despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Răspunsuri şi comentarii (I)

scris de Alexandru Dinu

În 1985 când am plecat din ţară, (totdeauna vreau să-i spun Patrie, pentru că e o diferenţa mare între cele două noţiuni, Ţara poate fi azi Ecuador, mâine Republica Malgaşă, poate pierde sau câştiga teritoriu, Patria însă rămâne una singură, nu o poţi schimba, nu este un Stat ci un spaţiu spiritual – dar mi-e frică să nu fiu acuzat de cuvinte mari), ca tuturor în situaţia mea mi s-a retras cetăţenia, apoi am primit o restricţie de întoarcere pentru cinci ani. Când m-am dus să-mi ridic paşaportul, mi s-a adus la cunoştinţă că de fapt restricţia era permanentă. De ce – încă aş vrea să aflu. Aşadar până la Revoluţie nici gând să vin acasă, iar după aceea am intrat într-o perioadă când pentru mulţi ani nici măcar nu am avut o duminecă liberă. La răscrucea dintre milenii trebuia însă să vin acasă, şi pentru suflet, şi cu treburi – apoi am revenit în fiecare an.

De fiecare dată, într-un fel sau altul, surpriza a fost mare. După cum bine ne amintim legile dialecticii marxiste de la orele de economie politică (legi netăgăduite de nimeni, niciodată), schimbările sunt nu numai iminente, dar şi necesare. Doar că aşteptând să revăd Bucureştiul eu mă gândeam la altfel de schimbări…

Aeroportul Otopeni a fost, desigur, prima surpriză. În liceu, printre altele, trebuia să învăţăm să facem transferuri de la aeroport la hotel. Hârţogăraie, plictiseală mare, dar şi interesant pentru contactul şi discuţiile cu străinii. Există pe acele vremuri o înţelegere culturală cu SUA, se numea “Ambasadorii prieteniei”, un schimb destul de intens de tineri mai ales de prin facultăţi dar şi (de la noi) brigăzi artistice de tot felul, ce se produceau cu o diversitate de programe de la dansuri populare la muzică simfonică. Cine o fi avut ideea şi a obţinut aprobarea Consiliului Culturii a făcut treabă bună. Erau permanent grupuri de studenţi americani ce veneau şi aveau un succes monstru pe scenele noastre şi la TV. Doar că, potrivit timpului, mulţi aveau buzunare pline cu marihuana, mai puţin alte alea, dar totuşi – şi au fost câteva cazuri serioase, odată a trebuit să spargem uşa WC-ului la Ministerul Turismului jos în agenţie, unde l-am găsit pe un individ întins pe jos, în stare de inconştientă de atâtea droguri câte băgase în el, s-a chemat salvarea, Secu, scandal, ambasadă SUA, daravelă mare.

Mai erau apoi grupuri din absolut toată lumea venite la Geriatrie, făcea Statul român sume uriaşe de pe urma lor. Am un prieten care pe atunci se afla în Australia, taică-său fiind consulul nostru general. Prietenul făcea pe şoferul consulatului, s-a dus să o ia pe doamna Aslan de la aeroport. Pe drum a rămas interzis când onorabila doamnă a scos din geantă o sticlă plată şi a început să tragă din trăscău. Dacă aţi remarcat vreodată, Australia a fost singurul continent unde Ceauşescu nu a pus piciorul, respectivul diplomat a refuzat să facă aranjamentele unei vizite, şi a plătit scump mai apoi pentru dezgustul ce-l nutrea pentru neasemuitul.

