Mierea noastra cea de toate zilele (III)

scris de Alexandru Dinu

7.

Printre garniturile de cauciuc ale geamurilor apa se scurge patrunzând pe ici pe colo în suvite subtiri. Motorul Diesel scrâsneste şi gâfâie din greu, nu prea au viaţa dulce maşinile de pe lina 40. Pietrele din pavaj, lipsa sau saltate din locul lor, au transformat strada într-un poligon de încercare. Hurducane rău.

Hurducane rău. Drumul e tot numai gropi, şenilele buldozerelor l-au întors de sute de ori. Camionul e făcut praf, e un “Bucegi” vechi şi paradit de parcă acum a venit din razboi. Stam în bena pe vine încercând să ne ţinem de ce putem, însa parcă suntem porumb de floricele, aşa sarim la hopuri. Podeaua seamana mai mult a gratar de mici, o scândura da, una nu, bineânteles că tot praful drumului se aşează pe noi cu kilogramele.

De la baracile unde ne-au cazat şi până la punctul de lucru, numit uluitor şi de neînteles “Columbia”, sunt ceva mai mult de douazeci de kilometri. Soferul e civil, un băiat de nota zece, am aranjat cu el să vina să ne ia devreme de tot, înainte de ivitul soarelui. Întrucât avem de lucru în altă parte decât restul plutonului şi oficial alt orar, oricum noi nu participam la apelul de dimineata, aşa că totul este OK. Majoritatea militarilor din unitate lucreaza efectiv pe Valea Carasului, la Canal propiu-zis, punând pereu, noi însa, ca pluton de interventie, suntem hartuiti prin toate locurile şi la toate orele din zi şi din noapte. Acum avem de sapat un sanţ undeva pe malul Dunarii, în aval de fabrica de ciment. În general e bine, că nu trece nici dracul pe la noi, suntem uitati şi scosi din istorie. Fiind la locul de munca cât se poate de în zori, mai apoi, de obicei pe la orele noua-zece când începe să se aseze caldura, de cele mai multe ori suntem şi noi aproape gata cu portia pe ziua respectiva. Şi dupa aia, a noastra e lumea, aplicând în practica îndemnul stramosului imperator…

Copii nebuni, cu mintea pierduta aiurea. Trudim din greu, nu prea suntem învatati cu târnacopul şi lopata, mai toti cei din grupa sunt veniti direct din liceu, picati pe la tot felul de facultati, ori de prin scoli profesionale, dar tineretea, darnica, ne transforma oboseala în râs. Panda (de fapt Vladila, dar expresia fetei îi aseamana grozav), Bubu, Totoş, Ciovâna, Gramajoara, Polonic-nas-de-leu, şi subsemnatul. Mazzola şi Câşu cara saci de ciment la fabrica, pe Ariciu’, spre disperarea lui neputinciosa, l-au luat ajutor de OSB.

Dunarea a fost venita mare de cu primavara şi a inundat mult pe margini. E o plantatie de plopi ce merge paralel cu malul, şi trebuie să o taiem de-a curmezisiul cu lucrarea, dar încă nu putem intra, apa baltes te printre pomi. Se vede urma Dunarii la doi metri pe coaja copacilor, şi din trunchiuri au iesit mustati lungi de radacini…

S-a mai tras apa, dar printre rândurile de plopi e încă până peste glezne. Matasea broastei o acopera, şi soarele de iunie o dospeste. Miroase rău a mlastina. Reusim cu greu să ne mentinem echilibrul pe conducta asezata pe traseul santului încă de anul trecut, şi pe care acum trebuie să o îngropam în namol, şi ajungem la Dunare. Aproape că te ameteste duhoarea de putred, şi dupa câteva ore de munca grea şi neântrerupta, scaldatul vine ca un botez în apa Iordanului. Spre celalalt mal, în apa adânca a şenalului, trag remorchere. Aşa cum stau doar cu nasul şi ochii iesiti din apa, mi se păr undeva departe de nici nu pot să numar kilometrii.

Printre plopi se poate merge, în fine, a mai ramas doar o mâzga groasa, care stârnita, umple de putoare nu mumai aerul, dar şi pielea, şi ramâne acolo îmbibând porii, oricât de mult te-ai spala. Am putut intra cu şanţul. Sapam greu, noroiul se lipeste de lopeti, trebuie să le curatam dupa fiecare miscare, şi duhoarea ne întoarce stomacul pe dos. Lipitori mari şi groase, “de cal”, ne sperie şi ne scârbesc, cu toate că ni s-a spus că nu se dau la oameni. Celelalte însa, cele commune, colcaie prin tot locul, şi am învatat să scapam de ele de s-au prins pe piele, arzându-le cu jarul de la ţigară. Ne-au dat cizme de cauciuc lungi până la sold, dar nu le putem folosi. Se înfunda în noroi cu un chelfait prelung, şi acolo ramân, nu le mai poţi trage.

Pe un petec de pamânt am gasit un fluture mare cât un pachet de ţigari, şi atât de frumos că mi-a taiat respiratia. Iau boneta şi încet-încet, o pun pe el. Nici n-a miscat, statea acolo cu aripile desfacute paralel cu pamântul. Ridic boneta mai întâi un colt, gata să-l acopar din nou de va zbura. El, nimic. Ridic boneta de tot, mă uit bine, şi ramân cu ochii mijind. Nu are cap. Pur şi simplu. Scot acul de la boneta şi îl trec prin trupul moale, nu se zbate nici cât o zvâcnire. Îl prind apoi pe coaja unui pom. Îsi lasa şi ridica aripile încet, o miscare aproape imperceptibila. Cum naiba de n-are cap? Îi chem şi pe ceilalti, şi stam aşa cu toti, ca prostii-n târg, cu gura cascata, privind. Peste vre-o jumatate de ora când m-a întors să vad dacă a murit, îl ciugulisera pasarile, mai ramasese o ciozvârta agatata de ac.

Ieri, pe când stateam şi ne prajeam la soare, trece un IMS. Opreste, şi soferul ne întreaba dacă vrem capsuni. Da, sigur că vrem, manânci calule ovaz? Ne înghesuim care cum putem înauntru şi mergem pret de vre-o ora. Când coborâm, împrejur, cît vedeai cu ochii, un câmp de capsuni. Îmi vine în minte cântecul Beatles-ilor, ani de liceu, şi mă cuprinde melancolia. Între timp, ceilalti, mai practici, s-au repezit ca lacustele, devorând totul în cale. Le urmez exemplul. Dupa un sfert de ora nu le mai alegem decât pe cele mari ca nucile. Facem sarsanale din bluzele de salopeta, să le ducem şi celor de la dormitor, diseara.

A început să se zvânte şi noroiul, crestele brazdelor pe care sunt plantati plopii ies bine deasupra. Pe alocuri însa, între rânduri, apa încă mai stagneaza adânca de o palma-doua. Îl auzim pe Totoşu strigând ca un apucat “bai, serpi”, însfacam care o lopata, care o cazma, şi dăm fuga să vedem. Totos ne arată un loc în apa dintre brazde. Balacim încet, cu frica, gata să reactionam în caz de forta majora, şi deodata zeci de spinari negre prind a se zbate înebunite. Reusim să scoatem una. Doamne, e puiet de peste, mai mult stiuca, între toate brazdele unde încă balteste apa, sunt cu miile, cu zecile de mii, ramasi de când s-a tras Dunarea între maluri. Mai aşteptam doua-trei zile, şi începem să umblam cu mâinile facute grebla prin apa mocirloasa. Într-un sfert de ora am prins cam douazeci de kilograme. Cam cât credem că putem mânca, îl curatam şi-l frigem trecut prin nuiele verzi de plop. Când vine soferul la prânz cu marmidele, îi aratam restul. Se cruceste, noi îi spunem că vrem vin pe el. Se întoarce dupa o ora cu trei sticle de Murfatlar, vin de regiune superior, sase lei litrul, cu soda pe fundul sticlei. Culmea luxului! În fiecare zi scoatem cam 15-20 de kilograme, şi el ne aduce vin.

Într-o dimineata, Polonic apare cu un sac mare de hârtie dupa el. Nu zice nimic, îi sticlesc ochii numai. Dupa ce prindem pestele, ne pune să curatam vre-o cinci kile, apoi scoate din sac o galeata cam turtita, ceapa, cartofi, orez, leustean, câteva rosii. Când naiba o fi făcut rost de ele aseara, poate de la cantina? La Buzau a scapat de instructie, l-au luat la bucatarie. Acum e mândru nevoie mare, din când în când gusta din ciorba, mai pune sare, şi, în fine, ne cheama la masa. Doamne, ce buna e ciorba asta! N-avem castroane, dupa obiceiul strabun luam cu toti din acelasi blid-galeata, cu lingurile ce le-am primit pe inventar odată cu salopetele.

