Ceasul – spunea cineva – este genul de obiect la care aspectul exterior nu poate ascunde conţinutul. Dacă ceva nu e în regulă cu mecanismul, cadranul său o arată imediat.
Mie unuia un ceas care stă îmi provoacă o senzaţie stranie, de „ceva” rău şi necunoscut care a intervenit brutal, încercând să oprească timpul.
Poate tocmai de aceea mă bucur când văd că un ceas vechi – cum e cel de de vizavi de Hala Traian – … merge. Şi merge bine.
De vreo doi ani, trec des prin zonă şi l-am verificat de fiecare dată. E în regulă. Nu ştiu care-i secretul pentru că “geamănul” lui de lângă Foişorul de Foc e înţepenit – cam tot de atâta timp, dacă nu mai demult!
Spun vechi pentru că modelul ăsta de ceasuri – cu comandă centralizată – a început să fie montat în Bucureşti, începând din ianuarie 1966, după cum relata ziarul Scânteia.
I.T.B.-ul a dispus amplasarea lor, iar IDEB şi Teleconstrucţia s-au ocupat de racorduri. Sigur că funcţionarea lor era, deseori, defectuoasă şi cine putea să “taxeze” mai rapid şi mai spumos aspectul ăsta decât… Matty?
Aceste ceasuri, după Revoluţie, au dispărut în marea lor majoritate. Ceasurile de la Foişor şi de la Hala Traian – mai norocoase – au fost repuse în funcţiune la sfîrşitul anilor 2000, de către Primăria Sectorului 2; au fost păstraţi stîlpii de beton dar au fost montate cîte trei cadrane noi, în locul casetei originale.
Şi pentru că vorbim de ceasuri publice, aici s-a amintit şi de vestitul “ceas de la Universitate”, celebru reper bucureştean pentru întâlniri prin anii 50-60.
Iată cum arăta varianta acestuia în zilele mineriadei din iunie 1990.
(Foto AGERPRES)
Iar la final, o mică galerie de ceasuri stradale fotografiate prin Bucureşti, în ultimii doi ani:
erau bune, cele vechi! Se amplasau în staţii (intersecţii aglomerate şamd) şi nu în ultimul rînd, la capetele de linii.
Or fi fost ele… conectate la o unitate centrală, dar de cîte ori nu vedeai diferenţe între orele arătate pe cele trei cadrane 😉
Dar asta era vremea cînd nu toată lumea avea ceas la mînă. Noi, copiii, cînd mergeam la film, mereu trebuia să găsim cîte un nene pe care să-l întrebăm „cît are ceasul” ca să nu întîrziem….
Acum, toţi avem telefon. Cu ceas…
Puşti fiind, am intrat de câteva ori în sala de la Palatul Telefoanelor (se intra prin Matei Millo) unde erau cabinele pt convorbiri internaţionale. Acolo erau ceasuri care afişau simultan orele pt. diverse oraşe de pe glob…
De la Palatul Telefoanelor mai ţin minte doar uşa aceea rotativă, splendidă… o frumuseţe. Păcat că nu s-a păstrat…
Era unul si in curtea depoului de tramvaie si tolee din Bucurestii Noi(sau Moi cum ziceau unii)dar pana sa apuc sa-l pozeze a plecat.
la 5 şi jumătate, la Universitate…. of, măi oameni buni, ce vremuri
@florin: Bucureştii Moi ! ce tare ! n-am mai auzit-o 🙂
deşi aveam o mătuşă pe str. Surorilor adică în …Chitilisburg.
In sfârşit, o poză clară cu vechiul şi vestitul ceas de la Universitate:
https://www.facebook.com/bucuresti.minus.50/photos/pb.481563751944543.-2207520000.1450776589./481809611919957/?type=3&theater
la cinci și jumătate / la Universitate… vorba cîntecului…
Vremuri, oameni, destine…