De asemeni, trebuia să-i distrăm pe respectivii subiecţi de transferuri, făceam cu ei tururi de oraş ce nu-i prea impresiona, cu permanentă excepţie a Casei Scânteii unde rămâneau cu ochii zgâiţi şi incepeau cu o sută de întrebări la care noi nu prea aveam răspuns – ştie cineva câte încăperi are clădirea şi că a costat construcţia? După atâţia ani refăceam deci oarecum vechiul traseu, şi, că veni vorba de Casa Scânteii, nu pot să nu mă gândesc la cenaclul regretatului Cezar Ivănescu, cenaclu ce se ţinea în redacţia de la “Luceafărul” unde tăia şi spânzura Dan Fruntelată, că avea orice în afară de frunte lată… Am fost introdus la cenaclul “Numele Poetului” de către un prieten, Dan Oprina, şi am găsit acolo un alt bun brieten, Valeriu Mircea Popa. Spre deosebire de “Flacăra” lui Paunescu, cenaclul lui Cezar era unul select, restrâns şi cu stricteţe profesional, adică se citea din producţie proprie, se făcea critică, analiză, teorie. Din când în când eu mai zdrăngăneam la chitară câteva acorduri, mai apăreau şi Mircea Florian şi Nicu Vladimir. Faza de neuitat s-a petrecut atunci când securistul cenaclului, un locotenent tânăr şi aparent cu bun simţ, i-a spus lui Cezar Ivănescu direct în faţă, fără reţineri “domnule Ivănescu, eu, sincer să fiu, nu înţeleg nimic din ce se discută aici la dumneavoastră, dar nu va faceţi griji, că în rapoarte oricum scriu că totul este în regulă, nu o să se lege nimeni de cenaclul asta”. Aşa a şi fost, cu toate că Cezar îl înjura tare, oriunde şi tot timpul pe Adrian Păunescu pe care nu îl putea înghiţi. Acum, şi eu tot sincer, în ce-l priveşte pe Păunescu am încercat să deosebesc între talent, adică un dar nepământean, şi bălăceală lui politică, adică o atitudine cu totul pământeană. Încetasem încă din liceu să mai fecventez cenaclul “Flacăra”, după ce la Sala Polivalentă, în seara de Înviere, am fost încuiaţi înăuntru şi un cordon de miliţieni cu câini s-a postat de-alungul ferestrelor şi uşilor. Majoritatea venisem cu gândul să stăm până către miezul nopţii şi apoi să plecăm, dar n-a fost aşa. Totuşi, cu încă câţiva prieteni am reuşit să sărim pe un geam de la WC-uri.

Revenind la transferuri de la Otopeni şi la transferaţi, Muzeul Satului era oarecum apreciat, atitudinea americanilor mai ales fiind reprezentativă potrivit următorului exemplu: după o plimbare prin muzeu, unul dintre tipi, pe la 70 de ani, înalt de doi metri, pantaloni scurţi, pălărie de cowboy, din pai, ochelari, etc., vine la noi şi ne informează că nevastă-să şi-a exprimat dorinţa de a avea una din case, ne-o arată, scoate carnetul de cecuri şi întreabă cât costă. A adurat mult, foarte mult (toată conversaţia a fost dusă de Măriuca, cea din blocul de pe Moşilor, ce vorbea engleză – ca şi franceză şi germană – mult mai bine decât ghidul şi securistul împreună) încercând să-l facem să înţeleagă că nu-i de vânzare, individul s-a enervat cumplit – cum adică, banii lui nu-s buni? Încă pe drum înapoi spre hotel nu renunţase, şi nevastă-să luase o mină ofensată foc uitandu-se la noi ca la nişte duşmani de moarte, fără să articuleze un cuvânt tot timpul. Aceştia erau genul de indivizi cărora, inclus în preţul turului de oraş, li se oferea o surpriză (aşa era anunţată): un Pepsi pe gratis la “Pescăruş”. Ne era şi ruşine, dar trebuia să apari degajat şi zâmbitor. Eram (şi noi ca şi ceilalţi lucrători în minister) puşi în tot felul de situaţii penibile, de exemplu odată la Ministerul Turismului, pe când se număra valuta într-un birou de la etajul unu, cineva a intrat în încăpere şi din cauza curentului format o mare parte din bancnote a zburat pe geam aterizând în stradă. Geamurile, de la tavan la carpetă, se deschideau prin basculare, de la nivelul podelei, cu jumătăţea de sus înspre încăpere şi cea de jos înspre stradă lăsând un spaţiu cam de 30 de cm. Angajaţii şi băieţii veseli ce asistau au ţâşnit afară, în drum s-au mobilizat toţi ceilalţi angajaţi întâlniţi în cale printre care şi noi ce eram patru, Măriuca, Goofy, Mircea (dacă îmi amintesc bine), şi eu, fugind pe trotuar şi căutând bancnotele, oprind circulaţia trecătorilor ce au fost percheziţionaţi de respectivii în costume gri şi cravată pe 32°C. Uimitor, banii s-au recuperat până la ultimul dolar, dar situaţia în stradă a fost de un penibil de nedescris. Cred că am mai spus-o, era un mod de viaţă ce nu am putut accepta, trebuia să fii născut fără coloană vertebrală, să stai tot timpul aplecat pentru un pachet de ţigări şi un pix. De fapt, adevărul este că se făceau bani serioşi – şi aţi auzit vreodată de vreun recepţioner sau director de hotel, sau oricine din Ministerul Turismului băgat la ilicit? Serviciu contra serviciu…

Incidentul cu banii s-a produs pe această latură a clădirii, la etajul unu, chiar sub coloane, dar nu îmi amintesc a câtă coloană era încăperea, cred că a doua sau a treia de la stânga.