Pâna să vina camionul să ne ia, stau şi mă uit la pod. Ce frumos e, acolo departe în amonte, seamana cu fluturele meu cu aripile desfacute. Spun oamenii de pe aici căstatea Saligny cu caruta cu bani şi platea muncitorii pe fiecare seara, că niciunul nu era sigur că o să apuce o saptamâna întreaga de viaţa muncind la pod. Da’ a iesit pe cinste, aşa cum se vede pe luciul apei înrosita de amurg te face să te simti mic şi netrebnic.

Gramajoara s-a asezat să-l deseneze. Ne spune că dupa ce s-o libera, o să faca un model din bete de chibrituri. Ne mai zice că a făcut tot aşa şi Turnul Eiffel. Îmi aprind o “Carpata” şi mă bucur de linistea începutului de seara. Mi-e sufletul coplesit de un fel de fericire, sau nu ştiu ce, aş râde, aş vrea să fac ceva, dar nici să mă mişc nu îndraznesc, să nu care cumva să-mi treaca. Întorc privirea, şi-l vad pe Bubu că se uita lung la mine, probabil că am arborat o expresie oarecum tâmpa, s-o fi mirând ce-o fi cu mine, dar se abtine de la comentarii. Îi arunc pachetul de ţigari, şi el îşi aprinde una încet, abia îşi misca mâinile. As vrea să cânt.

As vrea să cânt. Casa de cultura unde mă întânlesc cu baietii la repetitii e chiar în spatele ASE-ului, lânga liceul de germana. La prima trebuie să cobor. Paul S., Dinu şi Jony mă asteapta. Au o sticlă de vodka, şi Jony n-a adus şi un pachet de “Camel” fără filtru.

8.

Îmi da Sabina telefon să mergem la un ceai. Bun, hai să mergem. E aproape, doar la câteva statii de tramvai. Asteptându-l pe “30” stau şi o privesc. E îmbracata de sus până jos într-un fel de salopeta liliachie, superba, ea e înalta şi are picioare lungi (şi foarte frumoase, fie vorba-ntre noi), salopeta i se muleaza pe trup şi îi scoate în evidenta sânii (foarte frumosi, fie vorba-ntre noi) şi fundul (super, fie vorba-ntre noi), totul îi vine la fix. Eu, în eterni blugi corodati şi un tricou cu “flower power”.

Asteptind tramvaiul, deodata îmi vine în minte Adriana. N-am sunat-o de câteva zile, şi nici ea nu da un semn de viaţa. Suntem nişte idioti amândoi.

Tramvaiul vine, în sfârsit, şi din statie în statie ajungem la locul cu pricina. Un bloc turn, un apartament pe la etajul sase, ţâr-ţâr, ţone ţoneria. Ne deschide un tip în pantaloni crem, camasa alba, sacou bleumarin, cravata grena cu dungi albe foarte subtiri, oblice. Buna seara – buna seara, vai ce bine că ati venit, va asteptam – păi tramvaiul; se pare că suntem ultimii dintre invitati. În sufragerie covorul scos, mobilele probabil la fel că nu exista decât o masa trasa într-o parte şi o vitrina cu paharele, cescute, şi îngerasi de alabastru. Mai sunt şi vre-o doi-trei cateluşi de portelean (eh, iubirea… a gresit-o Minulescu!) cred, ce arată rău de tot a corcituri…(nu că aş avea ceva împotriva maidanezilor, de fapt îi iubesc şi admir, au vâna). Privesc înspre restul lumii, conclud că arată oarecum neasteptat, cel puţin dîntr-un punct de vedere: toti tipii poarta uniforma aproape identica cu cel de ne-a deschis, sau în tot cazul, variatiuni pe aceiaşi tema. doamne, de unde or fi ăştia, fratilor? Nu pot raspunde la întrebarea respectiva, dar decid că am nevoie de refresisante. Au bere la kilogram, rece şi îndeajuns. Ma reped şi dau pe gât doua pahare înalte cât Casa Scânteii. Îmi vine inima la loc, o caut pe Sabina şi o întreb din priviri ce naiba se petrece aici. Daca aş fi întrebat-o verbal, probabil mi-ar fi raspuns că se petrece petrecere, aşa însa nu îi pica fisa, nu prea are timp de framântarile mele interioare, e vesela şi se simte bine, gazda este o fosta colega de liceu. Nu reuşesc să îmi aduc aminte cum o cheama, mi-e cam târseala să întreb iar, toti îi zic “Roscata”, foarte bine, îi zic şi eu la fel, mai neplacut este însa că nu am retinut nici un nume de acolo, aşa se întâmpla mai totdeauna când ajung în situatii similare. Sunt cam sapte-opt perechi. Ele toate în rochii lungi cu sclipiciuri, decolteuri, bijuterii mici, comune. Dintre toate, Sabina în salopeta ei de matase mov şi pe tocuri albe, arată de departe cea mai eleganta, zic eu. Oricum, e prima data când ajung la o petrecere d-asta, cei pe care-i frecventez eu, şi care mă duc pe la cei pe care ei îi frecventeaza, sunt toti oameni normali: blugi, adidasi.

O prind totuşi pe Sabina, şi o întreb unde naiba m-a adus. Are un sandwich cu icre într-o mâna şi un pahar cu vin alb în alta, râde de mine printre înghitituri şi-mi zice că să stau linistit, să nu-mi fac probleme şi să mă înfrupt din bunatati. Îi urmez sfatul cel întelept, umplu o farfurie cu tartine de tot felul, şi-mi mai umplu cu bere unul din cilindrele alea fără sfârsit aflate la îndemâna. Mai au şi vin de câteva feluri, şi vodka, dar mi se pare atât de buna berea că nu mă mai pot despartii de ea. Din când în când ies pe balcon să mai iau o gura de aer curat, e destul de mult fum, cu toate că uşa spre bucatarie este deschisa, la fel şi geamul de acolo, şi uşa către balcon.

Deodata se întâmpla o chestie care îmi provoaca o minora nedumerire, considerând faptul că, cel puţin aşa întelesesem eu, în afară de mine, cu totii se cunosc între ei de oarece ani, sunt prieteni vechi, de prin liceu; tipii cer permisiune doamnelor să-şi scoata hainele şi cravatele. A început să întomneasca, adevarat, dar e o noapte placuta, calda, alcoholul s-o fi amestecat cu sângle, însa, oricum… Încerc să ghicesc dacă a fost o gluma, dar nu, doamnele aproba, iar ei işi sufleca maşetele (camaşilor, adică…). As vrea să zâmbesc, dar mă cuprinde un uşor dezgust, ce naiba se fandosesc ăştia atâta? Îi zic Sabinei că eu plec, mă duc la Dan să ne jucam un pic pe chitari, mă plictisesc aici, dar ea mă întreaba cu caldura frăţeasca dacă nu cumva sunt într-o ureche. Ma gândesc că totuşi are dreptate, doar am venit împreuna, aoleu ce mitocan sunt…. În continuare ascultam ABBA şi Boney M, toti se misca cum pot pe ritm, şi eu, cu succesul stiut, încerc la fel, să nu fac opinie separata.

Cineva propune un joc de societate. Jucam Yams. Eu sunt în echipa cu Sabina, jucam doi câte doi,”o mâna” însemnând de fapt doua aruncari, fiecare în echipa cu cine a venit, că aşa e etic şi moral. E rândul meu, dau sase-sase. De câte ori e rândul meu dau exact ce am nevoie. Începe lumea să se uite cam chiorâs, şi le servesc o gherla. De fapt mi se cam acrise să tot dau sase-sase. Îmi vine în minte Aurică, stând pe vine în fata mea şi învatându-mă să dau cu zarul, la etajul trei al unui nou laborator în costructie, la rafinaria Vega, unde fusesem trimis în concentrare, la munca. Baiat de zahar, Aurică. Cu o zi înainte pierduse doua mii la barbut. Se prinsese el că aia aveau zaruri masluite, da’ i-a fost frica să faca scandal, că era singur. Şi l-au secat de parale.

Dau iarasi o gherla, oricum suntem cu mult înaintea tuturor, Sabina are un noroc absolut incredibil la zar. Beau bere, şi când vine rândul meu, tot dau la gherle. Una dintre dame da un trei-trei, şi aproape că lesina de bucurie. Nu mă pot abtine şi le mai servesc un sase-sase, apoi îmi cer scuze şi mă duc la baie, încui uşa , mă aşez pe marginea cazii, şi râd că un apucat preţ de câteva minute, era nevoie. Ma întorc revigorat şi aflu că eu şi Sabina am câstigat. “Surprinzator!” – mă trezesc meditând cu voce tare.

