Mierea noastra cea de toate zilele (VI)

scris de Alexandru Dinu

Mai

Un nesfîrşit câmp înverzit se întindea de la picioarele lui până undeva departe în zare, mult mai încolo de orizont, peste tot de jur împrejur, un verde sanatos şi plin de seva. Se apleaca şi rupe o frunza catifelata de pe o tulpina, o mototoli puţin între degete, apoi o baga în gura. Pe data buzele şi limba i se unplura de un gust al dracului de amar,phuau, trupul i se cutremura şi pielea i se strinse pe spate şi pe braţe. Scuipa de mai multe ori, dar degeaba. Amareala i se prinse de cerul gurii, şi nu mai voi să plece de acolo, fir-ar ea al naibii, ce să faca acum, cum să scape de senzatia asta nenorocita, aha, uite un pârau, ia să bea putina apa, doamne, şi asta e tot amara, ce se întâmpla…

Ma trezesc cu dintii înclestati şi cu obrajii pungiti, macinati de gustul de matraguna. Statui pret de câteva minute să înteleg de încă visez sau chiar m-am trezit, luai hotarârea că întradevar nu mai dorm, deci poate gasesc ceva la bucatarie împotriva amarelii. Caut prin frigider şi gasesc un borcan de dulceata de caise, ia să vedem, oho, uite, are şi mieji, da’ parcă mama n-a pus mieji când a făcut -o, că n-a mai avut de unde, i-am mâncat eu pe toti. Oricum, e parfumata şi jumatatile de fruct parcă acum au fost luate din pom. Înghit hulpav câteva lingurite şi dusei apoi la buze o sticlă de “Biborteni” lasând să curga în jos pe gât lichidul acidulat până simt că amigdalele sunt sfarâmitate maruntel şi luate la vale de suvoi. Începui să lacrimez din cauza bulelor de gaz, o mica explozie izbucnii înapoi din stomac, mă stersei pe obraji cu podul palmelor, apoi mă asezai ostenit pe un scaun, reînviind încetul cu încetul. Înca un pic nauc, mă uit în jur încercând să-mi aduc aminte ce şi cum.

Cu câtava vreme inainte am plecat să cumpar pâine. Pe drum m-am întânlit cu Bebe Drula, pe care nu-l mai vazusem din armata, chit că stă la o departare de doar câteva blocuri mai încolo. Bebe m-a luat la el să cinstim un pahar pentru revedere, apoi am mai desfacut o sticlă. Întru-un târziu, treminând tot ce mai avea de baut prin casa, am hotarât să dăm o fuga până la cârciuma la “Minis”, să mai luam ceva. Pe urma totul devine neclar şi cu semne mari de întrebare plutind într-un fel de lichid semi-vâscos şi în care noi amândoi navigam senini şi fără să ne facem probleme de nici un fel.

Deodata ramân cu ochii pironiti pe frigider. Acasa noi avem unul alb şi cu o poza unei masini de “Formula 1” lipita pe uşa . Cel pe care-l vad acum e maroniu, şi în coltul din stânga sus arboreaza o reprezentanta a sexului frumos care îşi daruie cu marinimie privirilor celor interesati, toate cele ce o înscriu în cartea de anatomie sub categoria “femela”. Inventarierea sumara şi rapida a restului de decor se dovedeste a fi destul de puţin revelatoare. Concluzia ce se despreinde, totuşi , este că nu l-am mai vazut niciodata în viaţa mea, asta înseamna ori că încă dorm, chestie varificata că nu, ori că m-am imbecilizat complet şi temeinic. Afara e lumina bine de tot, soare şi frumos, un cer senin albastru fără nori, cum zicea poezia aia de mă chinuiam să o învat la scoala.

Bebe apare şi el târându-se ca un erou dupa ce armata sa suferise o grea înfrângere, “da’ ceva de racorit pe de din interior nu exista pe aici, domnule?”, aşa e el, întotdeauna respecta normele de eticheta, chiar şi în cele mai grele şi disperate momente din viaţa, nu conteaza, bunele maniere trebuie mereu să fie pe primul plan, că d-aia suntem oameni, dacă avem civilizatie, păi hai să o folosim la parametrii cei mai înalti. Chiar şi în armata, i-a îmbolnavit de nervi pe ofiteri şi pe restul, raspunzând la ordine cu “da, domnule plutonier, se rezolva, nu va faceti probleme”, ori, “sigur că da, domnule locotenent, va garantez că voi face tot posibilul pentru satisfacerea deplina a dorintei dumneavoastra”, chestie care l-a costat cam jumatate de stagiu de aparator al celor trei culori petrecut la carcera, frecând podele cu cu ciobul de sticlă şi curatind WC-ri cu lama de ras, până când s-au plictisit aia şi l-au last în plata domnului. Acum contribuie şi el cât îl ţin puterile la golirea sticlei de “Biborteni”, îl las în pace să savureze momentul, n-are nici un rost să-i stric dispozitia cu întrebari naclaite, în fond suntem prieteni, nu-i aşa, am mers împreuna la Scoala Generala Nr. 21, trebuie să-l menajez, ce naiba, prietenul la nevoie să cunoaste.

Termina în extaz lichidul datator de viaţa, se aseza pe celalalt scaun şi mă întreaba candid dacă n-ar fi bine să facem o cafea. Îi explic că habar n-am dacă exista cafea în casa asta, şi apoi nu ştiu dacă o fi de acord stapânul să-i devastam cu nesimtire propietatea. Aha, ceva începe să se contureze în mintea lui, dar ceva-ul asta este extrem de neclar şi desompus, încă nu ştie care-i capatul şi care-i coada, stă cu ochii uşor întredeschisi, fixind o solnita care se pare că i-a devenit brusc şi neasteptat, centrul Universului şi obiect de adoratie absoluta. Când, în sfârsit, sunt pe punctul de a crede că în urmatoarele cinci secunde o să reuseasca să aduca solnita în stare de levitatie, am revelatia de a constata că a făcut marea descoperire a rolului întrebarii ca motor unic al dezvoltarii şi al progresului. Desigur, ca în orice început, demarajul e mai dificil, îl las să-şi expuna framântarile interioare fără nici o încercare de a-i disturba dorinta de cunoastere a realitatilor obiective, trasatura care vine să aureoleze cum nu se poate mai stralucit conditia lui de om, de animal mai mult sau mai puţin superior, înzestrat cu inteligenta, stapân şi dirigiuitor peste toate cele.

“Care va să zica nu recunosti ambianta, n-ai mai trecut prin locurile astea niciodata în viaţa ta.”

“Bebe, raspunsul meu corect ar fi: nu, nici eu”. Se uita la mine uşor intrigat, apoi pricepe.

“Care va să zica nici unul dintre noi n-a mai trecut vre-odată pe aici?”

“… aşa s-ar parea… “

“Care va să zica noi atunci ce cautam aici?”

Îl las în pace să mai bea nişte apa minerala, şi îmi arunc ochii prin casa încercând să mi-l, să mi-o, sau să mi-i închipui pe cei ce locuiesc aici. Mobila relativ putina, comuna, exceptând un birou în sufragerie, care arată absolut superb. Dupa cum îl vad, trebuie că-i destul de vechi, cu încrustatii fine, dar fără să fie prea multe, obosind ochiul. As vrea să scotocesc prin sertare, cheile stau cuminti în încuietori, dar reuşesc să mă abtin. Într-o rama subtire de metal alb, în coltul din dreapta a biroului, fotografia unei fetite de patru- cinci anisori, care încearca să stea calare pe o minge de plaja, mare cât ea. Un coup-papier cu mâner de sidef, o calimara dubla ce pare a fi din argint cu un chenar de filigran peste cristalul mat şi de un verde atât de adânc încât da spre negru. Capacele de pe rezervoarele de cerneala au câte un elefant mic deasupra, fiecare ridicând trompa şi un piciorul din fata. Lânga calimara, un dosar cu coperti din plastic. Ma ard degetele să-l deschid. Doamne, cred că o să mă primesti în Rai, uite ce băiat bun şi cuviincios sunt, nici macar nu ating dosarul. Pe un perete, de sus până jos, rafturi de biblioteca, aparent construite de proprietar. Ici-colo, printre carti, doua-trei vaze mici de tot, cu câte o floare uscata în ele. Pe raftul cel mai de jos, cam cincizeci de miniaturi de sticlă, cea mai mare cât un sâmbure de piersica, toate în stare perfecta – înteleg deci, că fetita din fotografie nu locuieste aici. Ma uit la titluri, nulte carti despre fotografie. Ciudat, în genere cei atinşi de boala asta e imposibil să nu-şi etaleze la vedere macar una-doua opere ce le cred ei să fie mai de soi. În afară de poza de pe birou, nu vad însa nimic altceva. Citesc în continuare titlurile de pe cotoarele cartilor. Multa poezie, albume de arta, dictionare de tot felul, tratate de filologie, critica literara. Apoi doua rafturi dedicate horticulturii. Ma uit în jur, exista o singura planta vie, o iedera prinsa aproape de tavan, şi care a ocolit doi peretii, straduindu-se să-l înceapă şi pe al treilea. Or mai fi altele pe balcon? În continuare, un alt raft dedicat pescuitului amator, aha, simt că-l iubesc pe individul, e un tip de treaba, pescarii şi muzicienii de jazz sunt cele mai evoluate varietati ale speciei ” sapiens “, asta e lege. Iar când un pescar e şi trombonist, sau invers, lucru, de altfel, întânlit frecvent, posteritatea are toate sansele să mai faca rost de încă un nume!

Un hol de doi metri mă duce în dormitor. Lânga pat, pe noptiera, un teanc de “Rebus”. Jos, pe covor, zac o nişte blue-jeans “Lee” şi o pereche de adidaşi albi. O uniforma cu care nu numai că sunt de acord, dar şi foarte draga mie. Un alt perete acoperit de sus până jos cu carti, beletristica pe toate rafturile, autori români şi straini, asezati în ordine alfabetica, mă cuprinde ameteala şi invidia.

Bebe mă stiga din bucatarie, sau mai bine zis mă invita, că până acum nu cread că a făcut vre-odată efortul de a striga pe cineva. Abandonez inspectia şi descopar cu satisfactie că el, între timp, a avut îndeletniciri cu mult mai practice. Partea ce-mi revine din rezultatul acestor îndeletniciri înseamna trei oua-ochiuri cu slanina cât cuprinde, şi un castronel cu rosii, ceapa, castraveti şi ardei gras, puse la gramada cu un pic de ulei şi un strop de otet pe deasupra, alaturi de câteva felii de salam şi brânza. Înting cu pâine în sosul lăsat de salata şi mă gândesc că de fapt nici n-am aflat cum îl cheama pe amicul, iar acum îi mai devastam şi frigiderul, saracu’ om. Îmi aprind o ţigară şi sorb din cafea, încercând încă odată să recapitulez cele întâmplate aseara. Degeaba, dupa ce am plecat spre “Minis”, se rupe filmul. Bebe, constiincios, s-a apucat să spele vasele.

Între timp, ceasul s-a făcut aproape de unsprezece. Trebuia să fiu la munca, e de rău, şi parcă n-am vazut nici un telefon prin casa. Da, aşa e, nu exista. Daca o iau acum din loc, poate apar la depozit tocmai la pauza de masa, şi o fi şefu’ ieşit la un coniac.

Încerc împreuna cu Bebe să lichidez cam tot ce credem noi de cuviinta că ar însemna dezordine în respectiva casa, las un bilet în care povestesc despre continutul frigiderului, cu multumirile şi scuzele de rigoare, şi ne hotarâm să ieşim. Curios, mă uit pe usa apartamentului. Un dreptunghi de metal cromat, în care este gravat un nume. Exista ceva la placuta asta care mă zgândare, dar nu reuşesc să descopar ce anume.

Afara, în fata blocului, ramânem amândoi ca picati din cer. Peisaj comun, dar total necunoscut. O alee marginita pe ambele parti cu pomi frumosi. Apoi alte blocuri, alte alei, alti pomi frumoşi, mereu de parcă ne-am întoarce în acelaşi loc. Din fata apare venind o femeie, purtând doua sacose cât doua navoade.

Ce mi-a placut mie întotdeauna la Bebe a fost că el e un om dintr-o bucata. Daca are să spuna ceva, o face fără nici un fel de retinere şi menajamente, ori de-i rău, ori de-i bine. Uneori, însa, se pripeste, ca acum de exemplu, nu mi-a dat nici o sansa pentru a încerca să preântâmpin prabuşirea psihica a unei biete şi nevinovate cetatene. Întrebarea a picat sigura şi clara: “Saru’ mâna, tanti, va rog spuneti-ne şi noua dacă suntem în Bucuresti, şi dacă da, cam pe unde?”

În fata faptului împlinit nu pot decât să accept totul cu întelepciune şi resemnare, sperând într-un viitor mai luminos şi mai puţin batut de soarta. Pe de alta parte, însa, sarmana creatura din fata noastra arată a avea o evidenta problema, imposibil de rezolvat, în legatura cu timpul prezent, aceasta stare de lucruri manifestindu-se plenar prin brusca tendinta a ochilor respectivei de a se dilata, la început, apoi de a se micsora brusc, sub sprâncene şi cute ale fruntii adunate într-o expresie uşor de înteles din partea noastra, sau cel puţin din partea mea, actiune paralela cu o extrem de reusita lasare a barbiei şi o oarece paralizie atât amembrelor superioare cât şi a celor inferioare, acest din urma aspect fiind concluzionat în atitudinea statuara, dolmenica şi rece, pe care susnumita ne-o prezenta pe parcursul unui minut întreg cât Bebe a asteptat un raspuns, şi încă dupa aceea, când începuram a face pasi, adânc dezamagiti de lipsa acuta de dorinta de cooperare a populatiei. Exceptia a făcut -o îndemnul pe care domana cu sacose ni l-a adresat în aşa fel încât să auda şi locuitorii blocurilor din alte cartiere ale orasului, pe când noi ajunsesem cu doua scari mai încolo, îndemn prin care eram sfatuiti cu insistenta să facem o vizita într-un anumit loc întunecos, dupa unele opinii foarte fierbinte, dupa altele foarte rece, plin la tot pasul de smoala şi de catran.

Înspre capatul aleii, am mai întors capul odată, ea era tot acolo, tot nemiscata, oferind în continuare îndemnuri, privind în urma noastra, şi atunci m-a luat cu un fel de tristete, saraca, dacă în urma socului respctiv o să arda mâncarea, barbate-sau o să-i faca scandal, batai, divorturi, copii ramasi fără dragostea impartiala a ambilor progenitori, şi, mă rog, tot felul de tragedii de genul asta.

Gândurile negre îmi sunt date la o parte de glasul unu baietel de opt-noua ani, care vine vijelios pe patine cu rotile, strigând “pârtie”. Când să treaca pe lânga noi, îl apuc din viteza pe dupa mijloc şi-l ridic în aer oprindu-i avântul pionieresc, intentie care nu l-a încântat excesiv, dar nu vocifereaza, din politete.

“Asculta dragule, nu vrei tu să-i spui lu’ nenea cum să ajunga la troleibuz?”

Sunt inteligent foc, şi am tact de diplomat de cariera.

“Care troleibuz, nene?”

“Pai, asta care trece pe aici.”

“Nu trece nici un troleibuz, nene”.

Ei, alternativa asta n-am prevazut-o, dar nu mă dau batut.

“Cum, mă, nu trece? Pai voi cum ajungeti în Cismigiu?”

“Pai noi nu luam troleibuzul, doar autobuzul “101”, acolo, dupa blocul ala verde e capatul, şi dacă mai mergeti câteva strazi, e şi tramvaiul “12”.

Îmi vine să-l pup pe pustan. Trebuie că am pe undeva prin buzunare nişte chewing-gum, mă scotocesc, gasesc doua lamele şi i le darui, îl mângâi pe cap, şi-i dau startul.

“Bravo, eşti băiat destept, precis o să ajungi inginer, fi atent să nu cazi să te zdrelesti la genunchi”.

Stau pe scaun şi privesc pe geamul tramvaiului. L-am luat pe “12” până la Piata Unirii, poate mai ajung azi la serviciu, ca de obicei cu tramvaiul asta trebuie să-ti iei concediu să fi la timp unde ai treaba. Bebe s-a dus acasă, nu mai avea chef de nimic. E prima data când ajung în partea asta de Bucuresti. De fapt, seamana al dracului de bine cu celelalte cartiere, aceleaşi blocuri, aceiasi pomi, aceleasi cozi. Ce motive ar putea să-l determine pe un rezident în Drumul Taberii să faca excursii de recunoastere în Crângasi? Doar să bea o bere la “Lujerul” nu mi se pare, totuşi , de ajuns. Pâna la urma, toate bune, doar un singur lucru mi se înfatiseaza neclar şi cu posibilitati destul de incerte de rezolvare. Cum Dumnezeu am ajuns în Berceni, când eu plecasem înspre “Minis”, în Balta Alba?

Întrebarea a sapat cute adânci pe fruntea-mi gânditoare de poet, şi probabil mi-a daruit privirea cu melancolie şi reflexe de necuprins arctic, încât nea Fane, vazându-mă , îşi stopeaza brusc intentia de a-mi demonstra cu competenta şi obiectivitate că sunt un magar. Se apropie de mine şi mă întreaba cu compasiune: “Ce-i, mă , vre-o nasulie, ceva?” Apreciez că am cam zece secunde să gasesc o motivatie dramatica pentru azi, ceva grandios, vre-un dezastru plauzibil şi crunt.