Deci ajunsesem să cunosc Otopeniul că pe buzunarele mele. Cine a fost pe aeroport prin anii 1970 ştie că arăta foarte cochet, curat, aranjat, strălucea de curăţenie. E drept că foarte mic pentru un aeroport internaţional – în alte ţări am fost pe aeropoarte regionale de 2-3 ori mai mari decât Otopeniul – dar totuşi o realizare importantă a gândirii inginereşti româneşti într-un domeniu foarte pretenţios în care noi nu aveam experienţă. Când eram mic tata mă ducea pe “Băneasa” să vedem concursurile de aeromodelism, mai încolo înspre Otopeni era câmp. La Băneasa era şi un restaurant ce avea mesele afară, ţin minte că o sticlă de Coca-Cola costă 10 lei – era enorm pentru acea vreme, mama îmi povestea că făcea piaţa la Obor cu 10 lei. Era preţul de aeroport, bineînţeles, dar şi la restaurant trebuie să fi fost 7-8 lei, cred. D-aia tata îmi luă citro şi limonadă…

Am făcut acest colaj luând pozele vechi dintr-un film din 1967-1968 (am uitat cum se cheamă, o poveste de amor) şi cele noi de pe Google Maps. Sus, intersecţia ce la stânga duce către cârciuma "Cocoşatul", jos se vede Aeroportul Băneasa, şi clădirea care acum nu mai este, ce era cred staţia meteo, drumul ce face la dreapta spre aeroport se vede puţin ascuns în imaginea nouă, din cauza lucrărilor rutiere.

Când s-a deschis noul aeroport, accesul publicului pentru vizitare a fost garantat câtăva vreme, ne-am dus şi noi, parcă era un aer de confort occidental, totul foarte civilizat, cum să explic, mai mult că în filmele vestice de prin anii 1950 şi începutul anilor 1960, când în avion se călătorea la costum şi cravată.

Încă din aer m-a frapat lipsa avioanelor. Era pustiu, totul învăluit într-un fel de deprimare bacoviană. Parcă erau părăsite pistele, aşa arătau. Într-o parte câteva avioane vechi, cu părţi lipsă, le dărâma timpul. Apoi, înăuntru, mizeria, mucuri de ţigări aruncate pe jos peste tot, hârtii mototolite, ambalaje, sticle de plastic, dezordine. Să fiu drept totuşi, am simţit un fel de binecuvântare când, după pauza din avion, mi-am aprins o ţigare, deşi afişe cu “fumatul interzis” erau arborate prin tot locul.

Atunci în 2000, după două săptămâni părăsind România, la recomandarea unei prietene vechi ce fusese stewardesă dar cu timpul (şi din nefericire cu vărsta) plus studiile respective ajunsese într-o poziţie de conducere, am luat un Airbus proaspăt achiziţionat de Tarom. Românii că românii – fetele de la bord m-au lăsat să fumez în coada avionului, cu ele, la o şuetă. Dar să revin. În general pe aeorpoartele internaţionale remarci imediat care sunt românii. Nu înţeleg cum de reuşesc, dar îşi iau cu ei în avion un camion de bagaje (exact că în personalul de Gălbinaşi sau în autobuzul RATA, pe vremea lui nea Marin), se comportă de parcă ar fi trăit toată viaţa în codru (că de, e frate cu românu…), se împing, folosesc expresii vulgare în gura mare că româna nu este o limba internaţională şi nu-i înţelege nimeni, dar mai ales imediat ce se anunţă accesul în avion se bulucesc cu toţii la în faţa uşii de acces blocând totul, chit că numerele fotoliilor se anunţă. Dar ei, mândri şi de neclintit că în poezia aia cu “suntem aici de două mii de ani”, se transforma într-un fel de monumente ale naturii ce aduc aminte de Babele Bucegilor, şi odată devenind stânci de cremene nu-i mai mişti nici cu serviciul de securitate al aeroportului, darămite cu rugăminţile personalului de serviciu. În fine, când se văd întraţi în avion, ignoră cele mai elementare norme de bun simţ, îşi cară multele genţi şi pungi de plastic peste capetele celorlalţi pasageri emiţând când şi când câte un “schiuz mi no problem” (a se citi cum am scris) neinteligibil căutându-şi locurile – care de altfel sunt numerotate într-un mod foarte uşor de urmat – bulucindu-se pe culoar când în sus şi când în jos contra curentului de pasageri.

