e strașnică; Floreasca e o șosea de țară pitorească, chiar dacă trece pe ea autobuzul 45 (care avea un traseu uluitor de lung, ajungînd după ce străbătea orașul la… Pieptănari); urma să mai scurgă două decenii pînă să meargă și tramvaiul. Sulky-ul din prim-plan ne dovedește că încă se mai țineau curse aici… dar nu pentru multă vreme; dinamica locurilor a fost cu adevărat ridicată.
Asanarea de-abia se terminase; în stînga imaginii se ghicește forma cuvei lacului – mai încolo venea și un debarcader, amenajat prin grija U.C.B., la fel ca și noul ștrand Floreasca a cărui plajă artificială „evoca – din toate privințele – pe cea de la Mamaia”.
Biserica se găsește și azi – Sfînta Sofia-i zice – și-i legată, precum întreg cartierul, de istoria formidabilei familii Negroponte.
Grajdul-i la doar două străzi după ea.
… și cine să excludă posibilitatea ca și alte interesante clădiri din apropiere să fi avut legătură tot cu hipismul?
Dar despre Aurel, prea multe tot n-am aflat. „Grajdul Aurel”, da – e pomenit des în consistentele pagini sportive dedicate turfului în perioada 1932-33.
Găsim, printre donatorii implicați în refacerea bisericii de la mijlocul anilor ’30, un Aurel Niculescu. Nu încurcăm însă cu „Grajdul Niculescu” al cunoscutului Jean Luca, partener al lui Negroponte.
… alt Aurel – personaj monden, cunoscut ca Aurică – fiul celebrului negustor Dragomir Niculescu, apare sporadic în lumea curselor, deși îl găsim și ca promotor de meciuri de box; deloc frapantă apropierea șnapanilor de sport!
Proprietarul, deci, nu ni s-a dezvăluit, oricît ne-am băgat nasul prin hîrțoage vechi; și numele unui Iosif Berghamer (negustor de carne) apare în cîteva rînduri, mai mult ca un indiciu.
O bună vreme conducătorul cailor acestui grajd e controversatul antrenor austriac Johnny Raymer: ăsta-i singurul lucru clar, chiar dacă acum… nu mai are nici o importanță.
Citiți și:
Zona respectiva, inclusiv “zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse” este pomenita in debutul romanului Scrinul negru de G. Calinescu.
„Strada Rahmaninov era la capătul ei dinspre lacuri un simplu drum de ţară mergînd între un mal de lut şi un şir de castani înalţi pe lîngă care se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare — răspunzînd spre lacul Floreasca — şi zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse. Adesea, mormane de fîn şi de gunoaie umpleau aerul cu un miros hibrid de iarbă cosită şi de putrefacţie acră. Străzile care dau spre lac poartă nume de boieri, strada Stroe Postelnicul, strada Băneasa Ancuţa, strada Ioniţă Vornicul. Malul de lut din partea opusă şirului de castani era acoperit vara cu buruieni, pe care le păşteau vitele locuitorilor de prin împrejurimi. Deasupra dîmbului şedea dezolată ruina roşie a unei case neterminate. Atât drumul de ţară, cît şi terenul de deasupra malului aparţineau unei parcelări abandonate din cauza evenimentelor. Într-adevăr, la capătul dinspre oraş al drumului apare şi acum un dig cu balustradă, consolidînd panta străzii, care urcă, mai departe, prin cîteva trepte, la alt nivel. De acolo, strada era pavată şi canalizată, dar aproape fără nici o casă, întocmai ca şi celelalte străzi din parcelare, presărate doar cu cîteva vile, nu lipsite de gust.”
Da – așa începe