Îmi ofer ca premiu un pahar cu bere. Pentru oarece motive, bine că a dat al de sus, nu se mai danseaza. Se stă şi se discuta, oarecum pe bisericute, eu am lânga mine doi masculi. Aflu, în fine, cu cine am de-a face; ei sunt cu totii locotenenti de aviatie abia iesiti. Ma bucur mult de ştire, şi le aduc la cunoştinţă că am şi eu un prieten, capitan de tancuri. Odata avea tragere de noapte, combinati cu infanteria. Pe undeva trecea şi o cale ferata pe care din când în când aparea un tren cu destinatia Moscova, sau cam aşa ceva, prin partile alea. Ei, şi trebuiau ei să mearga cu tancul şi să nimereasca o tinta, dupa care se întorceau şi o luau de la început. Fac ei treaba asta de câteva ori, întorc iaraşi tancul, şi el, capitanul, statea calare pe teava chiar lânga turela. Unul din tanc îl întreaba dacă gata, referindu-se la dechiderea focului, el zice că da, referindu-se la pornitul tancului înapoi spre locul înitial de plecare, şi al din tanc da drumul, domnule, la doua proiectile în serie, unul direct în turnul de observatie unde era jumatate din Statul Major al unitatii plus cei veniti din Bucuresti, altul exact în tenderul locomotivei trenului international către (sau dinspe) tara cea mai prietena. Din fericire n-a murit nimeni, dar a iesit un scandal monstru. Tipul a fost mutat disciplinar la… Aeroportul Otopeni. Poate că s-au gândit că e mai greu să nimeresti avioanele tragând cu tancul. Ma uit la ei şi înteleg că nu mă cred, deşi nu comenteaza. Paguba-n ciuperci. Culmea e că le-am zis adevarul pur.

În fine, plecam acasă. Îi zic “pa” Sabinei, o las în uşa blocului, şi acasă mă opresc direct în frigider, unde gasesc nişte snitele şi doua sticle de bere. Ma gândesc la Adriana, aş vrea să o sun, dar e aproape patru dimineata. O sun.

“Saru’ mâna, te iubesc.”

“Ce face?” “Te iubesc.”

“Tu eşti, Marian? doamne, cât te-am asteptat. Unde naiba ai fost, te-am cautat toată seara la telefon?”

“Am fost la un ceai…aaa…o petrecere.”

“Bravo musiu, tu umbli teleleica…”

“Tu nu întelegi ce ti-am spus, te iubesc.”

“Da, mulţumesc, şi umbli aiurea. Cu cine ai fost şi unde?”

“…nu trageti în pianist. Am fost cu cineva pe care nu o şti, la nişte tipi pe care nu-i ştiu. Am baut bere, am jucat Yams, şi am vorbit despre tancuri. Asta e tot. Şi teiubesc…”

“…şi eu, mult…”

“Să te astept mâine pe la zece, la Rulota?”

“Ihâm, pe la zece e bine.”

“Bine, somn uşor.”

Mâine, adică azi, e duminica. “Rulota” e un fel de sandrama veche pe patru roti transformata în magazie de scule şi uitata pe lânga blocul ei de la ultimul santier, de către baietii care sapa gropi în mijlocul drumului şi apoi le lasa aşa pentru urmatoarele sapte-opt luni.

Nu pot să adorm. Ma duc la frigider şi scot şi a doua sticlă. Nu mai am nici ţigari, iau de la taica-miu o “Snagoava”. Sunt, de fapt, mai rele decât “Carpatele”, deşi îmi aduc aminte că acum doar câtiva ani, erau nişte ţigari foarte fine. Termin berea şi mă bag în pat, poate reuşesc să dorm câteva ore, dar mă napadesc gândurile. Pâna la urma, ce naiba vreau eu de la fata asta? Iata, am terminat liceul de câtiva ani, şi încarc şi descarc camioane la un depozit, şi, dupa caz, în gara Basarab, sau “16 Februarie”. Banii abia îmi ajung de ţigari şi tramvai şi o sticlă de vodka cu gasca, facând cheta. Ca să-mi iau deodorant şi bilet la meci, îi cer lui taica-miu. Noroc că din când în când, Ciprian şi frate-sau, Horatiu, mă iau să cântam pe la câte-o nunta.

Tare aş vrea să dorm. Ceilalti din clasa de liceu sunt pe la tot felul de facultati. Eu tot ce am reusit să fac a fost să zdanganesc la chitara, să mâgâi femei, şi să mai citesc câte ceva, pe ici pe colo, chestii nobile, n-am ce zice, dar luni dimineata tot la descarcat de lăzi mă duc. Ceasul arată ora cinci şi jumatate. Ma îmbrac şi plec la Dan. Îmi deschide, cu ochii cârpiti de somn.

“Ce e, messire?”

“Dane, ai ceva de baut?”

“Sigur, pupa-l-aş , ia uite-aici”, şi-mi arată o sticlă de – stupoare – Scotch, virgina.

“De unde, Dane?”

“E a lu’ messirul Lucian, a făcut -o şi el rost, n-a zis ce şi cum.”

Bietul Lucian, mă cam doare sufletul să-i distrugem acumularile materiale, dar oricum, noi suntem generatia ultimilor romantici, aşa că…

“Da’ el unde e?”

“A plecat aseara, pus la patru ace, zicând că e de garda la institut. Acum câteva zile tot aşa, zicând că era invitat la maica-să, la masa…”

Dan povesteste spalând doua pahare, i-a trecut somnul şi e bine dispus. Desfacem dopul de tabla, şi alcoolul tare mi se împrastie încet prin toate ungherele trupului. Îmi aprind o ţigară de la el, mă linistesc. Dan îmi arată un volum al lui Nichita, pe care tocmai l-a achizitionat. Eu însa caut un altul, şi-l pun să-mi citeasca, “Îmi voi rupe inima cu un singur gest / al mâinii, / ca să rasara durerea care ştie / numele durerii, / ca să rasara dragostea mea de barbat / care ştie numele tau ciudat, de femeie.” Am iarasi nevoie de o calduroasa strângere de mâna din partea domnului Johny Walker, îmi vin iarasi în minte lăzile de mâine, caratul pe scari, batutul de baloti, mai vreau un strop de alcool, Dan îmi citeste despre un tunel oranj, aş vrea să fiu într-un tunel oranj, să alerg spre celalalt capat, nu ştiu unde, dar să alerg înspre acolo şi să scap de tot.

E ora zece. Poate o mai prind totuşi , poate mă asteapta. Nu îmi amintesc cum am adormit, mă simt obosit şi strivit. Nu am timp să fac un dus, deşi tare aş vrea. Îmi arunc cu apa rece pe fata şi pe piept. Sunt nebarbierit, trag în graba cu lama pe fata şi mă ciuntesc un pic la buza de sus. Dau cu after shave, bine că nu prea curge sânge, hemoragia se opreste imediat. Dan îmi da buletinul meteo, însfac un tricou de-al lui şi o jacka deşi îmi sunt cam mici, şi cobor treptele câte cinci deodata. E racoare afară, dar placut, îmi face bine la capatâna, îmi clateste creierul. A trecut de zece şi jumatate. E acolo, mă aşteapta. Îi spun că o iubesc şi îi cer iertare, nu-mi raspunde, nici nu zice altceva, mă priveste cu ochii ei frumoşi, o nunanta închisa de verde cum n-am mai vazut, da afirmativ din cap, întinde mâna şi-mi mângâie părul, îi cer într-una iertare că am întârziat, ea continua să taca, să mă priveasca şi să mă mângâie. Nu mă întreaba de ce-am întârziat, mi se încoloceste de mijloc şi o luam încet spre parc. A burat un pic, pe nisipul aleilor s-au adunat, ici-colo, baltoace anemice, cerul e aproape şi cenusiu., începe să mă patrunda umezeala, dar e totuşi placut. Nişte tufanele galben-ruginite, cu floarea mica, batuta, au început să se deschida, timid. Rup o tulpina, sarut corola cu lacrimi de ploaie prinse în ea, şi i-o darui. “Mai spune-mi că mă iubesti, Marian…”

9.

Ce mai ploaie tâmpita. Stau, aşa, ca blegul, şi mă uit pe geam aiurea. De chitara n-am chef, de citit, la fel. S-a întunecat bine afară deşi e încă relativ devreme, în apa de pe asfaltul aleilor luminile venite de pe la gamuri şi felinare se reflecta stralucind trenurat. Vorba lui Bacovia, dar mi-e lehamite să ies şi până la Dan sau Neluţu, câteva blocuri mai încolo. Nici de sunat nu suna nimeni, telefonul parcă e mort. Adriana are meditatie ( tine mortis să între la Drept, eu de ce naiba nu ţin mortis să fac ceva?) şi vine târziu, de ceilalti nu am habar. Îmi aprind o ţigară, şi stau rezemat de geamul de la bucatarie, îl simt rece pe frunte. Se abureste de rasuflare, suflu şi fac o pata mai mare, rotunda, apoi scriu cu degetul “Adriana”, şi stau ca prostul admirându-mi opera. Parca mi-ar fi foame. Scot doua chiftele din frigider, le mamânc goale, fără pâine. Mai maninc una.

Ma învârt ca ameţit, încercând să mă agat de o idee, ceva. Nimic. A făcut chiftele bune, mama.

