scris de Alexandru Dinu
Februarie
Depozitul asta de unde trebuie să luam marfa, de fapt n-a fost făcut să fie depozit. Este un fel de prelungire a parterului unui bloc, de care este legat printr-un hol mare, mai mult lung, formând astfel un “H” ciuntit rău. Stau încă de dimineata cu Sorin, şi asteptam să vina camionul, să-l încarcam. Intre timp, de plictiseala, ne-am apucat să jucam fotbal “pe suflate”, cu o moneda de douazeci şi cinci de bani, pe pervazul lat, de imitatie de marmora, a unui geam. E frumos şi cald afară, sfirsitul asta de iarna ne cam rasfata, însa zapada s-a amestecat cu noroiul, şi rezultatul, o fles caiala urâta, neagra-maronie, umple oraşul. Asa că preferam holul.
Locatarii blocului au plantat în spatiul dinte laturile “H”-ului un stejar. La adapost, ferit de crivat iarna şi de arşita vara, s-a făcut maricel, să aiba cam opt-zece ani, cu corana rotunda, superba. Anul trecut, pe când venisem tot aşa să luam nişte lăzi, tocmai începeau să se îngalbeneasca ghindele. Mai aveam un coechipier pe vremea aia, Ninel, acum s-a dus la o s coala de locotenenti de pompieri, pare-se că-i o leaca cam zburdalnic din puctul alora de vedere. Din joaca, Killerul ia câteva ghinde şi începe să le scoata din ghioc. Animat de o genua curiozitate stiintifica şi impulsionat până la extaz de dorinta de a patrunde tainele naturii, Ninel încearca să dobândeasca noi cunostinte în materie:
“Da’ ce faci Cornelu cu ele?”
“Cum ce fac, le manânc”.
“Pai, ce, mă , sunt bune de mâncat?”
“Care, astea? Vai de mine, da’ ce, tu n-ai ştiut? Şi vreau să-i duc şi lu’ ‘unguroaica’ (asta-i un fel de prietena de-a lui) vre-o trei-patru kile, să facadulceata. E nemaipomenita.”
“Hai, mă, tu vorbesti serios?”
“Bine, mă, Ninele, chiar aşa mă crezi, ce naiba, ia şi tu câteva şi gusta, şi mai adu’ şi mie.”
Se întinde Ninel cât poate şi alege cam doi pumni din cele ce i se părură mai mari, şi apare scuipând şi încercând să scape de amareala din gura. Sorin, serios, întra şi el în joc.
“Ce-i, nu-ti plac?”
“Ce naiba, bă, sunt amare ca dracu’, astea nu-s bune de mâncat.”
“Pai, ia arată, de care-ai luat, a…tu nu vezi, mă, că sunt necoapte, sunt verzi de tot. Alege şi tu d-alea mai pârguite…ui-te, pe craca aia mai batuta de soare…mama, ce mişto sunt alea d-acolo, nici crude, nici prea coapte, exact cum sunt mai bune…”
Ce-o fi avut în minte Ninel în ziua aia, nu pot să-mi închipui, şi nici nu încerc. Atâta doar că s-a catarat cu chiu cu vai în pom, şi a reuşit să ajunga la craca cu pricina ghidat de noi, care parcă asistam la filmarile pentru “Tarzan, omu’ jungli”. Sarmanul băiat se întindea şi se rasucea în toate felurile, sfatuit de noi cu bunavointa prieteneasca şi competenta de connesseuri, bucuroşi că-l putem ajuta, dupa umilele noastre posibilitati, să patrunda triumfal pe portile cunoasterii.
“Uite alea d-acolo, da…ce naiba faci, mă , un’ te uiti, craca aia din stânga, aşa, mai jos puţin…ia vezi…”
“…sunt amare, bă, nu-s bune…”
“Cum naiba, bai Ninele, tu es ti sigur c-ai luat din alea din care ti-am aratat, ia vezi…”
… şi tot aşa, până a iesit la balcon un tip ce locuia la eajul unu, şi ne-a informat că el lucreaza de noapte şi că ar vrea să doarma la ora respectiva. Cât o mai fi trait Ninel cu impresia că ghindele sunt bune de dulceata, nu ştiu, că mai apoi am evitat cu totii să deschidem discutia pe subiectul respectiv. Mult mai târziu, când eram iesiti la “Comedia” pentru o bere scurta, Cornel a zis aşa, într-o doara, uitându-se lung pe geam: “mama, ce-ar fi mers nişte ghinde la berea asta…”, noi, cum am putut, ne-am înabuşit un zâmbet, iar Ninel s-a făcut putintel cam rosu în obrajori. Dar asta a fost tot.
Primavara
Cerul l-a umplut primavara de mirosuri salbatece şi blânde. Din pamânt, iarba îcearcă din greu să strabata printre frunzele pe jumatate putrede. Ma bucur strivind amestecul asta de ce-a fost şi ce-o să fie (sadism scuzabil, efemer, pe toti ne bântuie astenia acum, că iarna a trecut) îmi privesc urmele lasate, pasul se prinde în pamântul reavan şi ramâne acolo, parcă abia asteapta să scape de mine. Apa lacului e stravezie şi proaspata, zapezile şi ploile au spalat-o de jegul lăsat peste vara de înotatorii vajnici. Algele unduioase – blestemul pescarilor, i-au tâlharit cât au putut de ace şi guta – împlinesc linistea darnica a “gropii”. E un nume ciudat, “Flax”, mereu m-am întrebat de unde o fi venit, dacă aşa l-a chemat pe vre-un individ, sau dacă e doar o porecla. Oficial, “zona de agrement” se chiama Parcul IOR, dar vechiul nume este încă folosit, mai ales pentru portiunea mai puţin amenajata de dincolo de pod. O broasca testoasa se îndrepta spre nu ştiu unde, este o aparitie stranie aici, aproape că frizeaza incredibilul – cum de-o fi supravietuit printre casetofoane şi sticle de bere, peste puţin va începe din nou dementa, vai de capul ei… O necajesc şi eu întorcând-o mereu din drum, ea accepta totul cu întelepciune, mai devreme sau mai târziu tot o să scape de nebun, încearca să gaseasca o directie optima, în fine o las în pace şi ea plonjeaza bâlbâdâcind în balta. O urmaresc cum se duce spre adânc şi se ascunde printre ierburi, trebuie că are ea vre-o afacere, ceva, pe acolo, ştie ea ce ştie.
Într-o seara
S-a întâmplat astfel: Lăcrămioara, nevasta lui Dan R., e stewardessa. Venind de la Cluj, cineva a rugat-o să ia un pachet pentru un prieten din Bucuresti, spunându-i că înauntru e o rata. Lacramioara a acceptat, era o chestie simpla care nu lasa să se întrevada nici un fel deneplaceri. Faza s-a petrecut repede şi curând dupa plecarea respectivului, a descoperit căe vorba de o rata vie, amanunt ce nu intrase în calculele Lacramioarei. Dupa o vreme, respectiva pasare a reusit, naiba ştie cum, să iasa din cutia ei de carton, şi a început să zboare prinavion, dovedind o vitalitate şi o buna dispozitie greu de banuit. Insuccesul deplin al colectivului de stewrdesse în încercarea de a prinde rata a rezultat în solidarizarea în masa a calatorilor, determinându-i să intervina activ întu solutionarea problemei, era doar o chestiune de într-ajutorare cetateneasca, nu puteau să stea aşa, cu mâinile în sân şi să priveasca nepasatori la stradaniile semenilor lor. Într-un final, aproape de cerul Brasovului, jocul de v-ati-ascunselea lua sfârsit, şi raţa fu din nou întrodusa în cutia ei, care în prealabil a fost trecuta printr-un minutios proces de ranforsare şi verificare.
Adevarata situatie critica s-a ivit însa mult mai târziu, când, ajunsa acasă, dupa ce şi-a tocit cam un centimetru din degetul aratator pe discul telefonului, Lacramioara a anuntat entuziasmata că respectivul destinatar nu e acasă, ca atare trebuiau să se îngrijeasca cumva de sarmana pasare ce începuse, dupa atâtea ore de stat în cutie, să-şi cam dea duhul. Întrucât dupa alte câteva ore de încercat la telefon, datele problemei ramasesera identice, a fost necesara convocarea consiliului de familie şi prieteni pentru a gasi un raspuns la întrebarea, “ce facem cu raţa?”. Propunerea mea onesta de a o contacta pe Margareta Pâslaru, care potrivit repertoriului etalat într-un film de mare succes, se pare că avea cunostinte temeinice în domeniu, a fost respinsa cu oarece lehamite, chiar vehementa, pot spune, de către ceilalti, o atitudine ce mi-a asternut o usoara umbra de mâhnire în suflet, sentiment pe care mi l-am exteriorizat prompt, dar fără succes. În disperare de cauza, a fost contactat prietenul nostru Gogu, ornitolog cu îndelungate stadii de lucru în Delta, şi care ne-a promis solemn că se va înfiinta la fata locului cât mai repede cu putinta.
