povestea de seară

Nu-i uşor să ticluieşti poveşti. Nu-i uşor nici să scrii. Dar ce-i uşor pe lumea asta?

Eu, în cea mai mare parte a timpului, mă descurc scriindu-vă toate articolele astea; chiar cînd îmi vin mai greu ideile bune, apare ceva la colţul străzii. Îmi dau seama, cînd scriu ceva, cui o să-i placă şi cui nu; cui o să-i vină să comenteze – şi aşa mai departe.

Însă ce fac aici e simplu; nu pentru că am un public iertător cu greşelile şi parti-pris-urile mele. E simplu în comparaţie cu publicul care nu iartă nimic şi pentru care nu există jumătăţi de măsură.

Da – pentru fii-mea. Nu că citeşte ce scriu aici; ci pentru că ascultă ce-i povestesc. Ei, asta-i cu totul şi cu totul altă calimeră; altă… poveste.

E povestea de seară.

„1001 de nopţi”… „Tînăr şi neliniştit”… „Les Hommes de bonne volonté”… ce spui tu acolo? Cine m-o fi pus să-i inventez poveşti fetii? Cine m-o fi pus să adaug personaje? Nu ştiu!

… 40 de personaje, fiecare cu preferinţe şi caractere diferite – un prinţ, o prinţesă, un rege caraghios, pisici, ponei, căţei, maimuţe, lei, pui de găină, iepuraşi, broaşte, hîrciogi, măgăruşi… şi cred c-am uitat pe cineva, sigur am uitat!

… eu mai uit, chiar dacă-i am – pe toţi – puşi pe o schemă colorată; dar fii-mea nu-i uită.

Ce visul Pamelei din „Dallas”? Ce spin-off-uri? Să te ţii aici, nenică, seară de seară întorsături şi încurcături. Fără pauză de publicitate!

V-aş zice mai multe, dar mai bine m-apuc de treabă. Deseară la zece tre’ să văd cum scot cămaşa. Regele face peşte afumat, hîrciogul a plecat în luna de miere, maimuţoiul se căzneşte cu bunele maniere, mînjii poneilor sînt la grădi, leii iau lecţii de teatru; dacă vă spun că şi io-s curios ce va mai fi-n seara asta, să mă credeţi.