scris de Alexandru Dinu
28 Noiembrie
Trec cu Dan pe la Neluţu şi-l gasim jucând scrable şi tinând piept într-o discutie contradictorie împotriva Mariei, nevasta-sa, şi al lui Costică, cu Rodica, parteneri de joc. Cuvântul este “gâscuin”. Dan îşi da cu parerea că asta este ceva pe care se unge unt. Neluţu e în forma de zile mari şi îşi mentine pozitia cu exemple de genul “balarioara”. Îi explicam că nu se poate, dar el o tine una şi buna, că ce, dacă are omul în casa o balarie, una mica şi gingase, o tine în ghiveci, o uda zilnic şi-i pune să asculte Mozart, că a citit el undeva că face bine la plante, şi din când în când o dezmiarda, ce, nu poate să-i zica balarioara sau balariuta, ce dacă nu-i în dictionar, nici “croncobaur” nu e, şi toată lumea ştie ce-i aia. N-o scoatem la capat, şi-i dăm dreptate. Îsi aprinde satisfacut o ţigară, şi gratia divina îl loveste pe pacatos; gaseste în ea un cotor de poţi să mesteci mamaliga cu el. Rodica, furioasa, se ridica şi-l arată cu degetul, “aşa, foarte bine, aşa…”
În apartamentul de vis-à-vis e veselie mare. E nunta sau botez (ori poate divort?), naiba ştie, că se aude muzica parcă ar fi la “Polivalenta”. Romica Puceanu ne cânta de voie buna , şi la un moment dat Neluţu nu mai resista şi se duce să le zica să dea naibii magnetofonul, sau ce-o fi, mai încet, că e trecut de unsprezece şi jumatate, poate vrea omul să doarma. Se întoarce dupa douazeci de minute purtând un platou cât un teren de fotbal, jumatate salata de “bef”, jumatate cârnati, sarmale, sunci, şi altele de felul asta. În mâna ailalta poarta o punga de un leu, cu trei kile de vin rosu, de tara, gros şi taninos.
Muzica se aude la fel de tare, dar el ne explica ce baieti buni sunt cei de acolo, ce primitori şi ospitalieri, şi că se distreaza şi ei ca tot omul, ce să faca, că doar traim în mijlocul unui oraş înfloritor, nu la manastire.
2 Decembrie
Nebunia cu martisoarele e în toi, au început livrarile. Eu, şi ceilalti încarcatori-descarcatori din depozit cărăm la lăzi de ne vine acru. Toata chestia e cam tâmpita, dupa mintea mea cel puţin. Din toată tara vin martisoare, care sunt numarate, puse în cutii, şi trimise înapoi de unde au venit! Bat la baloti pe lăzi de mă ia cu ameteala. Am mâinile numai taieturi, şi din când în când, satisfactia de a-mi strivi un deget cu ciocanul. De chitara nici vorba, degetele îmi sunt umflate, abia le îndoi, uneori, seara, nici furculita nu o pot tine în mâna.
Toata lumea se întreaba “unde facem revelionul”.
Costel, electricianul, negasind un loc adecvat pentru atelier, şi-a încropit cu chiu cu vai, unul, într-o hruba plina de tot felul de conducte de termoficare, drept care, spre deosebire de restul depozitului, acolo este foarte cald şi placut. Pe uşa a pus un afis pe care a scris “Laborator”. Când are cineva nevoie de el, îl auzi, “stai să mă duc în laborator să-mi iau instrumentele”. Dupa ce termină de făcut vre-o lucrare, se lauda singur, “păi cum, dom’le, la botanica mea”. Deasemeni, când aude despre cineva că a dat-o în bara, “păi dacă n-are botanica”.
M-am luat în gura cu directoarea. A venit în inspectie, adică să aleaga câte ceva pentru o prietena. Tocmai cărăm o lada pe scari, când imi apare in fata, pe palierul etajului. De obicei nu avem texte, o ocolesc când apare, că sunt alergic la aroganta şi nesimtire. Acum, nu m-am mai putut abtine. “Doamna, am o propunere pentru înbunatatirea activitatii în intreprindere. Pe noi ăştia, încarcatorii-descarcatori, să ne treceti la contul ‘Mijloace Fixe’, începând de la întâi ianuarie”. De obicei nu are replica, abia îi merge mintea, doar dacă începe să tipe şi să ameninte cu militia şi securitatea. Asa şi acum, a ramas cu ochii mijind. “Pai, de atâta cărat pe scari şi încarcat în camioane, ne-au întepenit salele… şi, a propos, nu ne dati vre-o saptamâna liber de Revelion, că frectie ‘Diana’ ne cumparam singuri?” Toata lumea din jur a început să hi-hi-hi, ho-ho-ho, ea le-a urmat exemplul, vai ce gluma buna, eu mi-am luat lada in cârca şi i-am lăsat plesnind de voiebuna, ce Dumnezeu era să mai fac?
3 Decembrie
Azinoapte am reusit să vorbesc cu Adriana la telefon pret de trei ore. Saracul tata, el plateste telefonul – şi chiria, şi întretinerea, şi televizorul, şi electricitatea, şi mâncarea, şi ţigarile mele… doamne, trebuie să fac ceva, cumva, decât să numar cele câteva sute amarâte ce la iau pe o luna de munca de ocnas.
4 Decembrie
În fine, Dan a reusit să strânga pe pereti cam cincisprezece-douazeci de ceasuri, de toate formele şi marimile, şi care nu merg de nici un fel. Printre ele şi o pendula batrâna care arată superb. Pe latura din drepta, între perete şi cutia de lemn, un paianjen a tesut o plasa mare, şi pe urma probabil că s-a plictisit şi a plecat, că de vazut, nu l-a vazut nimeni, niciodata. Totul arată aşa de frumos, că Dan nu s-a îndurat să strice alcatuirea asta de liniste şi uitare, şi bine a făcut . De câte ori trec pe la el stau şi mă uit că prostul cât de minunat arată lemnul vechi ocrotind în el timpul ce a încetat să se mai scurga, încatusat de zid cu matase.
7 decembrie
Apartamentul lui Dan capata din ce în ce mai multă culoare. În bucatarie, pe uşa frigiderului, a aparut un afis care zice aşa: “Camera de vid”. Cum nu se poate mai adevarat.
8 Decembrie
O iau pe Adriana de la meditatie şi ne plimbam aiurea pe strazi. A nins subtire, nu e frig, şi a mai ramas alb doar prin gradini şi peluze. Pe starda şi pe trotuare, rotile şi talpile pantofilor l-au strivit repede. Parcul Ioanid e pustiu, şi cei câtiva soldati albastri din împrejurimi ne privesc circumspecti. Ne doare drept în cot, ne oprim la câtiva pasi de un pichet şi ne sarutam ca-n filme, vre-o trei minute. Un plutonier apare şi ar cam vrea să ne zica să o luam din loc, că e ambasada în spatele gardului, dar noi continuam să ne pupam, el tuseste să ne faca atenti, ne pufnes te râsul, în fine facem pasi. E urât parcul Ioanid, niciodata nu mi-a placut. Dar precis nu ştiu de ce naiba. Poate pentru că are iarba putina şi firava, şi prea mult cacat de câine. Sau poate pentru că am avut ocazia să cunosc o gasca ce îşi trecea zilele pe aici, toti cu parinti ajunsi, toti cu ifose şi fandoseli de-mi venea să vomit. Bietul Ioanid…!