Odată aşezaţi începe circul cu telefonul mobil (doar românii şi mexicanii au mania asta). Experienţă directă: lângă mine, la fereastră, un individ ce arăta (sunt convins, pariez pe orice că era) a fotbalist, poate că un nume ultra mare şi cunoscut, că prea era plin de el. Se anunţă că plecăm şi ni se adresează rugămintea de rutină de a opri funcţionarea tuturor aparatelor electronice personale. Individul, nimic, el avea treaba cu SMS-urile ce nu avusese timp să le transmită/primească pe aeroport. Stewardesa vine şi îl roagă personal să închidă telefonul. El, gesticulând şi plonjând în atotputernică romgleză devenită limba oficială în România: “no problem, no uări”. Femeia insistă, el o tine pe “no uări”. Scena ţine câteva minute bune, ceilalţi pasageri cer să fie informat căpitanul şi evacuat tipul, femeia cu o stăpânire de sine impecabilă deşi nemaizâmbind de mult, îl informează pe idiot că va face aşa cum cer ceilalţi pasageri, fotbalistul nostru într-un final termină de citit ultimul mesaj, închide, “I sei iu no uãri stupid, no problem, sii?” (adică în traducere deşi nu sunt sigur cu privire la insultă “I told you not to worry stupidly, there was no problem, see?) Să nu credeţi că jignesc pe nimeni, îmi cer cu umilinţă iertare dacă cineva s-a simţit jignit. Dar ăştia suntem, ce să-i faci? Nemaivorbind de faptul că românii sunt printre puţinii care se îmbată în avion, beau absolut tot ce li se oferă pe gratis, şi încă cer şi cer până la exasperare. Poate că sunt, dar eu nu am văzut încă basarabeni beţi în avion, nici ruşi, nici ucrainieni.

În fine, să mă reîntorc la Otopeni. Altă întâmplare. În iarna lui 2000, la plecare, după ce am aşteptat cam 5 ore pe aroport, ni s-a adus la cunoştinţă că din cauza ceţii avionul nu poate decola, toate zborurile erau anulate în ziua respectivă. Toată lumea din toată lumea (!) a înţeles, cu excepţia unui român evident plecat din ţară de mulţi ani, care a început să urle că pe el nu-l interesează, el e om de afaceri, a plătit avionul drept care Taromul are responsabilitatea să rezolve situaţia. Răspunsul angajatului român a fost cât se poate de logic “dacă Dumnezeu a vrut să fie ceaţă, ce vreţi să fac eu, un muritor?” A urmat un circ monstru, traduceam în franceză unor turişti din Belgia ce se amuzau copios pe seama acelui individ fără simţul ridicolului şi alte simţuri ce ţineau de cei şapte ani de-acasă. Dar cam aşa sunt românii, au ceva în gene, le place să afle lumea că ei sunt importanţi, că nimeni nu mai este că ei. Încercând o parafrază la Norman Mailer (în “Cei goi şi cei morţi”), “au impresia că le miroase găozul a îngheţată de vanilie”. Exact atitudinea ce am găsit-o peste tot “În Bucureştiul iubit”, şi în mai toată ţară pe unde am fost. Nu mă puneţi la zid, încă odată o spun, nu am avut nici o intenţie maliţioasă scriind rândurile de mai sus.

La aeroport m-a aşteptat un prieten de când lumea, am urcat în maşină şi am luat-o către Balta Albă. Primul meu drum prin Bucureşti după mai bine de 14 ani. Era în preajma Crăciunului. Mizeria iernii Bucureştene, aşa cum o ştiam, nimic nou sub soare.

