Mind the gap, please (2)

… nu s-a schimbat deloc – iar asta spune totul despre acea încăpățînare legendară, vecină cu granitul.

Londra rămîne așa de englezească: mare minune!

În orașul în care-s o sută de feluri de ploaie – în fiecare dimineață, la televizor, prezentatorii meteo caută alte și alte cuvinte ca s-o descrie – se prea poate să te poți plimba zile-ntregi fără ca să te ude picăturile: n-aș fi crezut-o și nu mă pricep s-o zic, dar așa e. Asta, cînd nu năvălește un val de căldură; atunci prezentatorii deschid și pagina următoare cu adjective, începînd – de regulă – cu scorching.

… are ceva Londra: deși turistic – fără tăgadă, strașnic de turistic – rămîne funcțional, solid, loc unde parcă totul se desfășoară după ceva ce tot aici pare să se fi inventat: anume, acel inegalabil common-sense.

Bine, imaginile de tabloid – clișee nedemontabile – rămîn; bețiile și ieșirile de sîmbătă seara, musicalurile, problemele sociale ale integrării, recurența postcode lottery, pitorescul periferiilor: dar în același timp sînt însoțite de celelalte pe care le caută turistul: vesela Anglie cea atît de verde, pub-ul de la colț unde într-adevăr se oprește și cel ieșit de la serviciu, și cel care caută un ceas de răgaz c-un pahar în față, și cel care se bucură de regăsirea vecinului.

Chiar și-n zonele unde lumea-i amestecată, măsura englezească prevalează: rar să fie muzică în localuri, la telefon nu se vorbește-n public, omul caută să se oprească înainte de a-l năpădi pe cel de lîngă – oricine-ajunge-n locurile astea deja se face, cumva, britanic.

Dar turistul doar simte lucrurile astea; el a venit să vadă – și se bucură cînd văzutul e îmbogățit de o atitudine plăcută, prevenitoare, chiar lipsită de răceală.

Turistic, Londra le are pe toate: aeroporturi ușor de nimerit, gări pentru toate direcțiile, o minunăție de metrou unde chiar și fără telefon nu te rătăcești – ceea ce îți dă ocazia să stai oriunde la nici jumă’ de ceas de centru – mîncare rezonabilă, muzee – și ce muzee! – unde oricine poate intra pe degeaba, palate, catedrale, parcuri… și urme ale istoriei – istorie care-a mers mînă-n mînă cu puterea.

Nu se poate să nu le iei la rînd – căci păstrarea lor merită prețuită: schimbarea gărzilor, bijuteriile Coroanei, fotbalul, brutalismul betonului și cărămizii, porumbeii și veverițele care-ți vin la palmă să-ți fure mîncarea… să te-ntorci fără să le fi văzut îndeaproape? – e păcat.

Kilometri – hai, mile – bătături în tălpi cu folos, care se sting seara c-o bere – și nu-i rea, berea englezească – și zile-n care o iei de la capăt, lacom.

Nimic nu pare departe aici – te sui în tren și ajungi unde te trage inima -; Cambridge e unul din locurile minunate din care parcă nu ai mai pleca înapoi: un orășel prin care mergi nu doar cu respect, cît și cu incîntare, plăcere – colegiile, pajiștile, bărcile de pe rîușor… nu le explici, le simți.

Frumos.