15 Decembrie
Numaratul şi expediatul de martis oare se îndrepta triumfal către apogeu. Lumea crede că totul tine câteva zile, atunci la sfirsitul lui Februarie, dar de fapt începe cu o jumatate de an mai ‘naite. Muncim pe brânci, bat baloti pe lăzi şi încarc camioane până la extenuare. S-a făcut frig rău, juliturile, zgârieturile şi loviturile de pe mâini mă dor al naibii de tare, dar nu pot purta manusi, că se uda din cauza zapezii, umezeala amplificând chinul.
Killerul pune o coala alba de ambalaj pe o lada, şi începe să taie o bucata de slanina în cuburi mici, aproape perfecte. Are mâini mari în comparatie cu cât e el de sus până jos, şi briceagul abia se vede dintre degete. Face totul de parcă ar fi filmat cu încetinitorul, şi cu un fel de exactitate în miscari, ceva care mă obliga să-l urmaresc fără să îndraznesc să-l întrerup, îmi da impresia de ritual sacru, la fel se întâmpla şi când îl privesc desfacând lădiţe de ceasuri, face surcele pentru soba de acasă, nu-mi pot dezlipi ochii de la mâinile lui, şi dupa o vreme parcă mi se strânge pielea pe mine, dar că un fel de eliberare de energie interioara, sau cum naiba să-i zic? Din servieta “diplomat” scoate un borcan de mustar, şi-l pune alaturi de cuburile de slanina. E o poveste cu servieta asta. E nemaipomenit de frumoasa, dintr-o piele fina, vişiniu închis, cu cifru la încuietori, şi rame de metal de culoarea aurului, lucrate cu mestes ug şi temeinicie. Iti da o senzatie de placere când îti treci palma peste fetele de piele fina şi catifelata. Costel a luat-o absolut noua, de ocazie, în cârciuma la “Apolodor”, pentru cincizeci de lei! Servieta facea cu mult mai mult, câteva sute bune de tot, se vedea clar că nu era purtata de loc, şi Killerul e tare mândru de ea. Înauntru gasesti tot ce nu-ti trece prin cap: mâncare, hârtie de ambalaj care seamana cu hârtia igienica şi este folosita ca atare, sfoara, cuie, scândurele de aprins focul, şi nu de putine ori, o sticlă de ceva bun. Acum de pilda, da la iveala o “jumatate” de afinata făcută de el. Are un talent special la făcut afinata, n-am baut nicaieri una mai buna, nici macar aproape. Mai apare şi o pâine “Dâmbovita” rupta pe din doua, Killerul pune totul laolalta, şi-mi zice să-i chem şi pe ceilalti. Ma zmulg cu greu de lânga el, tot ceremonialul asta parcă m-a împietrit privindu-l, mi se furnica pielea.
Suntem cu totii adunati în jurul bunatatilor, mai puţin Vova, care, desigur, s-a dus să se spale pe mâini. În urma, apare şi el stergându-se atent, zgârieturile şi zdreliturile îl ustura, are câteva bandaje de leucoplast, dar mie mi se păr inutile, aşa că am renuntat să mi le mai aplic. Sticla cu afinata face un tur de salut, afinata este gustoasa şi îndeajuns de tare să simt cum îmi alunga frigul din madulare. Mai toată dimineata mi-am petrecut-o pe afară, prin curte, şi nici nu pot să pun prea multe toale pe mine că mă încurca în miscari. Cornel mai mult vorbeste decât manânca, din când în când ia în vârful briceagului o bucatica de slanina, mai trage un gât de afinata, apoi sterge lama de otel, şi servieta “diplomat” o primeste cu îngaduinta înauntru, într-unul din multele buzunare şi despartituri. Abia dacă a ciugulit de doua-trei ori, şi acum ne priveste satisfacut cum ne înbuibam. Alcoolul ne-a dezmortit bine, e prea mult de munca şi la zece n-am avut timp pentru escapada obisnuita, din cauza frigului în loc de bere am schimbat-o pe tuica fiarta.
Nea Fane apare şi el, “păi bine, bă, va tineti de bairamuri şi nu ziceti nimic?”, ia câteva cubulete de slanina, trage un gât de afinata, şi îşi aprinde o ţigară. E în forma şefu’, Steaua a terminat bine turul campionatului şi are toate sansele în “Cupa”, o să-l mai tina euforia până dupa Anul Nou, noi îl tachinam cu obisnuitele acuzatii despre arbitrii corupti şi meciuri câstigate pe blat, dar lui nu-i pasa, şi face mişto de “Rapidul” şi de “Craiova”, mai precis de mine şi de Sorin. Dupa parinti, Sorin e doar pe jumatate oltean, dar cu sufletul pe de-a-ntregul, când îl asculta pe Tudor Gheorghe plânge, şi când joaca “Universitatea”, nu-i mai trebuie nici mâncare, nici apa; îi trebuie vodka.
16 Decembrie
Zi mare, la televizor (cât o mai exista), numai aiureli. Stau şi încerc să zdranganesc la chitara, dar mâinile îmi sunt parcă umflate cu pompa, şi vorba lui Topârceanu… Soneria de la intrare începe să urle în dementa, precis că e unul din gasca şi s-a uitat cu degetul pe buton. Deschid, şi Neluţu cu Paul navalesc precum în vechime inamicii poporului Daco-Roman abia format. Paul cara pe umar o geanta ce pare că a adunat în ea toată recolta unui CAP fruntas în întrecerea socialista. Pentru o clipa sufletul mi se umple de speranta, dar nu aud deloc clinchete cristaline, aşa că încerc să-mi refac moralul zdruncinat de crunta dezamagire aprinzându-mi o ţigară. Fermoarul gentii este tras cu o miscare eleganta, apropape martiala, apoi Paul se tavaleste satisfacut pe un scaun.
Suntem cu totii în bucatarie, că am lăsat aragazul aprins, şi e cald, Neluţu a făcut deja inventarul frigiderului, roade un copan de pui şi mormaie ceva aratând cu un deget către geanta. Ma uit înauntru, şi mai că înmarmuresc de surpriza, e plina cu carti, multe şi nu tocmai noi. Îmi dau cu parerea că se fac necesare oarece explicatii. Mi se ofera prompt. Paul a reusit să împrumute pe termen nelimitat câte ceva din biblioteca intreprinderii, dar aşa, pe alese. Neluţu a mers cu el să-l ajute să care geanta aia cât bena unui camion de şai’spe tone. Ma uit la câteva titluri, şi mă cuprinde invidia, lui Paul îi pica fisa şi râde mefistofelic. Nu stateau deloc rău tipii la intreprinderea respectiva, o garnitura de zile mari.
Decembrie
În consignatia de la “Curtea Veche”, în afară de covoare de Buhara, unele mai mult zdrente, şi de lampadare cu lei şi îngeraşi de tabla, sunt tot felul de lucruri mici si minunate, odată mi-am luat un tigaret de ambra lung si plin de gratie. Spre una dintre scari, tablouri facute de mâini care când s-au nascut aveau o pensula între degete. Între ele, un Ciucurencu în fata caruia ramân fără suflare cam cinsprezece minute. Fata de celelalte nu costa chiar atât de mult, şi mă întreb de ce pe el nu l-or iubi oamenii la fel ca şi pe ceilalti maestrii. Adevarul este că stă cam de mult prins în cui, cred că de o luna şi mai bine, nimeni nu vrea să-l cumpere. L-aş lua eu dacă cei cicsprezece lei din buzunar mi-ar fi de ajuns. Printre cei mai recenti gasesc unul care-mi pare formidabil. Tabloul e mic, pierdut printre multe altele, semnat Gh. Botan, habar n-am cine-i tipul, dar îmi atrage privirile şi mă tine tintuit în fata culorilor.
Pe Lipscani lume şi nu prea. E frig, însa nu îndeajuns pentru a întari mâzga de pe jos. Azi mi-am luat liber, că duminica trecuta am fost de garda, şi mă tot învârt prin oraş.
Acum nu mai ştiu încotro s-o iau. Cobor spre piata, îmi apare în drum Cafeneaua Veche, mă hotarasc să intru, destule mese neocupate, dar nu peste mult abia de-ai să poţi gasi un scaun liber. O chelnarita arborând un aer plictisit, parcă amarâta că trebuie să-şi piarda timpul cu mine, mă întreaba ce vreau, şi se întoarce repede cu o cafea care miroase bine, să vedem cum o fi la gust. Îi dau banii, îi ia de parcă ar fi facuti din hârtie igienica folosita, şi dispare dupa o uşa din spatele tejghelei. Stau ca boul şi mă uit pe geam. Aerul e cam cenuşiu, sau poate sunt eu într-o pasa proasta. Doi tipi, la câteva mese mai încolo, vorbesc tare despre “arta pentru arta”. Unul dintre ei are un cojoc alb şi mitos, precum ciobanii la munte, pe care n-a catadicsit să şi-l scoata. Amândoi poarta cizme negre, până la genunchi, ca alea din armata. Încolo, destul de normali, barba, plete. Atât doar că se zbuciuma şi gesticuleaza de parcă i-ar durea burta.
Ramân cu ochii pironiti pe geam. Doi pantofi având acelasi numar ca cei ai Cenuseresei mângâie cu gingaşie pietrele pavajului. Posesoarea cara dupa ea o punga de plastic mare cât un sac de cartofi, şi are doi ochi verzi aşa de frumosi că-mi vine să ies direct prin geam şi să-i sarut. Sar de pe scaun de parcă aş avea iarasi optsprezece ani, iara nu douazeci şi trei batuti pe muche, şi dau buzna pe uşa afară.
“Frumoaso, ti-s ochii aşa de negrii, încât seara când stau culcat cu capul în poala ta…”
“Da, ştiu, aa-co-pe-riiiiiiid, paaaa-mân-tuuuuul…”
Începem să cântam amândoi melodia lui Bogardo, spre – hai să folosesc un cuvânt nu prea tare – nedumerirea trecatorilor care se opresc aiuriti să ne priveasca. Înaintez spre ea cu gesturi largi, martiale, ca un prim solist de opereta. Îi iau punga din mâna, apoi o iau în braţe şi ne sarutam cu mult mai mult decât ar fi fost “normal” în conditiile date.
“Hei, ce-i cu tine pe-aici?”
“Pai tocmai audiam o prelegere despre rolul artistului în societate. Hai să intram.”
Punga e burdusita cu pachete şi pachetele, e clar, n-are rost să-i stric aranjamentele întrebând, într-un fel îmi pare rău că s-a întâmplat aşa.
“Tu ce vrei să iei?”
“…păi…de fapt nimic.”
“Aha, păi atunci o cafea, garantez că se încadreaza perfect în nimic.”
“Ce faceai prin oraş, umbli hai-hui…”
“M-am uitat puţin prin anticariate şi la tablorile de la ‘Curtea Veche.”
“Asculta, Marian, de ce-ti pierzi tu vremea de pomana, de ce naiba nu te apuci să- nveti, uitat-te şi tu ce mâini ai, sunt numai rani, ce te retine, că griji pe cap nu ai, slava domnului…”
“Motanule, te rog eu frumos, nu începe…”
“Bine Marian, nu încep, dar poate că am şi eu dreptul, aşa, un pic de tot, să mă gândesc la viitor.”
Îl descopar deodata la câtiva paşi în spatele scaunului ei. Pentru că nu sunt singur, îi este rusine să se apropie. Sta în picioare, leganându-se încet de pe un picior pe celalalt, şi asteapta să-l vad. Acum mi-a prins privirea, şi gura i se strâmba într-un fel de zâmbet care-i descopera dintii îngalbeniti. Paltonul îi atârna ca pe gard, cu vre-o cinci numere mai mare, îl are îmbrâcat direct peste o camasa ce fuse alba acum trei-patru ani. Sta aşa, asteptând, nestiind ce să faca, şi-a prins degetele de la mâna stânga cu celelalte şi le freaca în nestire. Stiu ce vrea.
“Adriana, ti-au mai ramas ceva bani?”
“Ihâ, pentru ce?”
“Da-i încoace”
Îmi întinde portofelul, şi face ochii mari când aleg o hârtie de o suta, mă ridic. Ea mă urmareste neîntelegând nimic, nici nu are cum, mă opresc lânga el şi-i zic “buna ziua”, suna ciudat, foarte oficial, dar niciodata n-am ştiut cum să mă adresez omului astuia. “Marian, da-mi cinci lei, n-am mâncat nimic de ieri”, îi întind hârtia de o suta, ramâne pironit nestiind ce să faca, aşa se întâmpla mereu de când îl cunosc, încă nu a învatat că-i dau cât pot de mult, el totdeauna asteapta doar câtiva lei, în mintea lui notiunea de bani se reduce la pretul unui sfert de “intermediara” şi a unei sute de grame de salam, acum reuşeşte să articuleze un fel de “ha”, îl simt cum tremura tot de parcă ar fi minus douazeci de grade în cafenea, îi bag bancnota între dgete, “mă duc, mă duc la expresul asta de-aicea, mă duc să manânc”, paseste repede privind spre mine şi facând mereu “ha”, înecat de uimire şi fericire.
Ma întorc la masa, ea nu mă întreaba nimic, mă lasa-n pace, are ochi frumosi şi luminoşi, şi eu o iubesc nespus.
“Mai stam, sau vrei să mergem?”
“Nu, Marian, hai să mergem.”
Îi iau mâna într-a mea, încap amândoua în buzunarul hanoracului. N-aş putea spune că nu mă simt bine, dar exista ceva care mă întoarce pe dos, ea simte, încearca să mă duca cu mintea în alta parte, ne oprim la o vitrina,
“…uite, Marian, vezi fotoliile alea de acolo, în coltul de lânga recamier, şi-a luat Liliana doua, nu-i aşa că sunt frumoase, mie îmi plac la nebunie, dar nu maron, aş vrea albe, albe de tot, şi în fata lor, pe parchet, ceva ca o blana de urs polar, ştii bancul ala, cum să omori un urs, îti trebuie un kilogram de faina, una bucata gheata, şi una bucata oglinda, te duci şi te strâmbi la urs, el se ia dupa tine, tu te urci în pom, el în continuare dupa tine în pom, când esti deasupra lui îi torni faina în cap şi te dai repede jos pe partea cealalta, ursul se da jos dupa tine, îi dai oglinda, el se uita-n ea şi se crede urs polar, se culca pe bucata de gheata, face meningita şi moare.”
“Da, Adriana, sunt frumoase fotoliile.”
“Asculta, domnul meu, la urma urmei cine e tipul? N-aş vrea să spun lucruri nelalocul lor, dar mi se pare cam tigan, groaznic de murdar, şi cam redus mintal.”
“Da… e tigan, adică să fiu sincer, cu precizie nu ştiu, dar arată, aşa am auzit şi de la altii, şi cred şi eu ca şi tine, dar redus mintal nu e, ohooo…nici n-ai tu idee… Am să-ti dau suta aia înapoi când iau bani peste doua zile. Şi-ti mulţumesc mult pentru azi.”
