Dublin!

Ai fost, ți-a plăcut – scrie! Doar că nu-i simplu, nu-i ușor; e despre un loc de unde-au plecat patru oameni care chiar au scris – și-au primit cîte-un Nobel pentru asta – scrii despre un loc pe care alt om l-a făcut și l-a desfăcut în mii de cuvinte: și acuma vii tu… și simți că oricît te-ai strădui, o să sune ca la școală: „eu în vacanța de vară am fost la Dublin unde a fost foarte frumos”.

Dar sinceritatea nu are de ce să fie ridicolă: Dublin e un loc cu adevărat foarte frumos; un loc în care te simți foarte bine; și nu-ți rămîne decît să te întrebi de ce. Poate pentru că irlandezul adevărat e atît cel care locuiește aici, cît și cel care se-ntoarce din orice colț al lumii – și de aia cel rămas te vede și pe tine ca pe un prieten care vine acasă?

În fapt, prietenos e mereu felu-n care ești privit – firește, atîta vreme cît arăți că meriți. Dar nu-i deloc greu să fii prietenul Irlandei.

Vă dați seama, nu știu – să zicem că e o părere; o părere care a dospit încet, cu căldură, în timp ce ne purtam pașii prin oraș.

Orașul? În sine, nici mai mare, nici cel mai spectaculos: dar e atît de plăcut, de colorat, de vesel – oriunde te găsești în el. Și – firește – plin de istorie, de încăpățînări, de furii înăbușite, de tristeți învelite-n muzică.

După fiecare colț, răsare cîte ceva care să-ți amintească de toate astea; însă orașul e în același timp și viu, și prezent: doar că – știți – nu uită.

Dublin, deci: bulevarde largi, străzi nesfîșite doar pentru oameni; puburi; pașii lui Joyce și iar puburi; biserici; cheiuri, poduri, autobuze care te duc oriunde; gări de unde te sui în tren să cauți alți pași ai lui Joyce.

Piatră, vechime – dar nu mohorîte: fiecare fereastră e plină de flori vesele, colorate; peluze, garduri verzi: într-un moment de uitare te mai gîndești că ești dincolo, în Anglia.

Căci, cred că oricum i-ai privi, oamenii ăștia au rămas cu atîtea în comun: aceeași încăpățînare de a ține lucruri în funcțiune, aceeași prețuire pentru instituții, aceeași știință de a servi cetățeanul după măsura bunului-simț. Aici e mai frig ca la noi pe Continent, dar irlandezul are-n el un optimism fantastic: e-n stare să plece prin ploaie doar în cămașă, în speranța unei ferestre de soare de peste zi.

Poate pentru că el rămîne atît de autentic – zic bine? – mereu; și mai ales cînd e doar el, acasă sau altundeva, cînd nu-l vede nimeni.

… însă iar m-am depărtat: orașul! Muzee? Da, aproape peste tot ceva ce te trage de mînecă. Istorie? O simți. Distracție? Străzi după străzi, puburi după puburi, muzică din toate părțile – cred că nicăieri în lumea asta n-am auzit atîta muzică pop bună în magazine. A; și magazine – nu doar suveniruri: cărți, antichități, discuri – să tot intri și să caști gura.

Și Joyce: e mereu aici, dar nu doar urma lui e-n Dublin – e Yeats care a bătut 1916 în versuri mai adînci ca țintele, e Molly cea din cîntec, e Trinity, e Sfîntul cel bun – Patrick – care s-a grijit să stăm zvîntați în fiecare zi.

Catedrala lui e o carte deschisă: toată istoria Irlandei are loc pe undeva, pe un colț de perete, pe un steag, pe o placă de marmoră, pe un colț lustruit de pardoseală.

Dublin privește mereu spre apă, spre zare: nu uită cum au plecat cei pentru care viața de aici era cumplită. Și, așa, a construit unul din cele mai formidabile muzee din lume: cel al emigrației – fiindcă, nu-i așa? fiecare ne tragem de undeva. E și teribil, e și vesel – precum viața însăși; te pune pe gînduri dar îți lasă și un gînd bun, anume c-o s-o scoatem la capăt. „EPIC” trebuie văzut; și dacă-l vezi, atunci o să-l și simți – cînd le scrii, par doar cuvinte, dar le înțelegi cînd ieși de-acolo.

Împrejurimile orașului sînt strașnice și atît de aproape: un sfert de ceas cu trenul și ești la Howth pe coastă: plajele nesfîrșite la vremea refluxului, falezele cu poteci fără capăt, focile care-și ițesc capetele de căței pe lîngă pescari, sumedenia de păsări: marea poate fi neînchipuit de veselă și sclipitoare dar și îngrozitor de tristă și grea – după cum e și vremea.

… dar ce aer, ce deschidere spre zări!

Rămîi una cu stînca pe care te-ntinzi, deasupra hăului cînd verde, cînd albastru – nu poți să pleci: te năpădește, te amuțește frumusețea.

Firește: părțile astea, ale coastei, le vezi și prin ochii celui care le-a bătut odinioară. Joyce are un mic muzeu într-unul din acele turnuri „Martello” unde, într-o zi mai burzuluită, vîntul te ciufulește deasupra stîncilor din Sandycove. Sînt, aici, niște moși formidabili care-o fac pe ghizii cu o poftă de vorbă de zile mari.

După o vreme, revii la ale lumii: bagi seama cum în jur, pe dealuri, e sumedenie de vile, de conace – citești și cine stă prin ele și știi că n-o să le fii vecin vreodată.

Mai apoi te gîndești și la celelalte lucruri ale lumii, căci ți s-a făcut foame. Găsești și restaurante scumpe, dar și pentru toată mîna – e plăcut în toate dintre ele.

N-ai cum să greșești cu fish and chips – peste tot se face așa ceva și nicăieri nu se face prost: ai zice că-i cel mai simplu lucru, asta pînă cînd vezi cît de bun e; cît de gustos e peștele și cum banalii cartofi prăjiți nu-s ca nicăieri altundeva.

Mai vin niște obrăznicături care-s în stare să se găinățeze pe tine la masă ca să te ridici și să le lași ce mai e-n farfurie.

Însoțești de bere, de muzică și nu-ți dai seama cînd soarele se mai ascunde – însă Sfîntul, drăguțul de el, ține ploaia departe.

… iar de mai lasă cîțiva stropi, la ceas de seară, e doar ca să-ți arate de la o margine la alta a zării curcubeul; comoara nu-i la capătul lui, ci-n toate ce-ntîlnești aici.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor