Dacă nu ai ce scrie‏

V-am mai povestit despre felul nostru de a lucra; despre cum creşte un subiect comun – frumos, ca un aluat de cozonac pus bine lîngă sobă. Azi ne puteţi vedea în acţiune: publicăm o parte a corespondenţei noastre. Puteam s-o lăsăm şi pe altcîndva, cînd om fi celebri şi moştenitorii or să ni se umple de bani vînzîndu-ne mailurile către cine ştie ce Academii; dar ne-am zis, totuşi, să vă arătăm cîte ceva din bucătărie…

————-

subiect: Dacă nu ai ce scrie‏
de la: Cristian Malide
pentru: HM, Ando, C. D. Mocanu

Chiar, HM, dacă nu ai altceva – pentru că subiectul nu este de foarte mare interes, şi categoric NU este de actualitate, precum altele! – ai putea zice despre perioadicele isterii „se răpesc copii!” ce survin în Bucureşti.

Desigur că au existat cazuri reale, izolate, de copii ce dispar, şi chiar de crime, dar eu mă refer la epidemiile de ZVONURI, fără baza reală, ce pretind că „”ceva”, adică o bandă organizată, nu un singur individ, fie el pedofil sau ucigaş în serie, răpeşte copiii, în scop lucrativ.

Prima dată am auzit cînd eram la şcoală generală, şi eram în grupa de vârstă a victimelor, prin 1964-66; a două oară, în deceniul ’80; iar ultima dată, recent, în vara lui 2011, cînd au fost şi atacate ambulanţe şi bătute echipajele!!!

De observat că “maşină crimei” este mai logică la ultimele două epidemii:

• în 2011, era o ambulanţă fantomă. Maşină de Salvare ere perfect sens, şi că dotări şi personal, pentru recoltarea şi conservarea organelor, dar şi că aparenţă inocentă şi că posibilitate de a se strecura prin trafic, cu sirenă în funcţiune!
• în anii ‘80, era o dubiţă cu călugăriţe: rezultatul propagandei ateiste este evident, însă are orecare logică, maicile inspiră încredere.
• pe vremea copilăriei mele, „o limuzina mare neagră” este cel mai stupid! În 1965 erau puţine maşini pe străzi, un Mertzan negru ar fi sărit în ochi imediat Chiar Volga neagră, care nu era ceva neobişnuit, era totuşi mai puţin răspândită că alte vehicole. O dubiţă TV ar fi fost cea mai practică, spaţioasă şi „inconspicuous”

————-

de la: C. D. Mocanu

Ciudat subiect, totuşi interesant!

În timpul copilăriei şi adolescenţei mele nu am avut această problemă. Nici nu ne trecea prin cap şi nici nu se putea întâmpla.

Cartierul funcţiona ca o comunitate puternică. Fiecare cunoştea pe fiecare până la a zecea spiţă şi nu de ieri de azi ci de multe zeci de ani. Familia mea se afla pe Vitan din anii 1920 şi ca ea multe altele. Orice străin era imediat observat şi discret supravegheat. Solidaritatea se manifesta activ şi la bine şi la necaz. Nu cred că puteai pleca cu un străin fără ca cineva să nu pună întrebări, ţie şi străinului.

Vizavi de noi locuia nea Lixandru Gâjâitu, bun prieten cu bunicu. Casa şi curtea noastră erau amplasate puţin mai sus, în rampă, astfel încât avea vizibilitate perfectă. Îmi cunoştea toate mişcările şi uneori, când „acţiunile” mele depăşeau limitele permise, îl mai informa pe tata. Copiii cartierului mergeau singuri la şcoală şi aproape toţi (ca şi mine) erau jumătate de zi singuri acasă. Rar găseai câte un solitar pe stradă sau pe maidan. Dacă nu avea tovărăşie se retrăgea în curte.