“Da-o naibii de suta, acum ce mai conteaza…”
“Am să ti-o dau înapoi, conteaza.”
“Marian, nu-i nevoie… “
“Ba da, e nevoie, nici nu şti tu cât e de nevoie, îti spun eu că e nevoie.”
“Bine Marian, fa cum crezi tu.”
“Am să-ti dau bani înapoi, să nu care cumva să zici nu, întelegi?”
“Da iubitule…”
“…şi dacă eu sunt un idiot şi fac tot felul de idiotenii, tu trebuie să mă aprobi tot timpul? O să-ti iei paralele înapoi de urgenta.”
Asteapta să termin, e linistita şi plina de pace.
“Tot nu mi-ai spus cine e?”
Brusc îmi dau seama că am fost mitocan, am tipat la ea, mă abtin cu greu să nu mă feresc de cerul care mi se prabuseste în crestet.
“Motanule, are un doctorat luat în Franta, ceva cu istoria literaturii, aşa am înteles de la terte persoane. Am auzit nişte indivizi facând mişto de el că vorbeste tiganeste cu accent frantuzesc. Marele lui vis, însa, a fost să cânte la vioara, şi cânta precum o cizma, de fapt nu cânta de nici un fel, produce un fel de zgomote, l-am auzit. Nu ştiu cum de a ajuns în halul asta, cred că are cam saizeci de ani, ştiu că nu profeseaza şi nu am idee de ce, dar aşa cum e acum, nu-l angajeaza nimeni. Daca tipi la el se sperie, îi apare pe fata o expresie de groaza ce nu poate fi descrisa în nici un fel, şi înceraca să fuga sau să se ascunda. Din când în când, dau peste el prin oraş, mai mult prin zona asta, deşi l-am întânlit şi prin Cismigiu, şi în sus, spre Radio. Îi dau bani. Nu vreau să te jignesc, ştii că te iubesc mai mult decât orice pe lume şi îti cer cu umilinta iertare pentru adineaori, dar tu n-ai dreptul să-i dai. Sau poate că, încă, nu ai dreptul. Dar nu ştiu de ce, pur şi simplu aşa simt.”
“Marian, ştii ceva? Mai sunt încă câteva ore bune până vin ai mei de la seviciu.
Hai la mine, am să fac ceva bun de mâncare iar tu o să mă lauzi ce bucatareasa nemaipomenita sunt, şi o să mă saruti.”
“…foame, nu-mi e, am…”
“Atunci am să-ti fac nişte clatite cu dulceata de vişine, şi am să-ti dau şi un pahar cu lapte să le acompanieze. Şi bineînteles că tu tot o să mă lauzi şi o să mă saruti.”
“Suna bine, da’ credeam că tu ştii că nu-mi place laptele, e prea alb, nu se vede prin el…”
“…iar banii e musai să mi-i înapoiezi. Şi uite, îti luasem cartea asta pentru Craciun, dar ti-o dau acum, Baudelaire, în original, am gasit-o la anticariatul de dupa colt, ia uite din ce an… ei, ce zici matale? Acasa, dupa clatite, tu te asezi în fotoliu, eu mă ghemui lânga tine, am să închid ochii şi îmi citesti.”
“…păi, tu le ai pe asta cu engleza…”
“Ai să-mi citesti, da?”
“Da, am să-ti citesc…”
“Şi îmi traduci ce îti place tie cel mai mult?”
“…păi, ai editia aia îngrijita de Geo Dumitrescu…”
“Nu, îmi traduci tu, aşa cum crezi tu, cu vorbele tale. Şi la sfârsit, eu am să-ti spun că te iubesc, tu mă mai saruti odată, şi pe urma pleci repede, că nu vreau să te gaseasca ai mei când vin de la serviciu.”
Decembrie
Pe una din mese troneaza tot felul de bucate de Craciun. Printre ele descopar nişte slanina afumata, frageda de se topeste când o atingi cu degetul. Mi-o fac imediat prietena. Bucuria cea mare vine însa de la mama Anica. Are câte sticle de vin făcut în curte, un vin foarte negru în care trebuie să fi pus şi câtiva ciorchini de “ananas”, se simte pe limba. Avem multe de făcut , dar nimeni nu face nimic întru prosperitatea intreprinderii. Ce naiba, odată pe an e Craciunul. Îi dau înainte cu slanina pe care o stropesc din belsug cu vin. Mai toată lumea a adus şi mâncare şi bautura, dar prea buna e “motorina” lui mama Anica, mi se pare că aş fi un pacatos dacă aş bea altceva. Toate normele de ordine interioara sunt ignorate cu desavârsire, ne aprindem câte o ţigară, dezmat total. Silvia da drumul la tranzistor şi o ascultam extaziati pe Angela Similea, care şi de data asta mi se pare cutremuratoare… Sorin e nedumerit, “de ce nu s-o fi făcut dom’le croitoreasa?”, vinul ne face să vorbim din ce în ce mai mult şi mai tare, îi declaram amor Clarei, iar nea Fane, pentru a nu ştiu câta oara începe să ne povesteasca cum a fost la “Cotul Donului”, şi cum juca el poker cu Sartre. Vova îl prives te cu o mina serioasa, îl întreaba cine a luat bani, “păi cum, bă, puteam eu să-l las pe un geniu ca el fără parale?”, “nu, şefu’, mă refeream la ‘Cotul Donului”, începem să ne cam tavalim pe jos de râs, nea Fane, ca de obicei, a mai tras nişte coniace înainte, în bar la Carul cu Bere, acum îi pica mai greu fisa, simte însa că ceva e în neregula, nu se supara, e om bun şefu’, are suflet mare, cu siguranta că d-aia nici nu i-a luat banii lui Sartre, acum ne releva faptul că fii-su, în virsta de numai cinci ani (nu prea s-a grabit nea Fane) înjura cel mai bine dintre toti copii de pe strada lui, noi îl felicitam fierbinte pentru acest spectaculos succes, şi mai închinam câte un pahar cu vin pentru realizari viitoare, de şi mai mare rasunet.
Nu am baut prea mult, spre marea bucurie a lui Sorin şi a lui Vova, care au ras tot. Nu avea rost să fac excese, eram invitat seara la Costică, am fost colegi de banca în liceu şi am ramas prieteni buni şi dupa. Mai târziu, când s-a însurat şi Rodica a nascut o fetita, i-am botezat-o, şi acum suntem şi neamuri.
Ne-am adunat la el cam toată gasca, Neluţu vine mai târziu, se îmbraca în Mos Craciun, a făcut rost de un halat din ala rosu ce-l poarta, in perioada asta, tipii cu tarabele de loz-în-plic. Cum naiba, numai el ştie. Avem doi candidati la cadouri, asta mica a lui Costică, şi pustiul lui Neluţu, amândoi într-o stare de excitatie imposibila. Am ocazia să învat noi versuri din lirica pentru copii:
“Sus în pom e-un puisor’
Jos sub pom e-un betisor.