În asteptatrea susnumitului, stau cu Dan R. în baie, domiciliul ad-hoc al ratei, îi admiram culorile penelor, superbe de altfel, şi ne întrebam ce naiba să-i mai facem să-i intram în favoruri. I-am oferit de mâcare tot ce ne-a trecut prin minte, inclusiv ciocolata şi ardei umpluti, ea a refuzat cu îndaratnicie să guste macar, a baut doar putina apa. Din când în când, în semn de protest, scate câte un “mac” gros, de parcă ar cânta la trombon.
Din cinci în cinci minute Lacramioara ne striga din sufragerie întrebându-ne dacă “bruta” e în toate facultatile ei fizice şi dacă are un comportament normal, parcă noi stim ce-i aia “normal”. Având în vedere că biata pasare este aproape înfasurata în sfoara pentru a preântâmpina alte izbucniri de temperament de genul celor din avion, da, putem zice că se comporta “normal”.
Dupa o ora, apare şi Gogu, ce locuieste de fapt la numai câteva blocuri mai încolo, şi care are pe el doar un halat de baie de-al nevestisi, “jlapi”, un turban făcut dintr-un prosop de baie, dar cu ceasul la mâna – la ce naiba i-o fi trebuit ceas? Ne gaseste holbându-ne spre cada de baie, îi aratam rata, şi îl cuprinde un entuziasm brusc, de sus până jos: “păi asta-i un ratoi de un an!”. Exact ce vroiam noi să stim. Acum, că totul s-a rezolvat la modul cel mai fericit cu putinta, putem în fine, să ne relaxam, să ne aprindem o ţigară, şi să bem un pahar de bere! Dan R. stă pe capacul WC-ului, cu fata luminata de revelatia momentului, “extraordinar, Gogule, stai aşa să-i spun şi maica-mi, mamaaaa…auzi ce zice Gogu, că chestia asta e un ratoi de un an, nu-i aşa că e formidabil?”
Gogu însa nu are timp de mistoul nostru, cauta pasarea la picioare să vadă dacă nu are inel de înregistrare, nu gases te nimic, o mângâie şi-i desface larg o aripa minunându-se de culori. Apoi ne ia la rost.
“Are gusa goala, voi sunteti criminali, nu i-ati dat nimic de mâncare…”
“Nu, Gogule, în afară de tot ce-am gasit în frigider, nu i-am dat nimic altceva. De fapt, ar mai fi nişte varza murata pe balcon, dar am banuit că n-o să să dea în vânt dupa ea, aşa că am renuntat, dacă am greşit te rog să ne ierti, n-o să mai facem, îti dau cunvântul meu de onoare, uite, o vom pastra toată pentru o viitoare ocazie. Tu zii acum ce naiba facem cu rata, că nu dăm de beneficiar, şi ni-e să nu moara, naibii.”
Faptul că acum ne-am familiarizat cu genul şi specia carora le apartine zburatoarea nu ni se pare un adaos prea consistent în solutionarea problemei, dar ascultam în continuare, cu rabdare şi oarece admiratie, o prelegere despre conditiile naturale în care aceasta vietuitoare îşi desfasoara ciclul vietii, ne îmbogatim discutia cu termeni ca habitat, ecosistem, bionisa, şi timid, îmi exprim parerea că pestisorii din acvariu şi stuful ornamental din sufragerie ar putea suplini într-o oarece masura ce-i lipseste ratei să se simta bine. Dan R. se bate cu palma peste frunte aducându-şi aminte că mai are nişte cutii de sardele, o grea dilema vine să întunece aceasta luminoasa explozie a spiritului, îl întreaba pe Bio-Gogu ce crede el că-i place ratei mai mult la peste, usturoi sau lamîie, bruta se dezlantuie macaind, cineva din vecini bate în calorifer că tocmai se termină telejurnalul de noapte şi probabil că respectivul vrea să se bage în pat, demascam fără crutare, într-o luare ad-hoc de atititudine, înclinatiile mic-burgheze către revizionism, lene şi huzur a unora dintre semenii nostri, rata ne aproba macaind în continuare, cu veselie. Cu parere de rău, anunt oficial că este timpul să plec acasă, Dan R. mă priveste crunt, mă simt cuprins de rusine şi cainta.
A doua zi am aflat că spre miezul noptii s-au limpezit apele, respectivul destinatar fiind gasit, în fine, la telefon, şi venind într-un taxi să-şi ia cadoul, sau datorie, sau ce-o fi fost.
Primavara
Printre câmpuri, drumul se strecoara cu serpuiri lungi, line, adâncindu-se sau urcând, din când în când, dintr-o vale mica, abia simtita. În rastimpuri, de-a drepata sau de-a stânga, în departare, apar solitari, ori câte doi-trei laolalta, pomi, spargând monotonia întinderii de tarâna. Sunt duzi mari, batrâni, puşi de oameni să aiba loc de adapost împotriva arsitei, vara, pe timpul ragazului de prânz. Din sat până la râu sunt cam doisprezece-treisprezece kilometri despartiti la jumatete cale de o fântâna cu roata.
Buduroaiele, de vechime şi umezeala, s-au acoperit cu muschi gros şi moale. Verdele hraparet a cuprins şi galeata de lemn, şi o senzatie ciudata, apropape halucinanta, te cuprinde când bei, de esti obisnuit s-o faci numai din pahar de sticlă. Putul este foarte adânc, lumina nu prea ajunge până jos, şi apa se vede doar ca o umbra neagra, un cerc mic cât podul palmei, undeva în fundul pamântului, trimitindu-şi mesaje reverberate când picaturi cad din galeata urcând.
Dintr-o data câmpul se rupe în fata, în dreapata drumului o cruce mare cât un stat de om, încrustata cu litere chirilice cioplite în piatra, anunta parcă sfârsitul ţarinei. De aici încolo drumul se numeste “şughiţă”, şi coboara îngust, taind înspre râu malul înalt cât Intercontinentalul. Pe alocuri nisipul amestecat cu praf e adânc de doua palme, panta e mare şi încâlcita. Decorul se desprinde dintr-o alta lume, râpe înversunate, coltoase, încearca să te opreasca, să te alunge. Tot atât de brusc cum a început, şughiţa se largeste pe negândite, şi o ţara noua şi calma îti apare privirilor. Din gura râpei până în apa Ialomitei sunt cam trei sute de metri, dar în multe locuri râul taie de fapt direct în malul înalt şi vertical. Aici, în largire, este locul pe care a fost aşezat satul în vhechime.
De trei generatii, din cauza inundatiilor de fiecare primavara, oamenii s-au mutat spre miazazi. Au ramas temelia bisericii şi câteva cruci în cimitir.
O mica gradina de legume ascunsa dupa un colt de mal, şi un mic lac artificial, cam cât doua terenuri de fotbal, înconjurat de o multime de maslini salbateci şi cucerit definitiv de stuf şi papura, sunt noile amenajari. Din toamna până-n primavara, însa, nu calca nimeni pe aici. Râul face un cot mare, de fapt pe mulţi kilometri cursul e nehotarât, sinuos. Peretele abrupt al râpei l-a oprit şi întors din drum. Apa a acceptat, dar a ros din mal încet şi sigur, formând un fel de streasina imensa ce probabil că se va surpa cândva.
Nu avem corturi, ne-am pus sacii de dormit direct pe iarba abia rasarita. Din când în când, un fel de pudra lichida coboara spre noi din norii sprijiniti parcă pe culmile râpei, nu de ajuns de uda să treaca prin materialul hanoracelor. Ne-a chinuit însa mult până să aprindem focul, lemnul îmbibat de umezeala s-a lăsat cu greu praduit de flacari. Nu e frig de loc, şi miroase a salbaticie. Îmi place tare mult aici, în copilarie plecam de acasă, din sat, şi haladuiam în nestire printre maluri, uneori dormind peste noapte la câte o stâna încropita doar pentru vara.
Stau bagat până la nas în sacul de dormit şi mă gândesc la nimic. Citiva ulii se rotesc deasupra noastra – ne-or fi crezând tocmai nimeriti pentru micul dejun? Ceasul e trecut puţin de ora sapte. Dan a ieşit din scutece şi s-a apucat să faca ceai. Pâna să fiarba apa, s-a dezbracat şi s-a dus să se spele în Ialomita. Ne-am luat cu noi tot felul de unelte de pescuit cu gândul să mâncam ce prindem – totuşi , într-o exploxie de inspiratie, am hotatrât că bagajul să includa şi cutii de conserve, plus.
