“Baroc Tarziu” – fragment

scris de Alexandru Dinu

Ca pe orice stradă, şi pe aceasta găseai figuri şi locuri care îi confereau o identitate, un loc anume în oraş. Anii treceau, figurile se mai schimbau, şi casele, şi grădinile, dar se schimbau parcă crescînd pe numele celor vechi, într-o prelungire fără sfîrşit. Înspre mijlocul anilor ’50, pe când Alice abia se mutase aici, unul dintre cele mai animate momente ale zilei era trecerea “voiajorului”. Nimeni nu ştia precis de ce i se spunea aşa, unii ziceau, fără să-şi aducă aminte de unde auziseră, că respectivul fusese comis-voiajor. Pedala, invariabil, într-un ritm de vals obosit, împingînd un fel de triciclu cu o mică benă de lemn în faţă, în care aduna haine vechi. Copiii făceau şir în urmă lui, strigînd şi ţopăind. Odată l-a văzut dîndu-se jos de pe şaua triciclului, şi aproape că nu i-a venit să creadă. În picioare, în apropierea altor oameni, era uriaş. Cu claia de par şi cu barbă, părea rotund şi viking. După o vreme triciclul a încetat să apară, şi nimeni nu a mai vorbit despre voiajor. A apărut însă “insectarul”. Printre puştani s-a răspîndit că fulgerul vestea că “nenea ăla cu pardesiu şi pălărie da bani pe gîngănii”. Într-adevăr, pe orice fel de vreme, omul purta un parpalac de o culoare greu de definit, ceva ce fusese între verde închis şi gris, şi o pălărie la fel. Apărea la intervale neregulate, nimeni n-avea habar ce e cu el, doar copii se îngrămădeau cu cutii pline de păianjeni şi vacile Domnului.

În capătul dinspre Moşilor, spre cîrciuma Odobeşti şi stradă Oltarului care se termină sub clopotniţa Bisericii Silvestru, în spatele unui gard de lemn că la ţară, se afla o curte lungă şi care pornea nu prea largă, îngustîndu-se încă din ce în ce. În fund, într-o casă pipernicită cu două odăi, dintre care una fusese transformată în bucătărie, lucuiau două surori matusalemice: tanti Miţi şi tanti Bebe. Una din preocupările lor era prepararea borşului, un leu sticla de un litru. Alice nu petrecea multă vreme pe lîngă aragaz, nu că i-ar fi fost lene, îi plăcea la nebunie să gătească, de se apuca, întotdeauna era admirată sincer, şi nu odată, invidiată. Era şi cam pofticioasă, îi plăceau mîncărurile pregătite meticulos, descoperind mereu ceva nou de adăugat, deşi preţuia la fel şi mesele simple, încropite din te miri ce, entuziasmîndu-se şi felicitîndu-se singură pentru reuşită de a oferi bunătăţuri adunate din aproape nimic. Se abţinuse, însă, de frica cîntarului, se apucă de făcut mîncare mai mult la ocazii. Vara, însă, nimic nu o putea opri de la o ciorbă de bălării, cu mămăligă rece şi ceapă verde, o durea drept în cot că miroase de la o poştă şi că îşi lasă cu nonşalanţă simţită trecerea prin casele pe unde avea ore de engleză. Borşul făcut de cele două surori era impecabil, acru şi limpede, de multe ori nu se putea abţine şi pînă acasă bea din sticlă.