Ce era totuşi nou pe stradă, erau şoferii. Cu riscul de a mânia pe mulţi am să spun câteva vorbe, doar câteva. Din 2002 până în 2010 am venit în România în fiecare an pentru diferite perioade de vreme, uneori chiar şi de două ori pe an. Nu am sesizat nici o schimbare în atitudinea bucureşteanului la volan, ba chiar lucrurile mi s-au arătat din rău în mai rău. Cred că nu se vede caracterul unui om mai bine decât atunci când conduce. Megalomania ori mania persecuţiei, nimicnicia, ostentaţia, superficialitatea, mitocănia ori bunele maniere, totul apare atât de clar încât orice alt studiu sociopsihologic mi se pare de prisos. Cred că fraza citată mai sus din Mailer este de asemeni întruchiparea perfectă a ce cred şoferii bucureşteni despre ei în raport cu ceilalţi şoferi de pe planetă. Ce putem face dacă Bucureştiul vechi a crescut pe un schelet de străzi înguste, întortocheate şi frumoase? Asta e oraşul. Depinde de caracterul omului cum conduce pe astfel de străzi, cum parchează, şi cât îi respectă pe ceilalţi. Dar chiar pe străzile largi din cartierele costruite în perioada comunistă situaţia este identică pentru că atitudinea este identică. Aceşti indivizi nu pot înţelege, nu-i duce mintea să înţeleagă că nerespectând regulile de circulaţie şi o anumită curtoazie de volan îşi fac singuri viaţa grea. Da, traficul este îngreunat de reguli tâmpite (ca cea cu cercul imaginar inexistentă în SUA, şi ce bine este!) şi de agenţi de circulaţie idioţi (ca şi pe vremuri), dar cel puţin de s-ar încearcă atenuarea minusurilor prin intelect şi comportament. Este adevărat că şi calitatea drumurilor… În fine, nu mai comentez.

Nu am să-mi expun impresiile cronologic, nici nu are rost, şi nici nu aş putea. Câte pagini ar trebui să umblu vorbind despre oameni pe care-i ştiam din copilărie, oameni care au muncit din greu şi cinstit toată viaţa şi care se ţineau după mine pe aleea blocului cerându-mi un leu pentru că nu aveau cu ce să-şi cumpere pâine, sau despre colegi de cercetare de pe la institutele din Bucureşti (cei care fac adevăratul nume al României pentru că peste cincizeci de ani articolele lor or să mai fie citite în lume, dar nimănui nu o să-i mai pese de numele nu ştiu cărui fost bişniţar ajuns om de afaceri) ai al căror salarii sunt aproape simbolice. Nici despre ce am crezut eu că o să fie democraţie în România, nici despre ideea de libertate – şi ce am găsit.

Impresia generală despre oraş a fost şi a rămas cea a unui nesfârşit talcioc, bazar, înecat în mizerie. Dughenele improvizate (am înţeles că un primar le-a lichidat, eu zic că doar oarecum) au îndepărtat cu mulţi ani lumina Bucurestiul de statutul unui oraş civilizat. Poate să fiu eu subiectiv, dar pe la finele anilor 1970 începuse oraşul să apară nu că un târg amărât din întinsurile Anatoliei, ci ca un oraş modern. Culmea, sistematizarea făcută de Ceauşescu de la Casa Poporului până aproape de Mihai Bravu (rău îmi pare că nu a dărâmat Calea Dudeşti, este în continuare necesară o asfel de acţiune, nu îmi aduc aminte de nici o clădire măcar, care să nu justifice demolarea) a devenit un standard pentru orice imagine a Bucureştiului modern, vezi imaginea respectivă luată din avion mai ales, pe unde nu te aştepţi. Economiştii şi inginerii de dinainte de 1945 proiectând bulevardele Bucurestiului, dar şi cei din perioada comunistă gândeau la scară mare în pas cu restul lumii (am zis două vorbe despre pregătirea lor profesională), pe ansamblu întâi, apoi individualizând potrivit particularităţilor proiectelor – şi bineînţeles încercând să satisfacă sarcinile trasate de partid că altfel nu mai apucau să tragă două linii pe planşetă. Acum se plantează câte o clădire ca o creatură de coşmar pe unde se apucă, ansamblul fiind ignorat total.