Ma extrag abia-abia din sac, nu că mi-ar fi lene, dar mă simteam bine acolo, înauntru, adunat în mine şi cu linistea asta de început de lume venind din pamânt şi din cer. Aerul curat îmi patrunde în fiecare coltisor al trupului, odată cu o vaga senzatie care treptat, se transforma, vazându-l pe Dan, în certitudinea zdrobitoare că a mă spala până la brâu, considerând circumstantele, înseamna să mă expun de bunavoie gripei, pneumoniei, meningitei, şi altor tot felul de maladii groaznice. Putina apa pe fata e deajuns, mă simt refresisat până peste poate, e timpul să pun nişte oua în tigaie, că mă cam ia cu ameteli la stomac. Neluţu apare venind întins dinspre deal. I-am spus ieri că trebuie să fie câteva stâne împrastiate în marginea araturilor şi s-a dus să le caute, poate gaseste ceva, nişte brânza sau alte produse d-astea. Dupa ce s-a preumblat vre-o ora printre câmpuri, a gasit o fine o târla, dar nu era nimeni acolo, vreau să zic oameni, doar oile închise într-un saivan, şi cinci-sase catelusi dragalasi şi binevoitori, ce l-au primit cu caldura şi o dorinta nestavilita de a-l face să înteleaga macar câteva din elementele de baza a idilicei vietii pastorale. Neluţu a încercat să faca vocalize cu formule de genul “cutu, cutu, cine e un catel frumos şi destept?”, dar probabil că respectivi aparatori de stâna erau obisnuiti să asculte de cu totul alt fel de îndemnuri, mult mai directe şi cu referinte mai vaste şi mai variate, cu puternice accente vernaculare, aşa că în fine, a trebuit să se retraga discret.
Ouale sunt nemaipomenit de bune, mai tragem şi un gât de vodka, aşa, de dimineata, pentru revigorare şi apetit.
Pe malul Ialomitei gasim un trunchi de copac lung de vre-o cinci metri, adus de ape. De taiat nu-l putem taia cu briceagul, ne chinuim deci să-l târâm întreg înspre foc. E greu al naibii, jumatate mai stă încă în apa, apucam de ce putem şi tragem de ne ies ochii din cap. Nu mai are coaja pe el, lemnul a ramas neted şi lucios, trebuie că să fie doi-trei ani de când zace acolo fără să-l ia nimeni în seama. Lemnul e încă bun, îmi pare să fie salcâm, nu l-a putrezit nici un pic apa, dar tare mi-e teama că muncim aiurea, n-o să se aprinda. Ori poate dacă turnam pe el o cisterna-doua de benzina. Cu chiu cu vai reusim să-l aducem la tabara, şi proptim capatul mai “uscat” peste foc. Dupa câteva minute începe să fâsâie şi să pocneasca, apa iese din el fierbind. Stam şi ne uitam asteptând minunea, ne-am aprins câte o ţigară, dupa un efort sustinut cel mai bun lucru e o ţigară şi un gât de alcool curat şi tare, în speta, vodka.
“Bai tovarasi, ştiţi ceva, haideti, pupa-v-aş, să mergem să mai cautam chestii flamabile, că asta nu prea cred că are de gând să ia foc”.
Are dreptate Dan. Ne împrastiem care-ncotro. Ma îndrept cu hotarâre înspre “încolo”, si deodata îmi apare în fata, aproape ascunsa într-o adâncitura mica chiar pe buza malului, un fel de baraca amarâta a statiei de pompare pentru gradina de legume. Cum de nu m-am gândit? Constructia e un cub de caramida, cam de doi metri pe doi, cu un sopron mic, în fata. La uşa , un lacat cât toate zilele. Fac un tur de recunoastere împrejurul aratarii – gata, am gasit. Pe un perete, într-o rama de lemn vopsit în rosu acum mulţi ani, un “Puct PCI”. Adica o cazma şi un târnocop, cuprinse de rugina. Iau târnacopul pe umar şi mă întorc fluierând către tabara. Ceilalti nu se vad, umbla prin coclauri. Trag cum pot trunchiul mai la o parte, şi încep să-l sparg. Îl simt necrezut de tare, nici n-ai zice c-a zacut atâta vreme mâncat de ploi şi de zapezi. Dau cât pot, devine evident faptul că afară se face din ce în ce mai cald…
Dupa o jumatate de ora de munca silnica, reuşesc totuşi să desfac câteva bucati bune.
Ma oresc să-mi s terg transpiratia – trunchiul asta era bun de grinda la casa. Ma apuc iar de treaba, şi într-un final reuşesc să termin de spart jumatatea ce nu statuse în apa râului. Parca nu mai am mâini, nu îmi mai simt degetele, şi doar sunt deprins de la depozit cu munca bruta, dar trunchiul asta m-a dat gata. Se vad şi Dan cu Neluţu întorcîndu-se, târând ceva dupa ei. Au gasit un butoi paradit. Au făcut doagele gramada, le-au legat pachet, şi le-au târsâit aşa pret de vre-un kilometru şi mai bine. Ma întreb cun naiba o fi ajuns butoiul prin salbaticia asta, dar nu conteaza, avem lemne pentru restul sejurului.
As bea un ceai, îi întreb şi pe ceilalti, şi mă apuc să-l pun la fiert.
“Auzi, messire, ştii că pe lacul, sau balta asta, e o barca?”
“…ca-n poezeaua aia a lu’ Eminesco…”
Remarca lui Neluţu, dar mai ales tonul, ne face să pufnim în râs, şi mă înec rău cu fumul de la ţigară. Îmi dau lacrimile, dar nu ma pot opri.
“De fapt seamana mai mult a lotca şi e aproape putreda, dar cred că pluteste. E trasa pe mal, rasturnata cu fundu-n sus, ce zici, o încercam?”
“Stiu barca asta, Danule, o ţin minte, eram de vre-o opt-noua ani când fugeam de acasă de la unchi-meu şi venam aici. Mai aveam doi prieteni, doi baieti din sat, ne-am plimbat de câteva ori în ea. Cred că e mult mai batrâna că noi”
Ceaiul e bun şi aromat, acum că nu mă mai agit îmi dau seama că afară nu sunt o suta de grade Celsius aşa cum mi se paruse când spargeam trunchiul de salcâm, nici frig nu e, dar, totuşi , trebuie să-mi trag pe mine hanoracul, lichidul din cana de tinichea îmi da o stare de mulţumire şi comfort.
Ne opintim să întoarcem barca în pozitia normala şi s-o tragem la apa. E destul de mare, aparent îngusta pentru cât e de lunga. Smoala e crapata şi pe alocuri se desfac bucati, nu e nici o primejdie însa, sunt multe straturi adunate an de an. Inauntru gasim doua vâsle mari şi foarte grele. Sunt taiate fiecare dintr-un singur lemn, abia latite la un capat, nici nu te gândesti că pot împinge apa. Pe mal, mâl mult şi adânc. Dan, prevazator, are cu el o pereche de cizme de cauciuc, eu şi Neluţu bocanci înalti până la jumatatea tibiei – marca “Peterson”, facuti la Constanta! – mă doare sufletul când îi simt intrând până peste glezna în clisa moale, o să am de lucru să-i curat – barca însa deodata prinde apa sub ea şi începe să pluteasca.
Foarte incommode vâslele, trag eu la una şi Dan la cealalta. Dam un ocol baltii să vedem ce şi cum. Asa cum spusei, nu-i prea mare, şi are conturul malurilor destul de neregulat, în functie de stuful ce a crescut frumos şi bogat, şi care acum începe să înverzeasca din nou. Mai ales într-o parte, a acoperit mult din luciul apei şi din malul noroios, cred că e un mic izvor acolo venind pe sub pamânt, ori poate s-o fi infiltrat apa din râu. Ne proptim cu botul barcii între tulpini, şi ne apucam să alegem de undite. Gasim câteva, o frumusete, lungi şi drepte şi nu prea groase. Le încercam mladuindu-le în aer, îmi place să simt în palme netezimea tulpinilor uscate, eu şi Dan luam câte doua, Neluţu îşi alege trei. Vâslim tare şi cu forta înapoi, abia astept să le am gata de actiune. Deodata, Neluţu ne seveste o întrebare de baraj:
“Auziti, noi întâi mâncam ce-am adus, sau asteptam să ne înfruptam din ce prindem?”
Zisa cu tâlc. Dupa dezbateri furtunoase cadem de acord să desfacem nişte conserve de fasole cu costita, că oricum o să stam destul de mult pe balta şi o să ni se faca iar foame pentru cât peste om prinde. Frigem şi nişte slanina şi o trântim peste fasole. Adevarul este că mi-e foame, manânc cât cuprinde, şi mă apuca o dorinta nespusa de a mă baga un pic în sacul de dormit.
Eu cu Dan coborâm pe malul opus al baltii, unde e pamântul un pic mai ridicat, hai să-l numesc un semi-promontoriu, că altfel nu am idee cum. E un loc bun, e şi apa ceva mai adânca, poate avem noroc. Neluţu îşi mâna barca şi se propteste în buza stufului.
Nu adie nici un pic de vânt. Şi e atâta liniste incâ mi-aud rasuflarea. Îmi potrivesc plutele, vre-un metru şi jumatate de apa, şi încep să aştept minunea. Dan e la câtiva pasi de mine, gata, a intrat şi el în joc, stă atent şi priveste bucatelele de vârf de cocean de parcă ar pazi o comoara. Dupa un sfert de ora se plictiseste şi ne anunta că întrucât a uitat să ia sticlă de vodka, trage o fuga până la tabara.
“Vezi şi de focul ala, Dane, că de se stinge, nu-l mai aprindem noi nici la pastele cailor, cu lemnele alea ude”.