“Sefu’, mi s-a întâmplat o întâmplare întâmplatoare absolut zguduitoare azi dimineata, groaznic, mi-am zdruncinat moralul până la cei mai intimi neuroni, mi-e frica să nu se lase cu ceva urmari pentru tot restul vietii… “

“… hai, mă … ce-i?”

“Pai, în zori, m-am suit în “92” să ajung la datorie, şi abia pornim, că pe la “Big”-ul dinspre PTTR, vine, domnule, din spate, o “cifa” de cinci metrii cubi, tocmai încarcata la betoniera de la capatul liniilor de autobuz şi troleu. Noi tocmai intrasem pe banda din stânga să depaşim un “Trabant” stationat regulamentar pe carosabil. Şi intra, domnule, “cifaromul”, cu toată viteza, în troleibuz.”

Cei din jur se opresc din treaba şi toate capetele se întorc spre mine. Silvia îmi prinde privirea, e toată un semn de întrebari, are un fler de l-ar bate la popou şi pe Poirot, îi pica fisa că am luat-o razna. Se linisteste, îi face un semn din ochi damnei Dina, şi îşi sprijina barbia pe dosul palmelor împreunate, cu coatele sprijinite pe birou, aş teptând amuzata continuarea. Încerc să-mi pastrez o mina tragica, de ar da domnul să nu mă pufneasca râsul, că am treminat-o, mă desfiinteaza nea Fane. De la alt birou, Zoe, fiinta sensibila cu suflet de ciocolata, se trage mai aproape, tine pumnii strânsi unu’- ntraltul, adunati la piept.

“… şi?”

“..şi… din nefericire, “cifaromul”, plin fiind, va dati seama că din cauza vitezei plus inertia, plus masa, socul a fost distrugator. Ambele vehicole s-au rasturnat, iar troleibuzul a fost proiectat cam douazeci de metri mai încolo. Alte doua autoturisme “Dacia 1310” au fost aproape strivite. Bena “cifei” s-a spart şi betonul s-a revarsat acoperind o biata batrâna care fusese surprinsa chiar pe bordura, pregatindu-se să traverseze strada în mod neregulamentar, într-un loc nemarcat cu “zebra”. Miraculos, soferul respectiv a scapat neatins, dar cel al troleibuzului şi unsprezece din cei optisprezece pasageri au fost transportati la spital în stare de inconstienta, cu grave leziuni fizice, şi mai mult ca sigur, şi psihice. Deasemeni, soferii celor doua “Dacii.”

Mama Anica stă cu palma mâinii drepte acoperindu-şi gura, ascultându-mă îngrozita. Aproape că are lacrimi în ochi. Restul lumii, înclusiv şefu’, au cam înlemnit. Sunt bun, ar fi trebuit să scriu scenarii de filme de groaza.

“Pai, bă, şi tu?”

Bineinteles, Sorin, se putea altfel, trebuia să se bage.

“Şi eu… ce?”

“… nici o zgârietura, vânataie… nimic… oase rupte… ceva acolo… moloz pe blugi… “

Sta lânga Vova, în spatele biroului lui nea Fane. De cealalta parte a biroului, înspre mine, Clara cu madam Ionescu. Daca am mâna buna, prin cei treizeci de centimetri care ramân între ele, aş putea trimite un pachet cu saci de ambalat ce-l am chiar lânga mine, pe un scaun. Îl apuc de sfoara legata crucis-curmezis şi execut o semi-rotatie a bratului din spate spre înainte, trimitând proiectilul cu speranta că la o adică kilogramele lui madam Ionescu or să-i dea totuşi putinta de a reactiona la vreme. Din pacate, instinctul de conservare al lui Sorin se manifesta la fel de prompt, lasând cale libera ghiulelei către un inofensiv ceas cu cuc, “made în USSR”, ce spânzura pe peretele din spate. S-a cam deteriorat pe ici pe colo umilul agregat, şi anume în partile esentiale, transformându-se în contactul cu mozaicul de pe jos, în tot felul de tandari şi ale parti imposibil de nominalizat. În stupoarea generala, Sorin se apleaca, culege o rotita zimtata, şi o transforma într-un foarte amuzant, reconfortant, şi recreativ de urmarit titirez, pe biroul sefului.

“Pariem, Mariane, pe doua beri, că-l învârt mai mult?”

Duminica

Ceasul zbârnâie în draci pe marginea recamierului, umplându-mi sufletul de optimism. E ora trei dinspre ziua, sau noapte-spre-dimineata, sau cum i-o fi spunând. Ma demontez bucatica cu bucatica, mă transport în baie, şi acolo încerc să mă pun la loc într-un tot unitar, conferindu-mi conditii optime de functionare cu speranta că zgomotul dusului nu i-a trezit pe ai mei.

Ieri, pe când stateam cu Neluţu facând declaratii de amor unei sticle de vin, apare şi nevasta-să, Maria, de la serviciu.

“Auziti, mă , să va zic o chestie de azi de la munca, de n-o să mă credeti!”

“… au scos chiftelele de peste de la cantina intreprinderii!”

“Ce chif… Hai, mă , fiti seriosi, cum o să le scoata? Ce să bage în locul lor, sanuri pane? Hai, fiti atenti aici. Pe la vre-o zece şi jumatate, tocmai îmi facusem o cafea şi stateam cu Sandica, cea la care am fost la botez, Nelule, tu o stii, şi cum zic, mai o vorba mai o ţigară, apar doi tigani cu cinci saci de broaste. Stiti cât au luat pe ele? O mie jum’ate! Când i-am vazut mi-a venit să mă crucesc. Mariane, ştii, noi cumparam broastele şi le trimitem în vestul Europei, să-i desfete pe tipii de la Monte Carlo, dac’ ar stii ei… în fine, dupa ce termină respectivii tranzactia, stau de vorba cu ei. Baietii, lautari de meserie, se lasasera de nunti, se mai duceau doar aşa, câteodata, şi ştiţi de ce? Cica era prea multă munca, şi prea puţini bani. Auziti voi, prea puţini bani, că-mi venea să sar la ei şi să-i strâng de gât. Mai tii minte Nelule, la nunta lu’ verisoara-mea, i-au cerut opt sute de fiecae plus taxiul, mama lor! Iar ăştia, se apucasera de prins broaste, că nu fac aproape nimic, şi şti câti bani scot, cam sase mii pe saptamina, dacă se ţin de treaba! Iarna stau la gura sobei şi fac puradei. I-am întrebat cum naiba le prind. Sa vedeti la ce i-a dus mintea. Au luat un butoi din ala de tabla, pe care îl baga în apa cu nişte pietre în el, să nu pluteasca, să ramâna cam de o palma deasupra apei. De margine leaga un beculet de lanterna, cu baterie. Toata actiunea se desfasoara noaptea. Atrase de lumina vin tot felul de insecte, tântari, fluturi, şi alte d-astea. Broastele se arunca dupa ele, şi cad în butoi. Înapoi nu mai pot sari, e prea mare distanta. Pun tipii câteva butoaie în fiecare noapte. Dimineata nu aleg decât exemplarele cele mai mari, că altfel nu le cumpara ăştia de la cooperative.”

De câteva zile, Maria lucreaza la un fel de cooperativa de stat ce se ocupa cu achizitionarea de produse agro-alimentare de la producatori particulari, printre altele, iata, şi broaste, melci, şi alte creaturi ce nu fac topul cotidian al bucatariei traditionale Românesti.

Iau paharul de vin şi sorb un pic, dar parcă nu mai are nici un gust. Neluţu arată şi el de parcă tocmai ar fi coborât din autobuzul “111”. Se uita către mine, gânditor.
“Mariane, eu mâine am SRL… ”

“Eu nu, dar se aranjeaza. Poate-i duc şi lui şefu’ câteva broaste, aşa, de pofta… “

“Da’ de unde naiba facem rost de butoi? Altceva ce-am putea folosi, poate o oala mare… “

Nici nu apuca să termine, că Maria îi ia vorba din gura.

“Da, uite, imediat, nu-ti dadeam eu oalele să mi le împuti… “

“Stai, draga, că n-am zis nimic, mă gândeam. Şi la urma-urmei, dupa doua recolte d-astea, îti cumpar un camion de oale, nu?”

