De ce… de ce nu? O vacanță nu-nseamnă doar stat, ci și drum – drumuri – și, mai ales, surprize. Zürich a fost o surpriză: una de zile mari.
Nu era-n plan, însă și-a făcut loc: întîi ca o idee de scurtă escală, apoi ca una un picuț mai lungă; fix cît e nevoie ca să guști un oraș – un oraș gustos!
Am ajuns într-o duminică dimineață, devreme pentru orice loc de pe Pămînt: centrul era adormit, cuminte, un pic rece, cît să te-ntrebi dacă chiar a fost o idee bună să petreci cîteva ceasuri aici.
Dar, de la clipă la alta, Zürichul se trezea, se înveselea, se punea în mișcare, se desfăcea ca o floare: clopotele băteau pentru slujbă, oamenii se strîngeau la o cafea – doar străduțele, cotloanele și intrările erau încă numai ale noastre.
Ne așteptasem la un burg încuiat, sobru – dar nu; iată un oraș ghiduș, cu o verdeață uluitoare: e, asta, Elveția? Uite că da.
Un rîu mai limpede decît oricare altul care taie un oraș; un lac fără sfîrșit care clipește îmbietor spre margini; trepte care duc spre dealuri; dar și ceva care nu poate fi chiar descris: soliditate; putere; lucruri care-s făcute să meargă bine – și ne dăm seama și de ce locurile astea au rămas, în vremuri tulburi, ferite de măceluri și au fost propice pentru arte. Pașii ajung, de la sine, și lîngă „Cabaret Voltaire”: din locul ăsta am pornit dadaismul care i-a scos din minți pe oamenii gravi. Cum e lumea noastră… în timp – același timp! – ce aici, în saloane învăluite-n fum și idei, se tăia și se sfărîma un fel de-a gîndi, un pic mai încolo-n susul străzii un fanatic lucra la altceva care-a tăiat și sfărîmat totul – era Lenin.
Dar fără grabă, ne-am bucurat de toate: popas îndestulător, favorizat de ușurința de-a ajunge din aeroport în centru – un sfert de ceas de tren – și de plăcuta atmosferă.
comentarii