… a venit și Primăvara – cu tot cu dor de ducă.
Ne-am întors pe la Dîmbovicioara: un cotlon cuminte, tihnit, în care ai cum să-ți tragi sufletul și să te umpli de bine fără plictis.
E primăvară și pe-aici, dar încă pe jumătate: pe-un deal stai tolănit pe iarbă, pe cel de peste drum te mai dai cu sania.
Și-s oameni de treabă – mereu cu vorbe bune, cu-n fel prietenos de a te îmbia cu una-alta: face de fiecare dată să te-oprești pe la magazinașe, chioșcuri și tarabe unde-ți vînd dulciuri, brînzeturi și mezeluri care bat pe cele ale „sibienilor”.
Ah! – și-i un aer bun, tare, curat; stînci tăcute, pîraie limpezi și stelele strălucesc pe bolta nopții așa cum le ții minte din copilărie; și… și te-ntorci acasă atît de plin, de bucuros.
Locuri știute, dragi, nestricate și – deloc de neglijat – ușor de mers spre ele.
Drumu-i mereu plăcut, mai ales că s-au mai isprăvit șantierele la care te mai chinuiau semafoarele: se circulă binișor, dacă iei calea Tîrgoviștei. Nu-s puține localitățile interesante, deși cu prea multă decădere – Răcariul cel de la doi pași, bunăoară, e mereu o tristă apariție.
Mai stă încasatorul la intrarea pe chei?
Da, dar seara pleacă și el acasă