“Neluţule, oricum o oala e prea mica”, apreciez eu situatia, “da şti ce, hai să încercam cu unditele. Punem o ata rosie în ac, aşa prindeam eu când eram copil, la Snagov, mă ducea tata şi prindeam broaste amândoi, terorizând-o pe mama, care începuse să ia o sticlă cu spirt în sacosa, şi mă stergea pe mâini tot timpul… “

În disperare de cauza, şi până ne-om completa recuzita, n-avem de ales, o să folosim unditele, stabilim că a doua zi dimineata înainte de ora patru să fiu la el.

Peste un sfert de ceas trebuie să-i sun la uşa . Am hotarât să mergem la “Sticlarie”. Asta-i un ochi de apa într-o groapa înspre Pantelimon, nu prea departe, de la “Masini-Unelte” treci calea ferata, şi pe stânga, în spatele fabricii de sticlă, se casca dintr-o data o gaura plina de pomi. Am fost o singura oara acolo, acum foarte mulţi ani, că peste nu are decât firca şi caras mai mic decât pachetul de ţigari.

E cu mult trecut de prânz. Din tot ce-am prins am selectat zece bucati pe care le-am considerat noi că vor trece examenul sportiv la comisia olimpica. Arborând un calm vecin cu nesimtirea, Neluţu s-a blindat în fata protestelor Mariei şi a făcut un sac dântr-un cearceaf de “olanda”. Acum, sacul zace priponit de mal, pe trei sferturi în apa, iar din interior se urca spre cer un cor de blesteme ce-i cât pe ce să mă duca în pragul depresiei, din cauza de mustrari de constiinta. Partea mai întunecata a problemei este că în ritmul asta ne-ar trebui cam doua concedii până să umplem sacul. Şi de vre-o ora, nici urma de broaste pe balta.

“Neluţule, tu crezi c-or fi trecut tipii aia pe aici înaintea noastra?”

“Fi serios, aia-s profesionisti, nu se baga la locuri d-astea, au locurile lor, fii sigur… “

Afirmatia mă jigneste. Noi tot la nivel profesional activam, că altfel nu am fi fost la post de cu zori. Totuşi, am oarece urme de îndoiala.

“Bai, suntem tâmpiti. Pai tu şti ce trebuia să facem înainte de toate?”

Nu, Neluţu nu s tie, stă şi se zgâieste la mine, neântelegând ce-mi mai trece prin cap.

“Bine, mă , de un paregzamplu, înainte de a te apuca să scri o carte, nu trebuie să aduni mai întâi material, să cauti, să investighezi..”

“Zi, mă , lasa… “

“Monşerul meu drag, dupa cum bine sti, în urma activitatilor de desecare, modernizare, redare a agriculturii a terenurilor arabile, suprafata baltilor şi a lacurilor care nu reprezentau obiective importante pentru piscicultura a fost redusa simtitor de drastic. Pe de alta parte, cu cât o apa e mai lasata în plata Domnului, cu atât e mai napadita de vegetatie şi de broaste, care au trebuit să se refugieze din baltile secate. Logic, nu? Acum să-mi spui, unde gasim noi cele mai virgine şi mai salbatece balti – poţi să-mi zici, nu, nu poţi. Şi şti de ce? Ca nu esti de meserie. Tu esti electrician. Pe tine apele te intereseaza doar, poate, din punct de vedere al potentialului energetic, deşi mă îndoiesc… Dar pe cine pot ele captiva prin existenta lor pura, existenta ce atrage dupa sine o complexa colcaitura de vietuitoare aşa cum le-a făcut pe ele mama natura, cu cicluri de viaţa nealterate de mâna stapânului absolut, atotputernicul omu’?”

Neluţu s-a asezat pe o buturuga şi şi-a aprins o ţigară. Ma asculta calm, cu ochii închisi, dând din cap aprobator.

“Ei, pe cine?”

“Simplu, monserule, pe un biolog. Şi pe care biologu’ stim noi, că doar e unic pe planeta asta?”

“Pe… Bio-Gogu!”

“Ei, vezi? Uite ce propun eu. Momentan, le dăm naibii de broaste, că mie mi-e foame şi aş bea şi o bere. Şi, într-o zi, saptamâna asta, mergem la Gogu şi stam serios de vorba cu el, ne luam notite, chestii, documentare stiintifica.”

“Stai puţin nu e bine, că el le are pe astea cu zburatoarele… “

“… da, exact, păi cocostârcii ce sunt, nu sunt zburatoare? Şi cocostârcii ce manânca? Broaste! Unde-s cocostârci, sunt şi broaste, şi reciproca. El ne spune unde sunt cocostârcii, noi deducem unde sunt broastele. Logica de fier şi de otel”.

Ma simt zdrobit de acuratetea deductiva de care sunt capabil. Îmi aprind satisfacut o “Carpata” şi mă întind pe iarba saraca din umbra unui tei cam jumulit. Trebuie să savurez momentul, am fost grandios.

Îl las pe Neluţu să duca acasă unditele, iar eu mă duc să o aştept pe Adriana la “rulota”. Ne vedem odată pe saptamâna. Ea s-a pus bine pe treaba, în fiecare zi stă şi învata puternic pentru examen, şi mă bate la cap prin telefon să fac la fel. Adevarul este că m-am apucat serios. La “economie” n-am nevoie să învat, ştiu materia, şi oricum, pentru motive pe care nu le înteleg şi nici nu încerc, îmi vine foarte us or să elaborez asupra unui subiect. La geografie, la fel, nu prea e nevoie să tocesc, că e uşor, am să mă uit prin carte atunci, înaite de examen. Mai greu e cu matematica, mă scoate din sarite. În plus, ca un făcut , nu ştiu cum naiba se întâmpla că de câte ori mă aşez şi eu la birou plin de avânt şi mă apuc de rezolvat tot felul de functii şi de ecuatii care mai de care mai complicate, sunt disturbat, cu regularitate, din preocuparile mele intelectuale, de o multitudine de nimicuri cotidiene, care prin împrejurari potrivnice, se transforma în evenimente majore, necesitând grabnica mea interventie, imediata şi de neânlocuit. Asa că, deocamdata, la “artimetica” mă aflu încă la capitolul unu din cartea de clasa a noua. Pe viitor, însa, trebuie neaparat să iau masuri drastice, că nu mai tine. Este necesar ca, potrivit unui întelept îndemn la moda prin ziare, să fac totul pentru o noua calitate -cred că aşa suna?

Pâna apare Adriana, neavând ce face, mă uit la patru-cinci pustani ce se joaca alaturi, pe spatiul verde din jurul blocului. Şi-au făcut un cort, care aduce mult a satra, dintr-un pres luat de acasă, şi au îngramadit împrejur tot felul de comori: cutii goale de conserve de mazare fina, un pantof făcut praf, un cadru de bicicleta “Ucraina”, îndoit şi ruginit. Unul dintre ei şi-a făcut un fel de turban dintr-un fular. S-or fi jucând de-a beduinii? Putin mai încolo, câtiva locatari grijulii şi binevoitori au manufacturat o masa cu doua banci de-o parte şi de alta, toate cu picioarele adânc îngropate să nu le ia vântul, sau hotii, poate. În jurul mesei stau câteva mame şi bunici discutând despre scumpetea vietii, imoralitate, şi viermi intestinali. Subiectele încep să mă pasioneze. Aflu cum nenorocitu’ ala de Iliuta de la etajul cinci iar a batut-o pe nevasta-să, şi că matracuca aia blonda de la scara doi iar a ţinut-o într-o petrecere ieri noapte în compania a tot felul de indivizi dubiosi calificati drept ordinari, bagabonti, şi, nu-mi vine să cred urechilor, “studenti d-aia”! Punctul culminant al acestei informatii consta în faptul că, nici mai mult nici mai puţin, dimineata, respectivii au plecat cu taxiurli’, chestie incalificabila. Deasemeni, aflu cu stupoare că dezmatatii aia doi de s-au mutat saptamâna trecuta în locul lui madam Firescu, fac plaja pe bloc, şi că Stanoaia a auzit că “fufa” chiar şi-a scos sutienul, ducându-l în ispita pe ala micu’ al lui Sandache, pe Ginel, care a început să stea la pânda ascuns dupa casa liftului, să o vadă.

Tocmai când începuse să-mi placa mai tare, apare Adriana.

“Iarta-mă , Marian, am avut o discutie cu mama, d-aia am întârziat.”

Ma uit în ochii ei şi mă ia aşa, cu un frig pe sira spinarii. A plâns rău, sunt înrositi de parcă n-a dormit doua nopti la rând.

“Nu-i nimic, Motane, a fost instructiva asteptarea. Am început să descopar lumea de dincolo de zidurile blocului astuia. Şi, oricum, dacă vine repede un “40”, ajungem în timp la un film.”

“Marian, şti ce? Hai să nu mergem la film, hai să gasim o banca şi să stam puţin. Ai o ţigară?”