Cu timpul, cele două surori începuseră să ţină mult la ea, se descuiaseră sertare, se deschiseseră albume de fotografii, se depănară amintiri. Alice le văzu pozînd mîndre pe cai cu gleznele ca fusul, în mijlocul Bărăganului şi în pampasurile Argentinei, le văzu pe Champs Elisee şi pe malurile Tamisei, la petreceri şi partide de vînătoare elegante tumultuase. Mai târziu, prin ’48, când, după cum cu umor spunea tanti Bebe folosind o expresie învăţată de la puştanii trimişi să cumpere borş, “pierduseră trenul”, după ce mai vînduseră lucrurile ce le putuseră salva din calea furtunii noii ordini politice, singurul lor mijloc de venituri fu borşul. În camera folosită ca sufragerie şi dormitor mirosea totdeauna a levănţică, iarnă a cotoare de mere arse pe uşa sobei, şi a gutui. Că şi cele două surori, pereţii se îngreunaseră şi ei de ani şi se strâmbaseră, aplecîndu-se parcă în faţă icoanelor cu rame late de metal înflorat, şi a candelei, ce vegheau tăcute. Din bucătărie însă, izul suav de lampă de gătit era absolut doboritor, pînă te refugiai în cealaltă camera sau ieşeai în curte, aproape că te lua cu ameţeală. Erau cîţiva pomi în curte, şi din cei trei vişini crescuţi chiar lîngă geam, surorile făceau dulceaţă cu care o serveau mai mereu, iar Alice, cu mari eforturi reuşea să-şi înfrîneze pronirea de a se repezi asupra farfurioarei delicate în care parcă vişinii înfloreau încă odată, invocînd motive dintre cele mai idioate, printre care şi acela că se temea să nu-şi strice poftă de mîncare. Printre extrem de rarele deplasări pe care le faceu cele două surori, una era de o regularitate rigidă, în care excepţiile erau excluse din vocabular – slujba de duminecă la biserica Silvestru. Cu chiu cu vai, cele două se tîrau de la un capăt la altul al străzii Oltarului, şi urcau cu vitejie cele cîteva trepte de la intrare. Apoi cumpărau de doi lei, opt lumînări puţin mai groase decît paiul de grîu. Fiecare, într-un ritual fix, aprindeau pentru morţi, pentru Maica Domnului şi pentru Domnul, pentru Sfîntul Gheorghe să le ajute să răpună monstrul cel rău şi viclean, şi tot aşa pînă la ultima luminare destinată vreunui sfînt a cărui zi se întîmpla să fie. Bucăţica de pâine uscată era înghiţită cu pioşenie, drumul spre Rai se netezea puţin cîte puţin în fiecare săptămînă.

Cînd tanti Miţi fu să moară (Alice gîndi că bătrînă trebuie să fi fost contemporană cu căderea Sarmisegetuzei) se întîmplă un lucru neaşteptat şi extraordinar. Un mesager ce frecventa grădiniţa de copii din colţul străzii îi aduse la cunoştinţă că prezenţa ei era dorită în camera cea mirosind a levănţică, şi că a fost răsplătit cu o linguriţă de dulceaţă pentru strădanie, de către bătrîne. Alice nu avea dulceaţă pentru puşti, dar îi dărui un ciorchine de struguri timpurii, galben că mierea şi mirosind a flori sălbatece de cîmp. Ajunsă la cele două surori, o găsi pe tanti Miţi întinsă în patul înalt, între aşternuturi şi feţe de pernă că neaua de Crăciun. Bătrînă o mîngîie şi-i vorbi cu cuvinte blînde spuse printre două şiruri subţire de lacrimi ce i se prelingeau în jos pe obraji. Ileana primi de la ea un inel, dar unul cum nu mai văzuse niciodată, din aur alb filigranat, adînc încleştînd o perlă cît un sîmbure de la vişinile de dulceaţă, şi înconjurată isoscel cu vîrful către deget, de trei diamante doar cu puţin mai mici, atît cît să se formeze o proporţie perfectă. Tanti Miţi muri senină, iar Alice nu pusese niciodată inelul pe deget, fără să aibă un motiv pentru asta, ci doar pentru că aşa s-a întîmplat.

La un moment dat satrada Venerei făcea un intrînd, un cerc nu prea mare, o glumă a arhitectului. Ileana stătea chiar în colţul intrării, şi un tei imens îi acoperea balconul şi geamul dormitorului. În dreapta casei începea o necuprinsă curte srăjuită de castani imenşi a unei case în faţă intrării căreia, demult, opriseră trăsuri cu blazoane aurite pe portiere, iar mai apoi, automobile englezeşti cu boturi lungi şi mers că aripa de liliac. Treptele intrării, urcînd în semicerc spre o terasă acoperită de sticlă prinsă în fier înflorat cu meşteşug, erau străjuite de un leu de piatră, sprijinind cu laba dreaptă un scut, poate un blazon de familie. Pe leu, copii îl categorisiseră zoologic drept căţel şi îl botezaseră că atare: Laika. Aceiaşi copii mai aveau plăcerea indescriptibilă de a călări cei doi sfincşi de piatră aflaţi în grădina, străjuind un mic bazin circular, cu arteziană în mijloc, şi marginile înflorate de flori încremenite în granit cenuşiu.