Daca tu-mi iei puisorul,
Eu te bat cu betisorul”
Nu-mi vine să cred pe ce se scot banii de la edituri. Adriana stă lânga mine pe fotoliu, mi s-a ghemuit la piept, şi râde sanatos de inocenta dezlantuita. “Marian, o să avem şi noi copii, nu-i aşa, întii un băiat, şi dupa doi-trei ani, o fetita. Da, vrei?” M-a luat pe nepusa masa. O privesc în ochii ei frumosi (au sprâncene ce degaja cruzime, uneori, adaugând frumusete) şi dau afirmativ din cap. Ma saruta repede de parcă ar face o şotie, şi se lipeste iar de mine. O cuprind pe dupa spate, în palma îi simt sânul pe sub bluza, are sâni mari şi atât de frumosi de parcă ar fi fost facuti de comanda, continui să ţin în palma rotunjimea dulce, îmi vine să o mângii toată, of doamne, de ce nu putem fi acasă, adică acasă la noi, să o pot mângâia când vreau, şi să-i strig din bucatarie în dormitor că o iubesc.
Îmi aprind o ţigară, încerc să reintru în atmosfera din camera, bradul e într-adevar reusit, ce-mi place cel mai tare este că nu are beculete clipocitoare ci lumânari adevarate, când sunt aprinse îi dau un aer de blândete şi linis te, pe întuneric o să fie un vis. Într-un târziu apare şi Mos Craciun, care merge din greu sprijinindu-se într-o prajina de vre-o doi metrii (la ce stâna o fi gasit-o, mai frate?). Pe umar poarta un…rucsac, în rest însa, e cel mai autentic Mos Craciun posibil. Pustanii aproape că au paralizat de emotie, îşi ţin guritele uşor deschise şi au ochii cât rolele de la magnetofonul profesional a lui Paul. Moşul se aşează şi se declara însetat, mă reped fără să preget şi-i ofer un pahar cu apa minerala “Biborteni, cea mai buna din lume”, Mosul însa nu este de acord nici cu gestul, nici cu explicatia mea, îmi arunca nişte priviri pline de jaratec şi flacari, apoi, cu vorba blânda, ne expune teoria precum că din strabuni se ştie că iarna este anotimpul când, în fine, aflam dacă strugurii s-au copt îndeajuns, sau nu. Se ridica abia-abia, îşi toarna singur un pahar de Otonel (a umblat Costică până l-a gasit, de a făcut gauri în talpa pantofilor), un zâmbet îi înfloreste între mustatile şi barba de vata ce i le acopera pe cele adevarate, şi dupa ce ne blagosloveste cu un “să traiti, copii mosului”, se aşează pe un fotoliu de unde îl scoala pe Dan, bodoganind ceva despre lipsa de respect a generatiei tinere, şi face semn juniorilor să se apropie.
Se spun poeziile învatate şi repetate încă de acum o luna, aplauze, câte unul dintre noi mai face pe souffleur-ul chiar dacă moşul ridica degetul a dojana, mângâieri, îmbratisari. Rucsacul contine o gramada de daruri, ciocolata de tot felul, o pusca cu ventuze, papusi, masinute, manusi, fulare, şi ciubotele, dar nu numai pentru cei mici ci şi pentru ceilalti, eu mă aleg cu un after-shave “Cambridge” şi… o pana pentru chitara, Adriana, cu o geanta plus manuşi, am dat pe ele, la Fondul Plastic, salariul meu pe trei luni, ar trebuii să-i sarut picioarele lui taica-meu care m-a finantat şi de data asta. Cam toată lumea ştie de la cine vin darurile, dar Costică şi Rodica au fost nişte dulci, au mai adaugat câte ceva de la ei pentru fiecare. Ma gândesc acasă, la mama, i-am lăsat florile şi darul sub pom, mai bine să-i dau un telefon, “saru’ mâna, voi ce faceti… da?… când au venit?…nu, eu mai stau pe aici, cred că până mai târziu, da, bine, saru’ mâna”, sunt tot felul de neamuri acolo, nu ştiu de ce naiba totdeauna mi s-a aplecat de reuniuni d-astea de familie, sunt un pacatos, ce mai încoace şi în colo, Adriana vine la mine cu doua pahare, îmi da unul şi mă saruta, îmi sopteste că mă iubeste, ne pupam, ne pupam iar, vinul e nemaipomenit, apare şi Neluţu din uşa dormitorului unde şi-a lăsat de o parte straiele de loz-în-plicist.
Ne asezam la taclale. Dan vorbeste în araba, un dialect mai bine zis, pe care îl întelege numai el, dar despre care poţi să juri că este adevarata limba a Koranului. Râd până mă apuca crampele, Dan continua foarte serios să ne explice ceva, Costică are puterea să apese pe butonul de înregistrare a magnetofonului. Rodica apare cu un vraf de extemporale, e învatatoare la o scoala în Pantelimon, “bai, au ăştia nişte chestii de cadeti de pe scaune”, iau unul la întâmplare, “ziua începe la ora dousprezece noaptea şi se termină în acelasi timp”, îmi aprind o ţigară şi încerc să-mi trag sufletul, rasturnat pe un fotoliu. Vorbim într-una, când toti deodata, când fiecare în parte, printre frânturi aud dinspre Neluţu “pot chiar să spun că America de Sud este continentul cu cea mai mare densitate de revolutii pe kilometrul patrat”, îi prind privirea Adrianei, e în celalalt colt vorbind cu Dan, îmi arată dintisorii şi se face că ar vrea să-i înfiga în vre-un deget de-al meu, o privesc mai departe, e frumoasa. Costică propune să facem un biliard, “messire avem unul din ala cu ciuperca”, tragem la sorti echipele. Suntem trei într-o echipa, eu am picat cu Dan şi Rodica, jucam pe o bere, am onoarea să fiu prima mâna şi darâm ciuperca, cum naiba, mă umple furia dar nu zic nimic, noroc cu Rodica ce face o gramada de puncte.
Duminica
Stau de vre-un sfert de ora în statia treleibuzului, asteptând. I-am luat o garoafa de la tiganca ce are taraba chiar în coltul cabinei de aşteptare, şi acum îmi vine să-i dau telefon Adrianei şi să-i spun că dacă nu apare în cinci minute o să i se ofileasca floarea, că eu mă duc să trag o bere la “Rucar”, şi garoafa nu stă bine în paharul cu bere. Un tip, ce se vede treaba că tocmai şi-a terminat bani în cârciuma mai sus amintita, se apropie de mine clatinîndu-se, şi-mi cere respectuos o ţigară. Îl servesc, îi ofer şi foc, şi pentru că tot n-avem ceva mai bun de făcut , ne împrietenim. Aflu că este un nestavilit iubitor de cultura, artele în general şi poezia în particular, le devoreaza cu aviditate în fiecare zi a anului, chiar şi duminica, când toată lumea are liber şi se odihneste, da’ el nu, el stă cu cartea în mâna. Este un model de tata de famile, şi, lucru rar, îşi iubeste soacra. Lucru şi mai rar, o idolizeaza. Aflu că aceasta femeie este cu totul deosebita, întelepciunea, altruismul, daruirea, şi bunatatea ei sufleteasca, au reusit încetul cu încetul să contureze în sufletul lui cele mai nobile simtiri pe care un ginere le poate nutri pentru mama nevestei sale. Dar lucrul care îl emotioneaza pe el cel mai tare este vasta experienta de viaţa a acestei femei. Ca atare, el considera un pacat de neiertat că oamenii din cele patru colturi ale lumii să nu afle despre aceasta minunata mama şi mama-soacra, aşa că se va apuca să scrie o carte careia îi va da un titlu simplu, dar de o expresivitate zdrobitoare: “Din viaţa lu’ soacra mea”.
Îl ascult fascinat, n-am mai auzit până acum o chestie ca asta. Tipul îmi cere încă o ţigară, mă execut prompt, curios să aflu mai departe ce şi cum, dar soarta cruda curma cu nepasare laudabila mea tendinta către eruditie. Aud vocea Adrianei care îşi cere scuze că a întârziat, aducându-mă înapoi pe pamint, de acolo de sus, din lumea ideilor pure unde acest om reuşise să mă traga dupa el. O, vai!