“Carpati fără’, de Tirgu-Jiu, cele mai bune din lume, dacă nu se scutura în pachet şi mai ai ce fuma din ele.”

“Bine, o să-mi dai una.”

Înteleg că e de rău. Daca accepta Motanul asta să fumeze “Carpati”, e de rău. De obicei abia mă suporta pe mine când mă delectez cu ele, nu mai spun că mi-a trasat sarcina să rumeg chewing-gum până îmi anchilozeaza maxilarele.

Dupa ce facem prospectiuni prin jumatate din parcul IOR, gasim, în fine, o banca libera, care să fie şi curata. În tot timpul asta n-a zis o litera, a mers încolacita de mijlocul meu, şi m-a pupat de vre-o suta de ori. Având în vedere că lucrurile se reliefeaza nu tocmai în roz, am last-o în pace, şi n-am mai întrebat-o nimic. În schimb, i-am dat un raport cât se poate de detaliat despre concluziile şi propunerile de masuri adoptate de rezidentii blocul vecin cu al ei.

“Marian, hai să fumam”

Îi arat cu mândrie că ţigarile din pachetul ce-l am, nu numai că nu s-au scuturat de jumatate din tutun, dar păr acum să fie iesite din procesul de fabricatie. E şi normal, de câte cotoare au în ele, parcă ar fi nişte betisoare de piatra. Probabil că tipii de la fabrica, înraiti de criticile consumatorilor, acum au trecut la presiuni psihice. Aleg doua, le aprind, şi o aştept să înceapă a-mi zice ce are pe suflet.

“Marian, tu n-ai de gând odată să te lasi de pierdut timpul fără nici un rost, şi să te apuci de ceva serios?”

A început direct, fără nici un fel de introducere.

“Da, deci asta era care va să zica, eterna povestea cu băiatul rău care rapeste inima unei prea bune şi sfioase fete, cuminte şi harnica cum nimeni alta pe pamânt. De asta ti-au făcut scandal acasă? Adriana, tu chiar eşti convinsa că o să seman mai mult cu Fat-Frumos dacă am să întepenesc în spatele unui birou nenorocit, înclinându-mă până la pamânt când trece contabilul sef, sau nu mai ştiu care mare şi tare de la minister? Oricum, şti foarte bine că m-am apucat să mă mai uit prin cartile alea, şi că am să fac tot posibilul să iau examenul, deşi, drept să-ti sapun, tare nu-mi doresc.”

“Nu-ti doresti? Şi tu ai idee ce-mi zic ai mei, ce circ am în casa tot timpul, tu ştii că de când suntem împreuna nu-i zi de la Dumnezeu să nu am cu ei scandal pe seama ta, că tu eşti un pierde-vara, că ce o să facem noi, din ce o să traim, că sunt inconstienta, că din atitia baieti buni pe care ei au binevoit să mi-i prezinte n-am fost în stare să aleg, dar că am ales un neispravit că tine, că cin’ se-aseamana, se-aduna, etc, etc. … Marian, nu mai pot, zau, îmi vine să-mi iau lumea în cap, nu mai pot.”

Plânge, iar.

Drept e că rubrica de stiri interne m-a cam luat pe nepusa masa. Pâna acum nu mi-a spus nimic din toate astea. De multe ori când ne întânleam venea ea cam întunecata, credeam că e obosita. De altfel, mai încet sau mai repede, ochii i se se umpleau iar de stralucire. Acum ce naiba să fac? Sa-i explic că mă doare drept în cot de ce cred parintii ei despre mine, că eu cred că parintii mei m-au crescut bine şi cu folos, că nu sunt nici lenes, nici nepasator, nici derbedeu, doar că nu înteleg de ce trebuie mai înâii să accept să mă aplec în fata altora pentru putea a fi catagalogat drept “om serios”, şi că eu vreu să mă însor cu ea, nu cu maica-să, drept care aceasta din urma îşi poate tine opiniile pentru ea însasi? E drept că şi ai mei m-au cam luat la rost pe chestia nefacutului nimic, dar din cu totul alt punct de vedere. În familie, din nefericire, nu numai că sunt unicul copil, dar sunt cel mai mic dintre veri, nepoti, şi restul poporului. Nu ştiu de ce şi cum, dar absolut toată lumea “asteapta ceva” de la mine. Pentru mulţi ani, şi chiar şi acum, sunt sigur, că în discutiile dintre matuşi, unchi, neamuri adiacente (pe care eu nici nu le cunosc prea bine), mi se urmares te fiecare pas, sunt analizat în consilii mai mult sau mai puţin complete, mi se cântaresc sanse, mi se prezice viitorul. Atâta doar că, odată, la singura nunta la care am participat in viaţa mea, şi care s-a întâmplat să fie in familie, le-am explicat că eu sunt un element cum nu se poate mai negativ, recalcitrant şi turbulent, iar ei să-şi vadă de treburile lor şi de copii lor cuminti şi destepti, şi să mă lase pe mine în pace aşa pacatos cum mă aflu. Sunt sigur, totuşi , că ei îi trag înainte cu discutiile, şi eu am încetat orice fel de contact cu “familia”, exceptând doi-trei veri, singurii normali şi care nu s-au luat niciodata de mine, şi pe care îi iubesc chiar foarte mult. Acum, revenind la Motan, m-aş duce acasă la parintii ei să le explic pe îndelete că mi se fâlfâie de parerile lor, dar ea este copilul lor, şi ştiu, că din punctul lor de vedere, o iubesc ca pe nimic altceva pe lumea asta, şi că-i doresc numai binele.

“Adriana, de ce nu te mariti tu cu mine, vreu să zic imediat? Hai să mergem mâine să ne programam la ‘Sfat.”

“Da, foarte bine, şi poţi să-mi spui unde o să stam, pe ce o să dormim, din ce o să mâncam? Te-ascult!”

“… o camera, undeva, gasim noi, până una alta. Mobila avem destula, că-mi aduc eu chitarile şi magnetofonul, plus cartile ambilor. Iar cei 1400 de lei ai mei, plus 1800 ai tai, ne ajung la fix pentru cartofi prajiti şi o sticlă de vin. Pai bosimanii aia din Africa, n-au nici macar atât. Şi mulţi, mulţi altii, au început-o cu mult mai rău.

“dumnezeule mare, pe lume oi fi traind tu? Nu, Marian, aşa nu se poate, deşi trebuie să recunosc că suna boem şi frumos, şi că pentru tîmpeniile pe care reusesti să le debitezi cu atâta sinceritate, te iubesc. Dar eu vreau să-mi cresc copii într-o casa de oameni, şi trebuie să vrei şi tu la fel, nu exista alta cale, noi am crescut în felul asta, aşa or să creasca şi copii nostri.”

Da, Adriana, şi eu te iubesc şi aş vrea să-ti pot oferi o casa mare, cu multe camere şi ferestre uriase către cer, cu covoare groase, moi, cu maşina de spalat şi pahare de cristal, ştiu că asta-ti doresti, să ai casa ta de care tu să ai grija, să-ti cresti copii în liniste şi siguranta, şi aş vrea să te pot tine departe de grija zilei de mâine, să te ştiu fericita, ce-aş putea să-mi doresc altceva? Dar asta înseamna că trebuie să-l pup în cur pe contabilul ala sef da care am vorbit adineaori, şi totuşi , am de ales?

“Adriana, mai este ceva vreme până la examen. Am să încerc să-i fericesc pe ai tai cu un ginere socotitor de înalta calificare. Nu mai elaborez, ştiu că asta nu conteaza pentru tine, şi că mă iubesti oricum, că altfel n-ai fi acum, aici lânga mine, şi nu ti-aş fi destainuit pasiunea mea subita pentru cursul de ‘organizarea productiei’. Şi să nu mai vorbin despre asta, hai mai bine pe la Dan, poate o fi acasă, zdranganim un pic la chitari, o invitam şi pe duduia Wiborova, că simt că am nevoie. Şi pe drum îti povestesc despre nebanuitele emotii pe care ti le ofera prinsul broastelor, emotii pe care le-am încercat plenar azi dimineata împreuna cu Neluţu, pret de vre-o sapte-opt ore, în mijlocul unei naturi încântatoare, pe groapa la “Sticlarie”.

Vara

“… se va afla volumul corpului de rotatie dat de graficul functiei… “

Telefonul zornaie ca un sistem de alarma la o banca tocmai praduita.

“Saut, Gică, ce faceai?” Aha, e Sorin, numai el îmi zice “Gică”, încă tot n-am înteles de ce.

“Salve, tocmai mă initiam în tainele stiintelor exacte”.