Într-un târziu, îmi trag hanoracul pe mine şi ies. As teptând liftul îmi aduc aminte facând traseul asta pe patine cu rotile, când eram pustan. Huruia toată scara blocului, vai cât de mitocan eram, faptul că îmi facea maica-mea fundul ferfenita nu reusea să aduca remedieri majore pornirilor mele entuziaste. Îmi pun gluga şi ramân nehotarât în fata iesirii din scara. În ce parte s-o iau? Nicaieri, hai să merg pur şi simplu unde s-o nimeri. Unde s-o nimeri înseamna, până la urma, parcul IOR. Nu e nici dracu’, cine să se plimbe în parc pe o vreme ca asta? Valuri mici, împinse de vânt, lovesc marginea de beton a lacului, clipocind ud, că un adaos la vremea imposibila. Frunzele cazute le-a macinat ploaia şi le-a făcut un fel de maioneza de o culoare indescriptibila, ce pe alocuri aluneca al naibii şi mă murdareste pe pantaloni.

Din semi-întunericul felinarelor rare, apare un militian, cu doi soldati dupa el.

“Ce să fac, mă plimb… da, aşa singur… nu, n-am buletinul la mine…nici legitimatia de serviciu…n-am nici un fel de act, n-am prevazut…păi eu ştiu ce mi-a venit să mă plimb prin parc pe o vreme ca asta?”

Militianul e un sergent major cam de aceiasi vârsta cu mine, şi toată gasca în albastru apare mânata de un nestavilit elan revolutionar considerând perspectiva romantica şi reconfortanta de a-şi petrece noaptea plimbându-se prin frig şi ploaie.

“Da’ un chibrit nu are careva, că eu le-am uitat?”

Sergentul major îmi întinde o bricheta, eu îi servesc pe toti trei din pachetul de Snagov lăsat de tata pe bufetul din bucatarie, mereu îmi lasa ţigari, încearca să mă convinga să nu mai fumez “Carpati” fără filtru, îmi aprind o ţigară, bricheta este un Zippo antivânt, model “Vietnam”, o piesa imposibil de gasit chiar şi prin zona Lipscaniului, la bisnitari.

“Frumoasa, de unde o ai?”

“Mi-a adus-o frati-miu, a fost în excursie la Istambul.”

“Da, într-adevar superba, s-o stapânesti sanatos.”

“Multam.”

Ne zicem salut, şi ne despartim. Tigarea e umeda şi un pic acra, şi îmi place. De obicei nu pot să le sufar aşa.

Am ajuns de cealalta parte a baltii. Sa mă duc la film la “Gloria?” Dar n-am nici un ban la mine. Mai bine mă dau în leagan, sunt câteva amenajate printre pomii dinspre bulevard. Nisipul noroios mă opreste. Gata, ştiu, îl iau pe “92” şi fac un tur de oraş. Daca vin controlorii, fac pe surdo-mutul, poate îi pacalesc.

De unde mi-o fi venit chestia cu troleibuzul, şi de ce “92”? Stau în statie de jumatate de ora, şi nimic. Au trecut zece de “84”, mai bine mă urcam într-unul d-asta. Ceasul s-a făcut aproape de noua. Ce-ar fi să mă duc eu acasă şi să mă apuc să învat pentru o faculte? Da’ care din ele, asta e problema. Pai, ia să vedem… Mă duc la constructii, să fac tot felul de chestii grandioase, baraje de hidrocentrala, şi altele de felul asta. E nasol că trebuie să stau mereu pierdut prin tot felul de munti şi coclauri, da’ şi când oi termină un baraj… ce sentiment de mândrie fără margini o să-mi cuprinda sufletul… Nu, nu cred că e bine, trebuie să stau să tocesc la matematica, fizica, chestii d-astea gri şi anoste. Mai bine inginer agronom, am grija de holdele patriei, păi ce-i mai frumos şi mai nobil decât să-ti duci palma streasina la ochi şi să-ti faci privirea roata peste lanurile de aur, unduind gratios sub mângâierea dulce a unui vânt mic de iulie. Şi mie îmi place la “ţeră”, păi când eram copil, în zilele de vacanta petrecute în satul lui tata, mă duceam zilnic cu vaca la iarba. Aer curat, aromit de florile câmpului, ciocârlia înfigându-se în cerul albastru, ciulini, scaieti, maracini, colti-de-baba, praf, noroi, miros de balegar, mai ales când bate vântul dispre cocinile de porci ale CAP-ului…Ia să vedem, mai bine la ASE. Aoleu, şi să mor îngropat în tot felul de hârtoage? Nu, mai bine mă duc pe la Dan, totuşi , poate că o fi acasă şi are şi o sticlă de ceva bun.

Îmi cad ochii pe balta IOR. De aci, de sus, stralucesc în ea toate luminile de la blocurile de peste parc. “Imagine all the people…” Vine un “84” şi sar în el.

Calea Mosilor mă primeste plina de noroaie şi gauri. O sistematizeaza. Adio “Odobesti”, gradina veche acoperita de frunzis şi iedera, ciorba de burta, maduvioare, momite… Ce-ar fi să tropai un pic? Stiu cel mai bun loc de tropait din Bucuresti, sub clopotnita bisericii Silvestru. Sunetele reverberate se pravalesc peste mine umplându-mă de melancolia aducerilor aminte, m-am nascut şi am copilarit aici, pe Venerei. Ma plimb în sus şi-n jos pe strazile din jurul biserici, încercând să regasesc clipele fără griji, de demult.

Spre Piata Galati, la o fereastra dinspre strada, muzica. Ma opresc şi ascult: “..still I wonder, still I wonder, who’ll stop the rein…”, pe naiba, e amara ironia, ploua mocaneste, curând o să se întâmple al doilea potop, nici barca n-am…în afară faptului că singurul animal la îndemâna ar fi “Moşu”, cotoiul lui Vova, adică un inventar de menajerie cam subtire în comparatie cu originalul. Ce-ar fi să intru la ăştia? Am mai nimerit eu la chestii d-astea aiurea. Odata, prin anul trei de liceu, un coleg de clasa,Vali, ne invita la ceai, un bloc pe lânga Podul Hasdeu. Mâncare, macheala, pipiţe, Demis Roussos, Celentano – “prisencolinensinainciusol”, Suzy Quatro, Sweet, şi tot aşa. Inspirat, am lăsat acasă benzile cu Jeff Beck, şi John McLaughlin. Dupa ce mă învârt oarece vreme prin apartament, nu mai ştiu cum naiba, conversându-mă cu un tip, prieten de-al lui Vali, locuind pe aceiasi scara, din vorba în vorba (mă pune dracul) să-i zic că am acordeon acasă (cred că Celentano cânta piesa aia cu solo de acordeon, Storia d’Amore, sau cam aşa ceva), tata s-a chinuit o viaţa să mă învete tangouri şi valsuri, degeaba, nu s-a prins neam – şi tabara pe mine să mergem la el să-mi arate acordeonul lui. Exact ce-mi doream eu mai mult în circumstantele date. Îi explic individului că sunt mort de narabdare să admir instrumental muzical respectiv, dar că poate ar fi mai bine să mai aşteptam câteva luni, poate un an-doi. Parca vorbeam cu peretii. Într-un final, ramân fără argumente, ne ridicam şi mergem câteva etaje mai jos. Isi pune acordeonul în braţe şi-mi cânta Hora Unirii, pe care l-a început n-am recunoscut-o (ceasul era trecut de miezul noptii, neândoios ora cea mai potrivita de a asculta Hora Unirii), dar dupa lamuririle de rigoare mi s-a luminat mintea; îmi cere parerea, îmi exprim credinta că experienta a fost unica din toate punctele de vedere, mă ridic să plec, el ramâne să-şi aranjeze instrumentul în cutie. Vine liftul, ajung la etajul lui Vali, intru. Reiau activitatea de la întreruperea nedorita, adică 3-4 sandwich-uri, o sticlă de bere, o ţigară, o tentativa de comvorbire cu o domnisoara uşor dezorientata… Mai trece vre-o jumatate de ora, realizez că nu vad pe nimeni pe care ştiam că ar trebui să fie acolo, şi-l întreb pe un individ dacă ştie de Paul. Sesizez o vaga urma de mirare în raspunsul tipului, pronunt alte nume, devine din ce în ce mai evident că doar mie cunoscute.

“Bine, dar Vali?”

“…care Vali?”

“păi…Vali T., cum care?”

“A!…aaa…păi nu stă aici.”

“Cum dom’le nu stă aici, ce e aia nu stă aici, păi eu de ce sunt aici, că m-a invitat la el, d-aia sunt aici, suntem colegi de clasa, cum poţi să-mi spui că nu stă aici?”

“…aaa…nu, Vali stă doua etaje mai sus…”

Îl privesc fix în ochi câteva clipe, nu e beat, ştiu cu siguranta că nici eu, fac stânga împrejur fără să scot un sunet, urc doua etaje pe scari, intru, bairam, fete cunoscute, a avut dreptate individul. Veronica, cu care venisem, îmi apare în faţă, senina, manânca o tartina cu icre, lamâie şi patrunjel, îmi zâmbeste şi zice “…ummmhâfmst…”, eu înteleg perfect, fără nici un fel de dificultati de interpretare lingvistica, pot să-i ofer un raspuns precis, “am fost câteva etaje mai jos, să ascult Hora Unirii”, ea se îneca delicat cu o bucatica de tartina, îi trag cu gingasie câteva palme peste ceafa să-i treaca dumicatul, lucrurile reintra pe fagas ul normal.