Sunt eu împotriva dughenelor de bazar, dar totuşi conştient că după Revoluţie finanţele individului comun s-au redus la încropirea unei astfel de dughene, bieţii oameni făcând ce au putut, nevoiţi să adopte vechiul concept “dacă nu curge, pică” cu reverberaţii de bişniţăreală, ca pe vremuri pe strada Covaci. Desigur, circumstanţele istorice ce ne-au format astfel sunt mai mult decât atenuante, nimic de zis. Pe vremea când Liga Hanseatică înflorea, Mircea cel Bătrân trebuia să se bată la Rovine, iar pe când Compania Indiilor de Est făcea parale, Mihai Viteazul murea asasinat. Vestul Europei învăţa cum se fac banii, iar românii cum se moare pentru o bucată de pământ numită Patrie. Aşa că am rămas cu influenţa iudeo-greco-turcă de “un prăvălior mic, mă, un dughean acolo, un gheşheft ceva, da’ să fie”. Ce nu este acoperit de aceste circumstanţe este însă conceptul de pasager, de expedient, de “fac parale repede să le arăt eu lor ce deştept sunt”, acea lipsă de strădanie de a creşte odată cu afacerea respectivă, de a luptă până la ultima suflare. Poate că totuşi noi ne-am moştenit mentalitatea mai mult de la avari şi cumani decât de la latini… Pe de altă parte, şi legile sunt făcute parcă împotriva afacerilor mici şi mijlocii, în loc să ajute, pun piedici cu nemiluita. Oare de ce guvernanţii Români nu învaţă şi lucruri bune de la alţii, că de exemplu efortul uriaş şi permanent ce se face în SUA pentru încurajarea şi susţinerea afacerilor mici şi mijlocii, adică baza acelei clase de mijloc ce este un fel de barometru al bunăstării generale.

De altfel aceiaşi imagine am găsit-o peste tot, la munte şi la mare, la marginea drumurilor, prin sate.

Prin preajma plecării mele, deja multe porţiuni ale oraşului erau semi-demolate, sau intraseră în demolare, pe alocuri erau spaţii complet goale de fostele clădiri, aşa că revenind după atâta vreme uneori mi-a fost greu, pe alocuri chiar imposibil să mă orientez. Îmi aduc aminte odată, prin liceu, eram pe Aleea Burdujeni, în Baltă, cu câţiva prieteni, ne îndreptam către parcul Titan unde seara acaparăm câte o bancă. Opreşte o maşină cu număr străin, coboară un individ mai în vârstă, şi în engleză ne cere lămuriri cu privire la o adresă. Sfârşim prin a-l lămuri, şi în final ne spune că doar în două oraşe din lume a reuşit să se piardă; în Bucureşti şi în Tokio. Aşa şi eu. Totuşi, pe străzile vechi şi dragi mie, puţin se schimbase. Odată, ieşind de la ambasadă, am luat-o în jos pe Batiştei, cu gând să ies înspre Grădina Icoanei. După doar câţiva paşi, dau peste Biserica Batiştei, de mi s-a tăiat răsuflarea de emoţie. Eram foarte mic, nu cred că eram la şcoală, când în timpul unei furtuni teribile dudul ce se vede în colţul grădinii bisericii a fost trăznit. Treceam adeseori pe acolo, era în drumul nostru spre centru şi înapoi (bineînţeles pe jos, ce însemnau câteva străzi şi ocolişuri) şi îmi amintesc bine acel dud, era uriaş, absolut uriaş, de altfel încă se vede bine cât de gros este trunchiul, ar putea fi cel mai bătrân arbore din Bucureşti. Ramurile ce se văd în fotografie sunt crescute mai apoi doar dintr-o porţiune a trunchiului ce a rămas. Ai mei m-au luat de mână şi ne-am dus să vedem grozăvia, se dusese vestea întâmplării. Stradă era barată de-a curmezişul, nu se vedea de cealaltă parte din cauza coroanei căzute, va daţi seama cât era de mare. Stăteau oamenii, se uitau şi se închinau. Maşini parcate nu erau pe vremea aia, de fapt abia dacă treceau câteva maşini toată ziua, aşa că din punctul asta de vedere n-au fost problemă. Poate se îndura al de sus şi mai ţine pomul asta în viaţă încă vreo 500 de ani. Dacă aveţi ocazia, duceţi-vă şi-l vedeţi într-o seară târzie de Septembrie, emană un fel de taină, că un înţelept bătrân.

Dudul trăznit, în colţul curţii bisericii Batiştei.

Nu aveam nici o intenţie precisă în plimbarea mea, aşa că abia după ce am ajuns în dreptul Bisericii Anglicane de la Icoanei mi-am adus aminte tot despre un dud pe care încerc să-l localizez pe Google Maps şi nu reuşesc, poate că l-or fi tăiat – făcea o mizerie groaznică pe trotuar. Dacă pomul a fost tăiat, s-a făcut o mare prostie, pentru că respectivul producea cele mai mari dude pe care le-am văzut în viaţa mea, erau negre, aproape cât o căpşună, nu exagerez. Parcă era şi un coteţ de găini, sau ceva în genul asta, mă căţăram pe gardul de plasă să ajung la crengi – când eram prin liceu pomul crescuse şi el, unele crengi se lăsaseră spre trotuar şi puteai să ajungi la fructele extraordinar de dulci şi zemoase. Copil fiind m-am căţărat prin mulţi duzi mai ales la ţară, în satul lui taică-miu, în Bărăgan sunt preţuiţi pentru umbra lor mare şi deasă mai ales pe câmp unde-i vezi ici-colo crescuţi impunător, se adună oamenii sub ei să se ferească de arşiţă zilei, la prânz, când îmbucă câte ceva, şi pe la începutul anilor 1960 tot omul plantase în curte câţiva pentru că se dăduse o directivă cu creşterea viermilor de mătase, dar nu am mai întâlnit unul asemănător celui de la Anglicană. Cred că era unic în România, ce varietate o fi fost, adus de unde – cine poate şti.