Am început să-l întelegem pe omu’ primitiv, avea le ce se gândi, saracul. Pluta intra cu totul sub apa, mă reped şi trag de bat. Primul pacalit e un caras stralucitor, puţin mai mare decât palma. De altfel, nici nu cred că sunt mai mari aici. Îl strig pe Neluţu şi îi arat pestele. Îmi face semn cu mâna, şi îşi vede de ale lui.
Primavara
Tot e în drum, întorcându-mă din oraş, trec pe la agentia de turism unde lucreaza Bebelu, că orice om prevazator, în afară faptului că “are-n casa un tractor” dupa cum zise Dan, trebuie să-şi aranzeje din timp şi biletele pentru la mare. Ma dau jos din treleibuz şi, de undeva dintr-un fund de gând ascuns într-un cotlon de creier, îmi vin în minte ani de liceu, în statia asta am asteptat zi de zi pe “92”. Ridic instinctiv privirea să vad dacă printre crengile pomilor se mai afla încă acel ceva nelamurit, misterios şi dubios ce putea fi o bucata oarecare de material textil, sau la fel de bine, am convenit cu Pepe, o blana de pisica, care a rezistat, ajunsa acolo printre ramuri naiba ştie cum, atâtia ani de zile, de mai sunt încă zdrente balanganindu-se, de nici nu-mi vine să cred, mi se pare formidabil, lumea din statie se uita la mine şi apoi ridica privirile cautând cu interes ceva demn de privit, ei nu gasesc nimic interesant, câte unul se mai uita odată încercând să se convinga că nu a gresit.
Bebelu mă întâlmpina voios: “Hai dom’le, credeam că nu mai vi să vezi ce naiba-i cu lumina asta, am dat telefon de cinci ori la IDEB, dom’le, chiar aşa, ne lasati să ne chinuim, păi noi suntem ocupati, dom’le, avem treaba, ia uite, avem de servit populatia, asteapta oamenii…”.
Sunt naucit, mă uit la el cu ochii cât cepele, mi-a pierit graiul şi nu înteleg o iota din ce se întâmpla. “…tabloul de sigurante e în spatele usii aleia, pe hol, în dreapta”.
Ma ia de mâna şi mă baga pe o uşa , n-am reusit să zic nici o litera, în urma îl aud comentând cu lumea din agentie “…dom’le, sunt extraordinari ăştia, abia se misca, zau, şi noi nu ne mai vedem capul de treburi”.
Holul e mic, are cam trei metri şi lat cât ţi-ai ţine coatele deparatate de trup, abia are loc un om matur, exista un bec fluorescent ce lumineaza din tavan, şi în spatiul asta limitat îmi da o senzatie ciudata, mă face să mă cred un pic nebun, parcă aş trai o pagina din Kafka, în stânga o uşa ce abia se tine, ducând spre un WC pentru toate sexele, la fel strâmt că nici n-ai loc să-ti dai pantalonii jos, uite şi tabloul de sigurante, de fapt ghicesc, este o usita metalica în perete, altceva ce ar putea fi? O deschid, şi dintr-o data totul se clarifica, încâlcita enigma în care fusesem azvârlit fără mila şi remuscari îşi elibereaza
secretele tinute cu atâta strasnicie în fundul asta de pamânt; o sticlă de vodka Krepkayastă asezata înauntru ca un idol în altarul sau, împreuna cu doua pahare mici de un “det”, să nu-i fie urât aşa singura. Ma apuc de treba şi “repar” repede doua-trei “sigurante” dupa care mă întorc bine dispus în agentie, la întorcere drumul neparându-mi nici pe departe atât de sinistru.
“E în regula, gata, s-a aranjat, totul functioneaza la parametrii normali”.
“Aaaa…da? Stai puţin să termin cu doamna şi vin şi eu să vad…”
… şi Bebelu continua să-i explice celei din fata ghiseului că încă nu are nimic disponibil la Mamaia, dar că să-i lase numarul de telefon şi o să sune el imediat ce primeste ceva. Ma uit mai bine la doamna, are cam treizeci de ani, arată excelent, dar sunt convins că Bebel stând pe scaun de partea cealalta a tejghelei ce are o margine înalta pe care clientii se pot sprijini cu coatele, nu realizeaza că respectiva trebuie să fie pe puţin cu zece centimetri mai înalta decât el, şi estimarea mea este destul de conservativa. Încerc prin gesturi să-l fac să înteleaga care-i situatia, dar nu-i pica fisa şi mă las pagubas.
Pâna una-alta, casc gura la pliante şi tot felul de afise şi fotografii. Geamul de la strada, mare cât tot peretele, aduce viaţa trotuarului aproape, nu te plictisesti niciodata stând pur şi simplu şi privind trecatorii. Vis-à-vis e un camin de fete de la nu ştiu care liceu. Seara, mai ales iarna că se aprind devreme luminile în camere, Bebelu are un spectacol bunicel. Îmi aduc iarasi aminte de ani de liceu, ne mutasera temporar, parcă prin anul doi, într-o cladire chiar aici in spatele “Nufarului” de dupa colt. Gardul din spatele curtii scolii dadea direct în Calea Mosilor, era greu să ne prinda profesorii pe la ore, mai ales în trimestrul trei, printre motive fiind şi acela că la “Izvorul Rece” berea era întotdeauna proaspata, şi mi-aduc aminte că faceau şi o fasole cu ciolan absolut înebunitoare. Cu gândul la fasole a început să-mi ploua în gura de pofta, vodka a contribuit şi ea din plin la senzatia de foame ce simt cum începe să-mi gaureasca stomacul.
“Ce-i, bă, ce-ai ramaşaşa ca bou’?”
Bebelu mă scoate din contemplatie în modul lui subtil diplomatic ce-i caracterizeaza intens conversatiile cu prietenii. Ne retragem discret spre poarta raiului, ciocnim şi ne uram noroc, alcoolul tare coboara mai întii în stomac şi apoi se împrastie cu impartialitate spre toate ungherele trupului.
“Monşer Bebel, ia asculta, tie nu ti-e foame, aşa, macar un pic?”, încerc eu marea cu degetul.
“Ba da, dar nu mai am nici o letcaie, am dat toti banii pe vodka.”
“Lasa, hai că am eu nişte parale, hai să bagam ceva în noi că sunt lihnit, dacă nu-mi pui mâncare pe masa în urmatoarele cincsprezece minute, devin canibal şi mă dau la clientela ONT-ului.”
Pe uşa agentiei apare un mic dreptunghi de carton ce zice că: “Sunt la centrala, telefon 14.83.10.”
“Auzi, mă , şi dacă da cineva telefon dupa tine?”
“Nu da nimeni, fi linistit, nu merge nici un telefon public de prin apropiere.”
“Pai, şi dacă le-au reparat?”
“Pai dacă le-au reparat, nu mai vad baietii de la depanare bilete la mare, te-ai prins?”
Nu cred! Nu pot să cred, aşa ceva e de domeniul fantasticului, Vladimir Colin, nu se poate întâmpla în lumea noastra cea de toate zilele. Ma opresc şi-l privesc pe Liviu şi nu ştiu ce să zic, şi probabil am pe faţă o expresie corodata şi ruginita, că Bebel mă ia uşor de brat şi mă anunta cu blândete să-mi ţin cumpatul că imediat dupa colt e o pensiune.
“Nu, Liviule, nu de foame…”, dar nici nu ştiu de fapt cum să-i explic.
Pensiunea respectiva e un Lacto-Bar. Ne rotim ochii prin jur: mamaliga cu o brânza flescaita, oua ochiuri şi alte d-astea. Cam puţin. Renuntam, şi intram pe colt, la “Miorita”. Miroase a ciorba de burta, semn bun. Un chelner tinerel de tot, cred că abia a terminat liceul, apare şi ne întreaba grabit ce vrem. Bineînteles că îl cunoaste pe Liviu (tot bilete la mare) şi ne aduce doua ciorbe cum n-am prea vazut prin Bucuresti. Îi mai cer şi un ou şi supliment de smântâna, apoi despart galbenusul de albus şi intr-o ceasca de cafea îl stivesc cu putina zeama din ciorba, şi totul în farfurie. Pun smântâna cât cuprinde, otet la fel, un pic de leustean tocat. Simt cum renasc. Ardeiul iute e întradevar iute, încep să mă topesc pe dinauntru şi gura îmi este numai flacari, trebuie să-l sting cu ceva, dar bere dupa ciorba nu merge, drept care mai luam şi doua portii de limba cu masline.
Bebelu termină de mestecat, goleste jumatate din paharul cu bere, şi se lasa lafaindu-se pe speteaza scaunului aprinzându-şi o ţigară.
“Auzi, tu ce faci dupa asta?”, mă iscodeste printre rotocoale.
“Ma duc acasă, ce naiba să fac?”
“Stii ceva, îti dau nişte hârtii să i le duci lu’ Costică la minister, că trebuie să astept un grup să le dau o excursie la Brasov”.