“Asculta, Motane, ti-ar place să scriu o carte despre maica-ta?”
“Cum adică să scri o carte despre mama?”
“Uite-aşa, o carte în care să cânt tandretea, daruirea şi uitarea de sine, devotamentul unei soacre pentru familia ei. O carte pe care citind-o…”
“Marian, acum o ora când am vorbit cu tine la telefon nu am sesizat nici un fel de manifestari care ar putea produce îngrijorare colectivului de medici de spitalul ala…şti tu… Sper că n-ai patit nimic între timp, ceva, poate un turture picat…”
“Iubita mea, cu dezamagire ţin să îti aduc la cunoştinţă faptul că nu întelegi nimic din aceasta colosala îngemanare de sentimente care înseamna iubirea de soacra. Ar trebui să petreci ceva mai multă vreme prin statia aia de la Rucar…”
…pentru că nu aştept troleibuzul câte douazeci de minute şi mai bine de fiecare data.”
“Zâna mea, ce înseamna douazeci de minute…”
“Zânul meu, nu înteleg ce ti s-a întâmplat, dar las-o balta! Mai bine m-ai saruta odată, dar aşa, în viteza, să nu provocam vre-un fel de indignare cetateneasca madamei de pe scaunul ala, nu, pe rândul din stânga, aia cu caciula din blana de hidrocarburi, ne fixeaza de când ne-am urcat….a propos, tu ai taxat bilete?”
Prea târziu pentru bilete, coborâm, şi o luam la pas spre Sala Paltului.
Catedrala Sf. Isoif a cam fost zdruncinata la cutremur, acum au început să o refaca, cu încetinitorul, mă gândesc că din cauza fondurilor. Ma uit pe pereti şi mă cam prinde amarul vazând urmele noi de tencuiala peste vechile decoratii. Sunt sigur, însa, că nu or să o lase aşa, au oameni de meserie care lucreaza acolo. În general nu prea am mers eu pe la biserica (!), bă sincer să fiu nici nu îmi aduc aminte cu precizie de când n-am mai intrat într-un lacas sfânt. Când eram copil, mama mă trimetea de Boboteaza să iau apa sfintita de la biserica Silvestru, în apropierea careia locuiam. Umila mea contributie la notorietatea respectivei biserici a fost un geam spart la casa parohiala din spatele ei, facând, împreuna cu Valentin, prietenul meu de nedespartit din anii copilariei, rachete din cutii goale de conserve şi carbid. Acum, Adriana m-a rugat privindu-mă în ochi cu seriozitate solemna să accept să o însotesc în fiecare duminica la slujba de dupa-amiaza.
La început a fost interesant, eram curios, dar dupa o vreme am început să mă plictisesc. Stau însa cuminte, respectându-i pe ceilalti. Slujba decurge în liniste şi pace celesta, şi eu nu pot să nu mă gândesc că nu mi-ar strica să am microfoanele şi amplificarea ce au tipii. Sînt etichetate “Shure”, şi respectiv “Vox”, mai mult decât atât nici că-mi doresc.
Preotul pregateste bucatelele de pâine şi vinul de împartaşanie. Are o cupa superba, nu am idee dacă din metal nobil sau doar o copie reusita, dar care aduce parcă un plus de noblete şi rafinament. Ma uit la el cum toarna vinul…simt că-mi explodeaza o grenada în piept. Fac eforturi supraomenesti să mă abtin, să nu râd, Adriana se uita la mine cu groaza, crede că mi-e rău, mă stercor cum pot printre banci, ajung in sfârsit afară, pot hohoti în voie, doamne, mare pacatos mai sunt, dar ce pot face, asta mi-e informatia genetica, şi privindu-l pe preot nu ştiu cum mi-a venit în gând Villon, îi explic Adrianei, nu-i vine să creadă, s-a înrosit la fata şi tremura, da, ştiu, e nesimtire curata, “Marian, din consideratie şi respect pentru loc şi pentru oamenii de acolo…”. De fapt nu e nevoie să mi se reaminteasca, nici nu m-a încercat vreodata un altfel de gând, dar acum pur şi simplu s-a întâmplat să-mi vina în minte asociatia asta de idei, îmi vine iar să râd, îmi musc buza încercând să nu, dacă râd acum, în fata ei, e rău de tot, ea îmi tot explica ceva facându-mi morala. Ne întoarcem la locurile noaste, lumea se uita la mine cu compasiune, ei tot cred că mie mi se facuse rău, încerc să-mi golesc mintea de oricealtceva şi să fiu atent la slujba, că sunt băiat destept şi dacă vreau pot să o fac, şi oricum trebuie să ies până la urma basma curata şi din chestia asta.
La întoarcere ne oprim în barul de la “Turn”. Ea e încă suparata rău, eu mă simt vinovat şi bun de dus la spânzuratoare, drept care am nevoie de ceva să-mi întremeze psihicul. Ne asezam la o masa, nu zicem o vorba nici unul, nimic, ne prindem privirile şi stam aşa câteva secunde. “Iarta-mă , Adriana, zau, n-o să se mai întâmple”. Are mâini mici, “mângâiecioase”, îmi place când mi le trece prin păr sau pe fata. “Daca nu erai aşa dement, nu cred că mă uitam la tine”, eu îi mulţumesc pentru destainuire.
Apare un chelner care ne întreaba ce vrem, vorbeste cu noi şi se uita pe pereti, mă enerveaza, îi spun să ne aduca un Cinzano şi un coniac, apoi îl întreb dacă a terminat de numarat. Ramâne cu ochii pironiti pe mine, în fine are o reactie om normal şi mă întreaba ce să numere. “Caii verzi, desigur”, şi îi zâmbesc ca pe platoul de filmare. Ar avea la îndemâna o scumiera cu care să-mi dea în cap, se controleaza cu greu. Pâna să ne aduca comanda, Adriana îmi da bani pentru nota de plata, că eu iar sunt pe geanta, şi n-am mai îndraznit să-i cer lui taica-meu…
Iarna
Bebel stă o clipa concentrându-se cât poate el de mai mult şi mai mult, sprijinit bine în betele schiurilor, şi încercând să adopte o pozitie cât mai apropiata de a celora pe care i-a vazut la televizor, la Val d’Isere şi St. Moritz. Panta e mica şi scurta, tine doar douazeci-treizeci de metrii, dar inventiile alea pe care le are el în picioare prinse de clapari au fost facute să alunece, aşa că legile fizicii actioneaza din plin şi viteza creste din ce în ce, sugerând puternic că prima lectie de schi a lui Bebelu se întrevede a fi nefasta. Dupa câte reusim să ne dăm seama de pe margine, l-a cam cuprins panica, şi nestiind cum să se opreasca altfel, se napusteste cu încredere oarba într-un troian de zapada, lasându-se să cada din viteza. În secunda urmatoare atât el, cât şi spectatorii, concluzioneaza fortati de circumstante că alegerea a fost cât se poate de neinspirata, sub omatul imaculat zacând o buturuga de brad care în nici un caz nu reprezenta un raspuns la necesitatea stringenta pe care bravul schior o revendica cu disperare. Ca o încununare nefasta, unul dintre schiuri se desprinse din clapar şi o lua la vale de unul singur, nerabdator să ajunga mai cât repede în Predeal.