Îi cunoştea pe aproape toţi puştanii de pe stradă, dar pe doi dintre ei îi ştia bine, locuiau în rotond. Le dăruia mereu gumă de mestecat, fructe şi prăjituri, şi odată, un borcan cu şerbet de cacao. I-a privit îndelung, amuzată la culme, cum nemaiaşteptînd să ajungă acasă la vreunul dintre ei, se aşezară pe bordura trotuarului şi-şi înfipseră degetele în crema dulce. Mai târziu, i-a chemat şi i-a spălat pe mîini şi pe boticuri, apoi le-a turnat cîte un pahar mare cu Pepsi. Îi iubea mult, erau nebuni, puşi mereu pe şotii bineînţeles nevinovate, dar care mai scoteau uneori din sărite oamnenii din jur, şi ea atunci, le lua apărarea, avocat de suflet. Amîndoi mergeau la grădiniţa din colţul străzii, erau în grupa mare, la anul aveau să înceapă şcoala. În faţa grădiniţei se află un parc minuscul, în mijlocul căruia se înălţa un monument nu prea înalt, un soldat căzut la datorie şi ajuns în braţele Gloriei, şi mai jos, într-o teşitură a piedestalului, o urnă tot de metal. Copii găsiseră, bineînţeles, o explicaţie logică pentru tot, urna era “tronul lui Pazvante Chiorul”, iar soldatul, bărbatul directoarei de la grădiniţă, mort în război! O cunoştea din vedere pe respectiva directoare, nu-i plăcea, arăta ursuză şi rea, într-un veşnic halat-capot albastru, dintr-un material lucios, şi guleraş de dantelă albă. Astă iarnă, chiar înainte de Crăciun, îl intîlnise pe unul din puştani venind înecat de plîns, şi-l chemă în casă. Îi puse în faţă o ceaşcă de ciocolată şi o felie mare de cozonac cu stafide şi nucă, iar el îi destăinui că doamna directoare l-a tras de urechi rău de tot, pentru că o pupase pe obraz pe o fetiţă, Lia, din grupa mijlocie, de care lui îi plăcea foarte mult şi cu care vroia să se însoare. Puştanul a urmărit-o cu ochii mari şi guriţa căscată cum ea se prăpădeşte de rîs, iar la plecare s-a extaziat de globul că dintr-o poveste, vişiniu şi mare cît o portocală, pe care i l-a pus în palme, pentru pomul de iarnă. Ea îşi făcuse un brad o frumuseţe, i-l dăduse unul dintre părinţii copiilor cu care făcea engleză şi care avea un frate inginer silvic. Bradul era perfect, crengile parcă aşezate cu mîna, îi umpluse casă de miros de răşină pe care ea îl prindea cu nările fremătînde de cîte ori trecea pragul venind de afară.

Mirosul rece de iarnă, amestecat cu hornuri tăcute şi leneşe, o ţinea, în multe seri cu zăpadă strălucind în lumina celor cîteva becuri de pe stradă, purtîndu-şi paşii singură pe trotuare şi străzile aproape pustii – nici nu era fricoasă de altfel. Nu-i plăcea să aibă companie în astfel de momente, sau mai bine zis, se temea că celălalt, poate din neîndemînare, să-i strice plăcerea în vreun fel. În general, rar de treceau maşini pe aici, iarna şi mai puţine, iar orele troienite de zăpadă erau atît de departe de zgomotul oraşului ca şi întinderile albe de la Poli. Erau atunci seri fără “Sfîntul” şi “Calul Furry”, televizorul orcum nu-l aprindea prea des, seri cu o lumină moale deasupra fotoliului unde se îngropa acoperită de un pled uriaş, ascultînd jocul flăcărilor din sobă şi aromîndu-se cu ceaiul verde cu gust de necuprinsuri asiate. Atunci scotea telefonul din priză şi-l citea pe Minulescu. De ningea, se trăgea lîngă geam şi se lasă în întuneric privind cum veneau fulgii în luminile estompate ale felinarelor, negîndindu-se la nimic, şi surprinzîndu-se uneori zîmbind – de ce oare, Doamne? Singurătatea nu-i făcea rău, sau poate că se obişnuise aşa, şi nu-şi mai dădea seama că-i face rău. Michel i-a propus să se mute la el, dar fără s-o ceară de nevastă. Nici un bărbat n-a cerut-o de nevastă, le-o fi fost frică de frumuseţea ei? Sau poate frică unii de alţii, pentru că era rîvnită de atîţia? Bineînţeles că ar fi continuat să fie curtată cu insistenţă, şi mai devreme sau mai târziu poate că ar fi cedat – oare? Nu, aşa e mai bine, curtea făcută a acceptat-o sau nu, fără impulsuri tiranice, doar din capriciu, dac-a rănit vreodată pe cineva n-a fost intenţia ei să o facă – dar probabil că asta nu s-a întîmplat niciodată, ea a fost mereu dorită iară nu iubită. Şi atunci, oare nu a fost dreptul ei la capriciu? Dacă doar dorinţa a fost cea refuzată, atunci puţin îi păsa – dar cum să fie vreodată sigură că aşa s-a întîmplat şi nu altfel?