Accept, în fond nu sunt decât doua statii de troleibuz şi câtiva pasi pe trotuar. Costică era însa în sedinta, ca atare i-am lăsat vraful pe birou, rugând o madama să-l informeze despre sursa.
Când cotesc pe bulevard, cam pe unde era cârciuma aia cu acvarii în vitrina, o taraba de Loz-în-Plic.Vânzatorul, uşor nears, într-un halat cu mult mai deschis la culoare decât albastrul initial, tocmai îşi ia masa. Are o jumatate de pâine intermediara şi o legatura de ceapa verde. Ceapa n-a mai spalat-o, îi rupe doar motul cu radacini, şi capatul frunzelor. Întinge în sare, şi tesutul mustos şi proaspat al plantei trozneste în muscatura. Nu pare deloc afectat de simplitatea listei de bucate, bă chiar aş putea spune că e într-o pasa excelenta. Priveste în jur senin, şi din când în când scutura un inel de sârma pe care stau însirate lozurile. Ramân să-l privesc, manânca cu atâta pofta că deşi abia am terminat de făcut acelaşi lucru, de mi-ar oferi şi mie, zau că n-aş refuza. Dupa ce termină, face cocolos ziarul pe care avusese bucatele şi îl arunca în cosul pentru “necâstigatoare”. Scoate apoi un pachet de “Marasesti” mototolit rău, îşi alege o ţigară pipaind-o îndelung şi îşi începe siesta delectându-se cu fumul albastrui. Ia uite, domnule, omul asta l-a desfiintat pe Pantagruel, pe cuvânt de nu! Şi e fericit cu pâinea lui cu ceapa şi cu “Maraseasca” strivita şi scuturata pe jumatate, şi nu se mai gândeste ce-o să faca de acum în zece ani dacă nu intra la facultate. Acum, că a terminat şi de fumat, mă proptesc în fata tarabei.
“Sefule, aratam-i-l pe ala cu masina, că fac cinste.”
“Ieri am dat una…Lada 1200…doua pustoaice…”, aiurea, parcă eu nu ştiu poezia. “…uite, îti deschid o punga noua.”
Îi dau zece lei şi aleg un loz. Ce să-l mai filez, îl deschid dintr-o data. Zece lei!
“Ia uite, vezi norocul, mai trage unul”.
S-o creadă el! Niciodata nu am câstigat de doua ori la rand.
“Ce să mai trag, nu mai trag nimic, că dacă am câstigat odată, s-a dus bafta.”
Cu toate insistentele lui, îmi iau înapoi cele doua monezi de “cinci” şi plec. Adevarul este că nu prea sunt eu baftos la chestii d-astea. O singura data am avut un noroc monstru. Eram chiar înaintea examenului la liceu. Ma întâlnesc cu un prieten, Nandu, chiar la capatul lui “92”, şi ne oprim la o toneta. Eu trag pe bani lui, el pe ai mei, câte zece lozuri de trei lei, fiecare pe rând, fără să spunem ce scrie înauntru. La sfârsit, l-am socat pe sarmanul vânzator. Doar doua sau trei erau “ne”, restul de sase şi zece lei. În drum spre casa ne-am apucat să cautam pe marginea spatiului verde din fata complexului comercial, şi eu am gasit unul cu patru foi! A doua zi am picat la examenul de “mate”. Noroc că de atunci n-am mai gasit un alt trifoi cu patru foi…
Îl las pe loz-în-plicist, traversez spre “Inter”, şi o iau prin spatele cladirilor către Gradina Icoanei, din capriciu. Sunt tare frumoase stradutele astea, îmi plac mult. Chiar spre Icoanei, vis-à-vis de Biserica Anglicana, rezemat de gardul unei gradini immense a unei ambasade, exista un pom, un dud nemaipomenit. El nu e prea mare, de fapt arată cam ca un tufis mai inalt, dar are nişte frunze cât o farfurie şi dudele aproape cât capsuna. În spatele gardului sunt închise câteva gaini moţate, de câteva ori le-am făcut să cotcodaceasca cu disperare, catarându-mă pe gard când mai veneam seara de la film, la Patria. Nici n-am mai vazut dude de felul asta, cred că e unic, cel puţin în Bucuresti.
Daca tot am ajuns până aici, mă gândesc că n-ar fi rău să intru la “Moldova”, zece minute, să trag o bere, că dupa atâta mers pe jos… Gradina e plina – bolta de vita ce tine umbra şi berea rece reprezinta puncte de atractie şi refugiu pentru mulţi din zona, sau în trecere. Mi-aduc aminte, când eram de vre-o patru-cinci ani, eram cu tata prin oraş şi am oprit, el pentru bere, eu pentru “Citro”, sticlutele alea mici şi zgrumturoase, era o nebunie de bun. Nu ştiu cum am făcut de am atins tubul fluorescent de la vitrina bufetului, s-a desprins şi s-a făcut tandari pe dusumea. Pe vremea aia tuburile fluorescente erau încă o noutate, şi costau ca atare. Tata a platit, dar nu mi-a zis nimic, m-a luat în braţe şi m-a pupat, cred că eram aşa de speriat că nici n-avea rost să încerce să mă dojeneasca.
Gasesc un loc la o masa cu alti doi indivizi, cer voie, şi mă aşez. Amândoi cred să fie trecuti de saptezeci de ani, nu împreuna vreau să zic, ci fiecare in parte, şi unul are proportii respectabile. Un picol dechide o sticlă şi-mi toarna berea într-un pahar cu picior, tinându-l aplecat, să nu faca berea spuma multă. Invata băiatul, învata meserie. Neavând ce face, îi ascult pe cei doi.
“…ploua, ninge, bate vântul, tu stai colea în dugheana ta, dupa tejghea. Mai vine un client – sal’tare domnu’ Costel, îl saluti cu respect şi îi dai o juma’ de salam, masline, oua, zahar, sau mă rog, ce are omul nevoie, şi când pleaca iar îl saluti cu respect. Vine altul, vrea lame de ras, îi dai lame. Altul vrea un sfert de “chimion”, imediat, se face, păi nu, clientu’ nostru, stapânu’ nostru. Îi servesti pe toti la fel, cu onoare şi fără să-i discriminezi, că d’aia ai marfa, s-o vinzi, păi nu? De nu pot plati pe moment, nici o suparare, îi scri colea în condicuta. Nu te doare capul.”
Varianta asta la “gestiunea economica proprie” suna melancolic şi are iz de album de fotografii decolorate, dar poate că n-ar fi rău să fie explicate şi unor intreprinzatori mai recenti, că nu suna tocmai rău. Îi privesc pe cei doi, şi mă întreb de câte ori şi-or fi spus reciproc aceleasi lucruri, aceleasi amintiri aburite că geamul la de la baie, iarna. O chelnarita cu nişte proeminente pectorale care mă fac să mă îndoiesc că ar avea loc în troleibuz, cu atât mai puţin în taxi, mă scoate din contemplatie şi mă întreaba dacă mai vreau o sticlă, îi zic că nu, şi îmi ia banii. Se apleaca un pic către masa, şi mie mi se furnica pielea din crestetul capului până în talpi. Ma uit dupa ea cum paseste, are un sarafan negru, scurt că mai puţin de atât se numea costum de baie, şi nişte picioare şi-un fund care mă conving că nici vorba să duca lipsa de…clienti!
Primavara
Nea Petrica Giosan conduce încet, dubios de încet. E adevarat că “T.V.”-ul asta e mai batrân că mine şi că în afară de el nu are nimeni altcineva curaj să-i apese pe accelerator, dar nea Giosan stă mereu dupa program şi-l mestereste iar a doua zi zboara cu el prin Bucuresti. De pe scaunul mortului trag cu coada ochiului spre stânga încercând să prind pe fata lui vre-o expresie care să mă lamureasca. El stă privind concentrat înainte, şi nu-mi da nici o sansa. Cu o mâna îşi alege o ţigară dintru-un pachet de “Marasesti” obosit şi murdar de vaselina, îmi cere foc, şi apoi îşi drege glasul. Aha, asta asteptam.
“Mai, Mariane, io zic că n-are nici un rost să ducem tot ce avem aici la fabrica aia” – şi lumina se facu!
“Adica cum, nea Petrica?”
“Pai io ziceam că să trecem mai întâi pe la un depozit d’asta de colectat hârtie, şi să mai lasam ceva, că e destul oricum.”
Suna amuzant. Deci d-aia se bucurau tipii de la depozit şi se îmbulzeau care mai de care să plece cu el. Eu n-avem de fapt nici un chef, dupa ce am încarcat camioneta cu cartoane şi hârtii de ambalaj, aş fi vrut să trag o fuga la “Comedia”, la o bere. Sefu’ m-a luat din zbor, şi ala am fost, n-avea rost să mă iau la harta cu nea Fane, cu toate că nu mi-a picat bine. Acum însa, viaţa a început să mi se contureze mai în roz un pic.