Ploaia inceata, mocaneasca mă convinge sa intru. E o curte îngusta şi lunga, cu alee turnata, de ciment. Prin întuneric gasesc o uşa pe stânga şi intru fără să mai bat. Un hol mic, miroase a lemn vechi, dar placut. Pe un perete întreg, o oglinda gravata pe margine. Un alt hol, mai mare, încă o uşa ; îmi apare în fata o camera luminata vag de o veioza verzulie pusa undeva jos, într-un colt. Câtiva tipi stau care pe unde au apucat. Împrejur, o gramada de pahare, mai mult sau mai puţin pline, decorul este încurajator. Nimeni nu se uita la mine, nimeni nu zice nimic. Dupa un sfert de ora, mă întreb dacă n-oi fi nimerit cumva la o petrecere de mumii. Sunt cu totii în aceiasi pozitie în care i-am gasit, tot fără să vorbeasca. Într-o vreme, o fatuca apare de dupa o uşa , are o sticlă cu un lichid incolor în ea, umple pahare, mă întreaba dacă vreau vodka, eu mă uit la ea de parcă ar avea doua nasuri şi trei urechi. De fapt are cu totul altceva, are o rochie cu tirbusoane. Repet: o rochie cu tirbusoane. O întreb dacă nu se plictiseste să stea tot timpul în picioare. Ea mă întreaba iar dacă vreau vodka. Da, vreau, şi mă interesez discret dacă le are pe astea cu fizica şi dacă medicul de casa e priceput. Are semne de întrebare în ochi dar nu articuleaza o litera, mă priveste de parcă tocmai şi-a dat seama, în fine, că sunt tâmpit. Încep să-i explic că un corp solid şi vârfuit poate cu usurinta să treaca printr-altul mai puţin solid, adică fundul ei. Dar dacă ea, printr-o asidua munca de cercetare, observatii repetate, a descoperit vre-un principiu potrivit caruia este posibil să… Vorbesc singur, ea a trecut la urmatorul pahar de umplut. Sorb o gura de vodka, fixez cu privirea peretele de vis-à-vis, încerc să gîndsc cu limpezime, şi reuşesc să ajung la o concluzie: individa mă calca pe nervi. Daca eram băiat destept, ieseam pe uşa în secunda urmatoare. În schimb, am început să o contemplez mai în amanunt. Poate, optsprezece ani, poate, dar nu cred. Unii din ăştia de aici, întinsi pe covor, au fire albe în barba, şi am intuitia că n-ar fi prieteni d-a lui taica-sau. A propos, pe unde o fi şefu’ familiei, sau macar directorul adjunct?

Ma înfund comod în fotoliu, ascult Creedence Clearwater Revival (o chestie pe care n-am făcut -o de câtiva ani buni), şi sorb vodka. Întind mâna, apuc un pachet de ţigari, şi mă servesc fără să cer voie, ale mele au tras prea multă umezeala. Caldura şi vodka mă toropesc, nu-i tocmai rău. Cred că am şi atipit, la un moment dat încep să aud iar muzica, mă întind, şi deschid ochii puţin câte puţin prelungind momentul. Privesc la cadranul ceasului, e trecut bine de unu dinspre ziua. Doi barbosi tocmai sunt pe plecate. Aoleu, ce mă fac, că n-am nici un ban la mine pentru taxi, şi autobuzele de noapte… Domnisoara tirbuson îi conduce pe cei doi, apoi revine şi mă întreaba dacă vreau să mai beau ceva. Nu prea.

“Ia asculta, tu stai singura aici?”

“Nu, cum să stau singura, doar am şi eu parinti.”

“…păi, parcă nu prea i-am vazut…”

“Da, sunt în Bulgaria.”

“…Aha… păi cum, mă , voi aveti doua case, una în Bulgaria şi una aici?”

Ma priveste cu o mila fără de margini… tâmpiţelu’, tâmpiţelu’…

“Hai că eşti super. Şi mai avem încă o casa în Antarctica.”

“Şi dai des petreceri d-astea la casa din Antarctica?”

“……?”

“…da, acum cred că m-am prins de ce au tacut încontinuu tipii de mai ‘nainte.”

“……?”

“….păi acolo frig tare, caciula nu…”

Îi pica fisa.

“Te rog să nu vorbesti aşa de prietenii mei. Habar n-ai ce formidabili sunt.”

“Da? Da’ ce fac?”

“Sunt artisti. Pictori, sculptori…”

“I-auzi! Şi ce picteaza?”

“Pai acum nu pra mai picteaza, că n-au subiecte. Totul e déjà vu, existenta a devenit atât de banala. Ne balacim in absurd. Bocu, doar – el e sculptor – are o chestie, nu ne-a spus ce, e încă în faza de aprofundare a idei.”

“Oh, desigur!”

Ma gândesc la saracul Lucian, cum se încrâncena el în lupta dreapta cu déjà vu-ul şi banalitatea zilnica a cotidianului de fiecare zi contemporan prezenta (perla lui Neluţu). De fapt noaptea, că ziua lucreaza la institut, apoi vine acasă şi munceste ca un dement până i se împaienjenesc ochii, desenând spermatozoizi pentru cartea aia. Când mai rupe o zi libera, picteaza doar pentru el, nu vrea să vânda o lucrare, macar.

“Mai bine zi ce faci, dormi aici sau vrei să pleci?”

Şi-a tras tirbusoanele în sus, deasupra taliei, şi stă turceste pe covor în fata mea. Poarta o idee de mini-bikini din matase neagra, şi are picioare absolut perfecte (pot spune aşa?).

“Daca ramâi, facem dragoste?”

Am impresia că n-aud bine.

“…ce facem?”

“…dragoste, mare amor mare, ştii, îmi place de tine, la început am crezut că eşti prost, apoi mi-am schimbat parerea, nu pari să fi chiar aşa de prost.”

Incet dar sigur, tensiunea începe să-mi oscileze pe undeva pe la douazeci. O voce interioara îmi sopteste persistent că cel mai bun lucru ar fi să o roiesc. Ajung eu într-un fel acasă, doar să plec naibii de aici înainte să fac vre-un lucru necugetat.

“Bine, ramân, n-ar fi mai bine să facem întâi un dus ?”

Ea se duce la baie.

Vocea interioara: Mariane, dacă mă iubesti, dacă vreodată am însemnat ceva pentru tine, te rog eu frumos, du-te şi las-o naibii, hai, du-te, acum, în secunda asta, iesi…

Ea e sub dus, eu încep să caut prin casa. Într-o camera alaturata, pe un perete, un Dumitru Gheata, un Andreescu pe altul. Banuiesc că sunt şi altele prin cele încaperi, aş stă să îmi topesc sufletul privindu-le, dar acum am treaba. În fine, în dormitorul alor ei (arborând doua “Venetii”, mici, de St. Popescu) gasesc ce vreau: un cordon al maica-şi, galben, lat cam de doi centimetri. Piele bune, fina. Revin pe vechil loc, şi pun cordonul jos, lânga fotoliu. Apare înfasurata într-un prosop cu suprafata de un hectar. Şi-a refacut fardul.

“Ce faci, mă , ce mai astepti?”

O trag lînga mine, îmi ridic palma printre pulpele ei. Isi lasa să-i cada prosopul pe covor, şi mi se îndeasa pe mâna îndoind uşor genunchii. Ajung la puful ca de matase de porumb de moale. Incepe să rasufle greu, şi să geama încetisor. O sarut, se lasa încet pe mine, asezându-mi-se în poala. O întorc cu fata în jos, sarutându-i ceafa, spatele. Bun, s-a aranjat la fix. Îmi trec bratul stâng pe sub braţele ei, iar cu piciorul drept le ţin pe ale ei, întorcând-o un pic spre mine.

“Ce Dumnezeu te-a apucat, ce faci?”

“Multumesc, bine, cu batrânetele…”

Iau cureaua de lânga fotoliu, o ţin din scurt.

“Draga, uite ce e, am să-ti cam trag o batalie cum n-ai mâncat de când eşti”

Îmi zice ceva despre sadism şi comportament aninmalic, şi că o să tipe. Absolut neasteptat, nu se zbate, nu face nici o miscare.

“Mi se fâlâie, poţi să tipi până te-o lovi amigdalita.”

