după Balcic

… iată că reuşii şi-n vara asta să mă rup de cele obişnuite; şi zău că mi-a priit! Nu mă laud cu vacanţe lungi, prin locuri de album – dar mă bucur că oriunde m-aş duce, oricît de banal ar fi locul, tot iese ceva care să mă-ncînte. Şi anul ăsta fusăi la Balcic – în Bulgaria, fireşte.

Drumul meu spre Balcic trece, fără-ndoială, prin 2 Mai: unde Casa Margo are aceeaşi terasă cu mii de flori; iar mai apoi – după cîţiva kilometri – începe Bulgaria mea.

Odată ce treci graniţa, ţi se oferă o şosea lină, pe care cauciucurile fîşîie fin şi oamenii merg mai normal ca-n ţara noastră. Laşi în stînga şi-n dreapta lanuri nesfîrşite, pădurici şi după nici o oră te afli-n Balcic.

Coborîrea în Balcic e o coborîre-ntr-un basm; străzile se unduiesc şi se împleticesc, strînse în brîuri de piatră; ai mereu cîte-un deal sau o stîncă mare pe lîngă tine; iar casele s-au înghesuit una-ntr-alta ca-ntr-un orăşel grecesc.

Nu; Balcicul n-are nimic românesc, la prima vedere. Şi te-ai aştepta să aibă; doar un sfert de secol l-am avut noi, dintr-o întorsătură a vremurilor; dar despre asta o să mai vorbim…

Să vă zic cum a fost. A fost bine. Dacă vreţi, vă zic numele locului unde-am stat; a fost un loc bun – şi aproape de plajă: la un minut. Să vă zic şi de plajă. În mijlocul Balcicului e o plajă somptuoasă, care se lăţeşte cam tot pe-atîta loc cît ne trebuie nouă să ne facem o casă. Mai e plajă şi-nspre Castel; dar acolo, ca să te bagi în apă, trebuie să treci strada, ca să zic aşa; cît despre plaja cea mare, cea de după port, mai bine mă abţin: cam prea pute, săraca.

Altceva n-am ce reproşa acestui orăşel, vă zic. Şi cum aş putea? M-am simţit bine aici – şi nu pentru că peste tot e cineva care pricepe româneşte; ci pentru că e un loc foarte prietenos turistului. Restaurantele te îmbie cu bunătăţi şi de-abia aşteaptă să te aibă drept client bun; devenind de-al casei, primeşti felurite bunătăţi gratis şi niciodată nu reuşeşti să cheltuieşti bani mulţi; pe cuvînt! Şi chiar vă trimit într-un loc de unde n-o să plecaţi decît cu mare, mare greutate: la bistroul Cedar – îl găsiţi voi…

Dar o belea tot are Balcicul: nu are şi el, acolo, un loc unde să vîndă pateuri, gogoşi, covrigi! Dacă vă zic că de-abia după două zile am dibuit prima patiserie, aţi crede că m-am ramolit.

O fi legat şi de felul lor – al bulgarilor – de-a fi. Poate nu le place să-şi risipească banii pe prostii; poate nu le place să-şi piardă vremea ducîndu-se după merdenele; poate o fi legat de eficienţa lor, care nu are nimic umil în ea, cum credem noi.

Aşadar, n-am găsit multe pateuri; dar puţinele găsite erau foarte bune. Am mai aflat – după o zi – o patiserie pe la autogară (cum de-am ajuns acolo, nu-i treaba voastră). În tot Balcicul văzut de mine nu se vinde nici măcar o şaormică mică; şi eu care mă aşteptasem să găsesc chiar maţe fripte! (am dat noi sfară-n ţară, dar pîn’ la Varna, cică, nu se face aşa ceva). N-am găsit nici o cofetărie, însă; aşa că primul lucru pe care l-am făcut în Bucureşti, la-ntoarcere, a fost să mănînc vreo două amandine mari…

În partea asta de ţară se vorbeşte o bulgară mai cîntată, mai altfel; dar în general m-am înţeles cu oamenii de pe la magazine, fără să mă ajut de română. Am fumat ţigări bulgăreşti; am băut bere bulgărească; am mîncat mezeluri bulgăreşti recomandate de vînzători bulgari; la restaurante am încercat tocăturile bulgăreşti şi kebapurile bulgăreşti – totul a fost, dacă nu v-aţi prins – cam bulgăreşte.

Balcicul e bulgăresc, degeaba mai visaţi voi la cine ştie ce splendori interbelice.

Să nu fim răi: Balcicul ăsta bulgăresc are foarte multe chestii româneşti în el; casele construite în perioada colonizării rezistă şi acum, făcînd centrul oraşului cochet şi misterios. Vechea primărie – făcută de români – e şi acum pe picioare; înăuntru e (dacă n-ar fi închis pentru renovare) Muzeul de Istorie.

Binenţeles, Balcicul are multe şi din oraşul de dinainte de-a fi fost Cadrilaterul pierdut de bulgari; case şi vile frumoase îţi ies în cale la tot pasul. Dar printre ele se îndesesc vile, hoteluri, pensiuni – aşa se întîmplă şi aici…

Balcicul are – n-ai cum uita – Castelul; dar niciodată n-am avut cine ştie ce nostalgii după dragostea Reginei pentru coasta asta bulgărească. Castelul nu există, n-a existat niciodată; există o căsuţă drăguţă, în care, pentru cinci leva, poţi să vezi o ghivetă şi-o vană de baie: nimic mai mult, fraţilor. Grădinile-s frumoase; chiar sînt ceva ce trebuie văzut – dar să nu vă pună Aghiuţă să mergeţi în vizită pe căldură, în timpul zilei: o să urîţi locul din tot sufletul: e aglomerat, e gălăgios, şi o să vă doară capul pînă seara…

Iertaţi-mă: ştiu că n-am mîncat scoici la Dalboka, că n-am fost să văd farul de la Şabla, că n-am ajuns la Caliacra şi nici la Tiulenovo; nu m-am bronzat nici la Albena – am fost ocupat, înţelegînd Balcicul.

Printre bălăceli şi ghiftuieli, am petrecut ceasuri lungi luînd la picior străduţele înguste, scoţînd limba pe scări abrupte de piatră, găsind umbre odihnitoare pe după dealuri şi răcorindu-mă la fîntîni vechi, cu apă rece…

Ciudat loc. Ce-o fi fost aici acum o sută de ani, cînd devenea al nostru? Cum era pe vremea cînd era şic să ai casă la Balcic şi satele se îndeseau cu români – români care-n scurtă vreme trebuiau s-o ia iar de la capăt, strămutaţi în vremi de război? Nu ştiu.

Ştiţi cît de mult îmi place Bulgaria; ştiţi cît de mult cred că ar trebui să ne înţelegem mai bine, ca popoare – şi să pricepem că ne-ar fi mai bine făcînd tot mai multe împreună.

N-o fi fost viaţa uşoară la Balcic atunci; dar acuma, pentru turist, e dulce. Ruşii-s la ei acasă; iar românii se poartă mai elegant ca acasă şi mai finuţ ca-n staţiunile de all inclusive. Soarele arde rău, şi-i toată ziua deasupra plajei; doar seara tîrziu se ascunde dup-o faleză albă.

… dar vă spuneam c-am căutat să înţeleg Balcicul; şi am făcut-o aşa cum ştiu eu: întîi văzînd, şi apoi punînd întrebările. M-am plimbat, am făcut poze, am tras cu ochiul; şi de-abia acasă am început să caut prin hărţi, cărţi de istorie, articole despre arhitectură.

şi ce am înţeles eu din Balcic, în articolul următor.