Nea Petrica e cel mai linistit sofer din câti avem. N-a luat niciodata nici o amneda, şi îşi lucreaza singur rabla, face minuni cu ea. Nu vorbeste decât când se supara, zice cinci vorbe, şi dupa aia relache o saptamâna. Nici nu sti când apare şi când pleaca de lânga tine, merge ca pisicile, de nu-l auzi. Lasa, că şi de cât e de slab, mai mult pluteste decât calca. Nu e zi când merge cu noi la gara sau la vre-un alt depozit să nu parcam şi la o bere. Se ameteste, îşi transforma hârbu’ în racheta, dar e cel mai sigur sofer din câti cunosc. Acum însa continua să conduca cu douazeci la ora, şi mă iscodeste fără să întoarca privirea.
“Ei, ce zici?”
“…păi, ştiu şi eu…?”
Cartoanele de ambalaj trebuie să le ducem la o fabrica de hârtie, sau cam aşa ceva, undeva înspre capatul tramvaiului “19”, la mama naibii, să semnez şi să iau chitantele.
Adevarul este că nimeni nu ştie precis cât avem în camion, şefu’ a scris o cifra estimativa, noi n-avem cântar la depozit, or să ne cântareasca la destinatie.
“Daca matale zici că ştii un loc…”.
Se entuziasmeaza brusc, şi apasa pe accelerator
“E chiar aici, dupa colt”.
Dupa ce terminam treaba, îmi întinde cincizeci de lei şi o luam spre destinatie.
Fabrica asta arată destul de noua, ca de altfel toată platforma industriala respectiva care se extinde continuu. Mai înainte, pe locul asta a fost o livada de cireşi, cu adevarat imensa. Au mai rams pomi pe ici pe colo, în curtile fabricilor şi printre blocuri. Au o viaţa grea, îi jumulesc pustanii de cum apuca fructele să se faca cât bobul de mazare – ce, parcă eu nu faceam la fel? Când vi dinspre oraş , pe dreapta, vezi un conac frumos, acum parasit, dar tinându-se încă într-o stare incredibil de buna considerând zecile de ani ce au încercat să-l macine. A scapat de la demolari fiind izolat între pomi, pe portiunea respectiva încă nu s-a construit nimic şi acum îşi trece timpul aşa, nebagat de nimeni în seama. Împrejur, douazeci-treizeci de pomi îi mai ţin încă de urât, şi-l consoleaza primavara cu florile şi parfumul, şi apoi cu cerceii de cirese.
Din cabina portarului vine pe geamnul deschis larg către primavara un miros de tocana care mă cam îndoaie. Da, aşa este, mi-e cam foame. Ma proptesc pe o bara metalica din fata geamului gheretei, cerând îndrumari. Eu vorbesc, iar el rupe o bucata de pâine, o înfige în furculita, apoi întinge în gamela, şi o face nevazuta pe esofag în jos. Are şi castraveciori murati, şi mie îmi ploua în gura de pofta. Îsi termină îmbucatura, apoi ramâne gânditor câteva clipe şi, fără să se scoale de la masa, îmi arată vag o directie îndreptând furculita către singurul loc unde de fapt duce aleea de intrare, adică spre fabrica. “Şi cum o gasesc pe madama asta?”, şi-i arat un nume scris pe un petec de hârtie rozalie. “…păi mai întrebati pe oamenii de acolo, trebuie ei să ştie”. M-a lamurit, îi urez pofta buna, el da din cap a mulţumire şi nu poate să-mi raspunda că iar are gura plina şi nu e frumos să vorbesti când manânci, sar în masina şi o luam către “încolo”. Nea Petrica trage masina sub un fel de sopron mare, iar eu plec în recunoastere.
Cam pustiu şi greu de strabatut. Pe jos, un fel de frisca maron se întinde până la un malaxor la nivelul solului, care înghite cartoane muiate cu aceiasi pofta cu care îşi manânca portarul tocana. La un moment dat, pe o rampa de tren lipita de un zid ce aparent margineste o hala, dau de doi indivizi. Stau şi fumeaza şi sparg seminte de floarea-soarelui, vorbesc despre nu ştiu ce cote la produse agricole, amaraciunea şi contrarierea acoperindu-le glasul mai ales când ajunge în dezbatere problema cazanului de tuica – navetisti, e clar. Îi înteleg pe chestia tuicii, îi înteleg perfect, şi mă simt cu sufletul alaturi de ei. “Ce să-i faci dom’le, aşa-i la via noastra”, le servesc eu celebra traducere libera a dictonului ce ne-a afectat atât de mult existenta cotidiana, ei nu prea înteleg sensul, dar înteleg perfect cuvântul “vie” şi mă privesc cu simpatie, “dar la seviciul aprovizionare îmi puteti spune cum ajung?”
Compasiunea mea sincera le încalzeste pe loc sufletele, macar că referinta servita îi face să mă priveasca în continuare cu nişte ochi un pic confuzi, dar îmi dau un pumn de seminte prajite şi brubonate şi încep să-mi explice cu o animatie inexplicabila, cum să o iau la dreapa prin hala cutare, urc o scara, o iau la stânga pe un hol, o uşa iar la stânga, alt hol, alta hala, şi apoi mai întreb. Edificat pe deplin, încep pas cu pas cucerirea insulei Tyrului, regretând amarnic lipsa uni harti şi a unei busole. Mi se instaureaza în minte impresia puternica şi persistenta că asta-i un loc formidabil de jucat “hotii şi vardistii”.
Unde naiba or fi muncitorii, că doar n-or stă cu totii pe afară la spart seminte de floarea-soarelui? Dau de un hol – oare o fi unul din alea din explicatiile primite? Bat la o uşa , la întâmplare, şi intru. Nici n-apuc să zic ceva că o voce cavernoasa venind dîntr-un loc misterios şi nevazut, ca în “Vrajitorul din Oz”, mă îndruma cu duiosie: “La ghiseu, domnu’, ce n-ai vazut afisul, sau încă n-ai învatat să citesti?”
Tot nu vad pe nimeni, dar mă retrag strategic înapoia usii, cercetez, şi decopar în perete o gaura taiata cu fierastraul într-o placa de placaj vopsit în verde-crud, ca un morman de praz stat doua zile la soare pe taraba la aprozar. Astept vre-o doua minute, nici un semn de viaţa, şi îmi iau inima în dinti. Ciocanesc cu un gest gingas, apoi astept. Nimic. Repet operatiunea, cu senzatia că profanez cu aparitia-mi criminala acest loc celest. Capacul e dat, cu un gest energic, la o parte, şi o clienta a sectiei de hematologie a policlinicii de cartier îşi face aparitia în gaura verzulie.
“E pauza de masa, domnu’, ce, ai impresia că noi nu suntem oameni?”
Phii..! ce bou sunt, trebuia să-mi închipui, tocana şi castraveciori murati, seminte la siesta, cum de nu mi-a trecut prin cap?
“Saru’ mânuşitele amândoua stimata doamna, caut aprovizionarea…vai, iertati-mă că îndraznesc, n-aş vrea să întelegeti gresit, dar nu pot să mă abtin…ştiţi…aaa…aveti nişte ochi superbi, dar superbi…”
Un zîmbet timid înfloreste în pauza de masa de dincolo de ghiseu.
“Hai, domu’, chiar aşa…ei, spune care-i baiul, ai nimerit, aici e aprovizionarea”.
“…am venit cu nişte cartoane.”
“Aha, voi sunteti aia, păi va aştepam, au dat acum mai bine de o ora şi jumatate telefon să ne anunte. Ce s-a întâmplat, de ce ati întârziat atâta?”
“Da…aa…am avut pe drum un necaz cu…” cu ce naiba am avut noi necaz? “…cu tachetii, cu jigleru’…cred.”
“Aha, vi s-a rupt caruta-n drum, cum se zice, hai?” Şi râde cu un fel de “hi, hi hi” cam unsuros, imposibil de replicat sau descris.
“Da, sigur, asta e, caruta”, şi produc şi eu un “ha, ha ha” ca să-i ţin isonul.
“Ei, ia spune, cât aveti?”
Aud, dar nu-mi vine să cred, asta-i doar o dorinta, un vis, realitatea nu e aşa, e totdeauna cruda şi de nerazbit, cât naiba să-i spun lu’ asta că am în camion, mi-e şi cam târsala să nu iasa vre-un bucluc.
“Pai…un ‘TV’ din ala camioneta, ştiţi… aşa, cam…”
Îmi ia vorba din gura şi-mi zice o cifra ce nu poate fi gasita decât într-un manual de astonomie.
“Cam aşa, hâ?”
“Aaa…de, ştiu şi eu…?”
“O fi mai mult?”
“A, nu, în nici un caz…adică nu cred”.
Scrie cifra pe un formular rozaliu, semneaza, îmi pun şi eu autograful, scoate copia de indigo şi mi-o întinde zâmbindu-mi ca o smântâna alterata. Ochii îi sunt închisi un pic, iar buza de jos şi-a prins-o uşor între dinti, zburdalnicindu-se.