Clabucet-Plecare e o cabana (sau hotel, sau cabana-hotel) frumoasa şi la care, în principiu, se ajunge uşor. Ne-am hotarât să facem revelionul aici, câtiva din gaşcă au fost fericiti că or să schieze, o pasiune care din punctul meu de vedere costa cam scump, şi nu mă refer la oase rupte ci la echipament. Pai bicicleta mea “semicursiera” made în USSR costa cât un singur clapar! Am spus că în locul asta se ajunge uşor în principiu, întrucât exista telescaunul. În practica, uneori e mai dificil, cu acente de divertisment, dar nedorit.
Asa şi acum, pentru că a trebuit să stau ieri mai târziu la lucru să terminam lăzile pentru o comanda, n-am putut pleca odată cu ceilalti, şi astfel am ajuns cu un tren în urma lor. Adica exact la timp să nu mai prind deschis telescaunul. Bebel şi Valeriu mă aşteptau în gara, mai facusera ceva cumparaturi până una-alta, ambitionându-se să lichideze jumatate din stocul de vodka a unei Alimentari.
Iarna întunericul se lasa repede, la munte, însa, şi mai repede, se ascunde soarele dupa culmi, şi perspectiva de a urca Clabucetul prin nameti, cu magnetofonul într-o mâna şi chitara în cealalta, mi-a umplut sufletul de bucurii ascunse şi până la momentul respectiv, nebanuite. Neavând alta alternativa o luam uşor-uşor pe sub linia de teleferic că să nu pirdem drumul, un vânticel subtire ne daruie din plin cu mângâierea lui plus nişte bobite de gheata ce le revarsa asupra-ne încercând să ne faca să nu ne plictisim de monotonia drumului. Curând, Bebelu ne-a anuntat că lui îi este cam rău, îl doare ficatul, a avut hepatita prin anul doi de liceu, chestie care nu-l împiedica nicidecum în a-şi da silinta să verifice cât mai des veridicitatea dictonului ala cu vinul şi adevarul, doar că el îi da o tenta slava, incolora, inodora, si rafinata perfect. Eu am luat-o înainte încercând să ajung cât mai repede şi să-i anunt pe cei de la cabana, şi doi Salvamontisti s-au pornit imediat întru ajotorarea napastuitilor. La nici un sfert de ora dupa ce pleaca ei, cine apare înfruntând cu vitejie urgiile dezlantuite, Bebelu şi Valeriu, mândrii nevoie mare de izbânda. Explicatii, nu, nu s-au întânlit cu nimeni pe drum, dupa ceva vreme primim telefon de jos de la “sosire”, bietii salvamontisti tot cautându-i prin troiene şi nedând de ei, au ajuns până jos în vale, acum că trebuie să o ia piepits înapoi, mi se creeaza aşa, o presimtire vaga, că vor avea câte ceva de spus când vor fi înapoi la hotel. Bebel arată însa într-adevar cam dus cu duhul, îl dezbracam şi-l bagam în pat, cineva îi face o supa din cuburi “Vegeta”, el însa are încă puterea să-şi exprime ultima dorinta care bine înteles că suna aşa: “da’ nişte vodka n-aveti?”. Asta înseamna că este pe calea cea buna, totuşi nu-i dăm altceva decât supa, el sufera profund, acut, deh, aşa e viaţa. Valeriu îşi face cunoscuta convingerea că un strop de alcool în supa nu poate să fie ceva rău, ce, în cafea nu se pune coniac, îşi ia şi el o ceasca de supa, tine sticlă de vodka în cealalta mâna, stă o clipa pe gânduri, apoi trage un gât zdravan din ea, se cutremura, dar întelegem cu toti că are nevoie , e încă vânat de frig, ne anunta că avem dreptate, vodka nu trebuie pusa în supa, de fapt se bea cel mai bine fără să fie amestecata cu nimic altceva. Îl întreb dacă totuşi n-ar vrea nişte gheata – că n-a avut destula pe munte-n sus… – se uita la mine ca la un ianmic public, râdem, totul este O. K.
Acum am iesit să admiram frumusetile patriei, vremea e superba, nu pot să cred de cum a fost noaptea trecuta. Mai devreme au sosit şi Gelu cu Gabriela, Bebelu ne anunta că el a terminat pe viaţa cu antrenamentele pe schiuri, cineva propune să o luam piepits spre Gârbova, aprobare unanima, într-un cor ce suna exact ca ala al Casei de Cultura din Babadag. Pe drum spre Gârbova, lume ca pe Calea Victoriei, copii, casetofoane, schiori strigând “pârtie” cu o disperare similara, îmi închipui, însetatilor calatori prin Sahara strâgând “apa”. Nu le prea am eu pe asta cu bucuriile iernii, dar prea e soare şi frumos afară, fac un bulgare şi-l trimit între omoplatii lui Valeriu, ce merge la câtiva pasi în fata mea, începe batalia, zapada este excelenta, se preseaza uşor între palme şi ramâne aşa, strânsa. Încurcam rău pe schiorii care ne cam înjura, câte un bulgare mai gaseste din când în când, cu totul întâmplator – bineânteles – fizionomia unui pusti al carui parinte de gen masculin, cuprins subit de bunavointa şi sentimentul îndeplinirii datoriilor civice, începe să ne povesteasca despre anumite înclinatii sexuale pe care cu mândrie le poseda şi pe care le-ar dorii experimentate pe noi şi pe toate rudele noastre.
Dan, care e în anul doi la biologie, mai corecteaza pe câte unul luminându-l cu denumirile latinesti ale termenilor utilizati, şi încercând să-i explice, într-o forma mai sumara, uimitoarele întâmplari ce au loc in procesul reproducerii sexuale. Gelu încearca să se fereasca de un bulgare, aluneca, şi gaseste că cel mai bun lucru pe care ar putea să-l faca în conditiile date ar fi să se odihneasca un pic într-o vagauna din marginea drumului, spre care aluneca pe zapada, fără sperante de frânare. Gabriela îi striga cu deznadejde în gals, “iubireee, te duci de râpa”, remarca mi se pare oarecum neclara, o întreb la ce naiba s-a referit, câtiva oameni de prin-prejur încep să râda, adică antren, bucurie, recreatie, şi divertisment, că la emisiunea aia de la radio, duminica la prinz, sau ca în pliantele ONT de la agentia unde lucreaza Bebelu.
La Gârbova, pe micul platou din fata cabanei se joaca fotbal, păi altceva ce să faca Românul, cu toate că nu pot să nu mă gândesc că mai bine am fi jucat mai mult fotbal să ne calificam în Spania, şi mai puţin aici. La orice m-aş fi asteptat, dar chestia asta mă depaseste de sus puna jos. Întâi, că dupa vifornita de azi-noapte, zapada are cam patruzeci de centimetrii, cu tot calcatul şi ras-calcatul de bocanci, şi apoi, că mingea nu se rostogoleste de nici un fel, totul seamana mai mult a rugby…dar e frumos, pe cinstea mea că e frumos, stau şi privesc, uite domnule ce-nseamna să-ti placa sportul asta! Nevestele şi copii tipa şi se agita de pe margine şi-i încurajeaza pe combatantii care probabil au zapada şi în chiloti, o doamna, care de altfel nu prea arată a mare microbista, stă concentrata o vreme, apoi deodata, cu o putere exploziva imposibil de banuit, îşi anunta consortul că dacă nu da gol, diseara să-şi ia adio de la oarece activitati matrimoniale. Ma încânta perspective de a mă alatura nebuniei generale, dar nu am cum, echipele sunt complete şi au început, se vede treaba mai demult, îmi pare tare rău, până la urma încerc să mă mulţumesc doar cu spectacolul.