Cred că pe aici era dudul respectiv, în tot cazul nu cred că era în curtea Ambasadei Poloniei. De mai apuc să ajung în România, neapărat trebuie să mă duc să verific.

Pentru oarece motive, niciodată nu am fost atras prea mult nici de Grădina Icoanei, şi mai ales de Parcul Ioanid. Cred că prea erau în drumul tuturor, deşi niciodată aglomerate. Sau poate că era fauna de acolo, mulţi copii de “mahări”, imediat după ce m-am întors de la Rafinăria Vega, întâmplător şi pentru o periodă foarte scurtă de timp, am cunoscut o gaşcă în Ioanid, nu m-a atras. Eram pe lungimi de undă diferite, eu preferam conversaţia beţivilor de la “Apolodor” sau “Lăutarul chior”, care chiar aveau personalitate!

O neplăcută surpriză a fost să descopăr pe propria-mi piele că vorbind doar româneşte, că de exemplu la mare cerând îngheţată iară nu “gelata”, sau cerând la micul dejun ouă cu slănină iară nu “bacon”, parcă cuvântul “slănină” ar fi de ruşine, se uitau oamenii (mai ales cei sub 30 de ani) la mine cu milă şi dezgust. Odată, la restaurantul încropit în curtea spitalului de oftamologie din Piaţa Alexandru Lahovari (fostă “Cosmonauţilor, unde întorcea maşina “40”) din poza de mai jos, chelnerul a făcut o faţă că şi cum l-aş fi înjurat de mamă când i-am cerut o ţuică sau o şliboviţă, şi, de parcă ar fi înghiţit o coadă de mătură, m-a înştiinţat abia şoptit aplecându-se vag către urechea mea stângă, că “noi nu servim aşa ceva”.

Cârciuma din Piaţa “Lahovari” construită chiar în fosta staţie a capătului de linie pentru autobuzul “40”

Să intri într-o cârciumă în România şi să nu poţi să bei o ţuică! Mi se pare strigător la cer. În schimb se bea “Jack Daniels”, care este o licoare cu mult inferioară ţuicii din toate punctele de vedere, dar snobismul… Dacă vreţi să beţi un whisky adevărat american, atunci alegeţi un Kentucky straight burbon, ca “Maker’s Mark” sau “Bulleit” de exemplu, nu Tennessee whisky (mare diferenţa între cele două, chiar dacă cuvântul “whisky” oricum apare pe etichetă la ambele). Dar, de, dacă bem ţuică nu ne simţim importanţi… Nu ca şi înainte de 1989 nu era cam la fel în unele cercuri, dar cel puţin se preferă Scotch.

M-a frapat apoi acea regulă generală de a folosi la TV, în publicaţii, şi în general oriunde, limba romgleză brodată pe vulgaritate, prost gust şi ignoranţă. Oamenii nu mai ştiu nici româneşte, şi nici engleza nu au învăţat-o. Dar efectiv mai tinerii de azi nu mai ştiu româneşte, vocabularul lor conţine mai puţin decât încărcătură de baza a unei limbi. Dispariţia obişnuinţei de a citi şi-a spus cuvântul. Una din marele mele pasiuni a fost Originea şi Răspândirea Indo-Europenilor. Nu îmi mai amintesc exact statisticile de la cursurile de lingvistică istorică şi comparată, dar cu aproximaţie şi atât cât îmi mai aduc aminte, parcă pentru a putea comunica oarecum inteligibil într-o limba trebuie să ştii cam 800 de cuvinte, iar pentru a putea comunica inteligent cam 10000 de cuvinte – şi eu, ca şi mulţi alţii, l-am înjurat pe Popescu-Dumnezeu, dar când am citit “Pumnul şi Palma” m-a lăsat mască nu mai de felul cum îl pupa în fund pe Ceauşescu, ci şi pentru faptul că respectivul cred că avea un vocabular uluitor, cu mult peste 50000 de cuvinte, cartea fiind un exemplu de cum ar trebui să fie folosite neologismele. Mă întreb cam care era volumul vocabularului lui Nichita Stănescu, deşi poezia bună nu înseamnă cuvinte multe… În mod normal la sfârşitul clasei a opta un copil trebuie să ştie cam 3000 de cuvinte. Eu mă îndoiesc că majoritatea absolvenţilor de liceu, a ziariştilor, a prezentatorilor TV, şi mai grav, a multor figure politice din România ştiu cele 800 de cuvinte de bază. Adoptarea şi folosirea de neologisme este o necesitate lingvistică (că şi prezervarea limbii), dar dacă sunt deja cuvinte româneşti care exprimă perfect ce ai de zis, de ce s-o stâlcim? Ca în bancul ăla cu tipul din SUA ce-i scrie maică-şi în România “eu o duc grozav, chiar acum când îţi scriu stau pe porci (‘porch’) şi mănânc paie (‘pie’)”. Sărmanul Alecsandri…

