despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Amintiri cu stadionul Republicii

scris de Ando

Am găsit fotografia asta în revista SPORT din aprilie 1968.

Mă uitam la ea şi mă gândeam că, la un moment dat, a existat şansa ca dealul Arsenalului să supravieţuiască. Poate, dacă s-ar fi construit mai repede acel Palat al Sporturilor… rămânea şi stadionul Republicii, de care mă leagă multe amintiri.

Prima oară, m-a dus aici taică-meu… era cald şi ce încântat am fost că mi-a făcut şi mie coif dintr-un ziar, să nu mă bată soarele pe cap. Eram şi eu în rând cu lumea peluzei! Am avut şi norocul că am nimerit când se filmau secvenţe pentru viitorul film “Mingea” în care a jucat un mare actor: Lazăr Vrabie. Erau secvenţele în care puştiul din film dribla, în vis, tot ce întâlnea pe teren…Ce grozavie!

Oricum, de multe ori, la meciurile importante era o adevarată sărbătoare pe stadion. În pauză erau fie curse cicliste, fie demonstraţii de hipism.

Din când în când, de pe culoarul de acces de sub peluza a doua (cea dinspre Muzeul Militar) pornea un automobil marca ZIS, de culoare gri-argintiu, decapotat, care făcea câteva ture pe pista de atletism. Era echipa de filmare pentru jurnalul de actualităţi, cel care se proiecta la cinematografe înaintea filmului artistc. Se filmau secvenţe din meciuri şi, bineînţeles, spectacolul tribunelor.

Ziceam că am văzut multe pe acest stadion dar, câteva mi se par mai interesante.

A venit – nu mai ştiu precis când, prin ’61 sau ’62 – vestita trupă Harlem Globetrotters. De obicei, pentru a intra la meciuri, aplicam tactica “ia-mă nene”; adică plecam în gaşcă, dar la stadion, acţionam individual pentru a ne spori şansele de reuşită. Cel mai bine era de încercat pe la peluza întâia – cea cu intrarea de pe strada Puţul cu Apă Rece.

Ocheam pe câte unul care venea cu biletul în mână şi-l rugam: ia-mă nene şi pe mine, zici la intrare că sunt băiatul matale! De cele mai multe ori, figura reuşea. Paznicii mai închideau ochii pentru copii. Pe urmă, îl abandonam pe binefăcător şi plecam spre “reîntregirea” găştii.

Aşadar, a venit la Bucureşti vestita trupă americană. Nu mai ţinea cu “ia-mă nene”. Era pază multă, miliţie… Ne învârteam sus, pe Maior Ene, pe lângă porţile de la tribuna întîia. La un moment dat, s-a produs o busculadă. Am profitat şi ne-am strecurat vreo câţiva în curtea interioară.

Unul dintre noi a ochit o scară care ducea… spre copertina tribunei. Dar până la scară era şi un zid. A început nebunia, reflectoarele se aprinseseră, (Republicii a fost, mult timp, singurul stadion cu nocturnă din ţară) trupa trotter-ilor a intrat pe gazon, s-a auzit vuietul tribunei şi atunci ne-am repezit să escaladăm zidul. Eu eram ultimul, aşa că până să apuc să trec coama zidului m-a ajuns din urmă un paznic care avea o nuia sănatoasă şi noduroasă. M-a prins “la fix”, când eram în plina căţărare, preocupat de ce să mă apuc ca să trec zidul şi m-a altoit peste picior. Era vară şi eram la pantaloni scurţi, aşa că am luat-o în plin. Aproape două săptămâni am purtat cu mândrie urma joardei pe spatele coapsei (bine, luasem şi un “supliment” acasă pentru că venisem seara târziu şi ai mei erau îngrijoraţi). Dar ce contau astea pe lângă faptul că văzusem Harlem-ul! Şi nu oricum, ci de pe copertina tribunei principale!

O întâmplare, care m-a mişcat mult prin deznodământul ei, e legată de marele jucător stelist care a fost Gheorghe Constantin. Atacant de rasă, avea o lovitură de cap devastatoare. Trei ani consecutiv a fost golgheterul campionatului. Era, de asemenea, un specialist al executării penalty-urilor. Ei bine, acest jucător excepţional avea să rateze la Olimpiada din 1964, din Japonia, un penalty în meciul România-Ungaria, din sferturile de finală. Ceea ce în aceşti ani se întâmplă frecvent marilor jucători, plătiţi cu milioane de euro, nu i-a fost iertat, la vremea aceea, valorosului nostru atacant. Presa l-a răstignit pur şi simplu. Nimeni nu i-a luat apărarea. Din câte îmi aduc aminte, în acel sezon, “Crăcănel”- cum era poreclit Constantin – n-a mai executat nici un 11 metri în campionat. Competiţia internă s-a sfârşit şi, ca de obicei în vacanţă, se organizau multe amicale la lumina nocturnei de pe Republicii. Aşa că am fost la meciul Steaua – Stade Français.  Joc frumos, atmosfera destinsă… şi penalty pentru Steaua. Atunci, ca la un semnal, întreg stadionul a început să scandeze numele lui Constantin. Lumea simţea că sosise momentul să înceteze nedreptatea morală care i se făcuse acestui exemplar jucător. Constantin a executat, a marcat şi un ropot imens de aplauze l-a răsplătit. De atunci, cît timp a mai jucat, i s-a spus “Profesorul”.

Am prins şi perioada în care vara, pe Republicii, în faţa tribunei oficiale, se monta pe gazon un ecran şi se proiectau filme. Aici am văzut o comedie de zile mari: “Bufonul regelui” în care juca Danny Kaye, un extraordinar comedian şi dansator.