Sorin manânca matematica pe pâine. A intrat al patrulea la Politehnica, la transporturi feroviare, a teminat un an cu brio, în al doilea a ramas repetent, apoi a rams iar. A decis, pe urma, că pasiunea vietii lui este, de fapt, Facultatea de Comert din ASE. A luat zece la matematica, zece la fizica, patru la “economie”, şi a intrat fluierând. Din nou anul întâi cu brio, a ramas repetent în anul doi, şi cu mari pile a reusit să nu fie dat afară şi să mai ramâna repetent odată, a înterupt apoi un an din cauza de “boala”, şi acum face tot posibilul să ramâna iar repetent. Visul lui cel mai mare şi nemarturisit este să poata naibii odată să treaca în anul trei. Între timp, nevasta-să a terminat facultea, şi-a luat şi “statul”, e OK. În alta ordine de idei, mai recent, şi-a luat şi el bicicleta, că i-a placut cum arată a mea. Tot semi-cursiera d-aia ruseasca. Şi astfel am început să descoperim împreuna natura de prin jurul Bucurestilor. D-aia m-a sunat şi acum.

“Gică, te fac un tur la Baneasa?”

“Sorine, trebuie să aflu volumul unui corp de rotatie… “

“… păi e uşor, Gică, integrezi şi gata, las’ că ti-arat eu când ne întoarcem. Ne întâlnim la “Big” cam în douazeci de minute, e bine?”

Bine, pe naiba. Întii că de obicei ne întoarcem seara foarte târziu, pe întuneric, şi al doilea, că singurele integrale pe care am încercat să le fac în viaţa mea au fost doua, la o teza în liceu, pe care de fapt le-am copiat de la o colega.

“Sorine… “

“… hai, Gică, tragem o bere la “Privighetori.”

În fond, are dreptate Sorin, ne mai oxigenam sângle, avem nevoie de miscare, activitatea intelectuala şi cea fizica trebuie împletite întro armonie deplina. Avem doar un exemplu celebru în acest sens, pe care istoria l-a încrustat definitiv şi cu litere de aur în altarul nemuririi în anumite regiuni ale Globului Terestru.

“Bine, Sorine, în douazeci de minute.”

La Baneasa, lume mai multă decât la un cuplaj cu “Rapidu”, lume care, în principal, se împarte în doua categorii. Unii au venit aici “să vadă animalele”, iar altii să bea bere. În final, prima categorie se alatura celei de a doua într-o perfecta şi indisolubila solidaritate. Astfel, padurea a ramas padure numai de la doi metrii în sus. De la nivelul solului până la aceasta cota, se pot deosebi alte câteva diviziuni, dupa cum urmeaza.

Mai întâi, un extrem de variat şi greu de definit covor de sticle goale, în parte sparte, ziare, pachete goale de ţigari, capace de bere, dopuri de pluta şi de plastic, oase de gaina şi altele oase provenite de la diverse pasari şi animale domestice sacrificate cu destinatia “pachet”, pantofi desperechiati, anvelope uzate “Victoria” şi “Danubiana”, camere de bicicleta, curele rupte de ventilator auto, vata, bandaje, câte un preş sau o patura putreda ajunsa zdrente mai mult sau mai puţin, furculite şi linguri ruginite, farfurii sparte, mine de pix goale, ciorapi, câte o cravata (acest articol se mai gaseste şi agatat de crengi), sticlute de oja pentru unghii şi de decolorant pentru sters unghiile, tuburi de ruj, cutii de rimel şi pudra, bineînteles goale, plus tot felul de WC-uri amenajate la repezeala prin tot locul, folosite o singura data şi apoi abandonate. Încercând cu Sorin să strabatem prin tufisuri şi lăstariş fără să ne dăm jos de pe biciclete, am avut surpriza să dăm peste o vioara sparta rău de tot. Locul fiind totuşi destul de incomod şi oarecum mai departe de drum, ne-a fost imposibil să reconstituim întâmplarea prin care acest delicat obiect a ajuns acolo. Întâi am presupus că cineva venise să cânte acompaniat de glasul pasarilor şi alintul frunzelor mângâiate de vânt. Pe urma, Sorin a propus varianta potrivit careia o fi fost un chef monstru cu lautari, aia s-au îmbatat şi i-au luat la bataie pe menestrei, că poate n-au interpretat “Mama mea e florareasa” exact dupa dorinta selectului auditoriu. Oricum, misterul a rams intact.

Dar să revenim. Dupa garnisirea completa a “nivelului zero”, începe o asidua munca de pavoazare a trunchiurilor de copaci cu inscriptii de amor, panseuri, şi anunturi de aniversare, precum şi comemorari de date şi persoane vrute celebre. Astfel, ineditul ne apare sub forma de scrijelituri cu diverse caractere grafologice, ce ne spun că “aici au fost Nae şi Lica, 20-5-80”, şi dedesubt, “Vasilico, Mitriţă te iubeste”, ori, “viaţa e grea, Sandu, 14-7-81”. Nu lipsesc îndemnurile, mai ales cele sportive, “Hai Steaua, 16-14-82, Colonelu”. Locul este minunat de vrei să întocmesti un pomelnic de nume şi porecle mai puţin uzitate. Am descoperit “Tramvai”, “Tir”, “Bâzcă”, “Ciomecu”, “Câine-Mort, şi, un frumos “Corelatu”. Am tot stat şi ne-am gândit, corelat, bine, dar la ce, cu cine? De ce nu ne-a zis, că ne-a last aşa, cu creierul macinat de întrebari acide.

În fine, dupa ce treci şi de etapa asta, urmeaza o altitudine dominata îndeobste de articole vestimentare şi de camping. Prin crengi şi crengute atârna inocente basti, palarii, termosuri sparte, fără a lipsi genti de umar, unele într-o stare remarcabil de buna, plase şi sacose, câte un aparat de fotografiat făcut zob, câteva sutiene, şi alte articole de lenjerie intima, de toate culorile şi modelele. Vizitatori mai miloşi înfig ici-colo, pentru pasari, bucati de pâine ramase de pe la chiolhane. Oricum, însa, acestea se desfata îndeajuns cu resturile aruncate pur şi simplu pe pamânt.

Mirosul predominant în aceasta oaza verde pentru recreatia populatiei capitalei, este cel de gratar, şi bineînteles, de bere. Banuiesc că pomii din apropierea gratarelor şi-au schimbat de mult procesele biologice, fotosinteza fiind înlocuita cu vre-o reactie pe baza de fum de cârnati proaspeti, iar pasarile ciripesc slagarele la moda din repertoriul artistilor Ion Dolanescu, Romica Puceanu, Margareta Pâslaru, şi ceilalti din gastile respective. Una peste alta, toată atmosfera asta mirositoare plus pedalatul, ne-a făcut vid în stomac, deci, ne asociem tumultului vizitatorilor de baza de recreatie şi agement, şi dupa aproape jumatate de ora de stat la coada, ne-am vazut în posesia a doi cârnati, sase mici, şi patru sticle de bere, care au început cu noi o minunata munca de lamurire, încercând să ne demonstreze că, deşi un anume “Bică” întrebase la 14-7-79, “unde e fericirea mea?”, individul nu cautase unde ar fi trebuit să caute.

Cârnatii şi mici au fost într-adevar excelenti, berea ne spala gâtlejul, şi lui Sorin îi vin idei.

“Auzi, Gică, dupa ce terminam berea, mai facem un tur şi pe urma o luam spre ‘Pustnicul’. Ce zici?”

“Cum, ‘Pustnicul’?… de aici?! Cred că avem toate sansele să ajungem mâine, e departe rău.”

“Nu-i, Gică, te duc eu, o luam cam pe lânga Soseaua de Centura, în doua ore suntem acolo lejer, pe cuvânt. Gândeste-te puţin, e un arc de cerc, şi noi mergem pe coarda. Ai să vezi.”

Pâna la urma, are dreptate, că tot am pornit-o la hoinareala. Iar drumul de la Baneasa înapoi în Balta Alba taind Bucurestiul nu-i prea atragator.

Trecem de Zoo şi cotim la stânga pe un drum mai puţin umblat. Din loc în loc, pe margini, maşini parcate, înauntru cu perechi care se pupa. Trecem încet de tot, aplecându-ne şi uitându-ne lung la ei, facând mişto. Indivizii respectivi ne-ar cam trimite la esafod, dar potrivit circumstantelor, nu zice nici unul, nimic.

“Sorine, tu ai impresia că ăştia chiar sunt cu nevestele?”

El merge o jumatate de roata înaintea mea, întoarce capul râzând.

“Da, dar nu cu ale lor.”

Ma pufneste şi pe mine râsul de era să dau într-un bolovan mare din dreapta asfaltului. Ne aprindem câte o ţigară, Sorin are un pachet de “Kent” de la nevasta-să, pentru mine sunt un pic cam tari şi ramân la “Carpati”. Mergem fără mâini, abia pedalând. Nu e foarte cald, şi din când în când vine câte o pala de vânt mica, aproape că n-o simti.