Îi ard prima curea. Trupul îi zvâcneste de parcă ar fi din argint viu. Nu zice nici “pâs”. A doua – la fel. Încep să-i ard la curele nu prea tare dar rar, să aiba timp să le simta bine. Pe la a patra nu mai rezista, şi tipa. A durat cu mult mai mult decât mă asteptam, încep să prind respect pentru ea. Geme încet, şi plânge înfundat. Nu mă roaga să mă opresc. Îi mai trag doua şi o las în pace. M-a apucat o mila de simt că-mi înnoada sufletul şi nu mai pot respire. Imi dau şi mie lacrimile, încerc să mă abtin. E formidabila fatuca asta, alta (sau la fel de bine, altul) în locul ei, s-ar fi dat de ceasul mortii. O duc încet la pat, şi o întind cu fata în jos. Doamne, ce i-am făcut … Pielea i s-a crapat, picaturi mici de sânge mustesc. Plânge cu hohote înecate, abtinute. Ar trebui să-i fac ceva, s-o doftoricesc, dar nu am idee ce si cu ce, nici unde ţin ei medicamentele. Caut în bufetul de bucatarie şi gasesc piramidon. E bun şi asta. Gasesc şi râsnita de cafea – nemaipomenita, cred că a fost făcută în ziua când primul bob de cafea a trecut Dunarea, lucrata în lemn şi alama, cu un sertar mic în care se strânge cafeaua macinata. O curat cât pot şi pun în ea doua pliculete de piramidon. Obtin un praf de o culoare dubioasa, da’ merge, putina cafea nu o să-i faca rău. Presar mixura peste fundul ei – şi pentru o fractiune de secunda, totuşi , mă pufneste râsul: “…et un peut du sucre poudre…!” Mi-a placut la nebunie Asterix, cred că le-am vazut de mai bine de zece ori…

Râsul îmi trece însa instantaneu vazând cum i se contracta trupul, îi strig să stea cuminte şi îi acopar toate urmele curelii cu piramidon. Reusesc sa gandesc logic si in fine o întreb unde ţine medicamentele, bâiguie ceva şi întinde un deget către o uşa . E un culoar mic, mobilat de un dulap în care gasesc o cutie destul de mare, din lemn maroniu, încrustat cu mestesug. Mult mai grea decât apare, poate din lemn de teak. Gasesc înauntru Algocalmin fiole şi Diazepam. Îi dau să bea trei fiole, şi îi rup o pastila pe jumatate. Ma asculta cuminte, cred că dacă i-aş spune să mearga în mâini s-ar executa imediat. Se linisteste şi adoarme, eu trag un fotoliu lânga pat, stau şi o privesc, şi nu mă mai pot abtine, plâng. Mai bine zis, aproape că fac ocriza, mi se termină aerul, mă îndoi şi cad în genunchi tinându-mă cu greu de fotoliu, neputându-mi opri hohotele. Dumnezeule, de ce m-ai lăsat fac ce am făcut ?

Dupa oarece vreme îmi recapat controlul de sine, mă duc la baie şi mă spal pe fata cu apa rece, mult, frecându-mă cu palmele de parcă aş vrea să-mi jupoi pielea de pe frunte şi obraji. Ma întorc în camera, linistit, mă înfund iar in fotoliu, o privesc. Are un trup atât de frumos. O să trebuiasca să o pazesc, să nu se rasuceasca. Îmi privesc ceasul, e trecut de cinci dimineata, peste mai puţin de doua ore trebuie să fiu la munca. Pe naiba! Gasesc un “Rebus”, mă înfund în fotoliu şi încep un careu. “…tendinta aristocratica la un impostor cu barba”. Ma întreb cum naiba de tot mereu Colea Herescu mă face să mă simt, în cel mai bun caz, un tâmpitel cu vagi sclipiri.

Privesc din nou ceasul. Sapte fără un sfert. Mi-e foame. În frigider descopar o sticlă de bere de un litru, o cutie de sunca presata, masline, şi oua. Momentan, restul nu mă intereseaza. Îmi fac patru ochiuri cu sunca şi masline taiate marunt, şi sorb pentru revigorare doua pahare cu bere.

Sapte şi douazeci. Hai să încerc să dau un telefon la serviciu, poate o fi venit nea Fane.

“Va salut cu tot respectul, ce dimineata superba, şefu’, nu-i aşa?”

“Ia lasa, bă, gargara, ce dimineata superba, nu vezi că ploua? Şi zi, ce vrei?”

“Ma refeream la superbul existentei noastre în general, şefu’. Ceace înseamna că, din pacate, aceasta dimineata nu este la fel de superba şi pentru un biet suferind precum eu… e absolut înfiorator ce se petrece cu mine…”

“Da’ ce mă , iar ai cazut în pahar? Ce naiba, mă, mai bea omul, da’ nici aşa că voi, până să nu mai ştiţi care-i stânga şi care-i dreapta.” “Vai, şefu’, care betie, de unde betie, nu cunosc nici o betie. M-a lovit sinuzita. Doar ştiţi că eu am o sensibilitate pe chestia sinuzitei, din frageda pruncie o am. Sunt extrem de bolnav. Ma simt devorat de virusi, bacterii, şi tot felul de germeni vorace, şi pe dinauntru, şi pe dinafara. Toate cuceririle stiintei şi tehnicii medicale s-au dovedit a fi absolut ineficace. Nu mai ştiu ce să mai fac, sunt în pragul disperarii.”

“Ba, asculta aici. Daca e aşa cum zici, fi atent care-i remediul. Iei un ibric, îl umpli cu vin şi doua farâme de scortisoara, şi-l pui la fiert. Şi-l bei cât poţi de fierbinte, stând cu nasul în cana şi inspirând aburul. Daca nu te machesti instantaneu şi mai reusesti să gasesti patul, te bagi în scutece şi stai acolo să transpiri. Repeti de câte ori este nevoie, şi cât vin ai în casa.”

“Va mulţumesc, şefu’, şi va asigur de recunostinta nemarginita a unui biet om aflat poate în ultimile sale clipe de existenta constienta. Va mulţumesc. Este tot ce mai pot să spun.”

“Hai, bă, că numai mişto îti umbla prin cap. Vezi ce faci, mâine să vi la munca.”

“La munca şefu’, se întelege, mort-copt, mâine la datorie. Va salut cu tot respectul.”

“Hai, salut”

Pun receptorul în furca şi simt că-l iubesc pe nea Fane. A cîta oara?

Ea doarme înainte, nici nu i se simte rasuflarea. Şi-a îndoit piciorul drept, tragându-l într-o parte. O privesc, şi simt că trebuie neaparat să o acopar cu ceva, încep să mi se înveseleasca hormonii. Urmele de sânge amestecat cu piramidon şi cafea s-au închegat în dâre subtiri, urâte. Poate că dacă pun pe ea doar un cearceaf n-o să simta. Doamne, cum am fost în stare să o bat în halul asta? De fapt nu i-am tras tare, dar a fost îndeajuns pentru pielea fina. Ce m-am amestecat eu în ciorba asta? Sunt furios pe mine însumi, îmi tremura mâinile. Îmi aprind o ţigară, dar nu o pot fuma. În camera miroase destul de rău a alcool şi chistoace. Dau focul din soba cu gaze la maximum, şi deschid o fereastra. Acum, e mai bine. Afara ploua marunt, şi cerul îl poţi atinge cu mâna.

Putin dupa prânz, se trezeste. Tresare şi îşi înabuse un geamat. Isi trage cu grija cearceaful de pe ea. O ustura ranile.

“Good morning, starshine.”

“Buna”

Se uita la mine, fără vorbe. Nici eu nu ştiu ce să mai zic, stam şi ne privim în tacere.

“Hai la baie să-ti speli fata, arati ca un curcubeu iesit la pensie”

Rimelul şi celelalte culori i s-au întins din cauza lacrimilor, şi i s-au uscat cum s-a nimerit. Se da jos din pat cu mis cari rupte, ca o marioneta cu sfori lipsa la inventar. Are un trup superb, peste doi-trei ani o să faca barbatii să se sinucida pentru ea. O duc uşor către baie. La fiecare pas degetele i se înclesteaza pe bratul meu. Se spala pe dinti şi pe fata. Acum arată ca un copil cuminte şi bun.

“Mai bine hai să-ncercam să-ti fac un dus.”

“Facem dus împreuna? Vai, cât eşti de romantic…”

Zâmbesc şi o privesc în ochi, îmi place sarcasmul ei.

“Nu, tu intri în cada, şi eu te spal de pe margine.”

Furtunul flexibil al dusului e destul de lung, îi plimb jetul cu blândete pe piele. Fac destula spuma cu sapunul “Fa”, şi îmi port us or palmele pe trupul ei. O spal din cap până-n picoare, ea îşi tine privirile plecate.

“Cum ti-e fundul?”

“Frumos, zic unii…”

Daca îi arde de glumit, înseamna că e în regula. O sterg presând uşor pe piele un prosop mare, plusat şi moale, urmele rosii de pe fund arată totuşi un pic mai bine. O înfasor cu alt prosop, şi ne întoarcem în camera care, aerisita şi calda, mirosind a ploaie, da o senzatie buna de confort domestic.

“Şi citi ani ziceai că ai?”

“Saisprezece, luna trecuta.”

Am avut dreptate.

“Înveti aci, la ‘Cantemir?”

“Nu, la ‘Viteazul.”

“Şi azi trebuia să fi la scoala, da? Ce faci cu absentele? Astea nu sunt primele nu-i aşa?”