Tentaţii prea mari nu aveam. Încercasem cam tot prin cartier. De la vizitele prin grădinile şi livezile din zonă până la plimbările cu diverse mijloace de transport „disponibile” prin vecini (camion cu cai, motociclete cu ataş, autoturisme Ceaika, Tatra, Volga, Warszawa, diverse camioane militare şi civile).

Circula legenda copiilor furaţi de ţiganii nomazi care din când în când se aventurau pe Vitan, venind dinspre Olteniţa. Cred că era mai mult o sperietoare pentru „nărăvaşi”. Nu ştiu unde se duceau pentru că pe maidanele cartierului nu-şi puteau amplasa şatra. Sectoristul (agentul de proximitate-sic!), Căpitanul Duţu, avea biroul în localul Şcolii Generale Nr. 84 (Târca Vitan) şi nu numai că afla imediat dar acţiona foarte rapid. Seara convoca vânătorii din cartier (printre care şi tata) pentru a doua zi dimineaţa. Între Bujavercă (Pompieri) şi Moară (pod Vitan-Bârzeşti) erau următorii vânători: Anghel-Strungarul, Gogu-Chivan, Gheorghe-Anghimoft (tata), Gheorghe-Capangiu, fraţii gemeni Ionescu (Pascu şi Florică). La momentul stabilit, o grupă de miliţieni, întărită cu grupa de vânători îi însoţea pe nomazi până la limita administrativă a oraşului de unde erau preluaţi de alţii şi conduşi în acelaşi fel înapoi la Olteniţa.

Vânătorii mai erau folosiţi şi pentru acţiuni de căutare şi scotocire (împreună cu Miliţia) în zăvoaiele din lunca Dâmboviţei sau în pădurile din jurul Bucureştiului pe care le cunoşteau foarte bine.

Au trecut anii şi odată cu demolarea unui cartier aşezat, cu rosturi bine verificate în timp, a început drama înstrăinării.

————-

de la: Ando

Din punctul asta de vedere, nici prin cartierul meu n-au fost probleme. Din când în când (dar asta a mers până la o anumită vârstă) era ameninţarea mamei cu „furatul de către ţigani”. Vrăjeală, bineînţeles! Chiar vizavi de noi, pe str Cazărmii era circa de miliţie (parcă nr.12).

Aşa cum zicea şi C. D. M., sectoristul (era unul cât soba, Jianu îl chema) ştia tot ce mişcă şi bineînţeles ne ştia şi pe noi, cum ne cheamă şi ai cui suntem.

Ţin minte că le aduseră maşină de serviciu: un GAZ sovietic. Pe la ora prânzului, şoferul (nea Gică) pleca să mănânce la o cantină, undeva pe dealul Uranus. Pe care dintre noi îl găsea pe stradă îl lua cu el în maşină… Mamăăă, ce bucurie pe noi! Să mergi cu maşina! Nici nu indrazenam să coboram cât stătea el la masă.

Pe de altă parte, nici noi nu depăşeam o anumită zona din cartier. Nu de altă dar intrai pe teritoriul altei găşti şi riscai o chelfăneală… Nici nu mai ştiu din ce ne luăm şi ne duşmăneam!

Ţin însă minte că odată am fost luaţi „prizonieri” 🙂 Pe dealul Militarilor (noi numeam toată zona – dealul Militarilor…), era o spărtură în zidul garnizoanei – garnizoană care se întindea pe tot dealul Uranus. În partea de sus, cam vizavi de fosta stradă Maior Ene erau tot felul de magazii, era şi o hala care – servea drept sala de sport pentru antrenamente (handbal şi baschet) şi erau şi nişte rezervoare de combustibil îngropate dar cu calotele metalice la suprafaţă. Ei bine, în toată această zona erau posturi de gardă cu soldaţii respectivi care asigurau pază unităţilor. Noi (eram doi sau trei nu mai ţin minte) nu ştiu ce naiba am căutat pe acolo. Cert este că ne-au prins soldaţii din garda şi ne-au ţinut închişi vreo ora într-o magazie… Ei se distrau dar noi cacarisiem rău. Ce ne-am mai milogit să ne dea drumul… de fapt ei erau dezamăgiţi că n’aveam niscai ţigări la noi… D’ale copilăriei!!!