Din spate, pe asfaltul drumului, rasuna un tropot de cal. Ne depaseste. Jockeyesa – aşa se zice oare? – are un costum de calarie strâns de tot pe trup, şi-i ghicesc coapsele frumoase şi tari, şi la fel, sânii ce stau să-i rupa vesta. În alte dati, am mai întânlit noi pe aici calareti de la “Steaua”, probabil facând antrenamente prin apropiere pe undeva, dar tanti parcă nu apare să fie de la club. Sorin îmi face semn.

“E barbat’su barosan, Gică”.

Ma înfig în pedale şi mă iau dupa ea, o ajung şi mă potrivesc cam la doi metri în stânga ei. Merg aşa, paralel, şi o privesc. E într-adevar frumoasa, le are la degetul mic pe toate cele de pe platourile de filmare din tara şi de peste hotare. Întoarce ochii o secunda, apoi da pinteni calului, însa paracopitatul probabil că mă simpatizeaza, pentru că o tine într-un trap marunt, fără să se grabeasca. Ma potrivesc iarasi în dreptul ei şi încep să cânt, gesticulând larg: “Peste munti şi peste deal, trece mândra cu un cal, tropa, tropa, tropa, trooop, când la trap când la galooop”. Ea începe să râda sanatos, fără să se stapâneasca, uitându-se la mine cu fata întoarsa pe jumatate. Face gropite în obraji, de sub sapca îi iese un păr negru de zici că-i obtinut în laborator, lung până aproape de umeri, într-o coada… “de cal”. Îi zâmbesc, cred că are aproape de treizeci şi cinci de ani şi nimic în plus sau în minus de ce-ar trebui să aiba o femeie frumoasa, micii au fost proaspeti deci eu sunt perfect sanatos, nu am halucinatii. Ridic o mâna de pe ghidon şi-i zic “pa” facându-i semn. Îsi înclina uşor capul, subtiindu-şi buzele intr-un zâmbet vag. Un fel de “e-n regula, la revedere”. Întorc bicicleta în mijlocul drumului şi revin lânga Sorin, care tot timpul asta a stat cam la cincisprezece metri în spate.

“Ce-a zis, Gică?”

“… nimic, ce să zica?”

“Pacat.”

“… !?!”

“Eram doar curios, dacă avea şi vocea tot aşa cum arată de sus până jos, o trimetea pe Aretha Frankin la echipa de juniori. Ce facem, o luam din loc spre Pustnicul?”

“Ihâ.”

“Fi atent, până la urma m-am gândit s-o ţinem pe lânga calea ferata, şi pe urma cotim pe undeva, gasim noi un loc.”

“Cum naiba pe lânga calea ferata, te-ai dilit, o luam pe câmp, pe aratura?”

“Nu, de ce pe câmp, trebuie să fie o poteca, sigur trebuie să fie.”

Am lăsat în urma s oseaua. În fata ni se întinde o potecuta anemica, sinele de tren, plus lanurile de porumb. O urma de îndoiala cu privire la capacitatea de discernamânt a lui Sorin şi exactitatea traseului ales, mi se strcoara treptat în suflet, şi propun să oprim la un canton ce se vede cam la un kilometru în fata, cu speranta să o atenuez, macar. Ajungem. Cantonul este de fapt o casa tip CFR, de caramida roşie, stilul de dinainte de razboi. Curte, gradina, rosii, ardei gras, salcâmi, pruni, şi gaini. Dintr-o parte miroase greu a cocina. Nevasta ceferistului (sau cred că ea este) apare carând dupa ea o scara de lemn lunga de opt metri, murdara rău de gainat, şi cam strâmba. Noi suntem opriti şi proptiti de gard, fără să ne mai dăm jos. Sorin prinde glas.

“Saru’ mâna, tanti, ne spuneti şi noua, drumul asta duce la Pustnicul?”

Femeia ramâne proptind scara cu un capat în pamânt, şi mijind ochii.

“… ei?”

“E departe Pustnicul dacă -o ţinem tot aşa?”

“Pusticul? Aoleu, maica, da ce va venira de-o luarati peste câmp? Pai, ajungeti, ştiu io cât să fie, vre-o douazeci de kilometri. Da’ vedeti că sapă ăia la irigatii, trebuie să mergeti pe traverse. Da’ va grabiti tare? Ca dacă iesirati doar la plimbare, poate mă ajutati să iau nişte saci din podul ala, că mă cam doare reumatismul şi io mă urc greu”

N-apuc să articulez nici o litera, că Sorin sare de pe bicicleta plin de voie buna.

“Da, tanti, cum să nu”, şi se întoarce, cu ochii plini de lumina, către mine, “hai, Gică, nu vezi câti pruni are în curte?”

Copac vrajit asta, prunul, păi ramura aia pe care i-a adus-o în cioc porumbelul lui Tata Noe nu era de maslin, de prun era, ascultati-mă ce zic. Ne cataram într-o hruba plina de praf şi de gainat de porumbel. În jur, nici un sac. “

“Unde sunt, mamaie, că e cam gol aici?”

“Mai uitati-va lânga peretele din stânga, sunt împaturiti, puşi acolo gramada”

Aaaa… saci goi, care va să zica, eu mă gândeam la nişte monstrii de o suta de kilograme, plini cu boabe.

Entuziasmul îmi dispare brusc, încercând să iau în braţe un vraf, praful s-a adunat în ei de multă, foarta multă vreme, şi ne învaluie într-un nor atât de dens, că în semiobscuritatea podului, abia mai vad gaura de lumina a “uşii”. Totuşi, reusim să înhatam câti putem ridica.

“Sorine, ca să fi sigur că-i intri în gratii, când ne dăm jos să-i reciti ‘resedinţa me de veră e la ţeră’, sau macar să-i cânti o strofa, doua, din ‘glasul rotilor de tren’, că altfel nu vezi tu tuica.”

Jos, ne asteapta ovatiile.

“Aoleu, maica, să traiti şi să va dea Dumnezeu sanatate, că eu cu reumatismul asta… “

În continuare, Sorin încearca să fie subtil.

“Da’ ce praf acolo sus, mă ustura, aşa, pe gât… parcă m-a luat cu o usturime… “

“Pai de ce nu scoti, maica, o galeata de apa rece, că aşa ceva nici nu aveti voi la Bucuresti, la bloc. A pus al batrân nişte pietris pe fundul putului, de vine apa ca lacrima.”

Incep a fluiera o melodie nedeslusita pentru a-mi tine gura ocupata şi a nu-i zice vre-o doua lui Sorin. De voie, de nevoie, scoatem şi apa. Putul e din ala, sistem “american”, îngust, cu galeata lunga, tubulara. Respectiva apare cu o caldare goala, şi cu doua cani de tabla, cu smaltul sarit pe alocuri.

“… aşa, că tot se terminase şi trebuia să scot alta. Sa traiti, şi s-aveti parte numai de bucurii, poate îmi duceti caldarea în bucatarie?”

Are dreptate, e buna apa, e rece şi gustoasa, şi limpede fără urma de gunoaie, că dacă a pus “al batrân” pietris…

Pedalam cu îndaratnicie prin tot felul de balarii, gambele ne sângereaza de la maracini înalti ce ne-au zgâriat fără retinere.

“Uite, Gică, cotim pe drumul ala pe marginea padurii de colo, şi iesim chiar pe marginea baltii”. Cândva, probabil că s-a comis o tentativa de a se pava drumul asta cu piatra de râu. Pe ici, pe colo, se mai vede câte una, dar tractoare şi camioane au last urme adânci care au adunat apa de la ultima ploaie şi acum sunt adevarate cratere de noroi. Soarele nu prea trece prin frunzisul pomilor, şi pamântul e reavan sub umbra.

Glasul Mariei Ciobanu strabate printre pomi, anuntându-ne că ne apropiem de civilizatie… Uite şi o “Dacie” parcata sub pomi, la racoare, să nu se coaca vopseaua de soare. Ne apropiem încercând să evitam cât putem gropile cu noroi din drum, şi deodata, de lânga maşina, o tanti de vre-o dauazeci şi cinci de ani, şocata de aparitia noastra silentioasa şi neasteptata, încearca cu disperare să-şi acopere sânii goi cu ceva, dar momentan la îndemâna nu-i sunt decât palmele, are pe ea doar slipul de la costumul de baie, fuge repede cu intentia de a se ascunde într-un cort mic şi de un rosu intens întins lânga masina, şi calca pe ceva care-i produce un discomfort vizibil şi greu de stapânit. Emana o vocaliza duioasa, şi arată nemaipomenit aşa cum a desfacut braţele ca nişte aripi, încercând să-şi gaseasca echilibrul, noi trecem arborînd o atitudine demna de casa regala a Albionului, bunul simt ne opreste, totuşi , să întoarcem capul. Saraca, s-o fi accidentat rău în talpa?