“Când mai aduceti?”. Îmi dau şi eu cu magiun pe fata şi o privesc în ochi, are cam patruzeci şi cinci de ani, are şi verigheta pe deget poate doar ramasa acolo, sau cine ştie…
“…păi cred că destul de curând, avem o gramada de ambalaje d’astea de carton…”
“Bine, v-astept, şi sper să nu mai aveti noroace d-astea cu masina…”
“…maşina? Ce noroace?”
“…păi cu jigleru’, sau cum i-ai zis.”
Uuups, era s-o-ncurc, trebuie să încep o cura de lecitina.
“…jigleru’, da, ce ghinion, mereu se-ntâmpla, ştiţi, e maşina veche, abia se mai tine. Bun, eu am plecat, saru’ mâna şi mulţumesc mult de tot pentru…”
“Ei, lasa, bine, hai la revedere…pa…”.
Ridic puţin mâna dreapta şi mişc din degete, ea îmi zâmbeste încă odată din butoiul cu ulei rânced, fac stânga-nprejur şi încep să cânt destul de tare să fiu auzit din toate birourile “Goodby t’Jane”.
Nea Giosan mă asteapta fumând, a ridicat capota motorului şi priveste acolo înauntru un punct fix. Aoleu, n-o fi jigleru’?
“Care-i treaba, nea Petrica?”
“Nimic…tu ce-ai făcut ?”
Îi arat hârtia, se uita pe ea şi numai că nu se cruceste, colturile buzeleor i se dilateaza vag, foarte vag, altcineva nici n-ar baga de seama, dar eu ştiu că la el asta înseamna că râde în hohote, e lucru mare, nu se întâmpla decât la Paste şi la Craciun.
“Şi pe astea din masina unde le lasam?”
“Habar n-am şi nici nu mă intereseaza, pe-aici prin-prejur, ce mai conteaza?”
Le-aş duce tot la centrul ala de colectare, dar mi-e să nu se uite portarul la ce avem în bena, acum că şi-o fi treminat tocana şi n-o fi având nimic alteceva mai bun de făcut .
Tragem maşina cu spatele către un morman de cartoane, şi sarim înauntru. Nea Petrica încă zâmbeste. Nu zice nici o litera, se apuca să dea jos marfa, cam zece-cincisprezece braţe cu totul. În zece minute suntem gata.
“Auzi, bre, nu vrei să ne oprim pe undeva să bagam la ghiozdan, că mă simt cam lesinat?”
“Da, mă , şi mie mi-i foame, n-am pus nimic azi în gura, hai că gasim un loc”
“Zorile Rosii” e un nume destul de neasteptat pentru o cârciuma. Daca o luam cu poezia, în afară de boema crunta a locului propiu-zis, nimic nu te îndeamna la visare. Pe de alta parte, de încercam să dăm un oarecare iz revolutionar imaginii, metafora e frumoasa dar asocierea cam neinspirata, zic eu. Mai ramâne o varianta. Îndemnul subtil de a-ti petrece util şi placut timpul aici, până când se ivesc zorile rosii. Cred că este varianta care degaja cea mai multă acuratete.
Locul îl ştiam de mult, dar n-am fost niciodata înauntru. Pur şi simplu am omis. De fapt, e şi bagat şi ascuns în spatele Halei şi a pietei. Daca nu eşti obisnuit cu locurile, treci mai departe fără să bagi de seama că e şi o cârciuma prin împrejurimi. Tin minte că odată, eram în autobuzul “40” cu Pepe, cred că veneam de la scoala. Tipii care au renovat Hala Traian au simtit nevoia imperioasa să-i deseneze un fel de rebus, sau un logo, ce aduce cu un blazon de familie, alcatuit din literele “H”, şi respectiv “T”, puse una-ntr-alta cu multă întelepciune pe care eu nu o am, drept care întotdeauna citeam nu “HT”, adică
Hala Traian, ci “TH”, chestie care nu mă ducea nicaieri, agasându-mi intelectul.
Relatându-i chestia lui Pepe, m-a lamurit atunci definitiv, singura pata neclara fiind numele Imperatorului, că în nici o carte de istorie nu scrie că pe stamos l-ar fi chemat Hala. Pai asta nici nu e nume Latin, poate mai mult Scandinav.
Piata e mica şi împartita în doua. Jumatate cu…Hala, iar cealalta, peste drum. Ce-mi place mai mult în zona este o patiserie micuta, chiar în statia tramvaiului. Acum nu prea mai gasesti lucruri interesante înauntru, dar în urma cu numai câtiva ani, faceau tipii nişte sarailii şi nişte baclavale de le visai şi nopatea. Daca era timpul frumos, când ieseam de la scoala, în loc să ies la bulevard să-l iau pe “92”, înpreuna cu Dragoş şi Bebelu, coboram spre Mântuleasa şi o luam pe jos până la Traian, la “40”, doar să oprim şi să ne înbuibam cu sarailii. Mâncam câtre trei-patru fiecare, simteam că nu mai putem respira de plini ce eram, şi parcă tot am mai fi luat câteva. Şi mai avea şi apa minerala, întotdeauna rece chit că era iunie, dupa dulceata prajiturilor nici că-ti doreai altceva.
Nea Petrica Giosan ascunde maşina pe o straduta mai la fereala şi o luam “à pieds” spre locul cu pricina. “Ma, hai să dau mai întâi o raita prin ‘nauntru, să vedem ce-i mai”. Îmi place să-l aud vorbind, are accent ardelenesc cu toate că nu-i, dar a trait mult pe la Timisoara, pe undeva pe acolo. Doar că, aşa cum am spus, sarbatoare nu-i mereu, iar el nu vorbeste decât de sarbatori.
Printre tarabe animatie mare, lume îmbulzindu-se unii peste altii, trebuie să-ti faci loc să treci. Primavara le-a pus la dispozitie prin intermediul ţarasenilor, tot felul de vitamine şi minerale, de toate culorile şi formele. Rup o frunza de loboda şi o frec uşor între degete, fără să o strivesc. Îmi place atingerea ei, e uşor catifelata şi blânda, ca pielea unui sân de fata. Oare ce-ar zice Adriana de i-aş spune că seamana cu o frunza de loboda?
Ma învârtesc dupa Nea Petrica, cascând gura şi furând câte o cireasa sau capsuna. Într-un târziu, îşi alege câteva legaturi frumoase de usturoi verde pe care nu mă pot opri să nu-l admir, în felul lui e perfect, parcă nici n-am mai vazut aşa usturoi frumos până acum. Are firul subtire şi zvelt, dar puternic, şi degaja tinerete şi sanatate prin toti porii. Îmi sugereaza un gimnast stând în “fluture” la inele…hai, da-o naibii că m-am tâmpit, Adriana-loboda, usturoi-gimnast, domnul ala care a laudat tomata m-ar saruta pe amândoi obrajii…
“Auzi, bre, da’ în Hala de ce vrei să intri, ce să iei, parcă nu stii că n-au decât macrouri congelati şi oase fără carne, pierdem vremea de pomana?”
Îmi da dreptate de fapt nezicând nimic, şi o luam spre cârciuma. Înauntru, racoare şi liniste. E încă devreme, nu prea sunt betivi. În cele doua încaperi, destul de mici, plus un fel de gradina lata de doi metrii şi lunga de zece, marginita de un gard înalt din caramida, sunt ocupate patru mese. Ne aşezam afară la aer curat, lucul e total ferit de soare dar oricum nu e prea cald, de fapt este foarte placut şi iedera abia înverzita pe gard îti da osenzatie de pace şi calm.
“Ce luam, bre, că eu aş mânca un porc întreg?”
“…păi, mă , uite că n-am trecut mai întâi pe la bufet să vedem ce au. Da’ să-l întrebam pe ospatar…”
“Poate mâine, nea Petrica, şti cum se arată aştia la masa…”
“Hai, mă, tu nu vezi că nu-i nimeni, n-are clienti, nici o treaba, uite-l că vine.”
Într-adevar, un tip de vre-o nouasprezece ani, poate douazeci, doar în camasa, descheiat lejer, dar aranjat băiatul, curat de sus până jos şi mirosind a frizer, se prezinta lânga masa. Are pantofi din ăştia de se poarta acum, din lac negru, foarte ascutiti şi aproape fără toc, iar părul este dat bine pe spate pe la tâmple şi presat că stă lipit craniu.
“Ce doreste domnii?” Aha, e de prin împrejurimi, cartier select. Pe mâna stânga, pe inelar şi pe degetul mic, are câte un inel de aur, unul cu piatra verde care probabil că atârna atât de greu încât îmi închipui că nu poate face prea multe lucruri cu cea mâna; ceas electronic ce arată destul de complicat, colorat tot auriu, la gât doua lantisoare tot de aur, unul lat cam de patru milimetrii, ca un sarpe presat, şi la încheietura mâini drepte alt lantisor trecut de trei ori, arată a bratara. Camaşa e imaculata, apretata, calcata, pantalonii fără nici o scama pe ei, pliuri din talie, şi trasi la o dunga parcă-i muchie de brici. Doar atât mă jeneaza, că pot ghici fără nici un fel de efort cu ce l-a da frizerul: “Lavanda Tripla”. Şi l-a dat, mai frate-miu, cred a turnat un flacon şi jumatate. Nea Petrica, însa nu are înclinatii d-astea analitice, ataca subiectul la modul cel mai direct.