Dar eu ce faceam cu absentele? Ma simt ipocrit întrebind-o. Atunci când “Mormânt”, proful de Drept, mi-a strigat pentru prima oara numele pentru examinare, s-a uitat lung, lung, la mine şi m-a întrebat cu seriozitate nesimulata, dacă sunt nou în clasa…

“Nu, nu sunt primele, şi le motivez eu cumva.”

“Pai, cum naiba, o să-ti dea de la cabinetul medical o scutire c-ai fost racita?”

“Nu ştiu, habar n-am, vad eu.”

De undeva din cer, o caramida coborând vertiginos aterizeaza exact în capul meu, mă aplec şi o sarut, lung, cu daruire şi blândete, din tot adâncul fiintei mele. Ne despartim buzele, ea ramâne privindu-mă în ochi, doua lacrimi i se preling încet, în jos pe obraji.

“De fapt, cum te cheama că încă n-am avut placerea?”

“Mona. Pe tine?”

“Jimy Hendrix al II-lea, prietenii, însa, îmi spun Marian. Asculta Mona, îmi pare nespus de rău de bataia de aseara. Intâi pentru fundul tau, apoi pentru că ştiu că oricum n-am rezolvat nimic. Am vaga impresie că ai tai nu numai că nu o duc tocmai rău, dar ti-au cam cautat în coarne, mult de tot. Esti frumoasa ca un câmp înflorit în luna mai, dar nu ai decât saisprezece ani. Iti doresc să fi la fel şi în octombrie, când o să ai patruzeci şi cinci. Poate că frumusetea o să-ti gaseasca un sot cu bani, director nu ştiu unde, masina,vila la Snagov – ştii însa că nu e obligatoriu. Gata, am terminat cu teoria, o chestie doar. I-aş jupui de vii pe toti barbatii cu care te-i culcat, deşi banuiesc că nu eşti de aceiasi parere, dar cât de mult îmi doresc să o pot face. Iar prietenii tai de aseara sunt doar o adunatura de idioti, ar fi bine să-i dai dracului şi să-ti petreci timpul facând altceva, citind, de exemplu, vad că ai la dispozitie o biblioteca cum n-am vazut multe. Acum plec, pa-pa.”

Îmi trag hanoracul şi o iau către statia lui “40”. Ochii îmi ard de nesomn, şi tremur un pic, dar înteleg că nu de frig. Ma pravalesc în pat de parcă aş fi murit instantaneu. Am capul gol, gol, nu vreu să mă gândesc la nimic, vreu să dorm.

10.

În sfirsit, soare. Câtiva nori marunti sunt mânati cu iuteala de un vânt care aici, jos, nu se simte. Descarcam în garba camionul pe rampa garii Basarab şi mă aşez cu Vova să tragem o ţigară. Sorin mai are de semnat nişte hârtoage.

“Ce facem, intram la o halba, la “Rezematu?”

E frig, şi n-am nici un chef. Vova ar cam vrea, dar până la urma se razgândste. O luam printre linii către Gara de Nord. Pe peron lume putina, mizerie, niciodata nu mi-a placut locul asta. Strabatem cladirea, iesim pe partea cealalta şi sarim într-un “79”, gol şi el. Abia de se mai urca prin statii câte cineva. Inainte de “Romana”, Sorin începe să se tot uite prin-prejur şi să caute pe sub scaune. Ceilalti calatori îl privesc cu oarece nedumerire.

Trebuie să iasa vre-o chestie, aştept gata să mă pravalesc de râs. Tocmai s-a aplecat cautând sub un scaun dublu, în fata unei perechi între doua vârste, care stau cuminti şi vorbesc încet între ei. Domnul respectiv se opreste din ce avea de zis, priveste către Sorin, şi se apleaca întrebându-l dacă a pierdut ceva. “Nu chiar, de fapt o caut pe Corina Chiriac…”

Coborâm. E abia ora unu, încotro să o luam? Vova are o idee, să mâncam o ciorba de burta la “Mercur”, e cam departe, dar tot n-avem ceva mai bun de făcut , cine naiba se mai întoarce la depozit. În drum, luam magazinele la rând. În anticariatul de lânga biserica Kretulescu, un album Degas ce costa doua salarii de-ale mele; îi trimit bezele şi-i fac cu mâna sem de adio. Intram la “Muzica”. Îi trag pe Vova şi Sorin dupa mine sus la etaj, să ne uitam la chitari, deşi cunosc prea bine şi marfa, şi calitatea ei de casa de cultura, cârciuma, nunta, şi trupe de liceeni şi studenti care nu au unde să se produca. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, cam asta este destinatia pentru mai bine de trei sferturi din inventarul expus. E reconfortant, totuşi , în jur pluteste un miros specific numai locului astuia, fiecare instrument muzical, cred, are un miros numai al lui, poate că e posibil să recunosti un anume instrument doar adulmecând-ul, deşi nu am încercat niciodata.

La parter, mă uit printre partituri, gasesc Bach, “Suita Orchestrala Nr. 3 în Re Major”, de câte ori o ascult îmi vine să mă dau cu capul de pereti de necaz că nu am stat la scoala de muzica (m-au dat afară pentru indisciplina la puţin dupa începerea clasei întâi, adică tata a trebuit să plateasca reparatia unui pian), o cumpar, dar de ce naiba, nu am idee, că tot nu mă descurc să citesc, şi cu chiatara… Ne oprim în fata standului de discuri şi cautam cu privirea, şi cautam, şi cautam… Vânzatoarea, dupa câteva minute de asteptare, se apropie şi ne întreaba dacă dorim ceva anume. Da, am dori un disc cu Pătru Gabriel. Se gândeste repetând numele, şi ne întreba dacă nu cumva ar trebui să ne ducem la sectia de muzica populara. Îi soptim conspirativ că asta este adevaratul nume al lui Dan Spataru, să nu-l mai spuna la nimeni. Face o fata care certifica asimilarea informatiei, sunt sigur că în urmatoarele zece minute toate prietenele ei din magazin au aflat noutatea.

La “Mercur” abia de gasim locuri la o masa. Dupa un sfert de ora chelnerul ne aduce trei ciorbe, nu prea multă carne, dar gustoase. Când să plecam, ne uitam prin bufet. Au maduvioare. Vova ne serveste stralucita idee de a cumpara câte putem, şi să mergem la el. Ne numaram bani, ne ajung pentru trei kilograme şi jumatate. Vova stă la parterul unui vile frumoase pe Barbu Vacarescu, lânga stadionul Dinamo. Au o curte mare, care primavara este napadita de lacramioare al caror parfum te ameteste. Spre partea din spate a curtii, pe o margine lunga de caramida al carei sens nu l-am putut niciodata întelege, şi-a pus un gratar făcut de un prieten, din materiale adunate prin santierele Bucureştiului. S-a apucat de-a ciuntit uscaturile tuturor pomilor din cartier, activitate ce s-a materializat in ridicarea unui gramezi de lemne de foc, mare cât piramida lui Keops. Numai bine să încununam cu succes toate aceste eforturi.

Acasa, îl gasim pe Gică, frate-sau. A terminat filologia la Engleza şi Ukrainiana, şi are repartitie într-un sat numit Izvoarele Sucevei, dar nici un chef să vadă cât de frumoase sunt locurile pe acolo. Deocamdata asteapta să se întâmple o minune cu repartitia – speranta desarta, evident, dar el este o fire optimista. Ne cautam iar de parale, mai pune şi Gică ce mai gases te prin buzunare, şi pleaca să ia bere. Are o bicicleta veche, marca “Elegant”, plina de pitoresc dar goala de frâne. El este singurul capabil să mearga pe ea.

Mama lui Vova trece maduvioarele printr-o mixura de malai şi foarte putina faina, asteptam să se faca jar şi să se încinga gratarul. Apare şi Gică cu treisprezece sticle, numar fatal… Pe masa din sufragerie gasim un platou absolut imens cu cartofi prajiti, şi castraveciori murati productia casei. Se bat turcii la gura noastra. Atras de miros apare Moşu, motanul lui Vova. E cel mai motan celebru de pe strada, şi cel mai nemaipomenit din câti am vazut. La o vizionare sumara apare cam slab (deh, motanii…), dar blana îi stă întinsa şi straluceste. Lipseste mult de acasă, uneori nu apare cu zilele. Odata, întâmplator, Gică l-a gasit în Obor! Se bate cu toti ceilalti motani disponibili, e fugarit de toti câinii. De câteva ori a aparut carând câte un sobolan aproape tot aşa de mare că el – poate de la clubul Dinamo? A avut o viaţa grea şi plina de aventuri cotoiul asta. Odata a venit cu blana smulsa de pe gât, pe o portiune cât palma. Ultima chestie este că, nu demult, a aparut într-o zi cu un testicol lipsa, celalalt atârnâd, târându-l, şi burta sfâsiata. A umplut de sânge cele câteva trepte de la intrare, târându-se, el ştie cum, până la uşa , unde l-au gasit lesinat. L-au dus la doctor, operatia a reuşit, dar s-a terminat şi cu barbatia cotoiului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost deajuns, într-o zi, Vova şi Gică i-au turnat pe gât nişte tuica, cu forta. Acum, când simte Mosu mirosul de tuica, nu-l mai prinzi, fuge de zici că-i racheta. Îi dăm maduvioare, el manânca încet, fără lacomie, până se satura, apoi ridica privirile uitându-se la noi, miorale, şi dispare în curte.

