Ce bine că la Scala avem, iar, cofetărie! Şi nu orice fel – ci una bună şi cinstită, de te şi miri că-i în buricul oraşului.
Preţurile-s mici, dar prăjiturile nu. Şi-i bine de tot şi pe partea de patiserie.
Bravo – avem nevoie de ceva bun în centru.
O veste bună. Câtă îngheţată am mâncat la Scala cea veche-dinainte de cutremur…
Şi o remarcă: aţi observat cât de puţină lume consumă, acum,la mese, în cofetării?
Prin anii 60-70, era o mare problemă să găseşti loc la masă…
Oare de ce ?
Alte vremuri! Acum sunt mult mai multe locuri de iesit “in oras” si mult mai multe surse de glucoza si fructoza. Ca o paranteza, cultura cofetariilor este importata din Austria – nu e de origine locala si nici macar balcanica, desi in cofetarii si-au gasit locul in galantare baclavale si halvite.
exact, alte vremuri, alte obiceiuri.
Acum e si neproductiv pentru o cofetarie sa aiba spatiu mare, mese: chirie multa, degeaba.
Astaa şa e. Cine-şi mai permite aşa ceva-cum era cofetăria Nestor
http://foto.agerpres.ro/index.php?i=568902
ah, la cofetăria asta mâncam nişte prăjituri geniale, se numeau “ureche de elefant”, a căror reţetă n-am mai regăsit-o nicăieri…
Retetele comune de prajituri (ex: indiana, dobos) au fost “inventate” in perioada austro-ungara si sunt, dupa cum am zis mai sus, un import cultural. Eclerul si profiterolul au venit probabil pe aceeasi filiera, desi sunt creatii franceze. Cofetarii romani au venit la randul lor cu retete proprii (ex: amandine) – de fapt variatii ale retetelor mostenite din perioada imperiala. Tartele cu fructe au ajuns la noi de-abia de vreo 10 ani, odata cu globalizarea, poate si fiindca in perioada de glorie a cofetariilor fructele de pe piata erau cel mult locale sau sezoniere. Interesant subiect, nu?
pana la “cu fructe” a fost interesant 🙂