Nimic nou sub soarele Bucurescilor (V) 1962-Arhitectura Bucureştiului în viziunea C.C. al P.M.R.

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

După o aşteptare îndelungată, am primit la sfârşitul anului trecut copia dosarului de securitate al unui om foarte drag mie – socrul meu. L-am citit de mai multe ori şi am început să cercetez cu îndârjire documente şi lucrări specializate cu dorinţa de a desluşi prin ce mecanisme politice, administrative şi mentale un om a fost anchetat şi aruncat „36 de luni” în colonia de muncă Bicaz-Oneşti, fără să fie judecat, pentru „vina” de a fi salvat viaţa unui semen pe care Securitatea îl lăsa să moară.

Am găsit astfel colecţia de studii „Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în Romania comunistă“, întocmită de cercetătorii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Căutând informaţii legate de subiectul care mă preocupă, mi-a atras imediat atenţia un studiu care (aparent) nu se încadrează în tematica lucrării. Se intitulează “Proiecte de modificare a arhitecturii Bucureştiului în viziunea C.C. al P.M.R. şi Consiliului de Miniştri în 1962” şi a fost realizat de cercetătoarea Monica GRIGORE.

Îl voi reproduce cu speranţa că este util profesioniştilor, dar şi pasionaţilor, care pot afla din surse sigure ce şi cum i se pregătea Bucureştiului în „laboratoarele puterii”.

„Anul 1948 reprezintă o schimbare şi în domeniul arhitecturii. Începând din acest an asupra arhitecţilor români se exercită o presiune tot mai mare, încercându-se “reorientarea” lor. Această acţiune se va desfăşura sub lozinca “Lupta pentru socialism este lupta pentru salvarea arhitecturii!”. Ca şi în celelalte domenii, experienţa sovietică trebuia să servească drept model arhitecţilor români. Astfel, ei trebuiau să se conducă “după interesele de stat, după ideile şi principiile societăţii socialiste”. Introducerea “realismului socialist” în arhitectură a avut un impact puternic atât asupra esteticii oraşelor româneşti, cât şi asupra mentalităţii locuitorilor lor.

Pentru a-şi justifica gesturile, reprezentanţii P.M.R. neagă aproape toate realizările de până atunci din domeniul arhitecturii. Oraşele româneşti sunt prezentate în culori sumbre. Spre exemplu, la o Conferinţă a Institutului de proiectare în construcţii, desfăşurată în zilele de 5-6 august 1949, arhitectul N. Ghica-Budeşti afirma: “Oraşele României dezvoltate din nişte sate aşezate la răscruci sau pe ape nu au nici una din calităţile oraşelor. Cele câteva oraşe de pe malul Dunării, care au avut un plan anterior edificării lor, şi-au aşezat anapoda clădirile pe reţeaua regulată a străzilor. Cumulul de defecte urbanistice îl deţine capitala noastră – Bucureşti. Străzile sunt traversate la nivel de căi ferate, arterele de penetraţie sfârşesc în uliţe înguste, în zona centrală sunt blocuri moderne, iar periferia este numai bordeie, în suburbie parcelări cu sute de kilometrii de străzi fără nici un fel de lucrări edilitare, latrine aşezate la câţiva metri de fântâni, iată moştenirea lăsată de burghezie”. Un proiect de hotărâre privind construcţia şi reconstrucţia socialistă a oraşelor prezentat într-o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în data de 13 nov. 1952, dezvolta şi mai mult ideea şi afirma: “Oraşele şi aşezările de pe cuprinsul ţării noastre au moştenit o situaţie grea de la regimul de exploatare burghezo-moşieresc. Dezvoltându-se anarhic, după interesele înguste ale burgheziei şi moşierimii, oraşele din ţara noastră prezentau un izbitor contrast între cartierele bogate ale claselor dominante şi cartierele sărace în care oamenii muncii trăiau în mizerie, în case dărăpănate, fără apă, canalizare şi lumină”.

Mai mult, burghezia română “aservită capitalului străin, dispreţuind valoroasa tradiţie artistică a poporului nostru şi adoptând servil moda caselor cutii din Apusul capitalist, a propagat formalismul şi cosmopolitismul, manifestări străine şi neînţelese de popor, ale ideologiei burgheze”.