Am iesit tocmai în coada lacului, drumul trece peste un fel de dig-pod micut, şi duce spre sat. E salbaticie şi frumos aici, exceptând masinile pescarilor, bagate în toate cotloanele în cautarea unui loc cât mai “bun” – în afară de umbra care e berechet, oare ce- ar mai putea cuprinde acest calificativ, aici? Şi totuşi , un loc “bun” reprezinta o obsesie generala, dar, respectiv, lasând la plecare pete de ulei şi detergenti de la spalatul caroseriilor, care se pare că a devenit un ritual de câte ori se iese cu masina la iarba verde şi exista şi apa prin-prejur. Dar ce nu se iarta unui pescar? Ce înseamna dou-trei pete de detergent, dupa ce a înfruntat zâmbete malitioase, priviri ironice şi comentarii sarcastice, pândari ai baltilor, sefi de seviciu încapatânându-se să nu le dea zi libera, neveste, ploi, arsita, zapezi, urcusuri pe munti în cautarea râurilor de sticlă cu pastravi şi lostrite, noroiul baltilor de ses, tântari, muste, lipitori hulpave, păi între un pescar şi un general victorios în toate bataliile posibile, eu dau toti banii pe primul. Şi la urma-urmei, să fim cinstiti, câti dintre ei vin pe balta cu “Dacia”? Chiar dacă au masina, mulţi iau autobuzul, soiul asta de oameni sunt nişte romantici. Poezia sculatului la ora doua dinsrpre ziua, pelerinajul prin tramvaiele de noapte, trenurile de naveta, autobuzele IRTA, înghesuiala, înjuraturile, îmbrâncelile, ignoranta totala a celorlalti calatori încarcati cu papornite, damingene şi canistre, gaini, cosuri, păi nu este adevarat că viaţa de Spartan era un joc de copil nevinovat pe lânga toate acestea? Şi, în final, vin doi neispraviti, că eu şi Sorin, se aşează chibitând în spatele tau, şi te întreaba cu nonsalanta: “Ce face, sefule, a picat ceva, muşcă?” Întrebare care a adunat in ea toată ignoranta de pe lume, parcă asta conteaza, asta e important, dacă “muşcă”? Iata ce înseamna să n-ai habar despre aceasta arta între arte! Prinsul unui peste, în mintea prozaica a chibitilor, se reduce doar la scoaterea lui din apa. Dar alegerea locului dupa toate criteriile de spacialitate? Dar momitul de cu seara, pentru triumful de a doua zi? Dar alegerea unditelor, a gutei, a acelor, a momelii prinsa în ac dupa reguli precise, în functie de carui fel de peste te adresezi, de ce-i oferi pentru a-l entuziasma? Daca dai “pe fund”, sau “între ape”, hei, toate acestea nu conteaza? Lumea se încapatâneaza să reduca totul doar la câteva cuvinte, “ce-ai prins”. Plus că unii, ca ăştia doi de exemplu, mai au şi nesimtirea să fumeze “Kent”, când orice începator s tie că în circumstantele respective nu se fumeaza decât “Carpati”, “Marasesti”, şi “Nationale”.

Individul întoarce privirea spre noi, ne priveste câteva secunde, nu zice o vorba, apoi se apleaca şi trage din apa o trestie din trei segmente. Asta-i pentru maruntis, că maiare şi doua lansete extra-super, care trebuie că au costat ceva parale. Câtiva pasi mai încolo, un norocos mulineaza de zor, furându-ne privirile. Scoate un caras marisor, spre nestavilita bucurie a nevesti-si, care a crescut brusc de pe patura pe care facea plaja încercând să prinda soarele strecurându-se timid printre frunze.

“Vaaaai… .Mişulicaaa, vaaaai, ce frumos e, draga… .aaaa, mi-e mila, saracul de el, uite cum staluceste şi se zbate… Misule, arunca-l înapoi, că-i pacat de el, te rog eu mult, nici nu-i prea mare, hai da-i drumul… “

Misu, însa, e plin de triumful eroului tocmai suit pe piedestal.

“Hai, draga, lasa galeria, că nu suntem la meci, şi da casetofonul ala mai încet, că sperii pesti şi ne înjura lumea.”

Cu un calm imperturbabil, cel de lânga noi prives te scena, mormaie “… amatori… “, şi schimba momeala din acul trestiei. Sorin îmi face semn cu cotul şi râde sub mustata.

O luam uşor pe cararea paralela cu malul lacului să iesim către debarcader. Imagini vechi izbucnesc din cotloane încâlcite ale memoiei. Zile senine, râsete. Eram prin clasa a doua, în tabara de aici. Odata, tot jucându-ne, ne-am întâlnit cu nişte tipi cu un aparat de filmat. E o fântâna puţin mai sus, pe deal, şi ei ne-au spus că vor să ne filmeze cum bem apa din ciutura. Am bagat în mine, cred că vre-o doi litri, tot facând repetitii iar ei tot “tragâng duble”. Mai apoi, într-o seara, mama m-a vazut la televizor pret de câteva secunde, într-o “pauza”, cum se dadeau pe vremea respectiva între emisiuni. Glasul lui Sorin mă readuce pe pamânt.

“Gică, tu nu eşti cam obsit? Hai să bem o bere, aici, la gradina, poate şi mâncam ceva că pedalele m-au stors de energie, şi de la micii aia au trecut câteva ore, ce zici?”

Lume destul de putina la restaurant, doar o masa mai mare unde se serbeaza ceva, cred, şi alte tre-patru ocupate de perechi mai mult sau mai puţin conjugale. Au venit aici că sunt în sedinta, deplasari de seviciu, şi altle… că oameni suntem, nu-i aşa? Ei, iubitori ai frumosului in toate formele lui de manifestare, ele iubitoare ale istoriei: Dacia 1100, 1300, 1310, nume şi cifre semnificative în dezvoltarea poporului Român, atât pe plan economic şi social, cât mai ales demografic. Un chelner se înfiinteaza lânga noi, întrebându-ne cu bunavointa ce dorim. Bere, la început. De mâncare, “numai cu portie de peste, e în specificul unitatii”. Peste oceanic! Plus că n-am mai auzit niciodata o chestie ca asta! Parlamentam în zadar. Ma umple regretul că Vova nu-i şi el prezent, să jucam piesa cu “tov. capitan”. Pâna la urma, de voie de nevoie, acceptam să platim o ciorba de heringi, sau casalot, naiba ştie, pe care însa să nu ne-o aduca. În afară de asta, mai vrem nişte fudulii, şi eternii mititei, cu cartofi prajiti.

O tigancusa de doisprezece-treisprezece ani apare printre mese oferind flori. Nu prea are clientela. Poarta un cos micut, plin cu nuferi. Vede că n-avem cui oferi petalele albe, dar meseria o face să se opreasca şi la noi. Aleg un boboc mare ce abia prinde să se deschida, şi îl pun într-un pahar. “Ce faci, Gică, cu el, îl iei acasă? Cum îl duci pe bicicleta?” Nu m-am gândit la asta, l-am luat pur şi simplu. E frumos, îmi pare rău că nu a fost lăsat să-şi îndeplineasca menirea, şi nici nu-l pot duce Adrianei, până acasă s-ar face fleasca.

Bicicletele le-am lăsat înspre parcarea de masini, legate de un gard de drugi de lemn. Totuşi, chestia este destul de relativa. Acum vre-un an, nişte prieteni au făcut la fel, erau cinci, şi-au legat rotile din fata una de alta. Când să plece, n-au mai gasit decât respectivele roti. Restul de biciclete disparusera fără urma. Tipii care le-au luat, baieti destepti, au desfacut frumos suruburile de la furca din fata, şi salut!

Platim, şi mai dăm o raita prin împrejurimi. Printre pomi, câteva case ascunse dupa garduri mari, acoperite de iedera. Printr-o poarta de fier forjat se vede un Mercedes. Şi ce dacă , tot bicicletele sunt mai bune, îti pastreaza conditia fizica, şi te mai poţi opri şi la o bere, chestie recunoscuta şi aplaudata de toată lumea, în speta eu şi Sorin.

La iesire din padure, spre sosea, pe o margine, o piramida imensa de sticle goale, asezate impecabil, culcate una peste alta, doua carute cu coviltir, şi fauna adiacenta. Un tip mustacios şi ursos stă culcat pe burta şi citeste ceva, cu aviditate. Sunt impresionat. “Ia ui-te, Sorine, fi atent cum poate să schimbe pe un om, puterea slovei scrise… “

“… Gică, o fi Codul Penal… “

(va urma)