Ultima oară am fost pe Republicii prin 1980 sau ’81, când l-am dus pe fiu-meu la o demonstraţie de dresaj canin.

Poate că sunt cinic, dar preferam ca în avalanşa crâncenelor demolări care au bulversat acea parte a oraşului, să dispară complet şi stadionul decât să ştiu că mai e acolo, mutilat, acoperit de beton şi pământ, ca o gigantică criptă.

—————-

recomandări:

9 comments to Amintiri cu stadionul Republicii

  • ce amintiri frumoase. parcă s-a umplut biroul de soare cât am citit 🙂

  • cata

    @Ando,ce faci tu acum este sa torni gaz pe foc.Cu greu ma abtin sa nu dau drumul unor amintiri la fel de vii si de placute despre stadion si imprejurimi,la o diferenta de aproximativ 15 ani dupa ce te-ai mutat din cartier.
    Imi place mult si nu stiam de prima fotografie din 1968 despre acel Palat al Sporturilor sau ii zicea.Cert este ca pe acel platou unde se aflase Arsenalul,din care ramasesera decat numai zidurile dinspre Uranus,si care nu stiu in ce an fusese demolat,si unde se inaltase celebra antena de transmisiuni si releee (oficial) sau bruiaj Europa Libera (neoficial) si care a fost mutata in Crangasi (fiind dealtfel singura constructie din Uranus care a supravietuit),fiind acum in dotarea STS-ului,oamenii din zona spuneau ca trebuie sa se construiasca sediul guvernului si nu stiu mai ce.Asta fiind prin 1979 sau 1980,cand Ceausescu se apucase si de fostul Palat al Pionierilor cum il prinsesem eu sau actualul Palat Cotroceni.
    Dar nimanui nu-i dadea prin cap ce amploare avea sa cunoasca nenorocirea.
    Stiam si de articolul Rezistentei Urbane,unde am avut revazut intr-o fotografie,cu mare placere,printre macarale si si fier betoane,vechea cabana de lemn a Intaiului Strajer al tarii,Carol al II-lea,aflata printre niste pini pe parte dreapta cum intrai spre peluza stadionului,dinspre Putul cu Apa Rece.

  • hm

    pai… te batem la cap pana ni le spui pe toate.

    Eu nu am nimic de spus. Tac si ascult. Cu atentie…

  • cata

    Iar legat de vechiul Bucuresti,iti cer scuze anticipat,atat tie cat si lui HM pentru faptul ca imi permit sa postez aici un link,care nu are legatura directa cu articolul tau dar are cu orasul pe care cei care urmaresc acest blog si numai il iubesc si carora le pasa :
    http://art-historia.blogspot.ro/2012/12/d-upa-o-munca-care-durat-mai-bine-de-un.html
    Multumesc

  • hm

    asta e Radu Oltean! Tace si face!!!

  • Ando

    cata:
    la tine mă gândeam: păi bine omule,dacă ai stat în zonă,ce te reţine să “torni” ce ştii ?
    nu-i păcat? gândeşte-te că eu am plecat de pe Cazărmii cam prin 1962;e adevărat că am continuat generala şi liceul în zonă,dar nu-i totuna cu a bate zi de zi coclaurile cartierului…plus că multe amintiri s-au şters, vrând-nevrând, din cauza vârstei:-(
    De exemplu, îmi mai aduc aminte că în perioada respectivă, pe deal erau şi nişte rezervoare de combustibil îngropate, mai era şi o sală de sport pt. antrenamente la handbal, baschet-cam dărăpanată, cu duşumea din scânduri din care ieşea un prafff…

    Te avertizez: de mine scapi, dar de HM nu prea:-)

    Nici eu nu ştiam de fotografie, am dat întâmplator peste ea, căutând altele cu stadionul.

  • Chiar ca amintiri la cum arata acum.

  • ana

    Cum sa nu-mi aduc aminte de Stadionul Republici am copilarit pe str Orascu fiind copil ma uitam cu bucurie cind lumea curgea pe stada cind erau meciuri de fotbal, auzeam urarile si huiduielile de la stadion nu trebuia sa fii acolo stiai exact cind s-a ratat sau s-a inscri goluuuuuuuuuuuu amintiri, dar bine ca le avem era acolo la scarisoara unde ne dadeam pe derdelus iarna iar cind veneau filme ne urcam in copac si ne uitam la ele ( nu aveam bani de bilet ) OH YES : Bragadiru pentru ca stateam asa aproape, plecam de acasa in costum de baie cu prosop si un sandvich, de obicei piine neagra prajita in ulei cu zahar, doua felii impachetate in ziar pina sa le mincam erau pline de furnici astea sint amintiri aminti MULTUMIRI

  • montecassino

    In verile lui 23 august intre 1977-1980 cand am absolvit liceul Industrial Electromagnetica de pe Calea Rahovei (intersectia Caii Rahovei cu Justitiei), ne aducea – elevi fiind – la munca patriotica pe stadionul Republicii. Munceam in plin soare pe stadion. Imi aduc aminte difuzoare imense de sonorizare de provenienta capitalista. Se faceau probe si bubuiau de puterea watti-lor. Sambata si duminica eram convocati ca spectatori cand se tineau spectacole comuniste. Era inceputul epocii de aur.Din acest motiv nu-mi placea acel stadion. Insa nu pot uita strazile frumoase si umbrite de copaci ale acelui cartier. Si casele…obisnuite cu oameni obisnuiti, iar vilele,blocurile postbelice ale celor mai capatuiti sau cu functii, toate la un loc formau un univers deosebit.

Leave a Reply to montecassino Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>