Pe baza acestor constatări, liderii comunişti hotărăsc să modifice arhitectura oraşelor. Astfel, noua arhitectură trebuia “să urmeze exemplul arhitecturii sovietice, arhitectura socialismului şi a epocii de construire a comunismului, care s-a născut şi dezvoltat în lupta neîmpăcată împotriva cosmopolitismului şi formalismului culturii burgheze decadente, urmând indicaţiile geniale ale lui Lenin şi ale tovarăşului Stalin”. Arhitecţii aveau acum sarcina să proiecteze “clădiri, construcţii mari şi ansambluri de clădiri (…) menite să satisfacă nevoile sociale şi de trai mereu crescânde ale oamenilor muncii”. În acelaşi timp creaţiile lor trebuiau să fie “opere de artă, în care să se reflecte conştiinţa societăţii noi, socialiste”.

La baza creaţiei arhitecturale trebuia să stea realismul socialist, care avea să reflecte noua realitate din R.P.R. şi să ajute la formarea omului nou, iar ideea centrală trebuia să fie “realizarea principiului stalinist al grijii faţă de om, creându-se centre populate şi oraşe socialiste”.

În aceeaşi şedinţă a Biroului Politic din 13 noiembrie 1952 este prezentat şi un proiect de „reconstrucţie socialistă” a oraşului Bucureşti, “dezvoltat – ca toate oraşele capitaliste – haotic, după bunul plac şi interesele burgheziei şi moşierimii exploatatoare…”.

„Micul Paris” ne apare în acest document ca fiind un biet orăşel aflat la începuturile dezvoltării sale. Astfel, “o reţea de străzi înguste şi întortocheate, ulicioare şi fundături, inaccesibile mijloacelor de transport actuale, au împărţit oraşul intr-o puzderie de cvartale mici, în care întreprinderi industriale, chiar vătămătoare, căi ferate, au fost aşezate la întâmplare (…). În special în perioada dintre cele două războaie mondiale, în Capitală s-au construit blocuri de speculă, care nu respectau înălţimile şi alinierile străzilor, cu o arhitectură cubistă şi formalistă, străină de arta poporului nostru, manifestare a cosmopolitismului burgheziei vândute intereselor imperialismului (…). Dâmboviţa, râul iubit şi cântat de poporul nostru, a fost transformat într-un canal de scurgere a murdăriilor oraşului şi îngropat sub un planşeu de beton armat, în partea centrala a oraşului, lipsind astfel oraşul de unul din principalele sale elemente de frumuseţe naturală”.

Nici lucrările realizate între 1944 şi 1947 nu se bucură de mai mult succes deoarece “construind burghezia a subminat eforturile poporului muncitor de refacere economică”.

Scopul declarat al liderilor comunişti era transformarea Bucureştiului “într-un oraş frumos, demn de epoca eroică de construire a socialismului şi comunismului”. Pentru a realiza acest lucru era necesară elaborarea unui plan general de sistematizare şi construcţie socialistă a oraşului Bucureşti. Planul urma să fie întocmit pe o perioadă de 15-20 de ani şi trebuia “să oglindească avântul şi înflorirea continuă a economiei şi culturii naţionale…”. Bineînţeles, planul avea să folosească “experienţa şi ştiinţa sovietică din construcţia şi reconstrucţia oraşelor”. Astfel, se făceau următoarele propuneri:

a) construirea de-a lungul Dâmboviţei, la intrările principale în oraş şi în pieţe a unor ansambluri de clădiri monumentale “care să exprime – pe baza principiului realismului socialist – bogatul conţinut de idei al epocii noastre de făurire a socialismului, în forme de înaltă valoare artistică, folosindu-se cele mai bune exemple ale arhitecturii clasice sovietice şi naţionale…”.

b) crearea unui lac de acumulare la Ciurel, asanarea totală a lacurilor din nord-estul Capitalei şi transformarea râului Dâmboviţa într-un râu navigabil legat de canalul Bucureşti-Dunăre. De asemenea, se prevede construirea unui port fluvial pe Dâmboviţa, situat la intrarea în oraş a canalului Bucureşti-Dunăre. Dâmboviţa urma să aibă cheiuri largi de piatră şi o gară fluvială pentru pasageri şi mărfuri.

c) construirea de noi cartiere de locuinţe. Densitatea populaţiei în aceste cartiere urma să fie de 300 de locuitori pe hectar. În principiu, înălţimea clădirilor urma să fie de 6 etaje, dar numărul acestora putea să crească pe magistrale şi pe străzile principale până la 8-10 etaje, iar în cartierele mărginaşe puteau să scadă până la 4 etaje. Era promovat astfel un nou tip de locuire, “colhozul urban”, specific societăţii socialiste. Ca urmare în 1953 era prezentată astfel situaţia: “căsuţele mărunte de altă dată înghesuite între gardurile unei parcele minime în care viaţa aproape că se sufoca şi în care domnea mizeria sunt înlocuite de blocuri mari, cu apartamente înzestrate cu tot confortul necesar unui nivel ridicat de viaţă”.

