a fost – cum a fost

Sfîrşitul de an vine, într-o tradiţie bună, cu un subiect mai greu; mai serios. În 2012 ne-am întrebat dacă „înainte era mai bine”; iar în 2013 ne aducem aminte de 1989; de acel Decembrie. Trebuie să recunosc de la bun început că nu am luat parte la Revoluţie; că nici la televizor n-am văzut-o măcar. Voi încerca doar să-mi aduc aminte cum am văzut atunci lucrurile, şi – înainte de asta – o să încerc să intru un pic în atmosferă.

În acea toamnă eram undeva, prin clasa a XI-a. Fusese o toamnă destul de frumoasă, cred. Ştiu că împreună cu colegii mei aşteptam cu inima cît un purice să vedem ce se va întîmpla la Congresul P.C.R. – îmi aduc aminte că eram, în neştiinţa şi nevinovăţia noastră, mult mai maturi politic decît păream.

Vehiculam, în şoaptă, concepte ca „alegeri libere”, „partide politice”, „democraţie” – invidioşi pe perestroika şi glasnostul ce veneau de la Răsărit. Eram într-un liceu mărginaş, ajuns acolo împreună cu ceea ce numim azi „băieţi de cartier”, dar şi cu mulţi adolescenţi care, din cauza prostiilor făcute în alte licee bune, nu mai găsiseră alt loc în treapta a doua; nu intru mai mult în detalii. Accentuez doar pe faptul că şi cei mai bătuţi în cap dintre noi puteau să scoată o opinie pertinentă despre politică. Ba chiar – un pic mai tîrziu – îmi aduc aminte că la o oră de „democraţie” – sau cum s-o fi numit chestia care înlocuise învăţămîntul politic – unul dintre noi, un golan fără pereche, fotbalist şi mare beţiv, a vorbit foarte corect şi natural, din capul lui, despre „habeas corpus”.

Toamna lui 1989 a fost din ce în ce mai dură. În Bucureşti începuse să nu se mai dea nici măcar salam fără buletin, carnea dispăruse de tot. „Europa Liberă” ne aducea veşti despre polonezi, despre redegişti, ba chiar şi despre bulgari; peste tot puterea se transmitea elegant; peste tot se schimba foaia. Am aşteptat pînă-n ultima clipă ca Ceauşescu să se retragă, odată cu ultima frază a discursului ce-a încheiat Congresul. Dar asta – ştiţi şi voi – nu s-a întîmplat.

Decembrie a venit oarecum repede. Liceul nostru era „industrial” – ceea ce presupunea că la o lună de teorie, trebuia să petrecem mai bine de o lună-jumate prin ateliere, făcîndu-ne că facem practică. Eram preocupaţi să fentăm tezele, şi am acceptat să mergem la un soi de repetiţie pentru „Pluguşorul” acela care se ţinea de Revelion în Piaţa Palatului. După cîteva zile toată lumea a fost de acord că nu avem faţă de aşa ceva şi ne-au trimes acasă, dar deja reuşisem să primim nişte note date cu indulgenţă, atît cît să ne încheiem mediile fără bătaie de cap. Eram veseli. Vacanţa bătea la uşă.

La Otopeni – unde erau ăi bătrîni (bunică-miu era surd-toacă, cînd se apuca să dea pe „Europa Liberă” se auzea radioul cale de cîteva case) – auzeam de „Popa Tekeş”, ştiam de „scrisoarea celor şase”… aflam că ceva se petrece la Timişoara.

Dar, încă, nu speram nimic. Pentru că – în mintea noastră – schimbarea trebuia să vină de sus; altfel nu prea credeam că se poate.

Săptămîna asta vorbim despre acele zile – cum le-am văzut atunci şi cum le mai vedem acum. Sper să vă placă.