“Pai baga nişte bere în frapiera, şi de mâncat ce ne dai, că nu ne-am uitat în vitrina?”
“Am nişte organe, o nebunie, proaspete…”.
Îmi stapânesc impulsul de a-i aduce la cunoştinţă că la vârsta lui nici că mă îndoiam să nu aiba asemenea organe, şi mă rezum la dorinta de primii detalii cu privire la inventarul bufetului.
“Pai, ficat, maduvioare, rinichi, momite, da’ am şi mici proaspeti şi cotlete de purcel…”
Sa-l întreb dacă creier are? Aş fi magar, totuşi , băiatul îşi face meseria. Aleg momite şi maduvioare, nea Petrica alege un rinichi şi mici, “da’ vezi să nu mi le arzi, nici să nu mi le aduci crude”. Nu reuşesc să-mi stapânesc mirarea.
“Bre, ce fel de loc e asta, că n-am mai vazut aşa o lista de bucate de nu mai ştiu când. Ce, au ăştia cirezile proprii, de unde naiba îşi umplu camara?”
“Mai, nu ştiu, dar mai mereu gasesti ceva bun aici. E smecher şefu’, ştie să se-nvârta”.
Trag un pahar de bere, îl blagoslovesc în gând pe cel ce a descoperit procesul de fabricatie al lichidului respectiv, şi-mi aprind o ţigară. Gasesc că circumstantele sunt tocmai potrivite să aflu ceva amanunte despre o chestie de la serviciu.
“Nea Petrica, ia zi, care a fost traba alaltaieri la depozit de-a iesit cu galagie?”
Ramâne nemiscat o clipa privindu-mă , apoi brusc, fără nici o introducere:
“Pai, mă , ştii ce mi-o zis, mă , că-mi ia zece la suta. Pai de ce, doamna, i-am zis, să- mi taiati din salariu?”
“Care doamna?”
“Cum, mă , care, directoarea aia mica. Eu eram sub masina, şi de odată o aud numa’ că-mi vorbea de sus, nici nu mi-a zis să ies de acolo, de mi-a venit să mă iau cu un levier dupa ea.”
Directoarea “mica” e adjuncta, şi de câteva saptamâni e singura, că directoarea “mare” e bolnava. Se pare că dupa ce se va face bine, oricum se va retrage din activitate, aşa că cea “mica” e de fapt commandant de regiment. Nu că ar fi vre-o deosebire de atitudine între ele, s-au gasit, tusea cu junghiul.
În legatura cu incidentul de mai sus, evenimentele au fost urmatoarele. Acum câteva zile am plecat toată gasca de mascului feroce în doua camioane, cu nea Petrica şi Costel “Chelie”, soferi, în gara la “16 Februarie” să luam nişte colete. Masinile sunt vechi şi hârbuite, abia se ţin , muncesc soferii şi şefu’ de garaj la ele (îl cheama Rizoiu, dar Sorin i-a gasit un nume care-l descrie la cel mai perfet mod posibil: Rizomu’) până le vine acru, şi fără să fie platiti pentru ore suplimentare. De cele mai multe ori, însa, oalele tot în capul lor se sparg. Asa şi acum. Încarcate din greu, motoarele duduiau în draci. Pe drumul ala nenorocit de la gara, nea Petrica ia o groapa cam adânca, şi acolo ramâne, gata să cada pe partea dreapta. Costel, a carui “TV” are tractiune pe toate rotile, se baga să-l scoata. Da-i, trage-i, îi plezneste motorul şi ramâne şi el acolo. Scandal mare la “Centrala”, cu fanfara şi salve de artilerie. Pe “Chelie” au vrut să-l dea afară. Acum, chiar de au şi oamenii partea lor de vina, totuşi , dupa acte, maşinile trebuiau casate de vre-o zece ani şi mai mult. Fortându-i pe soferi să le conduca, s-a produs o încalcare drastica a normelor de protectie a muncii. Nea Petrica Giosan i-a zis-o drept directoarei, şi a început că el se duce până la Consiliul de Ministri. Se suparase rău. Ei, şi alaltaieri, trecând directoarea pe la depozit, l-a gasit tocmai mesterind ceva, şi s-a luat de el zicându-i că-l penalizeaza. Sa fim seriosi, dupa toată daravela asta, zece la suta suna cam fals, tinând seama că nu ştiu cine, la un moment dat, începuse să rosteasca tot felul de cuvinte de genul, sabotaj, neglijenta în munca, distrugerea mijloacelor fixe, şi altele de felul asta. Dupa câte ştiu eu, sabotajul nu se pedepses te cu zece la suta din salariu… Eu aflasem de toate astea, dar vroiam să mi le povesteasca nea Petrica, aşa cum stia el că s-au întâmplat lucrurile.
“Bine, bre, da’ matale de ce i-ai zis că te duci la ministru? Care ministru, ala de la transporturi, sau ala de la comert interior?”
“Cum…care-o fi el, la amândoi mă duceam, mă , pe crucea mea de nu mă duceam. Cum să nu mă duc? Da’ ce cred ei, că io mi-s vre-un fraier? Pai de unsprezece ani lucrez la ei, şi în doua mii de lei pe luna mă ţin , nu mi-au dat cins’pe bani în plus, da’ n-am zis nimic că n-am vrut să mă iau în bete cu ei până îmi termină fata scoala, da’ acu’ gata, e asistenta medicala, la treaba ei, acu’ mă iau cu ei de piept când or vrea ei, nu mă mai tem. Şi mai stau şi dupa program şi le scot hârbu’ din gunoi, cumpar piese pe bani mei, şi mi le deconteaza mai mult nu, au şi acum să- mi dea mai bine de doua sute de lei, păi până când?”
Între timp apare şi prietenul meu cu inele, şi “Lavanda Tripla” se amesteca cu aroma gratarului. “Mon ami, mai adune vre-o cinci-sase sticle de bere, dat tot d-astea verzi, dacă vrei”, îl rog, cu gândul la sticlele de ulei alimentar refolosite pentru bere, şi la faptul că deşi nu mi s-a întâmplat încă ghinionul, am devenit oarecum superstitios pe tema respectiva. Nea Giosan îi da şi usturoiul să-l curete, şi abia acum îmi dau seama ce inspirat a fost să-l cumpere, a avut dreptate.
Deodata îl vad pe Moşu printre mese, nu motanul lui Vova, ci un alt tip de la depozit, pe care niciodata nu am aflat, că nici nu m-am gândit de fapt cum îl chiama în realitate. Toata lumea îi zice aşa, şi am luat-o de buna. Îl strig şi-i fac semn să vina la masa. Moşu îşi trage comod scaunul şi râde sub mustata cam anemica.
“Bravo, porumbeilor, aici erati. Lica – îl striga pe băiatul cu “Lavanda” – ia pune şi mie un ficat, da’ vezi cum îl faci, că dau cu el dupa tine. Azi sunt suparat”.
“Da’ ce-ai, mă ?”
“M-a prins şefu’ jucând table cu Fane Nebunu’, tocmai îl usuram de zece lei.”
“Şi pe chestia asta te-a lăsat să pleci mai devreme, sau cum?”
“Ei, am făcut pasi, că şi-aşa se cam terminase treaba pe ziua de azi.”
“Ma, îl întreba nea Petrica, a mai zis unuia ceva de treaba aia? Costel, ce-i cu el?”
“Pai ce să fie, e la ‘Ciclop’ cu maşina. Mariane, da un foc.”
Ceasul s-a făcut aproape de trei, trebuie să plec.
“Fratilor, eu o roiesc. Nea Petrica, de chitantele alea am eu grija mâine dimineata, trec pe la Centrala înainte să vin la depozit. Salut.”
Le las bani pe masa, şi cu toate protestele lor, îi parasesc. Pâna în statia de autobuz, la chioscul de ziare, dau peste cea mai exotica figura din zona. Nu ştiu cum îl chiama pe respectivul, nici nu am idee ce-a făcut la viaţa lui, dar apare să fie veteran de razboi, sau ceva în genul asta. Nu umbla îmbracat decât în uniforma militara – cred totuşi c-o fi fost subofiter – cu cizme, centura, diagonala, şi chipiu. Iarna, are manta, tot militara. Cu toate că îşi trage un picior şi poarta baston, tipul (şi mai ales la anii lui) arată extrem de voinic, stă totdeauna drept şi mândru. Parca i-am vazut şi nişte decoratii pe piept, odată, cred că de “23 August”. Ocupatia lui de baza este să stea la coada la ziare şi să traga câte o vodka, aşa, pentru lubrefiere. Niciodata nu l-am vazut prin alta parte de Bucuresti, doar pe aici, în perimetrul Halei Traian, nici macar câteva statii mai încolo.
Îmi iau o “Informatie” şi mă pregatesc sufleteste pentru a trece cu bine şi iminenta perioada de sperante şi deznadejdii pe care o reprezinta, întotdeauna, asteptarea autobuzului “40”.
(va urma)
comentarii