Nu erau neglijate nici spaţiile verzi. Urmau să fie construite noi parcuri, cele vechi să fie reamenajate, să se înfiinţeze o grădină zoologică, iar în jurul Capitalei să se creeze o centură de păduri şi parcuri. Zona preorăşenească urma să fie transformată în bază agricolă.

d) modernizarea mijloacelor de transport. Accentul era pus pe construirea unui metrou în Bucureşti. Metroul urma să fie “cel mai confortabil, rapid şi ieftin mijloc de transport al oraşului Bucureşti, trebuia să contribuie la o mai bună deservire a oamenilor muncii şi la înfrumuseţarea Capitalei R.P.R.”. Construcţia metroului constituia încă o dovadă a tăriei şi forţei creatoare a regimului de democraţie populară – capabil să înfăptuiască lucrări care nici nu puteau fi concepute în vremea regimului burghezo-moşieresc”. Arhitectura metroului urma să fie inspirată din cea a “minunatelor metrouri din U.R.S.S.”.

Titularul construcţiei era Ministerul Transporturilor, iar pentru coordonarea şi conducerea lucrărilor de proiectare şi construcţie a metroului se înfiinţa Direcţia Generală a Metroului Bucureşti (D.G. Metrou – Bucureşti).

Pentru realizarea acestor proiecte se înfiinţau mai multe funcţii şi instituţii:
Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii. Funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri şi urma să efectueze controlul şi conducerea de stat asupra activităţii diferitelor organizaţii şi instituţii în domeniul arhitecturii, proiectării de oraşe şi executării de construcţii. Comitetul conducea direct organizaţiile, instituţiile şi organele locale din acest domeniu.

Arhitecţii şefi ai oraşelor. Funcţionau pe lângă Sfaturile Populare Regionale şi Orăşeneşti şi urmau să fie conducătorii secţiilor de arhitecturăşi sistematizare. Aceştia erau numiţi de Consiliul de Miniştri la propunerea Comitetului de Stat pentru Arhitecturăşi Construcţii.

Secţiile de Arhitectură şi Sistematizare pe lângă Sfaturile Populare şi Orăşeneşti şi Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare pe lângă Sfatul Popular al Capitalei. Acestea erau conduse de arhitecţii şefi ai oraşelor.

Institutul pentru Proiectarea Oraşelor şi Construcţiilor Publice de Locuit (I.S.P.R.O.R.). Acesta urma să centralizeze şi să efectueze toată proiectarea de sistematizări, construcţii şi reconstrucţii a oraşelor.

Institutul de Arhitectură. Înlocuieşte Facultatea de Arhitectură a Institutului de Construcţii din Bucureşti, care în trecut “era accesibilă numai elementelor provenite din clasele avute din burghezia moşierească sau negustorească… profesorii erau de asemenea recrutaţi din burghezia moşierească sau afaceristă… învăţământul era abstract şi rupt de realitate”.

Uniunea Arhitecţilor din R.P.R. Avea scopul de “a grupa arhitecţii din R.P.R. şi a-i atrage în opera de construire a socialismului, pentru a-i ajuta la ridicarea nivelului lor ideologic, a măiestriei lor artistice şi cunoştinţelor tehnice”.

Institutul Ştiinţific de Arhitectură. Funcţiona pe lângă Academia R.P.R. Aceste planuri expuse în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. făceau parte din propaganda dusă de partid în domeniul arhitecturii. De altfel, această propagandă începută în 1948, care avea ca scop îndoctrinarea arhitecţilor români cu principiile “realismului socialist”, începuse să se materializeze încă din 1950, când a fost publicat decretul nr. 92 din 1950 privind naţionalizarea caselor. Erau naţionalizate “imobilele clădite care aparţineau foştilor industriaşi, foşti moşieri, foşti bancheri, foşti mari comercianţi şi celelalte elemente ale marii burghezii”. Erau scutite de prevederile acestui decret “imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor”.