foto: Andrei Pandele

Explicaţie: fotografia e făcut din cam spatele „găurii”” de care povesteam – era pe unde este poziţionat copilul. Deci noi veneam de pe Cazărmii, care începea şi ea să urce, oarecum paralel cu str. Militari (pantă începea din dreptul casei cu acoperiş în pantă din stânga pozei) cu observaţia că str Militari era pe acest tronson mult mai abruptă şi avea şi o curbă strânsă ; vara mai treceau maşini dar iarnă, din motive evidente nu urcau / coborau pe aici. Zona cu iarbă vroia să fie un fel de părculeţ dar, efectiv, era mai mult un maidan… iarna – în schimb – era derdeluşul cartierului dată fiind pantă şi faptul că nu treceau maşini. De „oprit” ne opream cu sania, adesea, în gardul curţii de care se povesteşte în articolul de pe bucurestiivechisinoi.

————-
de la: HM

… copilăria crudă mi-am petrecut-o în (lîngă, mai precis) Otopeni. Era cale de vreo 5 staţii pînă în comună, unde era şcoala. La început, mergeam împreună cu bunicii, apoi – dintr-a doua – ne cam trimeteau singuri. Bine, fiind mai mulţi copii pe stradă, cam tot timpul era vreun adult prin preajmă. La întoarcere, ne aştepta cineva să ne traverseze şoseaua – cam mereu.

Cea mai mare fericire era să-l prindem pe nea Mircică – un şofer de pe „49″ care iubea copiii şi care ne lua mereu în cabină şi ne punea să ne ascundem cînd treceam prin faţa „borcanului” de miliţie de la Aeroport (borcanul a dispărut după 90, fireşte). Nea Mircică oprea pentru fiecare dintre noi în faţa străzii unde locuiam, întotdeauna…

Cît despre astfel de zvonuri, prin ’83 apăruse şi la noi cel cu „secta”! – era vorba, fireşte, de copii răpiţi. Părinţii, atunci, ne duceau-aduceau la şcoală. Nouă nu ne păsa. Aveam jocuri cu „secta-insecta” şi ne distram de minune.

Acele zvonuri conveneau de minune şi Statului… oamenii erau făcuţi să se poarte cu suspiciune faţă de orice străin şi orice om care „era altfel” – să aibă barbă era de-ajuns… Probabil că erau zvonuri colportate de alde X şi Y care mergeau în fiecare zi de luni… „unde trebuie”… să dea raportul…

————-

de la: Cristian Malide

… tocmai de aia am trimis mailul nu numai lui HM, ci şi celorlalţi, să povestească fiecare experienţa din copilărie; la mine da, a fost faza aceea prin 1965 cu o recrudescenţă prin 1970, pe care am trăit-o doar indirect: nu mă mai interesa, avem 14 ani, nu mai eram copil de 8 sau 10!!!

Deci, eram la şcoală, spre sfârşitul clasei a VIII-a; recreaţie, vreme frumoasă, mai mulţi colegi adunaţi în grup în curte – hai să îi facem o poantă lui Cojocaru, că se uită fetele: să punem copilaşi să meargă la el să îi strige „tata, tata!”

... vizez un copil de vreo 4 ani, ce era la casă îngrijitorului: „puişor, vrei o bomboană? uite, trebuie doar… ” Nu am apucat să termin, copilul s-a uitat la mine cu ochi îngroziţi şi a luat-o la fugă spre casă! Probabil fusese prelucrat să se ferească de străini, mai ales de cei care vor să îl ademenească cu bomboane; nu îmi dăduse prin cap că pentru el un şcolar de clasa a opta este nu doar străin ci şi „om mare, periculos”!