(va urma)

6 comments to Răspunsuri şi comentarii (I)

  • Ana

    Si eu am fost totdeauna de parere ca daca vrei sa afli cum merg lucrurile intr-o tara, mergi vreo suta – doua de kilometri cu masina.
    Exact aceeasi senzatie am avut-o si eu cind m-am intors dupa mai multi ani. Vocabular tiganesco-smecheresc, la fel si modul fizic de a vorbi.
    Iar romanii din aeroporturi . . . un intreg capitol separat.

  • @Ana: e foarte adevărat şi era adevărat şi prin 2002-2004, când am început să ne săltăm din mocirla anilor ’90, dar, datorită campaniei isterice de presă dintre 2006 şi prezent, publicul nu înţelege paguba pe care o fac gesturile de “ţărănoi prost venit cu cartofii la piaţă”.

    Dimpotrivă, ni se repetă prin toate mijloacele posibile că pericolul social, mai rău decât ţărănoii de oraş, ţiganii şi interlopii, e reprezentat tocmai de publicul modern, cu şcoală şi cu carieră (şi cu maşină 🙂 ), că acest segment al publicului e format din animale, monştri, bestii şi lighioane, şi că “ţăranul” e o adevărată autoritate morală şi nu un semianalfabet cu maxim 8 clase care a cărat saci de ciment pe şantierele din Spania.

  • Freesys

    Mie romanii cu cetatenie americana mi se par cea mai proasta natie de oameni, de regula ii vezi la ambasada US certandu-se cu personalul intrucat ei n-au nevoie de programare, nu vor sa se supuna controlului antitero si vor sa vorbeasca direct cu ambasadorului. Ii mai vezi in aeroporturile europene injurand agramat si in romana si in engleza spunand sus si tare ca ei vin din cea mai civilizata tara din lumea si ca cum pula lui sa intarzie decolarea. Daca esti oaspetele lor intr-un stat american de regula 90% din timp o sa injure fostii presedinti fostele guverne o sa faca paralele intre civilizatia de-acolo si nesimtirea poporului roman si cat de bine e acolo si ce compromis fac eu ca traiesc in Romania.
    Domnule Alexandru Dinu am aproape 30 de ani, nu am trait in regimul comunist, am fost in USA de vre-o sase ori (adunat cam 14 luni de vara)singurele diferente intre noi si ei sunt grila de salarizare si infrastructura.

  • @Freesys: “o sa injure fostii presedinti fostele guverne o sa faca paralele intre civilizatia de-acolo si nesimtirea poporului roman si cat de bine e acolo si ce compromis fac eu ca traiesc in Romania”

    Din motive greu de explicat, atât românii noştri emigraţi acolo, cât şi cei care stau aici, dar fac afaceri cu ei, simt o nevoie obsesiv-compulsivă să îl înjure pe Obama şi să îl facă albie de porci 😀

  • Anastasiu

    De ce ma tem ca seria aceasta se cam apropie de final?
    Domnule Dinu, va rugam sa nu va opriti.
    Rar am vazut o atat de frumoasa privire aruncata asupra unei epoci!
    De la duiosie la indarjire si de la nostalgiela furie…
    Va multumim, ca de fiecare data!

  • Sergiu

    O lectie tinuta cu stil si fara nicio intentie de a umili pe cineva. Jos palaria!!

Leave a Reply to Sergiu Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>