Casele naţionalizate erau trecute în proprietatea statului “ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel”. Astfel, foştii proprietari ai caselor naţionalizate deveneau din momentul aplicării decretului, chiriaşii statului.

Decretul nr. 92/1950 a fost completat la începutul anului 1952 cu decretul nr. 78/1952 privitor la normarea, repartizarea şi folosirea suprafeţei locative şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. Ca urmare oamenii trebuiau să înveţe să împartă, după modelul sovietic, bucătăriile, grupurile sanitare şi holurile.

De altfel, ideea construirii unor cartiere muncitoreşti, formate din blocuri, era ceva mai veche. În 1947 este proiectat primul cartier muncitoresc în Hunedoara, iar în 1948 acest proiect începe să se materializeze.

Proiectele privitoare la construirea şi reconstruirea socialistă a oraşelor nu au fost puse în aplicare decât parţial. Astfel, s-a renunţat la construirea metroului şi a Canalului Bucureşti – Dunăre. Explicaţia o găsim în stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 iulie 1953. Şedinţa avea ca subiect încetarea activităţii Canalului Dunăre – Marea Neagră. Varianta oficială oferită de liderii comunişti drept răspuns la întrebarea “de ce se închide canalul?”, a fost dorinţa partidului de a ridica nivelul de trai al clasei muncitoare. Era recunoscut faptul că sistemul cartelelor a fost menţinut o perioada prea lungă de timp şi că autorităţile nu reuşeau tot timpul să le onoreze. Ca urmare, motivul adevărat al închiderii şantierului şi renunţarea la celelalte mari proiecte se lăsă întrevăzut în cursul discuţiilor. Autorităţile române se temeau că muncitorii nemulţumiţi de situaţia grea a economiei să nu se lase influenţaţi de proaspetele evenimente din Germania, unde muncitorii care lucrau la construcţia arterei Stalinallee din Berlin, indignaţi de nivelul de trai scăzut şi de mărirea normelor de lucru, dăduseră semnalul de începere a revoltei. În concluzie ei hotărau că toate fondurile financiare, materiale şi forţa de muncă să fie transferate în agricultură şi în industria bunurilor de consum.

Documentele prezentate în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1952 sunt importante pentru faptul că reprezintă o dovadă că proiectele gigantice atribuite epocii Ceauşescu nu aparţin de fapt acesteia, ci “epocii Dej”. Doar condiţiile economice nefavorabile din acea perioada şi prudenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au împiedicat punerea lor în aplicare încă din acel moment.”

Textul este o copie a lucrării publicate în volumul amintit şi respectă întocmai ortografia şi topica originalului.

Studiul are meritul de a aduce în circuitul public documente puţin cunoscute şi la care accesul nu este tocmai liber. Păcătuieşte însă prin naivitatea unor interpretări, dovedind o cunoaştere mai puţin profundă a perioadei analizate.

Unele dintre „proiectele gigantice” amintite nu aparţin nici „epocii Ceauşescu”, nici „epocii Dej”. Sunt mult mai vechi, s-a mai scris despre ele şi pot constitui oricând un subiect interesant.

“Dorinţa partidului de a ridica nivelul de trai al clasei muncitoare” invocată chiar şi ca variantă oficială pentru sistarea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră nu poate fi susţinută. A fost declarată ca atare de Partidul Comunist, fără răgaz, de la înfiinţare până la dispariţie, ca expresie a „grijii faţă de om” şi a rămas neabătut doar o dorinţă. Cât despre teama autorităţilor române ca „muncitorii nemulţumiţi de situaţia grea a economiei să nu se lase influenţaţi de proaspetele evenimente din Germania, unde muncitorii care lucrau la construcţia arterei Stalinallee din Berlin, indignaţi de nivelul de trai scăzut şi de mărirea normelor de lucru, dăduseră semnalul de începere a revoltei”, cred că era ultimul motiv de nelinişte al Securităţii.

Şi nu pot încheia fără a „pune în pagină” o întrebare care mă urmăreşte ca un coşmar. Cum ar fi arătat Bucureştiul dacă „asanarea totală a lacurilor din nord – estul Capitalei” ar fi fost înfăptuită?