În cabana, îmbulzeala, fum, şi miros de macheala, adică o atmosfera tip, de associat cu idea de “urcând pe munti, iu-hu!”. Bem câte un ceai cu rom, mai luam şi un rom fără ceai, mă napadesc aducerile aminte. Prima oara am fost aici acum vre-o cincisprezece ani într-o vacanta de primavara, pe vremea aia nu-mi pasa de nimic, nici macar de temele pentru adoua zi… O privesc pe Adriana, e vesela şi se simte bine, îi place muntele, îi stă bine cu hanoracul ce-l are, aş vrea să-i spun că-i frumoasa ca o floare, comparatie banala şi ras-uzata, devenita la fel de apreciata literar ca şi o lista de inventar la cooperativa aia de colectat sticle şi borcane, eu o vreau însa pentru că aşa este, frumoasa ca o floare, simt un fel de strânsoare în piept, aş vrea să o pot face fericita toată viaţa, dar cu cei 1400 de lei pe luna cât am eu salariu sunt idiot dacă cred că voi putea – oare cei ce erau cu mine aici, în tabara, acum cinsprezece ani ce salariu or fi având acum?
Poate că au apartament, mobile şi covor, tot felul de alte lemne şi cârpe înprâstiate prin casa, curând vor mai adauga ceva în sufragerie sau în dormitor, eu nu numai că nu am ce adauga dar nici macar nu m-am gândit la activitati domestice, mi-am risipit ani pe habar n-am ce, ştiu bine că ei nu-i pasa ce sunt şi cât am, nu acum, dar peste zece ani? Atunci taica-meu nu o să mai fie să-mi tina cont deschis. De făcut nu ştiu să fac nimic, cu cititul nu mă angajeaza nimeni. Trebuie să mă pun cu burta pe carte, dar nu vreau, nu pentru că sunt lenes, nu pentru că sunt tâmpit, ci pentru că nu pot accepta să fiu fortat să o fac, pentru că dacă nu o fac nu am nici o sansa cinstita de a intra în “rândul lumii”, dar eu, doamne, acum ce sunt, nu sunt şi eu “lume”?
Gelu mă scoate din gândurile negre încercând să-mi arate ceva, încerc să-mi revin şi să înteleg ce vrea. Pe uşa cabanei tocmai a intrat un cuplu, el, palton negru, costum, cravata, ea, haina de blana, rochie, pantofi cu toc, nu pot accepta idea, e absurd, cred că le-au avut la pachet şi s-au schimbat înainte să între, sau poate că stau la cabana şi doar au iesit până în pridvor să-şi faca privirea roata peste culmile muntilor, ca Decebal; ăştia ori nu sunt în toate mintile, or poate fac pe nebunii? Inclin să iau de buna prima ipoteza, ceilalti se uita şi ei ca la urs, dar perechea respectiva nu are probleme, se simt excelent, până la urma, bravo lor că-i doare-n cot!
Ca tot n-avem altceva mai bun de făcut , o luam în sus spre culmea Gîrbovei, fără nici o graba. Daca ar fi magazine pe margine aş crede că suntem pe Lipscani, unii vin, altii se duc, şi mai exista şi o categorie care stau, pur şi simplu, au urcat o bucata de drum şi acum s-au asezat în zapada, şi se uita jos în vale. De fapt, sincer vorbind, toată chestia asta luata în sine e cam aiurea: ne ducem ca să ne întoarcem.
Restaurantul de la Clabucet Plecare arată excelent, şi-au dat silinta oamenii ce lucreaza aici când l-au amenajat pentru seara de Revelion. De altfel, toată organizarea este cum nu se poate de mai superlativa: mîncare este de nota zece, chenaritele la fel, dacă ai nevoie de ceva nu trebuie să astepti până te apuca ameteala. Absolut de necrezut a fost că am gasit, când ne-am asezat la masa, câte un pachet de Kent în dreptul locului fiecaruia. În total nu înseamna chaiar mult, cam patru-cinci cartuse, mă gândesc totuşi la aspectele legale pe care a trebuit să le rezolve seful de unitate, ei nu au “Shop”. Au muzica “disco”, la zi, e un magnetofon ascuns pe undeva, îmi place că nu l-au dat prea tare, te poţi întelege perfect cu persoana caruia i te adresezi, fără să ragnesti ca un disperat. Oamenii din jur, fel de fel. Nu prea mulţi, că nici prea multe camere nu sunt pe etaje. Una peste alta, am făcut o afacere buna venind aici.
Încerc câtiva pasi pe ritmul muzicii, sub supravegherea Adrianei. Ca de obicei, nu prea merge, habar n-am ce să fac cu picioarele. Ma bâţâi totuşi , cum pot, toti în jurul meu fac de fapt cam acelasi lucru. Nu ştiu cum naiba, dar s-a nimerit că în jur să nu fie nici snobism, nici mitocanie, lucru rar. De obicei este imposibil să nu dai peste aşa ceva la o petrecere, dar uite că se întâmpla şi minuni d-astea. Daca aş spune că nu mă simt bine, aş fi un mincinos.
Peste puţin o să fie miezul noptii, mai îmbâtrânim puţin, ce chestie, totdeauna oamenii, atunci când îmbâtrânesc, petrec, ori de revelion, ori de ziua lor, dar petrec, e un fel de paradox, nu-i aşa, hai să râdem că suntem mai aproape de cosciug – aoleu, devin macabru, în jur se pregatesc sticle de sampanie, mă trezesc cu una în braţe, voi avea onoarea să o deschid în cinstea Anului Nou. Mai sunt doar câteva minute, la televizor se spune ceva despre pace şi prietenie, da, în fond – macar odată – are dreptate, e frumos să ne gândim acum că au nevoie copii de cine ştie de pe unde să poata spune “tata”, ori “mama”, am totuşi oarece neclaritati pendulând între vorbele spuse la televizor şi oarece realitati ale vietii de zi cu zi, îmi dau seama însa că nu este momentul să le am, încep să rasucesc sârma de pe dopul de plastic, alte sticle au început deja să pocneasca, încă un pic şi a mea o să faca acelasi lucru, cineva îmi zice ceva, nu pot să aud din cauza ovatiilor şi uralelor, mă întorc puţin, dopul de la sticlă sare, nu-mi dau seama că o ţin orizontal, îndreptata spre cealalta parte a mesei, lichidul nobil tâsneste ca din cisterna pompierilor,cineva tipa, şi tipa, eu ramân interzis, am reusit să distrug doua rochii de zile mari la care s-a muncit, probabil, din august, plus coafurile şi machiajul adiacent, împrejur lumea cade de pe scaune de râs, înclusiv sotii respectivelor, cineva spune că asta e semn de noroc şi belsug, cum o fi ajuns la concluzia asta nu am idee dar îi mulţumesc în gând, l-aş îmbratisa dacă n-aş fi ramas întepenit cu sticlă goala în mâini, doamnele în cauza se retrag gratios în camere pentru a-şi reface tinuta, nu s-au prea bucurat multă vreme de ea, eu mă simt penibil, mi se întinde o alta sticlă, o desfac încet, cu atentie maxima, în fine nu dau chix, sampania asta e buna şi parfumata, de obicei nu o pot suferii, nu înteleg ce gasesc oamenii la ea, ciocnim şi ne uram “La Multi Ani”, gata suntem mai batrâni şi mai întelepti.
(va urma)
comentarii