Am terminat cu îmbuibatul, bem bere, fumam, şi stam la taclale. Sorin, într-un acces de sinceritate, ne destainuie că el de fapt mai are o suta în buzunar, bani cu care trebuie să scoata rufele de la “Nufarul”. Îl privim mirati. “Pai, ce, te costa o suta chestia asta?” Nu, sigur că nu-l costa atât, ne ajunge să mai cumparam şi ceva de voie buna, că berea s-a evaporat. Ce-ar fi să luam noi doua sticle de vodka? Credem cu toti că idea este cum nu se poate mai bine venita, geniala chiar, şi că subliniaza cu tarie (…!) îndemnurile primite de la organizatia de UTC a intreprinderii, şi de mai sus, să actionam constant in conformitate cu cel mai înalt posibil spirit revolutionar, spirit de care ne poticnim tot mereu prin sala de sedinte. Cu alte cuvinte, jos berea, traiasca vodka, schimbare structural profunda. Cinstea şi onoarea pentru aceasta achizitie îi revine tot lui Gică, că el are bicicleta şi se poate deplasa repede dus-întors.

Mai cumparam o sticlă. Adio “Nufarul”. Ne-am cam ametit, dar parcă tot ar mai merge ceva. Iesim cu toti în curte şi cântam cât ne ţin plamânii “Costică mamii Radule”. Moşu stă pe marginea de caramida şi ne priveste impasibil, mă conving că nu are înclinatii către ethnografie si folclor, deasemeni sunt convins că pe el îl doare drept sub coada de concluzia mea.

De unde naiba mai facem rost de ceva parale pentru încă o sticlă? Mai gasesc prin buzunare câtiva lei în bisericuta, Gică şi Vova scotocesc prin tot felul de sertare şi sertarase, în fine adunam suma, doua treimi din bani sunt în monezi., cam o jumatate de kilogram de fier. Din nefericire, realizam că la ora respectiva s-au închis magazinele. Îl iau pe Gică şi facem pasi rapizi către restaurantul “Perla”. Intram, nu se mai serveste, este aproape de sfârsitul programului. Mergem hotariti către bar.

“Nu mai servim, e ora închiderii, păi voi nu vedeti?”

“Hai dom’le, ce naiba, da-ne şi noua o sticlă, te rugam frumos.”

Nu, nu, şi iarasi nu, cu toate insistentele noastre. Barmanul îşi cam pierde rabdarea.

“Ba, voi nu întelegeti Româneste, e ora închiderii, gata, s-a terminat programul, ne vedem mâine dacă vreti.”

Vorbim din ce în ce mai tare, apare seful de unitate care ne ia usurel pe dupa umeri şi încearca să ne duca spre iesire, vorbindu-ne într-una. Gică, însa, are idei fixe.

“Tvarasu’, vrem şi noi o sticlă de vodka, ce mare lucru, până acum eram platiti, plecati, şi ajunsi acasă, zau.”

“Mai baieti, nu se poate, dacă va spun, ce Dumnezeu, am oprit vânzarea înainte să veniti voi, trebuie să închid pravalia, e târziu.”

În salon, vre-o zece betivi îşi termină macheala cumparata mai devreme. Un glas îl îndeamna pe sef să ne dea o sticlă, ce atâta daravera pentru o sticlă de vodka.

“Ce te bagi, dom’le, vezi-ti de treaba, şi hai, că trebuie să încui.”

Îi luam apararea betivanului, confratii întru îndeletniciri bahice intervin şi ei, se apropie şi câtiva ospatari care încep să se certe cu betivii, noi cu şefu’. Apare şi un plutonier în albastru, dar nici nu apuca să deschida gura, că Gică e calare pe el.

“Tovarase militian, bine că ati venit, va rog insistent să interveniti. Noi veniram foarte frumos, ca tot omul, să cumparam ceva, şi iata, am fost nu numai refuzati, dar şi bruscati de către personalul unitatii, într-un mod cu totul nejustificat şi contrar celor mai elementare norme de comprtare civilizata.”

Omul stă şi se uita când la Gică, când la grupul de ospatari şi betivi care continua să se certe, ignorând-ul complet.

“Sunteti împreuna cu ceilalti?”

“Nu stimate tovarase plutonier, noi nu avem nici o legatura cu se întâmpla acolo, nu-i cunoastem, noi venisem doar să cumparam ceva pentru acasă, ştiţi, noi nu ne prea pierdem vremea bând prin cârciumi.”

Plutonierul face o fata de gânditor, strânge uşor pleoapele şi buzele. Probabil că l-a chemat vre-un chelner, şi acum, vazându-i pe ospatari luati la harta cu un grup întreg, cu siguranta că situatia i se înfatis eaza cu totul altfel decât i-a fost anuntata la telefon. Seful de unitate i se adreseaza cu disperare.

“Cum să le dăm, dom’le, trebuie să închidem, nu mai putem servi.”

“Şi nu puteati să ne spuneti aşa de la bun început, a fost nevoie interventia tovarasului militian pentru aceasta?”

Plutonierul, însa, nici nu ne mai ia în seama, îl intereseaza scandalul dintre mese, betivii continua să se certe cu ospatarii, au ajuns la înjuraturi cu referinte materne. Barmanul ne-ar arde de vii dacă ar putea, încearca să zica ceva, dar de furie se îneaca şi se bâlbâie fără să poata articula ceva coerent. Noi, militianul şi seful de unitate ne îndreptam către uşa vorbind şi explicându-ne, apoi plutonierul şi seful ramân mai în urma. Se întrerup unul pe altul, plutonierul gesticuleaza directionând înspre grupul de chelneri şi betivi. Deodata, fără să-mi lase timp să reactionez într-un fel, din pragul usii, Gică se întoarce şi striga cât îl ţin rarunchii, că de fapt totul a fost planificat, noi nu suntem altceva decât nişte instigatori care îşi cunosc meseria. Îl trag afară pe uşa, şi o luam la trap travesând strada, încercând să punem ceva distanta între noi şi ei, deşi nu cred că mai era nevoie.

De unde să cumparam, totuşi , ceva de macheala? O luam la întâmplare spre Piata Cosmonautilor, ne iese în fata hotelul Dorobanti. Barul de pe locul fostului “Mon Jardin” este deschis, îi spunem portarului că vrem să luam de la bar o sticlă pentru acasă, ne arată nişte trepte spre rai (…), le urcam plini de speranta. Înauntru, un semi-întuneric vişiniu, câtiva straini pe la mese, cu pipiţe dupa ei. Trecem triumfatori, printre. Ma împiedic de piciorul unui scaun şi încep să cad. Fac un spagat nereusit, mă ţin de masa. Blugii îmi pârâie în fund şi îi simt cum încep să se desfaca de-alungul cusaturii. Încerc să mă redresez, stau pe covor într-un genuchi şi o mâna, şi fac o sumara cercetare a dezastrului.

Cam douazeci de centimetri de cusatura. Gică mă sprijina şi mă pune pe picioare, ne îndreptam cu demnitate către tejghea.

“O sticlă de vodka, va rugam… nu, pentru acasă.”

Ne luam sticlă, şi începem traseul în sens invers, la fel de demni, deşi simtim oarece zâmbete în urma noastra. La iesire, desfacem dopul de tabla şi-l întrebam pe portar dacă vrea o înghititura. Se uita în jur, şi trage o dusca sanatoasa.

“Sa traiti, baieti, sanatate”.

Acasa, Vova şi Sorin s-au deshidratat asteptându-ne, nici macar nu pot vorbi până nu-şi umezesc mai întâi coardele vocale.

Eu nu mai pot bea. Mi-e rău, mă duc la baie şi încerc să vomit, deşi ştiu că niciodata nu am reusit în astfel de cazuri. Îmi bag degetele pe gât, dgeaba, doar tusea şi convulsiile ce-mi zmulg parcă bucatele de stomac. Renunt, îmi dau cu apa rece pe fata. Ce bine-i de tipul din oglinda, ce-i pasa lui. Le spun celorlalti că nu mai pot stă, trebuie să mă întind, vreau să mă culc. Ma bag în pat şi închid ochii, îi deschid imediat. Nu pot să-mi ţin pleoapele lipite, simt că se învârte camera cu mine şi îmi vine să vomit, n-o să se întâmple, dar senzatia este imposibila. Îmi pun trei perne sub spate, stau îndoit la nouazeci de grade, am ochii deschisi, pironiti undeva în semi-întuneric. Pâna la urma am să adorm, dar până atunci…

În camera de alaturi, întrebarea la care toată lumea se chinuie să gaseasca un raspuns este “ce mai bem”. Aerul mi se pare gelatinos, parcă aş respira piftie.

(va urma)